“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ - TEATRUL NAȚIONAL “ MARIN SORESCU “ din CRAIOVA

ÎN SFÂRȘIT, “ O SCRISOARE … “ GĂSITĂ

         Cum suntem în “Anul Caragiale”, dramaturgul nostru cel mai important (160 de la naștere și o sută de la dispariție), redevine subiect pentru repertoriile teatrelor noastre. Naționalul din Craiova s-a apropiat cu o atenție deosebită de dramaturgia sa și i-a dedicat și o săptămână de reprezentări.

         În seria de montări Caragiale, după vizionarea mai multor “Scrisori pierdute” și … “neregăsite” în spectacole, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova propune în regia lui Mircea Cornișteanu, un spectacol remarcabil. Redescoperim sensurile major satirice ale piesei și … găsim “Scrisoarea pierdută”. Pentru majoritatea publicului, piesa lui Caragiale, a devenit un fel de libret de operă cunoscut, și datorită a trei montări celebre datorate regizorilor Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei și Alexandru Tocilescu.

         O comedie aparent bulevardieră ca drum al acțiunii, dar profundă ca scop satiric, nu numai pentru timpul scrierii în 1884, ci și astăzi, este repusă în drepturile sale de către regizorul Mircea Cornișteanu, fără ostentație vizuală, fără o adaptare forțată la actualitate. Regizorul lasă liber spectatorul să gândească asupra ce se petrece pe scenă și  să compare cu realitatea curentă pe care o trăiește zilnic; nu îl forțează prin nici un efect teatral exagerat plasat. Urmărește de asemenea, să scuture în interpretarea actorilor  rostirea replicii în stilul “clasic” consacrat de înaintași, și transpune piesa în lumea de astăzi, ca imagine generală, fără însă, să îi forțeze contemporaneizarea. Publicul se amuză copios de oferta regizorală, este cooptat ca participant direct la unele scene, i se dă cale liberă să judece discursurile celebre ale lui Cațavencu sau Farfuridi, ca un cetățean obișnuit care întâmplarea face să trăiască acum și o campanie electorală în plină și comică derulare. Prin nimic însă, regizorul nu forțează nota reprezentației, dă posibilitate tinerilor care habar nu au de piesă, să se “informeze” despre intențiile lui Caragiale, iar maturilor le provoacă reîntâlnirea cu un dramaturg mereu “contemporan” căruia starea societății nu i-a rămas indiferentă. Spectacolul atrage prețuirea publicului, firește prin interpretarea impecabilă a actorilor devotați conceptului regizoral.

         Din primul moment, se stabilește că totul se petrece în zilele noastre. Biroul prefectului așezat în centrul scenei mari a Naționalului craiovean, sugerează că personajele au “foncții” , sunt oameni importanți ai societății. Decorul aparent minimalist conceput de Clara Labancz creează inventiv atmosfera dictată de acțiune. Regizorul apelează original și la proiecții, dându-le un rost major. În fundal, pe un ecran, domină imaginea de la intrarea în casa elegantă a prefectului, care se animă de la o scenă la alta, cu filmulețele de venire a personajelor, care apar apoi, în scenă. Este excelentă folosirea proiecțiilor de către regizor prin care dă amploare vieții acțiunii. Regula originală propusă de această convenție teatrală se dezvoltă pe parcurs. În actul trei al “dezbaterii electorale”, în locul biroului apare tribuna “moderatorului” Trahanache, cu tricolorul, iar imagini cu participanții din sală, spectatori, sunt proiectate pe ecranul din fundal, printre dânșii aflându-se și unele personaje precum Brânzovenescu, Farfuridi, Cațavencu ori Cetățeanul turmentat. Actul trei este cuceritor dezvoltat de regizor, aplauzele nu contenesc, spectatorii fiind participanți activi la dezbatere. Vizualizarea are credibilitate; e firesc ca prefectul să aibă și un laptop, e firesc ca în final, tricolorul să fie însoțit de steagul Uniunii Europene, pentru că despre Europa vorbesc și Brânzovenescu și Cațavencu. Regizorul Mircea Cornișteanu imaginează și multe momente singulare reușite, originale, pornite de la replica lui Caragiale, și nimic din ce se perece pe scenă nu e inutil, are argumentare în situații și chiar în cuvintele anterioare. De pildă, la început, Zoe leșină prefăcut, în fața soțului, Trahanache, să-l convingă de revolta ei față de intențiile de șantaj ale  lui Cațavencu, iar amantul Tipătescu îi face respirație gură la gură sau când prefectul îi propune “să fugim împreună”, vine cu echipamentul de motociclist. Memorabilă este scena când Zoe își recapătă scrisoarea pierdută și o rupe mânioasă  în bucățele, dar … rămășițele sunt strânse prevăzător de “feciorul” lacheu al casei însă, bodyguardul lui Agamiță Dandanache i le solicită autoritar. Această scenă lipsită de replică rămâne o bijuterie prin sugestiile degajate. Spectatorul urmărește același conflict, din același text, dar tratat surprinzător.

         Numeroasele invenții regizorale de teatralizare a piesei sunt coerente, dar  atent plasate pentru evoluția conflictelor și sporirea ritmului reprezentării, spre trimiterea la actualitate,  dar  nu puteau avea un rezultat benefic fără actorii ce le transpun scenic admirabil sub o atentă îndrumare a regizorului Mircea Cornișteanu. Nu întâmplător, Tipătescu îi spune amantei : “Zoe fii bărbată”. Se spune mereu, că în spatele fiecărui bărbat, stă o femeie!  În interpretarea excepțională a Ceraselei Iosifescu, Zoe este femeia ambițioasă, autoritară, ca și multe doamne de astăzi. Zoe a sa e frumoasă, degajă farmecele feminității, dar în spatele acestei imagini, a perucilor ce le schimbă, se implică activ în viața bărbaților din preajmă pentru  interesul și al reușitei lor depline. Cerasela Iosifescu își dezvoltă personajul pe două laturi caracteriale, cel de relație ca “damă” aparent “bună” și copilăroasă, și cel de femeie voluntară, dornică de profit, ambițioasă, autoritară pentru a-și rezolva greșeala pierderii scrisorii. Prin expresii și intonații vocale bine stăpânite, actrița construiește personajul, dându-i complexitate. O surpriză plăcută este reîntoarcerea pe scenă a actorului Claudiu Bleonț, după ce și-a risipit talentul prin tot felul de divertismente tv. penibile. Reușește să cucerească din nou publicul prin interpretarea deplină a lui Tipătescu, prefectul, ca un fante șmecher și atent la specularea situațiilor, bărbatul elegant, îmbrăcat în roșu în final, când are siguranța păstrării “foncției” și relațiilor. Actorul relaționează nuanțat cu cei din preajmă, subliniază cu umor miezul conflictelor. 

 O altă întâlnire demnă de aplauze este Ilie Gheorghe în Trahanache. Actorul iese din linia manieristă practicată uneori în alte roluri și prezintă un Trahanache activ, șiret, rafinat diplomat pentru că “interesele partidului o cer”, cum spune și Farfuridi. Dar nu numai interesele partidului îi cer a acționa, ci și interesele proprii  de a își păstra diferitele “foncții”, indiferent că este înșelat în triunghiul conjugal. Ilie Gheorghe compune minunat portretul lui Trahanache, “frate” în manifestări cu politicienii de astăzi, o persoană meșteră în manipulări. 

Remarcabilă este ideea regizorului de a ne prezenta un Cațavencu tânăr politician, avid și el după “foncție”, o canalie de fapt, ce vrea să își depășească în “machiavelicuri” partenerii mai vârstnici, iar George Albert Costea rezolvă senzațional acest rol. Susține substanțial relațiile cu partenerii din scenă, dar și una mereu provocatoare cu spectatorii în dorința lui Cațavencu de a își câștiga popularitate, de a parveni. George Albert Costea este un tânăr actor, nume  reținut și pentru evoluția sa în cei patru ani de la absolvire, cu șansa că a fost integrat în colectivul Naționalului craiovean, și atenționează că generația sa deține talente deosebite. 

Fără cusur, debordant comic e interpretat cuplul Farfuridi – Brânzovenescu de Valentin Mihali și Adrian Andone, fiecare completându-se prin susținerea relației la nuanță. Brânzovenescu este mai timid, lipsit de inițiativă, servil amicului, iar Adrian Andone îl definește cu mult haz și prin vorbirea colorată printr-un “r” graseiat . Valentin Mihali îi dă forță lui Brânzovenescu cel mereu cu inițiative trăznite. Actorii amintesc parcă de filmele cu Louis de Funes sau Bourvil prin modul inventiv în care interpretează partiturile. Valer Dellakeza compune un Agamiță Dandanache aparent ramolit în scaunul său cu rotile, condus de un bodyguard (Raluca Păun), care îi este și consilier; cu finețe actorul arată cum Agamiță urmărește de fapt, tot ce se întâmplă în jur, și introduce discret, dar cu rezultate comice răsplătite cu aplauze, scurte replici cu trimitere la actualitate prin nomilalizări spre mass media tv și nu la ziarul “Războiul” de pe vremea scrierii. Actorul redă savuros existența lui Agamiță în viața publică. Nici Ionescu (Ștefan Cepoi) și Popescu (Ștefan Mirea) ori “feciorul” lacheu (Tudorel Petrescu), roluri secundare, nu se pot omite prin reușita lor interpretare. Simpliste pe ideea beției permanente a Cetățeanului turmentat sunt aparițiile lui Nicolae Poghirc. În Pristanda, regizorul Mircea Cornișteanu se încumetă a fi și actor, din cauze obiective legate de imposibilitatea unui actor din trupă suferind în urma unei accidentări; manifestă și capacitatea de a fi actor, cu calități profesionale.

         Spectacolul ne arată … lumea în care trăim, fără nici un artificiu de trimitere spre actualitatea curentă. Rămâne una din puținele reușite regizorale de astăzi pentru a demonstra cât de contemporan ne este Caragiale. Chiar dacă știe sau se întâmplă să nu cunoască “O scrisoare pierdută”, spectatorul se amuză copios și nu simte cum trece timpul reprezentației, doar constată sensurile unei realități pe care nici un talk show tv. nu o poate prezenta atât de adevărat.

         Mircea Cornișteanu a câștigat o bogată experiență cu această piesă pe care a pus-o în scenă, a cincea oară acum, de fiecare dată în reprezentări diferite. De astă dată, a avut un sprijin major și în calitățile deosebite ale trupei care o păstorește abil ca manager al Teatrului Național “Marin Sorescu”, demonstrând, în sfârșit, că și în 2012, cineva a găsit totuși, …  “Scrisoarea pierdută”!