UN COLAJ CU INTENȚII FILOSOFICE FORȚATE TEATRAL
Reputatul regizor polonez, Janusz Wisniewski,
multipremiat și în plan internațional, propune o “gramatică teatrală” specială
pentru “Apocalipsa după Shakespeare”. Textul îi aparține și este un colaj în
care include pe Shakespeare ca pretext prin câteva scene singulare și
simplist tratate din “Macbeth”, plus multe altele cu replici din “Îmblânzirea scorpiei”,
“Richard III” și Sonete, alăturate replicilor din Biblie, celor din “Adventul”
de W.H.Auden, din “Străbunii” de Adam Mickiewicz și “Dezideratul” de Max
Ehrmann. Colajul său se vrea a susține un comentariu filosofic cu pregnantă
intenție religioasă despre degradarea lumii, infernul existențial și posibila
exorcitare a răului condiției umane. Crima din “Macbeth” rămâne doar vârful de
lance al răului, iar sângele, mereu prezent în ilustrarea teatrală, nu poate fi
șters niciodată. “Apocalipsa” e desprinsă ca idee dintr-un capitol al Noului
Testament în care alegoric se avertizează asupra apropierii sfârșitului lumii
și a judecății de apoi pentru nerespectarea celor Zece Porunci. Colajul preia
motivul biblic și îl argumentează prin crima din “Macbeth” pentru obținerea
puterii. 
Prin acest colaj, spectacolul lui Janusz Wisniewski
devine ca sens general o parabolă ce include ca într-un “puzzle” o serie de
alte parabole particulare desprinse din scrierile alese pentru a demonstra
degradarea condiției umane și salvarea prin religie. Este un spectacol încărcat
de simboluri și metafore, cu iz poetic dictat și de sensurile multor replici
versificate. Tot acest amalgam de intenții ideatice, ostentativ teatralizate,
au drept rezultat “un spectacol rece”, moralizator didactic, lipsit însă, de
emoție, fad și chiar plictisitor în unele momente, cu toate că se rezumă la o
oră și douăzeci de minute de reprezentare. Prin definirea teatrală a mai multor
grupări sociale implicate în demonstrația gravității încălcării celor Zece
Porunci biblice, Janusz Wisniewski își dorește o radiografie a tragediei răului
din lume – crima, războiul, prostituția, violul, etc. Colajul folosește o
numeroasă distribuție pe care o vom specifica, mai jos pentru a arăta
segmentele sociale la care apelează regizorul, ce prind aspect teatral ca
“păpuși” ale vieții și Infernului prin efortul deosebit al actorilor distribuiți. Ei recită cu patos replicile și se supun docil indicațiilor regiei de a ilustra
teatral nebunia unei lumi măcinate de răul ce o domină în ansamblu, dar și în
particular pe fiecare, în funcție de segmental social căruia îi aparține.
Regizorul insistă mereu pe importanța segmentelor sociale printr-o mișcare-dans
în cerc, în același ritm muzical apropiat de cel al cabaretului. Repetarea
mișcării obsesive în cerc a grupurilor prin coregrafia lui Emil Weselowski pe
muzica lui Jerzy Satanowski, este o singulară cavalcadă vizuală pe un sonor
strident. Actorii distribuiți, sârguincios servesc imaginea generală a acestor
“coruri” teatrale ale lumii.
Atenționăm asupra distribuției ce reunește personalități ale teatrului
pentru a sugera personaje schemă, argument al unei idei regizorale
moralizatoare, însă simplist dezvoltate. Cităm distribuția : Lady Macbeth – Cerasela Iosifescu, Macbeth – Adrian Andone, Duncan – Ion Colan, Ady Macduff – Iulia Colan, Ofițeri
– Dragoș Măceșanu, Cătălin Vieru, Mircea Tudosă, Andrei Dunaev, Gentlemen – Eugen Titu, Tudorel Petrescu, Văduva – Iulia Lazăr, Văduva
comentatoare – Natașa Raab, Dame : Cea care
merge la morminte – Gabriela Baciu, Justa
– Corina Druc, Maiestuoasa – Geni Macsim, Milostiva – Anca Dinu, Dulcea
– Teodora Țenea, Amara – Diana Gherasim, Spectre : Mireasa – Monica Ardeleanu, Duhul din Iad – Angel Rababoc, Umbra din Iad – Claudiu Bleonț, Cavalerul
– Tiberiu Nicuț, Domnișoara – Ruxandra Radu, Dame de companie : Ah –
Mirela Cioabă, Oh – Tamara Popescu, Ha-Ha – Raluca Păun, Oh-Oh
– Petra Zurba, Demon – Marian Politic, Demon și mai rău – Valeriu Dogaru, Exorciști : Medicul englez – Cătălin Băicuș, Medicul scoțian – Romanița Ionescu, Mater Dolorosa în icoana din Czestochowa – Gina
Călinoiu, Iosif - Ștefan Cepoi, Măgarul (Sărăntocul) – Nicolae Poghirc, Tâlharul bun – Cosmin Rădescu, Soldați : Soldat I – Nicolae Guran, Soldat
II - Robert Deca, Soldat III – Alexandru Cotea, Christos
Pashos – George Albert Costea și copiii –
Daria Casiana Ciobanu, Alexia
Maria Petec , Iulia Elena Tudor. Sublinierea numelui personajelor arată și
imposibilitatea, ca într-o oră și douăzeci de minute, ele să devină sugestiv
consistente pentru linia caracterială și demonstrația tematică dorită de
regizor. Sunt numai un “cor” cu
rost figurativ tematic. 
Fiind “un spectacol de Janusz Wisniewski”, evident că pe
lângă colajul textului și regie, îi aparține și scenografia. Domină în trei
colțuri, trei cruci albe cu scări, iar pe latura centrală o masă lungă, prin
care se punctează locurile acțiunii în spațiul de joc. Majoritatea costumelor
ar indica epoca lui Adam Mickiewicz, marele poet romantic polonez, luptător
pentru independența țării sale, contemporan cu Napoleon și războaiele sale.
Machiajul definește chipuri trecute în neființă. Regizorul mai insistă în
vizualizare pe sângele crimelor și uită însă, că spectacolul se derulează
într-un spațiu neconvențional, pe scena mare a teatrului, cu publicul pe
gradene în imediata apropiere a interpreților, iar insistența pe prea mult
sânge sub formă de “ketchup” devine o exagerare, un efect derizoriu. În nicio
secvență, regizorul nu intenționează o interacțiune relațională directă cu
spectatorii, necesară pentru un spațiu de joc neconvențional. Publicul asistă
doar la demonstrația sa de “gramatică teatrală” pe ideea de condamnare a răului
lumii ce duce la “apocalipsă”, de parcă acest rău nu ar măcina și prezentul,
asistența de pe gradene. Moralizator, în final, regizorul îl ridică pe o cruce
și pe Christos, în pandant cu un ofițer, cea de a treia cruce fiind luminată cu
beculețe în așteptarea unui alt sacrificiu. După primele aplauze de sfârșit,
regizorul insistă, și oferă un “song” moralizator susținut de “văduva
comentatoare” (Natașa Raab) pentru a sublinia forțat, didactic, mesajul
colajului.
Nu ne sunt cunoscute spectacolele anterioare prin care
Janusz Wisniewski a obținut prestigioase premii internaționale, dar “gramatica
teatrală” aplicată pentru “Apocalipsa după Shakespeare” nu are un rezultat
convingător. Îl speculează pe Shakespeare, ca punct de atracție. Precizează, în
câteva momente, tragedia fără subtext însă, din “Macbeth”. Lady Macbeth devine
numai un argument al colajului său, nu participă la drumul crucificării vinovăției,
mereu ilustrart în scenă de către “corul” degradării umane. Ea provoacă o crimă
și înnebunește, drept pedeapsă. Cerasela Iosifescu, pe o linie a interpretării
particulară în raport cu îndrumarea regizorală a ansamblului, reușește să
deseneze totuși, prin trăirea interioară a stărilor, un personaj, un argument
credibil al demonstrației, că actul criminal poate distruge umanitatea. Lady
Macbeth prin textul lui Shakespeare, devine un personaj, dar celelalte rămân
numai fantoșe prin intențiile regiei și colajului, prezentate de actorii
recitatori de replici diverse, cu apariții cu simplă expresie. Sunt puțin
convingătoare aceste marionete, unele fiind și sufocate de “ketchup” pentru a
arăta nebunia devastatoare a lumii. Prin viziunea sa, regizorul intenționează
să revoluționeze convenția teatrală a unui mesaj grav, dramatic, cu substrat moralizator religios, dar
nu reușește decât parțial, în puține momente, să întreprindă și să transmită
provocator, atractiv emoțional, “gramatica sa”.
Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova rămâne o
instituție cu proiecte remarcabile, datorate invitării în domeniul regiei a
unor personalități internaționale de marcă precum Yannis Paraskevopoulas care a
realizat “Medeea”, Tim Carroll care a propus un experiment original, “Odysseia”
sau Silviu Purcărete realizator al unor spectacole cu piesele lui Shakespeare.
De astă dată, Janusz Wisniewski, o altă personalitate internațională, a exersat
un experiment pentru inovarea expresiei și convenției teatrale, rămas însă, în
zona căutărilor mult prea încărcate de simboluri, incoerent dirijat pentru a
servii substanța unei teme majore. De la textul - colaj ce apelează superficial
și prin titlu, la Shakespeare și Biblie, până la vizualizarea teatrală,
spectacolul rezultat este o intenție de meditație filosofică în gol emoțional
despre răul lumii ce o poate duce la “apocalipsă”. De la antici și până astăzi,
drum ce vrea să îl parcurgă prin colajul său regizorul polonez, ca și alți
regizori creatori de curente teatrale novatoare, teatrul rămâne totuși, arta
comunicării prin personaje vitale aflate în conflict. “Apocalipsa după
Shakespeare” este numai un experiment în care personajele devin doar scheme
distanțate de consistența unui posibil conflict amplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu