MULT ZGOMOT … FĂRĂ ROST
Cei care vor viziona acest
spectacol vor reține, fără doar și poate, coregrafia și mișcarea scenică
funcționale pentru un cabaret,
realizate meșteșugit de Răzvan Mazilu, costumele timpului istoric al
narațiunii, rafinat concepute de Doina Levintza, interpretarea Dorinei Lazăr în
Dogsborough, ca și a celor două dansatoare – Ioana Marchidan, Judith State -,
dar vor fi deranjați de insistența sonorizării muzicale și vocale în rostirea
replicilor, ce anulează cursul poveștii lui Bertolt Brecht.
“Ascensiunea
lui Arturo Ui poate fi oprită” apare ca un experiment teatral specific stilului
cultivat de regizorul Dragoș Galgoțiu, caracterizat prin exces de accente
vizuale cu intenții metaforice mult discutabile în raport cu substanța textului
ales, și stăruitor zgomotos sonor. Piesa aparține dramaturgului, poetului, dar
și teoriticianului german, Bertolt Brecht căruia i se datorează curentul
“teatrului epic”, ca dramaturg, dar și “efectul distanțării”
(Verfremdungsefekt), ca teoretician al interpretării teatrale. Nu o acțiune
conflictuală, ci povestea conflictelor de către personaje, se dezvoltă în
piesele sale, și tocmai, această caracteristică specială lipsește spectacolului
de la Teatrul Odeon, realizat “după” Brecht de regizorul Dragoș Galgoțiu, autor
și al coloanei sonore și al “light desing-ului”. Povestea piesei este astfel,
de neînțeles. Textul suferă adaptări forțate pentru a atenționa că Bertolt
Brecht prin narațiunea despre o gașcă a gangsterilor din jurul lui Arturo Ui,
dorit de scriitor a fi Hitler, trimite la personaje din epoca hitleristă,
personaje politice, iar teatralizarea sa nu reușește o minimă comunicare a
intențiilor. Prin monologuri didactice, stridente, atribuite personajului
Bertolt Brecht, regizorul încearcă forțat să explice rostul politic al
mafioților din Chicago, dominați de Arturo Ui. Din scenele narative referitoare
la mafia din Chicago și orășelul Cicero care luptă pentru acapararea Trustului
Conopida, nu se înțelege mai nimic; replica personajelor este strident și
uniform rostită, fiind dublată și de un fundal muzical țipător.
Spectacolul
cuprinde, de fapt, … două spectacole - cel al narațiunii epice și cel al
“comentării” satirice a poveștii, ca într-un cabaret, al pericolului grupării
lui Arturo Ui. Cabaretul l-a preocupat pe Bertolt Brecht, și apelarea în
reprezentație la momente de cabaret sunt binevenite, mai ales că Răzvan Mazilu
servește excelent prin coregrafia sa acest gen. Secvențele construite de Răzvan
Mazilu, de dans și pantomimă, sunt admirabile, au sens provocator pamfletar,
servesc textul. “Spectacolul său” ne amintește pe un alt plan, de “Portretul
lui Dorian Grey”, unde Răzvan Mazilu, tot în colaborare cu regizorul Dragoș
Galgoțiu, realiza în urmă cu câțiva ani, o reprezentație unitară, coerent
îmbinată ca vizualizare pe linia de mișcare și replică.
Acum, cabaretul său suplinește numai absența songurilor
lui Brecht, dar nu se mariază teatral cu secvențele regizorale de ilustrare a narațiunii
prin personaje, în marea lor
majoritate devenite niște
caricaturi plate, “distanțate” forțat de rostul replicii. Inexplicabil,
regizorul conduce distribuția pe drumul efortului vocal. Uniform, interpreții
recită strigând replica, aliniați mereu la rampă pentru a servi poate
cabaretul, dar regizorul anulează prin acest demers și tipologia fiecărui
personaj, gravitatea faptelor povestite în care sunt implicate. Muzica, din
perioada interbelică, sporește prin difuzarea amplificat exagerată, posibilitatea
de a discerne rostul narațiunii. Coloana sonoră conține și motive muzicale
semnificative pentru atmosfera reprezentației, dar neexploatate ca accent
regizoral.
Dragoș
Galgoțiu nu se preocupă de îndrumarea actorilor spre o definire esențială a
personajelor, pentru “agresivitatea” lor ca politicieni de tristă amintire
istorică, așa cum și-a dorit și Brecht. Există însă și o excepție, personajul
Dogsborough, interpretat strălucit de Dorina Lazăr, provenit parcă dintr-o altă
viziune regizorală. Nu știm dacă ar vrea să amintească de generalul Paul von
Hindenburgh cu o bogată biografie care l-a propulsat, în final, pe Hitler, dar
actrița compune substanța tipologiei periculoase a unui politician ajuns la
vârful deciziilor. Marchează prin expresia consecvent inventivă, chipul
mafiotului politician înrăit , dar
și judecător întristat de un posibil eșec personal. Ținuta, mișcarea cu un
sprijin în bastonul discret amenințator
ca armă, dar și rostirea puținelor replici ce îi revin, desenează un personaj
de neuitat . Interpretarea sa este o bijuterie, un exemplu de arta unui mare
actor. Când este Dogsborough în scenă, îți atrage privirea, chiar dacă în
prim-plan personaje mai importante ale narațiunii se agită, pentru că
interpreta transmite amenințarea periculosului general, relaționează cu
ansamblu și subliniază sensurile narațiunii dramaturgului. Pe linia
teoriticianului Brecht, în travestiul pentru un general, Dorina Lazăr oferă o
creație, ce poate fi prezentată ca o “lecție” activă pentru aspiranții la profesia
de actor. Rămâne, din păcate, nerezolvat, rolul major al lui Arturo Ui, cu
toate că este distribuit unui actor cu reale capacități, Ionel Mihăilescu. Regizorul Dragoș Galgoțiu a apelat pentru îndrumarea actorului la indicația
modelului Chaplin care l-a jucat memorabil pe Hitler în filmul “Dictatorul”,
dar … nu pe scenă. A uitat că
piesa lui Bertolt Brecht dezvoltă epic nuanțat duplicitatea lui Arturo Ui sub o mască aparent de naivitate, spre a aminti de evoluția istorică a lui Hitler.
Personajul nu este pus în pagină scenică explicită de către regizor. Se poate
spune că “ascensiunea lui Arturo Ui”, nu se dezvoltă prin conceptul regizoral.
Ionel Mihăilescu e abil în expresia mișcării, comic, derizoriu însă, în raport
cu consistența rolului. Regizorul, prin manevrarea scenică a actorului, ignoră
tocmai, aspectul periculos al personajului care ascunde diabolic sub naivitatea
aparentă, nebunia dictatorului ce poate fi Hitler sau urmașii săi din istorie.
Când intervine Arturo Ui și prin replică, aceasta este rostită țipat, fără o
frazare logică și nuanță de trimitere spre subtextul ei. Bâlbâiala în vorbire a
lui Arturo de la începutul reprezentației, se uită și prin instruirea sa de
către un Actor (Marian Ghenea), momentul fiind unul din numeroasele scene pueril
tratate regizoral, ce îngreunează ritmul spectacolului. Este numai un exercițiu
cu pretenții comice, fără miză. Depun eforturi pentru adaptarea la o viziune
regizorală incertă: Vitalie Bantaș în rolul lui Brecht care rostește strident
în monologuri, atenționări didactice asupra rostului narațiunii; Mircea
Constantinescu – Flake și Mugur Arvunescu – Butcher care creionează caricaturi
comice amuzante în sine, ca într-un film mut, dar lipsite de substanță pentru
narațiune; Laurențiu Lazăr – Sheet, Gabriel Pintilei – Giuseppe Givola, Mihai
Smarandache – Emanuele Giri, Cătălina Mustață – Betty Dullfeet și Mircea Crețu
– Dullfeet, toți execută conștiincios desenul simplist al personajelor. Se
alătură distribuției în definirea altor personaje-argument: Ioana Anastasia
Anton în provocatoarea Daisy, Marian Lepădatu în Croitorul, Ionuț Chivu în
Tânărul din Cicero, Ana Maria Moldovan în Tânăra din Cicero, fiind apariții
vizuale de coloratura unei figurații generale. Iese în evidență prin mișcare,
al cărui as este întodeauna, Istvan Teglas în Ernesto Roma. Exemplare pentru
comentariul propus de cabaret,
rămân Ioana Marchidan și Judith State. Dansează ca profesioniste
desăvârșite, dar mai au un merit, de a personaliza prin expresia chipului,
fiecare, un alt profil de tipologie. Sunt dansatoare, dar și actrițe
remarcabile. Servind “teatrul epic”, dar și “distanțarea” de rigoare,
solicitate de Bertolt Brecht, spectatorul rămâne atras până la urmă, din
numeroasa distribuție, de imaginea interpretării datorate Dorinei Lazăr și a
celor două dansatoare, îndrumate de Răzvan Mazilu. Ceilați actori merită stimă
pentru schițele de personaje lipsite însă, de susținere regizorală pentru a
transmite rostul lor în povestea lui Brecht, despre dictatură și odioasele manevre ale mafioților politicieni.
Imaginea
general vizuală a spectacolului uimește prin spectaculozitate, prin contribuția
creatoare a unor nume de referință din scenografie : Andrei Both – decor și
Doina Levintza – costume. Arcadele frânte central, luminate cu beculețe ca
înr-un spectacol de cabaret, definesc vizualizarea de bază a decorului lui
Andrei Both, dar intervin însă și elemente - efect pentru un posibil loc al
narațiunii, precum un tigru imens de pluș (?), un WC pentru bărbați, întâlnit
și în alte spectacole, un câmp de flori, etc. Peste toate, funcționează banal
și jocul cortinei, manevrate mereu pentru a “distanța” cabaretul de povestea
concretă. Sunt artificii scenografice, regizoral adaptate fără susținere teatralității
scenelor relatate de narațiune. Costumele Doinei Levintza uimesc ca de obicei,
fiind … o paradă de modă din
vremea interbelică, dar perfect funcțională pentru a indica tipologiile unei
piese de teatru, migălos, la amănunt, confecționate. Scenografia rămâne un
departament izolat al reprezentației, nefiind fructificată prin experimentul
conceptului regizoral.
Cele
două spectacole într-unul – cabaret și narațiunea unei comedii negre -, sunt
numai un exercițu regizoral acompaniat gălăgios sonor, dar lipsit de apelul
înțelegerii mesajului său. Narațiunea absentează pe scenă ca argument al
dramaturgului. Marele public reține doar imagini și unele interpretări
actoricești sporadice, reușite, iar acasă ar trebui să se documenteze asupra
lui Hitler sau Geobbels care l-au inspirat pe Brecht pentru mesajul dramatic
dorit asupra pericolului dictaturii politice. Spectacolul este o joacă de-a
cabaretul care ar vrea să satirizeze o “mafie” preocupată de … vinderea
conopidei în piețe. Mult zgomot asurzitor pentru o legumă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu