“ A DOUĂSPREZECEA NOAPTE “ – TEATRUL “ REGINA MARIA “ din ORADEA

ZIGZAC CU BUNE ȘI RELE

Este o bucurie să constați că un tânăr regizor precum Alexandru Mâzgăreanu, printre puținele nume afirmate cu unele spectacole,  activează intens, și ambițios apelează la Shakespeare pentru un spectacol la un teatru din țară, ce îl găzduiește generos. Cu buna intenție de a exersa original “musicalul” pe o piesă nu de primă referință din opera lui Shakespeare, “A douăsprezecea noapte”, face un prim pas spre acest gen. Inventează un “personaj” prin o formație bine alcătuită din interpreți care îi servesc intențiile admirabil. Muzica este alcătuită de Alexandru Suciu, cu trimiteri spre diverse genuri, chiar spre operă în cazul lui Malvolio. Muzica servește cele două coordonate ale regiei susținute de scriere. În piesă, drama unui naufragiu se transformă într-o comedie de situații finalizată fericit și ilustrată muzical în spectacol, pe deoparte pe linia modernă a rock-ului, pe de altă parte pe lirismul poveștii de dragoste dintre personaje. Personajul – “muzică” se amplifică prin bufonul Feste căruia îi revin numeroase “songuri”, unele în limba engleză, altele în română, nemotivat este însă, tratat acest demers al viziunii regizorale. Și interpretarea “songurilor” iscă nedumeriri pe care le vom comenta la momentul potrivit. În afara unei inspirate intenții de a se apropia de “musical”, e drept cu modeste momente de dans, viziunea regizorală înregistrează o fluctuație de scene contradictorii în raport cu piesa pe care regizorul își dorește totuși, a fi ferită de o “adaptare” forțată. Unele scene sunt inventiv construite teatral în baza textului, altele sunt exagerări de analiză a sugestiilor scrierii. Conceptul regizoral este un zigzag cu scene apropiate de substanța lirică a piesei lui Shakespeare și altele plasate în zona comicului  derizoriu, lipsite de o  legătura logică față de situații și profilul personajelor.

Decorul creat de Sorana Țopa oferă multiple soluții funcționale pentru derularea acțiunii. O scenă cu o podea de scândură, cu un fundal marcat de pereți aflați parcă în prag de prăbușire, cu multe uși laterale și o rozetă în fundal transparentă ce ascunde discret muzicanții, cu două mese pe rotile ușor manevrabile, ca și scaunele din jur, cu sugerarea subsolului din care apar unele personaje, scoate reușit piesa din epoca scrierii și oferă trimiteri spre universalitatea sa. Alexandru Mâzgăreanu colaborează abil cu propunerea decorului. Costumele create de Alexandra Boerescu merg prin croi , în general, pe aceiași intenție de a fi atemporale și servesc tipologiile personajelor. Inexplicabil însă, regia completează cu accesorii profilul unor personaje din planul doi, pe Sebastian, fratele geamăn al eroinei centrale Viola sau pe căpitanul Antonio și alții, purtători de … spade;  vor fi folosite în dueluri, în special în partea a doua a reprezentației, fără convingere, fiind un efect regizoral fals raportat la coerența conceptului general.

În debutul spectacolului, regizorul subliniază drama naufragiului apelând cu scop de element simbolic la o bărcuță spre a motiva și starea disperării Violei care crede că fratele geamăn, Sebastian a dispărut, iar ea va alege soluția travestiului în Cesario, ca paj al ducelui Orsino. Conceptul său regizoral încearcă apoi, să dezvolte cele două planuri ale conflictului propuse de Shakespeare, cel dramatic sentimental și cel comic. Poezia, lirismul și comicul sunt strălucit îmbinate de dramaturg ca într-un puzzele cu motivări subtile prin argumentul “biografiei’ personajelor. Regizorului nu îi reușește ilustrarea teatrală a acestei îmbinări.

 Lucrează cu actorii pe cele două segmente – comic și liric cu relații frânte de transfer în comunicare. Rolurile sunt expuse teatral particular pe gen, ignorând datele conflictelor și consistența subtextului replicii și situațiilor. Unii joacă comedie, alții dramă. Primul aspect se remarcă în personajul dificil al Violei interpretat de Anda Tămășanu. Viola cu disperare optează pentru a se travesti în Cesario, devenind pajul ducelui Orsino de care se îndrăgostește, dar el o iubește pe nobila Olivia, și ea aflată în suferință că i-au dispărut tatăl și apoi fratele. Un rol foarte complicat ca stări, solicitări de situații pe care tânăra actriță Anda Tămășanu îl compune simplist, uită în travestiul pentru Cesariuo, de starea Violei, ca și de relațiile complicate ce se ivesc prin acțiune. Își recită replica, fără gând interior. Regia sporește lipsa de experiență a tinerei actrițe și concepe nemotivat de scriere , chiar și o posibilă tentație de lesbianism între Cesario (Viola) și Olivia.

 Un rol compus la nuanță de atitudine devine Olivia prin interpretarea actriței Mihaela Gherdan. În cazul acestui personaj, regizorul propune o tratare originală, fragila femeie Olivia prin moartea tatălui și fratelui este obligată să devină “administratorul” moștenirii domeniului, chiar dacă durerea o marchează. Cu bună expresie, Mihaela Gherdan transmite stările diverse prin care trece Olivia, tânăra tristă, dar activă, dezinteresată de dragostea lui Orsino, captivată totuși, de prezența mesagerului Cesario și cucerită apoi în final, de Sebastian, fratele geamăn al Violei. Sugestiv ajutată și de costumele Alexandrei Boerescu, actrița reușește construcția unui rol remarcabil, propus motivat de regie ca dezvoltare. Cu firesc și temperament, Lucia Rogoz completează rolul cameristei Oliviei, Maria din această zonă a conflictelor. Este inițiatorul farselor, iar actrița le conduce cu rafinată măsură comică. Distribuția își frânge apoi menirea de ilustrare în raport cu demersul substanțial propus de Shakespeare, fiecare actor derulând personal, simplist, tipologia personajului atribuit, fără o îndrumare regizorală coerentă. Chiar dacă este recompensată cu aplauze la scenă de către public, interpretarea lui Malvolio de către Ioana Dragoș Gajdo pare desprinsă din genul teatrului de estradă. Absolut nemotivat și de intențiile scrierii, doar ca efect ieftin de satiră regizorală, Malvolio are momente în care își rostește replica în … maghiară (!!), ca apoi actrița să uite măcar că personajul prin vorbire  în alte replici, are putea avea un accent ciudat, fiind de o altă naționalitate. Evident, că Malvolio lui Shakespeare nu are nici o legătură cu această interpretarea propusă de regie, și nici cu travestiul, personajul având o menire specială ca accent satiric în conflict. Malvolio cade în plasa farsei lansată de Maria, vrea să fie remarcat că Olivia s-ar putea îndrăgosti de el și e numai un individ dornic de parvenire. Actrița merită stimă pentru efortul depus în mișcarea scenică, dar Malvolio este compus grotesc, absurd, desprins de intențiile piesei, ca într-o improvizație derizorie. Distribuția mai înregistrează și o altă surpriză neplăcută din lipsa autorității tânărului regizor. Feste, bufonul prin Alin Stanciu, pierde din rostul menirii sale drept comentator ironic al situațiilor, chiar dacă regia îi atribuie și multe “songuri”. Actorul uită de relații, de înțelepciunea bufonului comentator al situațiilor și interpretarea sa pare că vrea să reunească într-un personaj mai multe. Demn de blamat este însă, că se ignoră a se specifica în programul de sală, că actorul face playback, interpretează altcineva cântecele, atractiv, dar absent din nominalizarea distribuției din programul de sală, aspect sesizat de oricine după tonalitatea timbrului vocal al fiecăruia.Tratarea regizorală a rolului ca personaj important al unui posibil “musical” este meritorie, dar interpretarea lui Feste mult discutabilă. Pe linia comică a reprezentației, regizorul se rezumă la accente comice singulare. Mai întâi, surprindre imaginea regizorală a ducelui Orsino cel îndrăgostit de Olivia, ca un om care apelează la beție ca să își înece refuzul în dragoste. În final, când se arată că Viola a fost, de fapt, Cesario, Orsino devine inexplicabil prin ținută și expresie personală, un alt personaj nobil. Richard Balint, ca orice actor respectuos față de conceptul regizoral , i se supune și prezintă …  două personaje. Pentru susținerea momentelor comice, regia insistă pe efectele de beție în cazul apropiaților Oliviei, Sir Toby, unchiul său (Sebastian Lupu) sau Sir Andrew (Pavel Sîrghi) și cei din preajma lor. Interpretarea actorilor este corectă, cu recul la public, dar tipologia personajelor lui Shakespeare prin relații conflictuale este anihilată. Se joacă o comedie dintr-un alt text. Se practică interpretarea comică de efect și nu comicul rezultat din situațiile dramatice ale scrierii. Timidă este prezentare lui Sebastian de către Răzvan Vicoveanu, lipsit fiind de specularea regizorală a situației. Personaje din plan secund al conflictelor se definesc prin apariții corecte datorate actorilor Sorin Ionescu (căpitanul navei, Antonio), Ion Ruscuț (un alt căpitan salvator al Violei), Andrei Gliga (Valentin) sau Adrian Locovei (Fabian).

Sunt poate multe observații critice privind acest spectacol, dar baza liniei generale a viziunii regizorale pornită inventiv cu respect față de clasicul dramaturg, nu se poate ignora. Concretul practicii scenice este însă, discutabil. Tânărul Alexandru Mâzgăreanu merită apreciat că s-a încumetat să apeleze cu respect la Shakespeare, Teatrul “Regina Maria” l-a găzduit din dorința sprijinirii tinerelor talente, regizorul nu a distrus sensurile majore ale scrierii, iar publicul se bucura de reprezentația, ce nu era o premieră, și o aplauda entuziast. “A douăsprezecea noapte” poate fi considerat un punct pozitiv pentru regia tânără, pentru teatrul gazdă, dar și pentru spectatorii din Oradea, un public special, iubitor de teatru care a urmărit reprezentația nu pe scenă, pe gradene, și a ocupat toate cele 550 de locuri ale sălii.

“ SCRIPCARUL PE ACOPERIȘ “ – TEATRUL “ REGINA MARIA “ din ORADEA

                               UN MUSICAL EXCELENT REALIZAT

Cele  patru spectacole, mai noi sau mai vechi, realizate în regia unor personalități : “Scripcarul pe acoperiș” (regia, un specialist al genului musicalului – Korcsmaros Gyorgy, din Ungaria), “A douăsprezecea noapte” (regia: Alexandru Mâzgăreanu), “În curând vine timpul” (regia: Radu Afrim) și “La Iunion, birjar!” (regia: Daniel Vulcu) au definit o microstagiune reușită. 

“Scripcarul pe acoperiș” este adaptarea lui Joseph Stein după povestirea lui Shalom Alehem – “Fiicele lui Tevye” lăptarul, pe muzica lui Jerry Bock, cu influențe folclorice evreiești și rusești. A devenit un celebru musical, jucat pe Broadway, ecranizat în 1971 și răsplătit cu trei premii Oscar, dar care la noi, puține teatre chiar de operetă se încumetă să prezinte. E drept, musicalul este un gen special, ce presupune din partea interprețurilor, atât calități vocale și de dansator, dar și calități actoricești desăvârșite. La noi, musicalul cu greu își află împlinire în teatrul de proză, un ultim experiment al genului eșuat în trecut,  fiind “Chicago” pe scena Naționalului bucureștean. Teatrul “Regina Maria” din Oradea s-a încumetat în 2011 să monteze acest musical dificil ce se joacă și în prezent cu succes, fiind un spectacol de excepție, excelent realizat cu un ansamblu de 50 de persoane ! A fost sprijinit și de prezența celor din ansamblul folcloric “Crișana” afiliat teatrului, dar în principal de actorii acestui sârguincios colectiv teatral. I s-a alăturat orhestra “Hakeshet Klezmer Band”, susținător admirabil al muzicii live interpretate.

Richard Balint în rolul titular - Tevye

Pentru a derula pe scena unui teatru un astfel de ansamblu numeros, chiar dacă orhestra e plasată într-o parte a fosei și completată prin toboșarul din prima lojă, presupune un decor special, mai ales când acțiunea solicită mereu schimbări ale spațiului de joc. Vioara Bara reușește constructul spectaculos al unui decor multifuncțional, alcătuit din mai multe module, aliniate la început, ușor manervrabile apoi pentru a prezenta sătucul din Rusia, Anateka în care se află o comunitate evreiască și familia numeroasă a lăptarului Tevy cu cele cinci fiice. Peste module, în spațiul superior de joc se desenează un deal verde, un drum în pantă ca trimitere spre drumul greu al vieții. Modulele sunt viu colorate prin desene inspirat concepute de artista Vioara Bara, care este nu numai scenograf, dar și un pictor apreciat la diverse expoziții. Cadrul funcțional și atractiv al acestui decor original susține acțiunea și viziunea regizorală, iar Vioara Bara a fost și nominalizată la Premiile UNITER la ediția trecută a Galei. Vivacitatea decorului se completează prin costumele dibaci create și colorate de Amalia Judea.

 Imaginea generală a spectacolului este inventiv propusă prin decor și costume, și folosită strălucit de regizorul Korcsmaros Gyorgy în colaborare cu coregraful Andras Lorand. Viziunea regizorală compune iscusit o lume diversă cu multiple probleme conflictuale pe linia tragicomediei, legate de respectarea tradiției , familiei și sentimentului de iubire. Actorii au fost pregătiți sârguincios pentru a cânta, a dansa, dar și a dezvolta profilul tipologiilor și solicitarea tensiunii conflictelor.

 Regia jonglează cu montajul momentelor când comice, când dramatice, spectacolul având o coerență desăvârșită , ritm , dar și impunerea emoției receptorului din sală. Korcsmaros Gyorgy este meșterul magic din culise al acestui reușit spectacol, servit însă, briant de cei din scenă, de actori. Am descoperit în distribuție un mare actor în persoana lui Richard Balint, interpretul lui Tevye – capul unei familii cu cinci fete de măritat. Actorul își construiește cu perfecțiune personajul supus unor numeroase situații conflictuale. Tevye luptă pentru respectarea tradiției evreiești, dar înțelege, acceptă și noul care pătrunde prin evoluția lumii cu cele bune și cele rele, chiar periculoase ce duc până la urmă la alungarea micii comunități evreiești din satul rusesc. În scene impresionant susținute de actor, Tevye vrea sfaturi de la Dumnezeul său , dar se supune înfrângerii răului ce distruge comunitatea căreia îi aparține ca om simplu, muncitor, ce își dorește respectul cuvenit. Toate stările personajului, actorul le parcurge cu sinceră expresie, fiind excelent și în momentele muzicale și de dans, executate ca un adevărat profesionist în domeniu , legate continuu de sensul și subtextul replicii pentru caracterizarea complexă a personajului. Susține pe de o parte amănunțit relațiile din familie, iar pe cealaltă parte pe cea cu societatea din jur. Puțini actori se pot întâlni a fi capabili de a construi o creație într-un rol dintr-un musical, un spectacol ce îi solicită mai multe valențe de interpretare. Richard Balint cântă ca un solist de operetă, dansează, compune prin descifrarea atentă a replicii, relațiile cu lumea din preajmă a omului sensibil și dăruit familiei care primește cu capul sus loviturile societății, judecânt fiecare situație. Din păcate, juriul selecției pentru ediția trecută a Galei premiilor UNITER nu a remarcat interpretarea sa pentru o nominalizare, ci doar pe cea în rolul secundar al soției lui Tevye, rol jucat de Ioana Dragoș Gajdo. După trei ani de la premieră, spectacolul nu dovedește degradare, totuși personajul soției lui Tevye e simplist caracterizat cu unele stridențe, exagerări în momente cheie, discutabilă fiind și interpretarea muzicală. Ioana Dragoș Gajdo falsează adeseori, dovedind că nu se poate adapta cerințelor unui musical. Admirabil se achită și de solicitările musicalului, Adela Lazăr în Hodel, fiica îndrăgostită de Percik (Răzvan Vicoveanu), un evreu ucrainian revoluționar naiv ce va fi deportat în Siberia. Actrița trăiește stările interioare ale personajului chiar și atunci, când cântă ireproșabil. Prin grație, sensibilitate și activă relaționare cu partenerii se remarcă Mihaela Gherdan în Tzeitel, prima fiică a familiei care vrea și reușește să se mărite cu croitorașul modest, Motel (Pavel Sîrghi). O caracterizare nuanțată a celei de a treia fiice, Hava, care iubește un rus, de altă religie, pe Fyedka (Ciprian Ciuciu), oferă Alina Leonte. Completează familia lui Tevye prin celelalte fete, Shprintze (Anca Sigmirean) și Bielke (Sânziana Vrabie), roluri secundare, dar convingător susținute prin relație de actrițe. Cu finețe redă portretul lui Percik, revoluționarul naiv, Răzvan Vicoveanu și Pavel Sîrghi pe cel al timidului croitor îndrăgostit , care visează să aibă  o mașină de cusut. Personaje argument sunt fără cusur interpretate de Elvira Platon-Rîmbu  (Yente pețitoarea), Ion Abrudan (Lazăr Wolf), Daniel Vulcu (polițistul), George Voinese (Avram), Alexandru Rusu (Mordcha), Andrei Fazecaș (Nahum), Florin Silaghi (Mendel), Emil Sauciuc (Robbi), Lidia Lăzău  (Fruma Sara), Corina Cernea (bunica Tzeitel), Adriana Locovei (Sasha), Mirela Niță-Lupu (Shandel), Igor Lupu (Yussel), cărora li se alătură 27 de interpreți în roluri de săteni, ruși și evrei. Toți cântă și dansează, ca niște profesioniști în domeniu !! Povestea particulară a familiei lui Tevye și cea a evreilor alungați dintr-un sat din Rusia, de un comic amar, este impresionant  prezentată, captivant, fără patetism, ca o poveste de viață, cu sensibilitate și emoție, transmisă publicului.

“Scripcarul pe acoperiș” rămâne un musical memorabil, o carte de vizită pentru trupa Teatrului “Regina Maria” din Oradea, un exemplu de profesionalism și dăruire pentru un act artistic și cultural, care greu se poate înfăptui în acest gen teatral dificil. Spectacolul merită prezentat și publicului bucureștean prin o serie de reprezentații care se vor bucura de succesul meritat. 

“ PESCĂRUȘUL “ – TEATRUL DE COMEDIE

         “ … RATARE …”

Cum nici un “algocalmin” – evocat în replica acestui spectacol cu o piesă celebră de Cehov ! – nu aduce un sprijin credibil pentru intenția actualizării scrierii, este necesar totuși, a cita intențiile regizorului Claudiu Goga, exprimate în programul de sală. “IUBIRE, SEX, OBSESIE, TRĂDARE, RATARE, MOARTE, ARTĂ – înșiruite astfel par a fi ingredientele unui film de Hollywood – dar acestea sunt temele principale din Pescărușul lui Cehov. Cum să ratezi o asemenea poveste?“, afirmă în scris, regizorul Claudiu Goga. Dar … având la dispoziție o distribuție cu nume prețuite ale Teatrului de Comedie și vedete de televiziune, regizorul nu reușește pe scenă, să pună convingător în practică proiectul său.

Mai întâi, surprinzător este că regizorul se eschivează să specifice “un spectacol DUPĂ Cehov” sau măcar “adaptare” de Claudiu Goga. Își argumentează, tot în programul de sală, viziunea sa astfel: “Eu nu cred în textul ca pretext pentru un spectacol. Mi se pare varianta cea mai superficială de a face teatru. (…) cred că actualizarea constă în modul de gândire, în psihologia personajelor care trebuie să fie una a zilelor noastre, în felul cum sunt descifrate și dezvoltate relațiile și situațiile teatrale în urma acestui mod de gândire, fără a trăda sensul fundamental al piesei (…) la dobândirea acestui mod de gândire, este necesar să ai o traducere bună, o traducere în limba vorbită azi.“ Mașa Dinescu, autoarea traducerii, este o bună traducătoare, dar psihologia personajelor, situațiile, nu se pot actualiza prin traducere, iar viziunea regizorală nu le poate transforma manipulând absurd intențiile de bază ale dramaturgului. “Algocalminul” inventat în 1922 și introdus în replica lui Anton Pavlovici Cehov în piesa scrisă în 1896 – un exemplu doar -, cum nici viziunea regizorală a lui Claudiu Goga, nu pot actualiza credibil scrierea. Invenții regizorale, precum trecerea în neființă a personajului Nina Zarecinaia, ca să argumenteze posibila sinucidere a lui Treplev, nu actualizează piesa, ci îi distrug conținutul, o transformă într-o melodramă sau un posibil scenariu de telenovelă banală, anulând textul inițial. Cinstit era ca regizorul să specifice “un spectacol DUPĂ Cehov”, dramaturg și prozator de valoare universală, pe care Claudiu Goga ambiționează să îl modernizeze. Uită însă, că Anton Pavlovici Cehov a adus inovația în dramaturgie încă de la sfârșit de secol XIX, prin teatrul realist psihologic în tragicomediile sale, rămase mereu actuale. Demersul regizoral pârjolește piesa, este incoerent și strident în numele intenției de a selecta din bogata tematică a scrierii două fațete: artă și teatru alături de dragoste și gelozie. O replică perfect gândită de Cehov, specifică “Teatrul are nevoie de forme noi”, dar regizorul o speculează neinspirat. Este trist ca la o premieră, la a doua parte a reprezentației, să constați locuri din sală rămase libere, pentru că peste 40 de spectatori se pare că nu au mai fost interesați nici măcar de prestația actorilor din acest spectacol.

Dragoș Huluba (Medvedenko) și Mirela Oprișor (Mașa)

În primul act se lansează desenul personajelor și o latură conflictuală a tematicii: arta. Decorul Liei Dogaru propune mai întâi, o scenă goală, neagră. Culoarea de bază a prezentării teatrale a acestei tragicomedii fiind negru. Cu o barcă vine în laterala scenei Mașa (Mirela Oprișor). Fumează și ia din barca din care apare apoi și  Medvedenko (Dragoș Huluba)… chiloții pe care îi pune pe dânsa ! În jur, barca are … pământ, element ce devine una din pretențiile metaforice ale inovației regizorale. Pe acea fâșie de pământ va fi adus și pescărușul ucis de Treplev (Alexandru Pavel) și împăiat în secvențele următoare, acolo va muri și Nina (Anca Dumitra), “învelită” fiind cu … pământ. Amintim că excelent a fost folosit motivul metaforic al pământului de regizorul Radu Afrim în “Năpasta”, spectacolul Naționalului bucureștean. Se aduce apoi, pe scenă un obiect învelit în plastic negru, ce se dezvăluie a fi o ușă albă, desenată apoi de Treplev cu graffiti. Este “decorul piesei” al cărui “autor” și “regizor” Treplev, alături de iubita sa Nina folosită ca actriță, vrea să prezinte mamei sale, actrița Arkadina (Emilia Popescu) și partenerului ei, scriitorul Trigorin (Ștefan Bănică ), cât și celorlanți locuitori ai moșiei unde trăiește, inovația privind teatrul. Nina interpretează cu o mască pe față, monologul scris de Treplev. Acest prim act, astfel propus teatral, lansează drumul vizualizării conceptului regizoral susținut prin decorul Liei Dogaru. Decorul modest, sprijină intențiile metaforice ale regiei, dar nu creează atmosfera emoțională, motivată de scriitură și rămâne alături de conceptul regiei un fals al dorinței de “teatru nou”. O serie de efecte abundă de la o scenă la alta. Multe personaje fumează, probabil să fie … actuale, un candelabru apare în cea de a doua parte a reprezentației în acel decor negru cu scaune, o masă și un birou în laterală, etc. Sunt numeroase artificiile de imagine fără sens plasate. Costumele Lilianei Cenean par apropiate ca linie a croiului de epoca scrierii, iar ilustrația muzicală (Claudiu Goga) completează ca accent denaturat pretențiilor de actualizare a piesei lui Cehov. Regia se pare că și-a dorit ca spectacolul să fie o tragicomedie, chiar dacă l-a finalizat ca o melodramă. Forțează note comice, cum ar fi beția administratorului moșiei, Ilia (Gheorghe Dănilă) sau o bătaie cu frișcă precum la Stan și Bran, cu Mașa, Treplev și Doctorul. Regizorul insistă și pe latura tematică a dragostei și geloziei, dar nu reușește să o impună prin tratarea relațiilor dintre personaje. Și prin restrângerea unor replici nu poate specula și transmite către public date esențiale despre statutul social și chiar de relația de rudenie între personaje. Efectele regiei continuă și în cazul ilustrării laturii tematice a dragostei. De pildă, în partea a doua a reprezentației, când Arkadina constată că amantul ei Trigorin este îndrăgostit de Nina, îl provoacă pe acesta la … un act sexual pe scaunul unde se află scriitorul. Spre finalul scenei, cinci personaje privesc mute în scenă spre cei doi ! Evident din viziunea regizorală nu lipsesc nici efectele stroboscopului în lumină roșie, la sfârșitul primei părți, pentru a sugera că Treplev ar vrea să se sinucidă. În acest spectacol imaginea teatrală generală este haotică, absentă fiind susținerea de către regie a profilului psihologic al personajelor și a situațiilor concepute de sărmanul Cehov căruia regizorul îi aplică o penibilă așa zisă actualizare, în ritm lent și plicticos.

Emilia Popescu (Arkadina) și Ștefan Bănică (Trigorin)

Mai gravă rămâne nefolosirea de către regizor a capacităților actorilor distribuiți. De confuzia acestui spectacol, scapă cine poate dintre actori în momentele când beneficiază de monologuri ce îi obligă la apropierea de sensurile dorite de Cehov. În ordinea indicată de autor, amintim distribuția. În Arkadina, femeia ajunsă actriță de prestigiu, venită într-o scurtă vacanță la moșia fratelui său Piotr (Florin Dobrovici) este distribuită Emilia Popescu. Regia tratează personajul de parcă ar fi o “divă” dezinteresată de lumea din jur; Emilia Popescu încearcă să sugereze pretențiile Arkadinei de persoană realizată, arogantă față de cei din lumea în care poposește, pasională față de amantul său Trigorin, un scriitor cu celebritate, și dezinteresată față de fiul său Treplev. Precizăm “încearcă” pentru că rezultatul interpretării sale nu este strălucit. Pierde din esența psihologică a personajului care confundă  succesul femeii de pe scenă cu datele realității vieții pe care refuză să le perceapă. De la “Marlene” în regia Cătălinei Buzoianu, actrița Teatrului de Comedie, nu s-a mai întâlnit cu un spectacol care să îi pună în valoare capacitățile deosebite pe care le deține.

Trigorin care o însoțește pe Arkadina în vacanța de la moșie, un scriitor frământat și de nemulțumiri personale, revine lui Ștefan Bănică. Interpretul demonstrează că este înzeastrat cu o paletă specială de a se evidenția nu numai pe micul ecran sau în concerte, ci și pe scenă. Dacă regia nu îl îndrumă spre relaționarea coerentă cu personajele din preajma lui Trigorin, actorul reușește însă, să definească substanțial profilul rolului, în monologul derulat în fața Ninei. Gândește în acel moment interiorizat replica, se transpune în starea personajului. Cum Cehov a fost doctor ca pregătire, firește că în piesele sale este nelipsit personajul doctorului. În doctorul Evgheni, compune atent profilul unui rezoneur, forțat implicat de regie în posible relații de iubire, Vladimir Găitan. Reîntâlnirea sa pe scenă este apreciabilă.

Anca Dumitra (Nina), Dragoș Huluba (Medvedenko)
 și Florin Dobrovici (Piotr)

Florin Dobrovici reușește remarcabil să compună din cioburi de text, prezența credibilă a fratelui Arkadinei, Piotr, moșierul bolnav. Personajul ajunge în scaun cu rotile, are leșinuri dictate de regie pentru boala sa, dar actorul păstrează coerent desenul profilului unui om modest, bucuros de anturaj și viață. Apropiată de intențiile lui Cehov pentru caracterizarea Polianei - sora Mașei, fiicele lui Ilia, administratorul moșiei (precizări greu de descoperit în spectacol) -, este Carmen Tănase. Chiar dacă demersul regizoral nu reușește să inducă scenic biografia, relațiile personajului cu cei din preajmă, Carmen Tănase compune cu finețe, nuanțat, portretul “asistentei” la nebunia de la moșie. Și când nu are replică, actrița este prezentă în situație prin atitudine. În Ilia, cu supunere față de regie, activează Gheorghe Dănilă, exagerând beția personajului, dar subliniind apoi, cu firesc umilința  față de cei cărora la slujește pentru administrarea moșiei. O personalitate afirmată în film, dar și în teatru, Mirela Oprișor în Mașa, este o altă interpretă înfrântă de conceptul regizoral. Tristețile interioare ale Mașei, deziluzionată de viață, actrița le trăiește cu măsură, dar eșecurile în iubire, forțat impuse teatral de regie, dezmembrează caracterizarea personajului. Beția insistentă și chiar sugerarea într-un moment că Mașa s-ar droga, nu dau consistență rolului. Încearcă să definească profilul lui Medvedenko, învățătorul modest, Dragoș Huluba cu măsură în expresie. Piesa în patru acte “Pescărușul” se axează în principal pe Arkadina (Emilia Popescu) și Trigorin (Ștefan Bănică), Nina (Anca Dumitra) și Treplev (Alexandru Pavel), dar în acest spectacol, regia suprasolicită împingerea în prim-plan a ultimului cuplu, căruia tinerii interpreți cu greu îi fac față. Anca Dumitra manifestă o sensibilitate interioară aparte în Nina Zarecinaia. Coerența dezvoltării caracterizării Ninei nu apare însă, în interpretarea actriței. Nina sa este mai întâi, o persoană naivă , visătoare la succesul devenirii ca actriță, îndrăgostită copilărește de Trigorin, ca apoi să devină în final, o nebună înfrântă de eșecurile vieții. Monologul din final, prin jocul actriței, pecetluiește spectacolul ca o melodramă lacrimogenă. Din păcate, tânăra actriță Anca Dumitra, lipsită fiind și de experiență, și de îndrumare regizorală, nu reușește aprecieri depline pentru acest rol. Analiștii operei lui Cehov, îl consideră apropiat de Hamlet pe Treplev, fiul Arkadinei și prin situațiile în care este implicat. Rolul revine în spectacol tânărului actor Alexandru Pavel care neîndrumat fiind regizoral, transformă personajul într-un isteric. Exagerează vocal în rostirea țipată a replicii, nu relaționează cu personajele apropiate lui Treplev - mama sa și ființa iubită, Nina. Distribuția se compltează cu George Grigore și Rădița Roșu în roluri tratate ca o figurație derizorie.

Este greu de prevăzut o afluență majoră de public, la acest spectacol – experiment, “Pescărușul”de Cehov integrat repertoriului Teatrului de Comedie, chiar dacă distribuția cuprinde nume cu notorietate. Vinovații … cu vină pentru eșecul său, poate sunt mai mulți, dar în primul rând rămâne conceptul regizoral că “teatrul are nevoie de forme noi”. Ambiția de “forme noi” a unui regizor este strict necesară, dar să nu ignore că trebuie servită de motivația descoperită în orientarea culturală față de clasicul dramaturg ales, care nu poate fi tratat ca un pretext.

GALA PREMIILOR UNITER (Ediția XXI) – TEATRUL NAȚIONAL “ VASILE ALECSANDRI “ din IAȘI (gazdă)

BUCURIE, DAR ȘI … MULTE NEDUMERIRI

BUCURIE pentru că într-o vreme în care cultura este Cenușăreasa autorităților, Gala rezistă, a ajuns la ediția XXI și a cooptat sponsori pentru a răsplăti pe slujitorii de marcă ai teatrului. BUCURIE, că pentru o seară până după miezul nopții, teatrul a ajuns “vedetă”, a beneficiat de prețuirea meritată din partea postului public, TvR, atenționând că este un important segment al culturii. Urmărind la televizor Gala, o BUCURIE rămân și imaginile cu de curând renovata, vârstnica sală a Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași, o bijuterie a arhitecturii, o clădire de patrimoniu. A fost inaugurat în 1896, construit în doi ani (!!) după proiectul arhitecților vienezi, Feller și Helmer, autori a peste douăzeci de teatre din Europa. BUCURIE că această Gală, micul Oscar mioritic, a devenit o tradiție și președintele UNITER, Ion Caramitru o prezintă cu eleganță de peste două decenii.

Gala a pornit a fi prezentată anual în săli de teatru importante din Capitală, ca sărbătoare anuală a valorilor teatrului nostru, a ajuns pentru o ediție la Sibiu, apoi s-a refugiat în studiourile TvR din cauza crizei, și ediția XXI a poposit la Naționalul din Iași. Firesc ar fi să își continue drumul în viitor și la teatrele naționale din Cluj sau Timișoara. Mai amintim că anual, Gala răsplătește efortul creator al slujitorilor scenei pe două coordonate: cea dedicată spectacolelor dintr-un an calendaristic și cea de a doua, a distincțiilor Senatului UNITER prin premii de excelență pentru întreaga activitate a creatorilor. După douăzeci și unu de ediții, Gala nu a reușit să își consolideze însă, statutul de funcționare ca instituție de sine stătătoare, să își “renoveze” regulile de jurizare. Evident că orice premiu artistic are în acordare și o doză de subiectivism, firesc provocator de nemulțumiri și NEDUMERIRI. Minimalizarea acestui subiectivism nu se poate face decât prin regului stricte de jurizare. Dintr-o viață teatrală bogată, doar trei persoane nu pot selecta cele mai reprezentative nume pentru a fi premiate. Teatrul are o breaslă numeroasă – actori, regizori, scenografi, critici sau “analiști”, istorici ai fenomenului, reuniți în UNITER. Doar trei critici, selecționerii nominalizărilor dintr-o Gală, nu pot convinge prin propunerile dânșilor. Atunci apar pe drept acuzele de subiectivism, superficialitate și chiar de lipsă de profesionalism.

Cea de a XXI-a ediție a Galei a acordat douăzeci și două de premii, dintre care zece pentru realizări din anul teatral 2012, celelalte fiind atribuite se Senat. Juriul selecției a fost alcătuit din Maria Zărnescu, Mircea Morariu și Ion Parhon, critici de teatru. (În ediția trecută întâlnim pe Ion Parhon, Ion Cocora și Monica Andronescu.) După selecție intervine juriul final cu o mai amplă prezență pentru  breaslă , dar care nu are de ales decât din cele trei nominalizări pe compartimente, efectuate de cei trei selecționeri. Sanda Manu (regizor și profesor), Viorica Petrovici (scenograf), Adi Carauleanu (actor) și Ludmila Pantajoglu, Florica Ichim (critici de teatru) au alcătuit juriul final. (În ediția trecută, componența reunea pe criticii Ludmila Pantajoglu, Mircea Murariu, Jean Cazaban, scenograful Puiu Antemir și pe actrița Rodica Negrea). Sistemul închistat de jurizare, mai uită și că în  mișcarea teatrală a început să se impună teatrul independent, că tinerii își caută refugiu în această zonă, nu numai în teatrele instituționalizate unde cu greu ajung. Anual, astăzi, universitățile cu pretenții artistice produc 300 de actori (!!), care cu dificultate se implică și în proiecte independente. Premii în Gală rar se descoperă a fi pentru independenți !

Logic analizând selecția și premiile acordate la actuala ediție apar o serie de NEDUMERIRI. Oferim doar câteva exemple. Cum un spectacol (“Călătoriile lui Gulliver”)  obține marele premiu cu doar două nominalizări pentru regie și scenografie nevalidate însă, de juriul final și fără nici o nominalizare pentru actori ?! Spectacolul este un experiment, “un exercițiu” cum îl definește cu sinceritate, chiar regizorul său Silviu Purcărete. Cum un alt spectacol, “Hedda Gabler” obține trei premii pentru interpretare, absenți fiind de pe lista nominalizărilor regizorul Andrei Șerban și scenografa Carmencita Brojboiu ?! În orice demers de premiere internațional, întâlnești în cazul distincției filmului sau reprezentației teatrale, marele premiu completat, fie cu premii pentru actori sau scenograf ori regizor,  pentru fireasca lor contribuție la proiectul artistic realizat în echipă. O altă NEDUMERIRE. George Costin obține pe merit premiul pentru cel mai bun actor în rol principal pentru Maiorul din “Familia Tot” în regia lui Victor Ioan Frunză, numai că spectacolul este din 2011 , nu din anul teatral 2012. În aceiași regie și cu aceiași distribuție completată cu alte personalități, anul teatral a oferit “Îngeri în America”, dar se pare că selecționerii nu au avut timp să vizioneze acest “ministerial” teatral în două reprezentații și să acorde atenția cuvenită pentru nominalizări, regizorului Victor Ioan Frunză, actorului George Costin și altor colegi din distribuție. Mai apar și alte NEDUMERIRI precizate în desfășuratorul de mai jos al Galei urmărite în direct și transmise de TvR.

JURNALUL GALEI

* Firește, Ion Caramitru a început prezentarea distincțiilor prin acordarea PREMIULUI MECENA lui CARMEN PALADE ADAMESCU, sponsor consecvent de douăzeci și un de ediții al Galei ( !!! ) care descoperă cu greu colaboratori pentru sponsorizare.

* Premilu pentru DEBUT a revenit tinerei actrițe SILVIA TOROK pentru rolul Iris din “Fetița din bolul peștelui auriu” de la Teatrul German de Stat Timișoara în regia lui Radu Afrim. (Nominalizări : Vlad Bîrzanu – “Flaut, cârpaci de foale” și Rareș Florin Stoica – rolul Claudio din “Băiatul din ultima bancă”)

* Premiul pentru TEATRU RADIOFONIC a fost atribuit regizoarei ILINCA STIHI pentru “Suzana”. (Nominalizări : Gavriil Pinte – “Cei din urmă vor fi cei din urmă” și Alexandru Darie – “D’ale carnavalului”) Teatrul tv lipsește de multe ediții din Gală pentru că nu mai există în grila televiziunii publice !

(Regia actualei ediții a conceput un desfărușător neinspirat prin montarea insistentă a îmbinării premiilor anului teatral cu distincțiile acordate de Senatul UNITER)

* Premiul pentru întreaga activitate – SCENOGRAFIE acordat de Senat: AXENTI MARFA din 12 nominalizări propuse și de teatre.

* Premiul pentru cea mai bună SCENOGRAFIE din anul teatral 2012: HELMUT STURMER pentru “Două loturi” de la Naționalul bucureștean, spectacol comentat pe blog. ( Nominalizări : Dragoș Buhagiar – “Călătoriile lui Gulliver” și Adrian Damian – “Viața e vis”)

Premiul a fost înmânat de actrița Ana Maria Marinca alături de președintele-director al postului public de televiziune, Claudiu Elwis Săftoiu care cu acest prilej, a anunțat că va fi reluat teatrul de televiziune în grila postului, ce va produce 12 (!!!) spectacole. Trebuie reținută această promisiune și rămâne să constatăm dacă nu e doar o vorbă în vânt de politician.

* Premiul special pentru TEATRU DE PĂPUȘI ȘI MARIONETE : LIVIU BEREHOI.

(Moment artistic cu formația “Trigon” din Republica Moldova)

* Premiul pentru CEL MAI BUN ACTOR în rol secundar : ANDRAS HATHAZI pentru judecătorul Brack din “Hedda Gabler” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj în regia lui Andrei Șerban, spectacol comentat pe blog. (Nominalizări : Banyai Kelemen Barna – “Beznă de mină” și Marius Manole – “Două loturi”)

(Pauză de publicitate la postul public (!!) cu reclame trăsnite, plus cea referitoare la reprezentarea noastră la Eurovision)

* Premiul pentru CEA MAI BUNĂ PIESĂ ROMÂNEASCĂ a anului : “NOSTALGICII CĂLĂTORI” de LIVIU LUCACI. Până în 2006 această premiere a fost susținută de Fundația principesei Margareta, în prezent Casa Regală atribuind acest premiu. Au citit 78 de piese trimise la concurs, Marina Constantinescu, Adriana Popescu și Marian Popescu, membrii juriului. Dacă piesa premiată anul trecut nu a apărut încă în repertorii, să sperăm că aceasta va avea și șansa de a vedea luminile rampei. “România are nevoie de valori” afirma Principele Nicolai care a înmânat premiul !

(Moment artistic cu fanfara din Pietriș)

* Premiul pentru CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ în rol scundar : ENIKO GYORGYJAKAB pentru doamna Elvsted din “Hedda Gabler”. (Nominalizări : Ofelia Popii – “Platonov” și Olga Torok – “Fetița din bolul peștelui auriu”)

* Premiul pentru întreaga activitate – ACTOR acordat de Senat : MATEI ALEXANDRU din 29 de nume propuse și de teatre.

* Premiul special pentru o VIAȚĂ DEDICATĂ POEZIEI autentice : TUDOR GHEORGHE, o distincție inspirat inițiată de Senatul UNITER.

* Premiul pentru CEL MAI BUN ACTOR în rol principal : GEORGE COSTIN pentru Maiorul din “Familia Tot” în regia lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”, spectacol comentat pe blog. (Nominalizări : Lari Georgescu – “D’ale noastre”, un excelent spectacol de teatru nonverbal, de echipă, lipsit de roluri principale, nominalizat și pentru marele premiu final (!!), un spectacol special,  comentat pe blog la data premierii, dar selecționarea sa alături de “teatrul cuvântului” nu își are argumentare profesională din partea juraților ; Nicu Mihoc – “Platonov” a fost  cealaltă nominalizare)

(Moment artistic cu solista Operei din Iași, Simona Țițeanu)

* Premiul pentru CRITICĂ TEATRALĂ : OCTAVIAN SAIU (Nominalizări : Oltița Cîntec și Cristina Rusiecki)

* Premiul special pentru MUZICĂ DE TEATRU acordat de Senat : TIBOR CARI

(La ora 23.00, transmisia postului public introduce din nou reclame,  urmate în Gală de o scurtă amintire a regretatului regizor Cornel Todea și a  altor nume din teatru, trecute în neființă)

* BRITISH COUNCIL România, ca în fiecare ediție a Galei, a acordat un premiu special pentru “curaj, inițiativă și talent” lui MIHAI MĂLAIMARE, fondatorul Teatrului Masca.

* PREMIUL DE EXCELENȚĂ al Senatului UNITER : TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” pentru realizările din Anul Caragiale. Au fost cinci spectacole remarcabile, demne de personalitatea unui teatru național : “D’ale noastre” – regia Gigi Căciuleanu, “Conul Leonida față cu reacțiunea” – regia Silviu Purcărete,  “Năpasta” – regia Radu Afrim, “Două loturi” – regia Alexandru Dabija și “O scrisoare pierdută” – regia Horațiu Mălăele. Spectacolele sunt comentate pe blog la data premierei.

* Premiul pentru întreaga activitate, CRITICĂ ȘI ISTORIE TEATRALĂ acordat de Senat : CONSTANTIN PAIU , din 11 nominalizări.

(Moment artistic cu rapsodul original Adrian Naidin)

* Premiul pentru CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ în rol principal : IMOLA KEZDI în rolul titular din “Hedda Gabler” la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Acest spectacol remarcabil comentat pe blog, obține trei premii pentru actori, și nicio nominalizare din partea celor trei critici selecționeri, pentru regie – Andrei Șerban, scenografie – Carmencita Brojboiu, ne fiind ales nici pentru valoarea integrală a sa ! ( Nominalizări : Emilia Dobrin - “Capra cu trei iezi” și Tania Popa - “Fata din curcubeu”, un recital. Aceste nominalizări completează superficialitatea selecționerilor.)

* Premiul pentru întreaga activitate – ACTRIȚĂ acordat de Senat : LENI PINȚEA-HOMEAG, din 28 de nume propuse.

* Premiul special dat de președintele UNITER, Ion Caramitru, “Poeților care oferă actorilor posibilitatea de a spune versuri publicului” : EMIL BRUMARU. Excelentă inițiativă, culturală cu adevărat !

* Premiul pentru CEA MAI BUNĂ REGIE - ALEXANDRU DABIJA pentru “Două loturi” de la Naționalul bucureștean. (Nominalizări : Radu Afrim - “Năpasta” de la TNB, un spectacol original , ofertant și pentru alte nominalizări, și Silviu Purcărete – “Călătoriile lui Gulliver”)

* Premiul pentru întreaga activitate – REGIE : ALEXANDRU COLPACCI din 8 nume propuse.

* Premiul pentru CEL MAI BUN SPECTACOL – “CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER” de la Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu. (Nominalizări : “D’ale noastre” de Gigi Căciuleanu la TNB și “Platonov” la Naționalul din Sibiu). Aceste nominalizări din care lipsesc “Hedda Gabler” și “Năpasta”, sporesc nedumeririle privid selecția.

P.S. Pentru oricine va parcurge atent acest “jurnal” al numeroaselor premii ale Galei , ediția XXI, pot spori NEDUMERIRILE privid selecția și regulamentul ei fragil, cu rezultate mult discutabile, ce duc la decredibilizarea acestei importante și unice manifestări teatrale. 

“ UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ “ – TEATRUL ODEON

CE E PREA MULT STRICĂ

RODICA MANDACHE (Blanche DuBois)

 În interviuri acordate unor ziare și la televiziune, cunoscuta actrița Rodica Mandache, interpreta lui Blanche, personajul cheie din “Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, mărturisea sincer că “Dacă primeam acest rol cu câțiva ani înainte, era perfect”. Partitura i-a fost atribuită de apreciatul regizor Dinu Cernescu prea târziu din diverse motive discutabile ale conceptului său.

Prin piesa “Un tramvai numit dorință” dramaturgul american își consolidează în 1947 reputația, după succesul cu “Menajeria de sticlă”. Tennessee Williams a lăsat patrimoniului cultural o operă vastă ca dramaturg, dar și ca romancier, poet, eseist, mamorialist, fiind și scenaristul unor filme celebre. Piesa a înregistrat o carieră spectaculoasă prin diverse montări, iar Elia Kazan, în special, atât în teatru și film, a subliniat valoarea universală a scrierii. La noi, în anii ’60, regizorul Liviu Ciulei a oferit un spectacol memorabil, rămas ca filă în istoria  teatrului. Să lăsăm însă, deoparte istoria actului artistic cu această piesă pentru a preciza de ce conținutul său a adus celebritate lui Tennesse Williams ca dramaturg care și prin alte texte a  devenit un clasic al secolului trecut, mereu actual, indiferent de epocă. Analiștii scrierilor sale l-au considerat dramaturg al teatrului realist psihologic. “Un tramvai numit dorință” este un exemplu strălucit al acestui stil în care folosește subtil ca un argument al conflictului și substratul social.

CRINA MUREȘAN (Stella)

 Blanche DuBois și sora sa Stella, provin din Missisippi de la plantația Belle Reve ce aparținea unei bogate  familii, fiind educate conform princiipiilor burgheze. Stella evadează din acest mediu și din conceptele austere ale familiei, se mărită în New Orleans, într-un alt mediu social mult mai sărac, cu Stanley Kowalski, un muncitor polonez. Blanche rămâne în Belle Reve și trăiește eșecul dramatic al unui mariaj la vârsta adolescenței și apoi, destrămarea propietății și decadența spre un destin nou. Personalitatea sa va fi afectată psihic de iluzii și căutări deșarte, iar în căutarea unui suport de comunicare și sprijin existențial ajunge la sora sa, Stella. Din acest moment, începe piesa și se declanșează conflictul neputinței înțelegerii sale a diversității vieții sociale și a Stellei. Aceste scurte precizări sunt necesare pentru o primă argumentare a conceptului regizoral simplist al spectacolului de la Teatrul Odeon. Regizorul Dinu Cernescu dorește să exprime că “Blanche suntem fiecare dintre noi”, dar uită de motivarea biografică a constructului personajului, care duce în subsidiar și la sugerarea confruntării dintre două segmente sociale, nu numai la tragica adolescență a lui Blanche. Viziunea regizorală oferă numai o tragicomedie despre o nebună care caută un refugiu în dragoste, cu efecte comice, și anulează raționamentul judecării în profunzime a “cazului” Blanche. Încet, încet, publicul începe să râdă în fața manifestărilor lui Blanche (Rodica Mandache), femeia care vrea mereu să fie recunoscută a fi atractivă, iar dramatismul situațiilor se estompează.

MIHAI SMARANDACHE (Stanley)

Spectacolul, și prin o fragilă “adaptare” a folosirii textului, devine un “on woman show” susținut de Rodica Mandache, acompaniat de celelalte personaje, în special de Stella (Crina Mureșan) și Stanley (Mihai Smarandache) care caută relaționarea cu Blanche, tinerii interpreți aplicând un stil de joc nuanțat. Regia nu speculează substanța relațiilor dintre personaje. Dinu Cernescu mai apelează în partea a doua a reprezentației și la efecte teatrale stridente, ce se desprind de stilul realist al reprezentației; ilustrează în două secvențe delirul lui Blanche cu trei tineri în frac cărora femeia le caută contactul erotic. De astă dată, Dinu Cernescu, regizor de marcă, experimentat, uită de coerența ilustrării teatrale, dar și de necesitatea de a conduce atent întreaga distribuție. Se concentrează în special pe personajul Blanche. Interpreta încearcă să îi dea viață credibilă, dar regizorul nu o atenționează că în fiecare situație, starea lui Blanche e dublă – aparență și frământare interioară. Blanche prin constructul lui Tennessee Williams este un personaj narcisic  invocând superioritatea  educației și a familiei, dar afectat psihic de eșecul suferit în urmă cu câțiva ani. Nu este o nebună, ci un om căruia i-a rămas și luciditate, dorind să înfrângă eșecul trecutului prin dragoste, prețuire și integrarea într-o normalitate la care nu se poate însă, adapta. Prin viziunea regizorală luciditatea tragică a lui Blanche este ignorată.

Rodica Mandache (Blanche) și Marian Ghenea (Mitch)

Mai mult, împinsă regizoral mereu în prim plan, Blanche nu relaționează convingător cu sora sa Stella și nici cu Mitch (Marian Ghenea), în care speră că și-a găsit un partener de viață. Rodica Mandache și-a dorit acest important personaj, dar reușește  numai parțial să îi redea substanța profundă solicitată de scriere. O definire apreciabilă înfăptuiește Mihai Smarandache în personajul Stanley, ce face parte dintr-un alt mediu social, decât Blanche și Stella, fiind un muncitor pentru care viață presupune și dragoste față de partenera din căsnicie, dar și anturajul prietenilor. E vital și categoric în manifestări. Tânărul actor Mihai Smarandache demonstrează forță în gândirea situațiilor în care este activ personajul său și implicarea la nuanță prin rostirea replicii și expresia gestuală. Interpretarea sa este meritorie, ca și a Crinei Mureșan în rolul Stellei. Actrița, concepe cu sinceră trăire interioară, pe femeia îndrăgostită, dar care nu își uită proveniența educației elementare din familie, își prețuiește soțul, și-a reformulat destinul alături de el, iar pentru Blanche are respect și o anume naivitate în a îi înțelege manifestările. Crina Mureșan, în raport strict cu oferta dramaturgului, prezintă consistent personajul cu aplicație pentru subtextul constructului. Mihai Smarandache și Crina Mureșan, servesc prin interpretare cu adevărat intențiile, substraturile psihologice și cele din zona socială ce stau la baza piesei lui Tennessee Williams. Rămân însă, doar personaje argument nespeculate relațional cu Blanche de către conceptul regizoral. Regia dezavantajează și prezentarea lui Mitch, colegul de muncă al lui Stanley, cu o mamă bolnavă, ce încropește o posibilă relație cu Blanche. Marian Ghenea definește nejustificat, mai întâi un bărbat puțin caraghios, apoi un om trist. Distribuția se completează prin vecinii familiei Stanley – cuplul Eunice (Ruxandra Maniu) și Steve Hubbel (Silvian Vâlcu) – oameni dintr-un mediu social modest , folosiți regizoral, doar ca intervenții simple pe linia susținerii recitalului lui Blanche.

Mihai Smarandache (Stanley) și Rodica Mandache (Blanche)

Scenografia concepută de Constantin Ciubotariu are o funcționalitate realistă discutabilă, mai ales prin plasarea unei scări laterale în decor spre domiciliul vecinilor familiei Stanley, umil întrebuințată regizoral. Costumele marcheză timpul acțiunii, dar în cazul lui Blanche sunt prea stridente .

Este trist, chiar dacă unii spectatori se pot amuza de ridicolul unei posibile nebunii lansată de Blanche, femeia nefericită, pentru că piesa lui Tennessee Williams pierde din valoarea intențiilor majore ale scrierii. “Dorința” de viață în “tramvaiul” destinului se transformă în situația particulară a unei persoane bolnave psihic. Prea multul intenției teatrale regizorale, uită baza de pornire a piesei și strică în orice montare, dacă lipsește și atenția  față de menirea personajelor din conflict, indiferent de amplitudinea rolurilor .

P.S. Piesa “Un tramvai numit dorință” mai beneficiază și de un spectacol curent în repertoriul teatrului independent, UNTEATRU. Este comentată pe blog recomandarea pentru realizarea ingenioasă a unei echipe tinere de creatori, curajoși în a aborda această piesă mult dificilă.