FESTIVALUL COMEDIEI ROMÂNEȘTI ( festCO ) – EDIȚIA a XI-a

            UN PROGRAM CONFUZ, SĂRAC ÎN INIȚIATIVE

        Țara este plină de festivaluri în fiecare an teatral calendaristic, chiar și acum în perioadă de criză financiară. Municipiile, orașele organizează tot felul de manifestări printre ele fiind și câte un festival teatral din diverse motive, principalul evocat este acela de a servi cultura, dar pe alt plan funcționând și alte multe motive dictate de diferite interese. La festivalurile teatrale întâlnești în program, în majoritatea cazurilor, aceleași spectacole ale teatrelor ce realizează astfel turnee, ajutate prin contribuția financiară necesară venită de la instituții publice, primării sau chiar Ministerul Culturii. Din puzderia de festivaluri, doar câteva au câștigat personalitate culturală prin programe managerial inventiv concepute. Cu trecerea edițiilor unele se degradează, nu numai din cauza crizei financiare actuale, ci și din maniera organizării programelor. Un exemplu recent este și Festivalul Comediei Românești – festCO, ajuns la ediția XI care a prezentat un proiect încropit, superficial.

       FestCo a fost lansat inspirat de directorul Teatrului de Comedie, George Mihăiță, în urmă cu zece ani, ca un proiect cu adevărat original pentru a cultiva dramaturgia românească prin evidențierea într-un an teatral calendaristic a celor mai reușite spectacole având la bază comedii autohtone, din trecut și prezent. Din 2006 festivalul a devenit competitiv și cu eforturi financiare acordă premii. Festivalul s-a completat și prin Concursul de Comedie Românească pentru a descopri texte de interes pentru repertorii. Nu este singurul concurs de dramaturgie, dar discutabil rămâne că foarte rar, piesele premiate își găsesc loc în repertoriul curent al teatrelor. În ciuda acordării distincției, piesele se pare că sunt minore și nici un teatru nu se încumetă să le înscrie în repertoriu !

        În 2007 și 2008, festCO a inițiat și o secțiune cu spectacole invitate de peste hotare cu piese d’ale noastre. La ediția actuală, nu a mai participat nici măcar un teatru din țară, ci numai cele din Capitală !! Își consolidase în timp, o identitate prin susținerea valorilor comediei mioritice. Iată însă, că nu numai criza financiară, dar și cea de inspirație pentru organizarea  programului unei ediții anuale, a început să se facă pe deplin simțită.

SECȚIUNEA “OFF”, NEDEFINITĂ VALORIC

        Precizăm de la bun început , că festCo s-a derulat pe două coordonate spre a își amplifica programul: secțiunea “off”, cea a spectacolelor din afara concursului, și secțiunea spectacolelor selecționate pentru concurs, proiectul fiind realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului București și Ministerului Culturii. Ne imaginăm că “sprijinul” presupune a fi și financiar !

          La orice festival teatral secțiunea “off” are drept scop principal a sprijini inovația în domeniu, originalitatea provocatoare de dezbateri. La ediția de anul trecut, când era “Anul Caragiale” în curs,  Teatrul Masca a servit excelent tema “Bucureștii lui Caragiale”. A fost invitat și la prezenta ediție cu un admirabil program de spectacole stradale : “Fior d’amor în București”, “Coșarii”, “Destin” și “Pierrot lunaticul” pentru a demonstra specificul teatrului de pantomimă. În regia iscusită a actorului maestru al genului, Mihai Mălaimare, în costume încântătoare realizate de Sanda Mitache, cu o distribuție de actori profesioniști în domeniul teatrului nonverbal, spectacolele Teatrului Masca se pot plasa printre punctele de valoare din festival. La sala “Radu Beligan” a Teatrului de Comedie a prezentat și Compania Passe -Partout Dan Puric un minunat spectacol, tot nonverbal, din 2007, despre dragoste, “Rencontres”. Dar … în afara acestor bijuterii ale unui gen teatral special, ce au mai puțină legătură cu comedia românească vorbită, tema centrală a festCo, secțiunea “off” a introdus fără noimă și alte reprezentații. Au aflat dânșii că a început să se afirme și să atragă publicul, teatrul independent, dar nu i-au dedicat un compartiment aparte. La nimereală, fără o documentare prealabilă, au invitat la secțiunea “off’, Teatrul Mașina de Vise cu “Taxi blues” de Ana Maria Bamberg în regia lui Dan Tudor, dramaturgul și regizorul fiind prezenți și la ediția trecută de parcă ar fi abonați la festCo. Și la secțiunea spectacolelor în concurs, selecționerul unic Ion Parhon nu s-a lăsat mai prejos și a ales, tot la nimereală, trei spectacole ale teatrului independent: “Capra cu trei iezi” – Teatrul Act,  “Iubirea e un lucru foarte mare” – Teatrul Arca și “O piesă deșănțată” de la “Teatrul nu e o clădire”, considerând că sunt remarcabile realizări ale independenților toate trei (!!!), cu posibilități să concureze spectacolele Naționalului bucureștean selecționate. Și de ce dacă tot festCo se dedică dramaturgiei românești, în compartimentul “off” nu a figurat totuși, nici un spectacol de Stand bay comedie, gen afirmat și prețuit de public ?

               Organizatorii au completat fără rost valoric compartimentul “off” cu … “examene studenți” anul II sau III de la Universitatea “Spiru Haret”, “Hyperion” și UNATC. În aceiași perioadă cu festCo, 16 – 23 iunie, se desfășura însă, la UNATC, Gala Absolvenților 2013 licență, o manifestare tradițională cu scopul de a premia pe cei mai buni absolvenți a trei ani de studiu. Această umplutură a programului festCo cu cinci “examene studenți” , când UNATC avea o competiție a valorilor, a dezavantajat atât pe tinerii absolvenți, cât și prestigiul festCo.

         Sufocarea programului festivalului cu invitații care alăturau numelor de valoare exercițiile celor care aspiră la succes, denotă fragilitatea acestui proiect care își câștigase prin ediții anterioare, identitate. Absența unui concept solid de festival se simte pe deplin și în cazul selecției pentru spectacolele în concurs, în competiția valorilor.

SELECȚIE JALNICĂ

              În concursul de spectacole cu comedii românești intrau la ediția actuală  cele din 2012, când a fost “Anul Caragiale”, când în toată țara s-au montat și scrierile lui Nenea Iancu. Selecționerul unic Ion Parhon, activ și la selecțiile pentru discutabilele premii UNITER, și organizatorii festCo  puteau evita “ghiveciul” rezultat din alegerile respectivului, dacă precizau de la bun început, ori că dedică festivalul lui Caragiale, ori că dezvoltă două linii în concurs : spectacole din Anul Caragiale și spectacole cu piese din dramaturgia actuală. Firește că selecționerul comod a integrat concursului cele patru spectacole Caragiale ale Naționalului bucureștean : “D’ale noastre”, “Două loturi”, “Scrisoarea” și “Conul Leonida față cu reacțiunea” cărora le-a alăturat la nimerală după preferințele sale alte nouă spectacole de alți dramaturgi. Este penibil și lipsit de profesionalism, de pildă,  să nominalizezi într-un concurs trei recitaluri – “Parfum de viață”, “Fata din curcubeu” și “Moștenitoarea” – în competiție cu spectacole ample ca regie și distribuție. Se știe că în recital, actorul își manifestă singular personalitatea, fără a avea posibilitatea de a se sprijini pe conflicte și relații , fără a dezvolta astfel un rol complex definit. Recitalul este un gen special pentru care actorii merită prețuiți, dar nu presupune și interpretarea unui personaj construit prin relații argument cu partenerii de conflict. Este absurd să înscri într-o competiție un actor ce luptă de unul singur pentru un premiu cu un recital, alături de colegii concurenți în spectacole ample care mai sunt și regizate de personalități valoroase. Selecționerul trebuia să țină cont că nu poate concura Teodora Stanciu cu recitalul său “Parfum de viață” sau Lia Bugnar ca actriță și regizoare a spectacolului său “O piesă deșănțată” cu Mariana Mihuț, regizorul Silviu Purcărete și … “Conul Leonida față cu reacțiunea” de Caragiale. 

             Această selecție “deșănțată”, confuză, jalnică, a adus în fața juriului final alcătuit din profesioniști de marcă – Sand Manu (profesor și regizor), Marina Constantinescu (critic de teatru) și Lia Manțoc (scenograf) – treisprezece spectacole. Firește, premiile erau de așteptat să definească doar valorile din această competiție penibil alcătuită !

TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” … REGELE COMEDIEI !

             Inițiatorul festCo, Teatrul de Comedie nu a reușit să obțină nici o distincție după ce selecționerul unic l-a propus în competiție cu două recitaluri : “Parfum de viață” și “Moștenitoarea”, alături de două spectacole: “Zăpezile de altădată” și “Crize”. Aceasta demonstrează poate și fragilitatea alarmantă a repertoriului Teatrului de Comedie.

              Din cele treisprezece spectacole  selectate de Ion Parhon, juriul a acordat șase premii pentru cele cinci spectacole prezente în festCo, datorate Teatrului Național “I.L.Caragiale” care astfel devine “regele comediei” la cea de a XI-a ediție a festivalului. Prezentăm premiile și acordăm cu respectul cuvenit , în primul rând, atenție ... premiilor speciale de excelență.

PREMII DE EXCELENȚĂ

La fiecare ediție, festCo premiază pe cei care au consolidat încă de la înființare timp de peste cinci decenii personalitatea Teatrului de Comedie. La actuala ediție au fost decernate unor valori , personalități unicat atât în domeniul pedagogic,  cât și în cel al regiei:

DOAMNA SANDA MANU la premiere,
alături de doi foști studenți : George Mihăiță (directorul și actorul Teatrului de Comedie)
 și Florin Dobrovici (actor al Teatrului de Comedie)

SANDA MANU – este pedagogul de excepție care a cizelat talentul unor actori ce au devenit nume de referință în viața teatrală, vreme de multe generații, cât și regizorul ale cărui spectacole reușite au înregistrat un număr record de reprezentații. Decernarea acestei distincții Doamnei Teatrului Sanda Manu , rămâne drept cel mai impresionant moment al galei finale din ediția XI a festCo, publicul în majoritatea sa fiind alcătuit din actorii numeroaselor generații de absolvenți îndrumate de distinsa profesoară, a aplaudat în picioare evenimentul, cu entuziasm, multe minute în șir.

VALERIU MOISESCU – este regizorul și pedagogulul căruia teatrele îi datorează spectacole memorabile, iar regizorii o pregătire solidă pentru profesia aleasă. Din păcate, gafele organizatorilor au făcut ca meșterul Valeriu Moisescu să nu fie anunțat la timp pentru participarea la festivitate și nici să nu să fie prezentată amplu publicului personalitatea sa, așa cum se cuvenea.

Revenim la premiile ediției XI.

Premiul pentru cel mai bun spectacol: “CONUL LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA” de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” (TNB), comentat pe acest blog la data premierii, cum sunt toate care au obținut distincții.

Premiul pentru regie: SILVIU PURCĂRETE pentru “Conul Leonida față cu reacțiunea” (TNB)

MARIANA MIHUȚ și VICTOR REBENGIUC în spectacolul
 "CONUL LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA", regizat de SILVIU PURCĂRETE
la TNB, cu toții premianții festCo

Marele premiu al juriului : MARIANA MIHUȚ și VICTOR REBENGIUC pentru rolurile din “Conul Leonida față cu reacțiunea” (TNB) spectacol comentat pe blog sub titlul: “Întâlnire cu doi actori de geniu”

Premiul pentru cel mai bun actor: VIRGIL OGĂȘANU pentru rolul Zaharia Trahanache din “Scrisoarea” (TNB), comentat pe acest blog sub titlul “Rămășițele lui … Caragiale”

Premiul pentru cea mai bună actriță : TANIA POPA pentru recitalul  “Fata din curcubeu” (TNB), comentat sub precizarea “Când talentul își spune cuvântul”. Cu acordarea acestui premiul, juriul a găsit o soluție abilă de a departaja un recital de un spectacol cu doi actori de marcă – Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc.

Premiul pentru scenografie, juriul l-a departajat profesional în două compartimente, pentru decor : HELMUT STURMER pentru “Două loturi” (TNB), comentat pe blog la data premierii – “Cheia unui … film teatral, decorul” și pentru costume : CORINA GRĂMOȘTEANU pentru “D’ale noastre” (TNB), analizat pe blog sub titlul – “Un experiment memorabil” de teatru nonverbal.

S-a alăturat acestor premii ireproșabil acordate de juriul ce a știut să se descurce în hățișul selecționerului, un premiu pentru comedie (!!) , tânărului actor Alexandru Bogdan. Nu a jucat în nici un spectacol al competiției și bănuim că a fost distins pentru că în fiecare zi din festCo , pe caniculă, bântuia prin fața Teatrului de Comedie, costumat special, și anunța printr-o improvizație discutabilă ca replică, ce se prezintă în sala de spectacol. Penibilă alăturare la premiile juriului !

               Selecția a mai cuprins următoarele spectacole, care nu au reușit să convingă juriul pentru a obține vreo distincție: “Zăpezile de altădată” – Teatrul de Comedie (comentat pe blog: “Meritate aplauze din partea publicului”), “Parfum de viață” – Teatrul de Comedie (pe blog: “Un monolog absurd”), “Gaițele” – Teatrul Metropolis (pe blog: “Un spectacol … fără sare și piper”), “Crize” – Teatrul de Comedie (pe blog: “Un exercițiu de teatru absurd”), “Capra cu trei iezi”- Teatrul Act (pe blog:”Un spectacol surpriză”), “Moștenirea” - Teatrul de Comedie ( pe blog: “Lupta cu un monolog lipsit de logică”). Acestora li s-au mai alăturat două încropeli ale teatrelor independente.

“IUBIREA E UN LUCRU FOARTE MARE” de Ion Băieșu. Actorul, dar și regizorul Marius Gâlea a montat la Teatrul independent Arca un text satiric care în anii’80 obținea succes prin interpretările memorabile datorate lui Octavian Cotescu și Coca Andronescu. Regizorul a oferit doar o primă lectură scenică lipsită de nuanță a satirei dramaturgului adresată prostiei omenești prin cuplul celebru Tanța și Costel. Tinerii interpreți Adina Stoica (Tanța), Daniel Haralambie (Costel) și Sorin Șaguna (Maestrul) încercau timid să definească partiturile, rezultatul fiind un umor modest, lipsit de substanță. Spectacolul se manifesta ca o reprezentație de amatori în special din cauza regiei ce nu modelase jocul actorilor și evoluția relațiilor cuplului.

“O PIESĂ DEȘĂNȚATĂ” de Lia Bugnar. În calitate de dramaturg, regizor și actriță, Lia Bugnar a prezentat cu teatrul independent “Teatrul nu e o clădire” un text mediocru , vulgar, cu mult sub alte piese scrise de autoare. Două cupluri se confruntă cu probleme sexuale și vor să își schimbe partenerii printrun exercițiu de a își rezolva dorințele erotice. Ela (Lia Bugnar) este arhitectă, iar soțul, Mihu (Radu Iacoban), traducător din limba curdă, și printr-un anunț la ziar , invită cuplul , Mira (Ilinca Manolache) și Nicky (Marius Manole) care nu știm cu ce se ocupă, ca să facă schimb de experiență erotică. Intervine Hoțul (Andrei Huțuleac), când cuplurile se pare că au căzut la un acord sexual, care dorește un timbru mai de valoare din colecția lui Mihu. Hoțul e în grea suferință și vrea timbrul ca să câștige banii necesari unui transplant de rinichi în străinătate pentru … Matusalema, broasca țestuoasă a familiei. Se pare că intențiile dramaturgului ar fi fost de a scrie o parodie satirică absurdă, dar rezultatul era deplorabil, amplificat și prin regie. Actorii , unele nume apreciate, cu greu se descurcau în hățișul scrierii. Ce căuta acest spectacol în festCo, un concurs al valorilor comediei românești, numai selecționerul știe ?!

CONCURSUL DE DRAMATURGIE ROMÂNEASCĂ, ediția a VIII-a prin juriul alcătuit din Adrian Lustig – dramaturg și tinerii regizori – Gabriela Dumitru, Vlad Christache, a acordat trei premii (!!), ca la o serbare școlară pentru “Visul Domnului Mio” – Georgiana Capuerde, “Infractorii” – Ana Maria Bamberg și “Ultimul dans al iubirii” –Cornel Mihai Ungureanu. Dacă tot au fost regizorii evenimentelor festCo, Gabriela Dumitru și Vlad Christache, chiar dacă regia lor nu se făcea simțită, poate vor monta dânșii, la Teatrul de Comedie piesele premiate !

SPECTACOLUL DE GALĂ ȘI ALTE MANIFESTĂRI

Jeremy Stockwell și Dragoș Huluba

            Finalul festCo s-a petrecut cu reprezentația de premiere. Prologul se derula  în stradă , cu o improvițație așa zis satirică, susținută de … George Mihăiță (directorul Teatrului de Comedie, actor de marcă) în “rolul” de primarul orașului comediei românești, aflat la un pas de destituire de către un reprezentant al opoziției, “rol” jucat de … Adrian Lustig (dramaturgul preferat al teatrului) !  Apoi, în sală, pe scenă , au evoluat în “rolurile” de prezentatori ai premiilor – Jeremy Stockwell și Dragoș Huluba. Cum pentru spectacole de peste hotare nu au fost bani, organizatorii au invitat pe englezul Jeremy Stockwell un actor cunoscut pentru turneele și atelierele susținute, o personalitate în domeniul one man show-ului. I s-a alăturat , Dragoș Huluba, actor al Teatrului de Comedie, artist dibaci și în arta tratrului nonverbal, numai că ansamblarea regizorală a celor două personalități, în momentul decernării unor premii, nu a funcționat. Englezul a desenat particular un one man show și Dragoș Huluba l-a acompaniat discret și ca traducător în unele momente ale premierii.

           Nu au lipsit din programul festCo, precum la orice festival, lansările de carte și atelierele de studiu. Lansările de carte au fost remarcabile pentru că propuneau cunoașterii personalități din elita teatrului : Tamara Buciuceanu – “O viață închinată scenei”, Radu Beligan – “Între acte” și Horațiu Mălăele – “O poveste cu Horațiu”. Atelierele au fost susținute prin proiectul “Scrie despre Tine” ce aparține unor tineri ambițioși : Vera Ion – regizor și dramaturg, Sorin Poamă – actor și dramaturg. Poate era de așteptat, ca și Gianina Cărbunariu – regizor și dramaturg a numeroase spectacole apreciate, precum și “Tigrul sibian” jucat la sala Studio a Teatrului de Comedie, să susțină un atelier de creație !

Concluziile despre cea de a XI-a ediție a festCo le trage până la urmă … Marele Public ! Teatrul de Comedie de când a fost înființat de meșterul Radu Beligan, în 1960, și-a format în timp, spectatorii prin repertoriul său susținut de mari actori și regizori, un public care așteaptă spectacole și alte manifestări remarcabile.

         

                        

“ YENTL “ – TEATRUL EVREIESC DE STAT

O POVESTE CU TÂLC ACTUAL

         În ultimul timp, Teatrul Evreiesc de Stat își consolidează statutul ca instituție cu personalitate de interes pentru orice spectator, indiferent de apartenența sa etnică, prin spectacole atractive cu sens emoțional și cultural. Scriitorul Isaac Bashevis Singer revine în repertoriul teatrului după “Dușmancele, o poveste de iubire” cu “Yentl”. Născut în Polonia în 1902, decedat în 1991, fiu al unui rabin, Isaac Bashevis Singer emigrează în America în 1935, scrie în limba idiș, dar traducerile în engleză și în alte limbi ale pământului, îi aduc consacrarea ca prozator prin romanele, nuvelele și scrierile pentru copii, cât și răsplata în 1978 cu Premiului Nobel pentru literatură. Își completează valoarea personalității și prin apropierea de dramaturgie, de teatru. La origine “Yentl” este o proză, o povestire inspirată și din viața personală, după care s-a realizat un film muzical cu Barbara Streisand (regie și interpretarea rolului principal). În 1975, Isaac Bashevis Singer își dramatizează scrierea alături de Leah Napolin, cu un mare succes pe Broadway. Scriitorul are printre alte multe credințe privind literatura și pe cea următoare : “Să scrii despre dragoste și să eviți sexualitatea ?! Absurd !”. Cu rafinament o aplică și o argumentează în “Yentl”.

         Pentru că spectacolul impresionează prin tematica sa actuală în viața noastră curentă sunt necesare unele precizări spectatorilor care nu trebuie să ocolească acest teatru și reprezentația. Povestea vieții lui Yentl, o femeie inteligentă, cu probleme survenite prin tradiție, dar și prin personalitatea sa, este provocatoare. Tânăra fiică a unui rabin care moare, își dorește să depășească perceptele tradiției față de posibilitățile unei femei, să studieze , cât și să se afirme în societate. Drumul său va fi foarte greu pentru că se va confrunta cu prejudecăți sociale și morale, tradiționale. Alege soluția de a se travesti în bărbat, în Anschel, dar situațiile prin care trece o obligă să constate că personal deține “un suflet de bărbat într-un trup de femeie”. Trăiește o dramă, are cale liberă în postura unui bărbat, Anschel, de a merge să studieze Tora , dictată de Moise, dar în viața personală de a iubi pe cineva, femeie sau bărbat (!) îi este imposibilă înfăptuirea relațională a sentimentului. Dubla ipostază prin travestiul ales îi aduce satisfacție și prețuire ca bărbat instruit, dar înfrângere ca femeie; în dragostea pentru un partener, indiferent de sex, Yentl eșuează. Povestea lui Yentl și prin dramatizare atacă puncte nevralgice din existența actuală, cu un deosebit refinament. Mai întâi, propune judecarea tradiției în raport cu evoluția din mileniul trei, care plasa femeia în planul secund al vieții sociale, indiferent de religie. Yentl este evreică, dar orice femeie, indiferent de religie, se poate confrunta și astăzi, în diverse domenii cu îngrădirea afirmării pentru că nu este bărbat. Cel de al doilea aspect se referă la viața sexuală tratată cu deosebită delicatețe, lăsând cale liberă judecării prin trimiterea spre lesbianism, spre lumea homosexualității actuală și controversată de regulile tradiției și religiei. Un astfel de text bogat în tâlcuri este foarte dificil a fi pus în scenă, dar regizorul Erwin Șimșensohn reușește un spectacol credibil, provocator, emoțional cu ajutorul unei distribuții deosebite.

         Pentru că textul este dramatizarea unei proze, Erwin Șimșensohn aplică inspirat jocul între acțiunea propriu-zisă și comentariile esențiale îndrumate prin rostirea de monologuri pe un podium cu relație directă cu publicul. Scenografia Alinei Herescu servește admirabil conceptul regizoral. Decorul, aparent neutru, este abil mobilat pentru a preciza funcțional locurile acțiunii, iar puntea spre public incită la judecarea faptelor povestite. Costumele Alinei Herescu, ilustrează prin amănunte semnificative, profilul personajelor. Spectacolul este jucat în limba română, dar regizorul introduce în momentele tradiționale cheie ale acțiunii – moarte rabinului sau nunta lui Anschel cu Hadaas -, replici în inidiș. Erwin Șimșensohn demonstrează în acest spectacol anevoios tematic, pricepere în lucrul cu echipa de actori aleasă pentru dezvoltarea personajelor și susținerea relațiilor dintre ele.

          Yentl este un rol foarte greu, dar Alexandra Fasolă reușește excelent să caracterizeze în profunzime personajul. La nuanță, în funcție de solicitările situațiilor extreme prin care trece Yentl, actrița trăiește cu sensibilitate stările interioare ce frământă personajul. Travestiul în Anschel este interpretat exemplar prin modul în care manevrează gândul aparent al unui bărbat, dar special aplicat de către o femeie aflată în degringoladă sentimentală. Yentl devine astfel, un om ce are și probleme sexuale personale pe care încearcă să le rezolve. Alexandra Fasolă interpretează remarcabil duplicitățile caracteriale ale personajului și reușește ale comunica direct, cu finețe spectatorilor și în monologurile explicative susținute pe puntea spectacolului; se dovedește a fi o tânără actriță de valoare care deține multiple capacități de a evolua atât în teatru, cât și în film, domeniu în care a exersat apreciabil până acum.         

         Povestea lui Yentl se construiește cu ajutorul unor alte două personaje centrale, Avigdor și Hadaas. Băiatul este un student sărac, ce iubește o fată dintr-o familie avută, pe Hadass, dar regula tradiției îl obligă la un mariaj cu propietara unui mic magazin, o femeie ursuză;  se împrietenește la studii cu Anschel (Yentl) și acțiunea se complică. Anschel (Yentl) se căsătorește cu Hadass, au loc apoi, divorțuri ca într-un scenariu de telenovelă bine scris. În rolul lui Hadass, tânăra naivă care caută dragostea, Raluca Aprodu construiește ireproșabil personajul, fata îndrăgostită de Avigdor, dar care este atrasă și de Anschel. În Avigdor, Mihai Conrad Mericoffer conturează doar esența tânărului doritor de învățătură și dragoste, dar precipită adeseori rostirea replicii, în special în postura de povestitor al faptelor și nu susține rostul cuvântului și al relațiilor. Celor trei personaje centrale li se alătură cele reprezentative pentru lumea în care trăiesc, de la părinți, vecine clevetitoare sau rabini, ilustrate iscusit de fiecare actor distribuit. Din cei nouăsprezece actori cărora le revin personaje argument ies în evidență prin experiența teatrală cunoscută, Maia Morgenstern în rolul mamei lui Hadass, Natalie Ester în Nechele, o clevetitoare, Rudy Rosenfeld în rolul unui rabin, Nicolae Călugărița în tatăl lui Yentl, Roxana Guttman în pețitoarea Yachna, unii dintre ei având de rezolvat și alte apariții secundare. Întreaga echipă distribuită se implică însă, cu dăruire partiturilor de plan secund.

         “Yentl” este un spectacol lucrat cu migală regizoral, ce poate fi definit ca o realizare a Teatrului Evreiesc de Stat. Nu poate fi ignorat de publicul larg pentru că propune o analiză de interes a actualității.

P.S. Teatrul Evreiesc de Stat găzduiește în foaier , expoziția de desen și sculptură – Jana Gertler – “Imagini din spatele frunții”, ce merită toată atenția iubitorilor de artă plastică.

“ LA GRANDE MAGIA “ – TEATRUL “BULANDRA” ( Sala LIVIU CIULEI)

                                    “FORMĂ FĂRĂ FOND”

RĂZVAN VASILESCU și VIRGIL OGĂȘANU

Spectacolul amintește de conceptul lui Titu Maiorescu – “formă fără fond”. “Fondul”, ideea mesajului, emoția transmisă publicului, logica subtextului, cu greu se susțin în reprezentație, chiar și prin personalitatea unor actori precum Răzvan Vasilescu (Calogero Di Spelta) și Virgil Ogășanu (Magicianul). Spectacolul are o “formă” aprent spectaculoasă prin decor (scenografia Octavian Neculai), dar este dezlânat, vetust, din lipsa unui concept regizoral coerent ce putea exploata textul și prinde viață credibilă prin admirabilii actori ai Teatrului “Bulandra” aflați în distribuție. Regia aparține lui Eli Malka, o personalitate recunoscută în plan mondial, directorul unor importante teatre din Israel, directorul Uniunii Teatrale din Europa din care face parte din 1991 și Teatrul “Bulandra”, apreciat și prin o serie de spectacole montate la noi, de astă data însă, nu a avut inspirație în tratarea piesei lui Eduardo de Filippo. Amintim că dramaturgul a fost și actor, regizor, scenarist, producător, piesele sale fiind jucate pe toate meridianele, transpuse în filme remarcabile precum “Divorț Italian” sau “Filomena Marturano”. În prezent pe scena Naționalului bucureștean se joacă “Sâmbătă, duminică, luni”, cu succes.

“La grande magia” se înscrie în biografia artistică a dramaturgului în 1948, dar este și astăzi o piesă de pregnantă actualitate. Eduardo de Filippo avertizează că magia iluziilor poate afecta ființa umană, mai ales cu trecerea timpului și neîmplinirii lor. Acțiunea este derulată abil pe două planuri, magia concretă ca exercițiu , dar și iluzia proprie raportată la realitatea curentă. Într-un hotel de lux de pe riviera italiană, bogatul  Calogero și tânăra sa soție, Marta , față de care manifestă o continuă gelozie, se întâlnesc cu magicianul Otto Marvuglia. Acesta este un om cu o familie săracă, care speculează ca un excroc iluziile vândute prin profesia de magician, și sprijină fuga Martei (Anca Androne) cu tânărul iubit, Mariano (Vlad Zamfirescu). Piesa propune confruntarea a două lumi cu eșecul iluziilor legate de realitate sub mai multe aspecte. Acest “fond” dramatic este speculat de Eduardo de Filippo pe muchia de cuțit dintre tragic și comic.

CAMELIA MAXIM (Zaira) și VIRGIL OGĂȘANU (magicianul)

Regizorul Eli Malka inserează teatral modest scenele conflictuale, fără să le speculeze amplitudinea și tâlcul, povestește doar scenic piesa. Sensul major al acestei tragicomedii este avertismentul că oricine poate cădea în plasa iluziilor ce îl pot afecta grav când ele nu se împlinesc. Spectacolul reușește să sugereze acest aspect major al scrierii, numai prin rostirea unor monologuri esențiale pe puntea din decor spre public, când actorii încearcă o relaționare directă cu cel din sală, impresionant fiind monologul din cea de a doua parte a reprezentației susținut de Răzvan Vasilescu, cu țintă precisă de a atenționa asupra pericolului iluziilor. Decorul cu solicitări multiple de către acțiunea ce se derulează pe mai multe planuri, este construit ca propunere ingenios de Octavian Neculai, dar fragil exploatat regizoral pentru a sprijini atmosfera solicitată de fiecare scenă. Decorul, ca și costumele, rămân o “formă fără fond”.

Actorii, de la cele două roluri principale până la personajele- argument ale demonstrației că iluzia poate duce la eșec, încearcă a da viață scenică partiturilor, credibil, dar … absența unei îndrumări regizorale atente pentru a relaționa cu cei din preajmă și a evidenția straturile interioară ce macină fiecare personaj, îi dezavantajează. Virgil Ogășanu, actor cu har și mare experiență , prezintă cu măsură în expresie, uneori chiar discret, actractivitatea magiei lui Otto Marvuglia care excrochează prin profesia practicată, dar subliniază și tristețea interioară a celui cu multe probleme iscate de sărăcia familiei sale. Interpretarea actorului este nuanțată în unele momente, sensibil desenate. Prima scenă de la Metropol, lansează convenția păcălelilor magicianului, susținut fiind de membrii familiei “deghizați” în oaspeți la hotel. În următoarele se dezvoltă o altă convenție, a realității, existența pauperă a lui Otto și ai săi. Virgil Ogășanu configurează portretul acestui om ce vinde iluzii, fiind de fapt, și el, un înfrânt al vieții.

RĂZVAN VASILESCU (Calogero)

 În Calogero Di Spelta cel pe care minciuna unei iluzii îl aduce în pragul nebuniei, Răzvan Vasilescu tratează sensurile majore ale rolului prin inspirația personală și reușește în multe momente să le transmită emoțional și provocator. Admirabil este în monologurile ce argumentează tema scrierii și încearcă o relație directă cu publicul luat drept partener. Rolul este dificil și actorul îl dezvoltă cu măsură în interpretare. Regia nu fructifică însă, capacitățile actorului pentru susținerea convingătoare a relațiilor cu cei angrenați în conflict.

Distribuția se completează prin prestația unei echipe de actori, majoritatea creatori de marcă în alte reprezentații, aflați acum în situația complicată de a rezolva personaje-argument secundare, fiecare în stilul propriu, fără sprijinul necesar din partea conceptului regizoral. 

ADRIAN CIOBANU (Gennarino)

Din distribuția numeroasă, momente comice particulare, consistent realizate oferă Adrian Ciobanu în Gennarino, servitorul lui Calogero și Gheorghe Ifrim în ofițerul de poliție , fiind singurii care servesc personal latura comică a scrierii ; și Valeria Ogășanu (Madam Locascio), Bogdana Darie (Madam Zampo), compun accente comice în bârfitoarele de la hotel ale exercițiilor de magie ; Camelia Maxim în Zaira, soția magicianului redă nuanțat profilul femeii, lipsite de satisfacții ; Mihai Bisericanu (Gervasio), Romeo Pop (Arturo), Vlad Zamfirescu (Mariano), Radu Amzulescu (Gregorio), prezintă o caracterizare generală a personajelor. Prin absența suportului regizoral, fragile intenții de adaptare la profilul personajelor oferă Anca Androne în Marta , soția lui Calogero  și Simona Pop în Amalia. Devoțiunea actorilor de a se adapta unei viziuni regizorale confuze este totuși, demnă de stimă.

Chiar dacă a fost dezlânat gândit acest concept datorat unui stimat regizor, în timp, spectacolul “La grande magia” are șansa de a se revitaliza, dacă va crește ritmul reprezentației și actorii vor acorda un surplus de vitalitate și nuanțare cu tâlc , situațiilor și personajelor atribuite. 

P.S. La Teatrul "Bulandra" spectacolul "OBLOMOV" în regia regretatului Alexandru Tocilescu, într-o distribuție admirabilă, a înregistrat zece ani ( !!! ) de la premieră în fața unui public care l-a răsplătit cu aplauze entuziaste. Este un eveniment care provoacă multe discuții referitoare la valoarea culturală a unui spectacol și la conceptul regiei sale.

TEATRUL “ REGINA MARIA “ din ORADEA

MICROSTAGIUNE

O surpriză plăcută a fost microstagiunea “Zilele teatrului” din Oradea dovedind, că sunt unele teatre în țară ce beneficiază de un public special și activitate sub toate aspectele – repertoriu, colectiv și atragerea spectatorilor - demne de toată stima. Teatrul renovat în urmă cu doi ani, arată încântător, iar cele 550 locuri ale sale erau în fiecare seară ocupate de public până la refuz, cu toate că spectacolele nu se petreceau în premieră, ba chiar o reprezentație avea la activ mai multe stagiuni. Pe oline spectatorii din Oradea își procură biletele cu o lună înaintea reprezentației sau prin abonament. În anul teatral au fost oferite publicului zece (!!!) premiere. Teatrul “Regina Maria” include în repertoriu “musicaluri”, un gen teatral dificil ce solicită o pregătire specială interpreților și de care aceștia se achită strălucit fiind o echipă admirabilă ce reunește trupa “Iosif Vulcan”, trupa “Arcadia” și Ansamblul Folcloric “Crișana”. În ciuda crizei financiare, managementul instituției reușește să facă față situației.

La peste 500 km fiind de centrul cultural numit Capitală, acest teatru ignorat de marile manifestări teatrale, de premiile naționale, trăiește pentru spectatorii săi pe care îi respectă și nu îi intoxică prin experimente petrecute cu dânșii invitați pe scenă, pe gradene. Nu sunt doar laude deșarte aceste constatări despre activitatea unui teatru din țară care merită atenție sporită pentru activitatea sa . Microstagiunea a prezentat patru spectacole : “La Iunion, birjar !” (regia: Daniel Vulcu), “În curând vine timpul” (regia: Radu Afrim), “A douăsprezecea noapte” (regia: Alexandru Mâzgăreanu) și “Scripcarul pe acoperiș” (regia: Korcsmaros Gyorgy).  

“ LA IUNION, BIRJAR ! “

 Din păcate pentru că la noi și cursa TAROM către Oradea întârzie, nu numai trenurile rapide, nu am putut viziona decât a doua parte a acestui spectacol și comentariile vor fi mai restrânse.

 După scrierile lui Caragiale s-a realizat un scenariu pentru un spectacol … de cabaret (!) reunind inspirat pasaje din “O noapte furtunoasă”, “Articolul 214”, “Mofturi”, “Gazometrul”, “La poștă”, “Cum vorbesc țăranii”, “Amici”, “Five o’clok”, “Infamie”, “CFR”, “Proces verbal” și “Final” cu întoarcerea la piesa de teatru. Într-o scenografie spectaculoasă și funcțională (Vioara Bara) , regizorul și actorul Daniel Vulcu a creat atmosfera de la Iunionul lui Caragiale, prin muzică live, dans, numere de magie, rezultatul fiind un spectacol de cabaret ritmat, cu inteligentă legătură între momente. În afara celor 18 actori ce interpretau diverse personaje cunoscute, distribuția se completa prin Ansamblul Folcloric “Crișana”, orchestră și participarea unor soliști vocali de la Baia Mare – Ana Maria Georgescu, Dorin Griguță, Marcel Mârza, magicienii Eduard și Bianca remarcați la emisiunea tv. “Românii au talent". Spectacolul reunea surprinzător o numeroasă echipă de profesioniști care sugerau un adevărat cabaret. În “Anul Caragiale” , personal nu am întâlnit un astfel de proiect original, de spectacol popular, conceput însă, cu respect pentru Nenea Iancu. 

“ ÎN CURÂND VINE TIMPUL “ – TEATRUL “REGINA MARIA” din ORADE

UN SPECTACOL MODEST, CU ACTORI APRECIABILI

Piesa danezei Line Knutzon, “În curând vine timpul”, apropiată de teatrul absurd, încearcă a relata despre viața în cuplu, temă atacată de numeroase scrieri, unele celebre și de mare succes. Modest sub aspect conflictual, textul povestește  degradarea cuplului ajuns la senectute, precedată de o simplistă prezentare a maturității sale. Titlul metaforic sugerează prin venirea “timpului” moartea, sfârșitul existenței. Piesa ar putea fi considerată o tragicomedie epică.

Povestea cuplului Rebekka (Liliana Ghiță) și Hilbert (Richard Balint), alăturată unui cuplu de prieteni – John (Pavel Sîrghi) și Ingrid (Elvira Platon Rîmbu) urmărește simplist ca relație, ambițiile, sexualitatea, minciuna vieții într-o căsnicie. Intervin și personaje-argument de plan secund și ele fragil construite, precum menajera simbol al sfârșitului - Oda (Ioana Dagău) și copiii primului cuplu – Micuța (Carina Chereji și Mirela Corbeanu), Băiatul (Sergiu Fodor și Ciprian Ciuciu); în a doua parte, copiii devin maturi.

Apreciatul regizor, Radu 
Afrim propune un spectacol apropiat de tenta absurdă a scrierii, ce pare însă, doar o primă  lectură scenică lipsită de tensiune dramatică, dezvoltată spre un comic grotesc cu restrânsă inspirație. Își sprijină viziunea pe un decor în stil suprarealist, conceput de Cristina Milea, un spațiu dominat în plafon de zeci de corpuri de iluminat, cu un podium invadat de corpuri de păpuși rătăcite. Costumele completează exagerat evoluția personajelor. Simplu, chiar simplist, viziunea teatrală încearcă relatarea neînțelegerilor  ce duc la degradare o dată cu înaintarea în vârstă, iar personajele devin niște clauni dezagreabili. Spectacolul nu transmite emoția necesară, chiar plictisește în unele momente. Discret regizorul propune o intenție singulară de a lega drama cuplurilor de spectator prin jocul unei mingii de tenis ce alunecă mereu spre spectatorii din primul rând care o aruncă, firește actorilor.

Regizorul beneficiază de o distribuție deosebită, docilă față de text și propunrea sa, dar împinge interpretarea pe linia îngroșării caracterizării personajelor când ajung la senectute. Cu măsură în expresie actorii încearcă însă, să se ferească de stridențe. Rebekka, “păpușa” de la început, îngânfată, pretențioasă, apoi abulică, nevrotică, este grăitor în esență interpretat de Liliana Ghiță. Un bărbat cu mintea înprâștiată, confuz mereu în atitudini este Hilbert, soțul care bătrân devine un tipicar ridicol, rol dezvoltat cu măsură, de Richard Balint. Naivitățiile, fițele lui Ingrid le compune cu finețe Elvira Platon Rîmbu, alături de Pavel Sîrghi în John, atent caracterizat. Actorii compun personal, în esență,  rolurile atribuite, dar le lipsește coordonarea regizorală în stabilirea relațiilor strict necesare dintre personaje.

 Greul intrpretării intrvine în etapa a doua a prezentării personajelor, când actorii își schimbă machiajul și costumele în scenă, ca să se transforme în niște bătrâni decrepiți, ca niște clauni fără personalitate. Regia nu exploatează teatral cu subtilitate situațiile , când personajele se află de fapt, inevitabil la sfârșitul vieții; speculează substratul conflictului, doar ca imagine singulară prin Oda, un fel de simbol ciudat al morții. Textul nu este aprofundat de către regie și prin posibilele relații dintre personaje, iar latura dramatică a sa este uitată pentru grotescul comic, rigid.

“În curând vine timpul” poate fi considerat unul din “exercițiile” pe care le fac regizori de marcă în teatrele din țară într-un timp scurt pentru repetiții, fără minuție în aplicarea scenică a proiectului. Unii preferă soluția spectacolului de grup și nu acordă importanța cuvenită personalității actorilor, alții speculează capacitățile actorii, dar fără a le oferi și un concept solid. Tragicomedia danezei Line Knutzon, “În curând vine timpul”, se transformă într-un spectacol dezvoltat pe linia comică banală, aplaudat firește, de publicul dornic de comedie.