UN SPECTACOL MODEST, CU ACTORI APRECIABILI
Piesa danezei Line Knutzon, “În
curând vine timpul”, apropiată de teatrul absurd, încearcă a relata despre
viața în cuplu, temă atacată de numeroase scrieri, unele celebre și de mare
succes. Modest sub aspect conflictual, textul povestește degradarea
cuplului ajuns la senectute, precedată de o simplistă prezentare a maturității
sale. Titlul metaforic sugerează prin venirea “timpului” moartea, sfârșitul
existenței. Piesa ar putea fi considerată o tragicomedie epică.
Povestea cuplului
Rebekka (Liliana Ghiță) și Hilbert (Richard Balint), alăturată unui cuplu de
prieteni – John (Pavel Sîrghi) și Ingrid (Elvira Platon Rîmbu) urmărește
simplist ca relație, ambițiile, sexualitatea, minciuna vieții într-o căsnicie.
Intervin și personaje-argument de plan secund și ele fragil construite, precum
menajera simbol al sfârșitului - Oda (Ioana Dagău) și copiii primului cuplu –
Micuța (Carina Chereji și Mirela Corbeanu), Băiatul (Sergiu Fodor și Ciprian
Ciuciu); în a doua parte, copiii devin maturi.
Apreciatul regizor, Radu
Afrim propune un spectacol apropiat de tenta absurdă a scrierii, ce pare însă, doar o primă lectură scenică lipsită de tensiune dramatică, dezvoltată spre un comic grotesc cu restrânsă inspirație. Își sprijină viziunea pe un decor în stil suprarealist, conceput de Cristina Milea, un spațiu dominat în plafon de zeci de corpuri de iluminat, cu un podium invadat de corpuri de păpuși rătăcite. Costumele completează exagerat evoluția personajelor. Simplu, chiar simplist, viziunea teatrală încearcă relatarea neînțelegerilor ce duc la degradare o dată cu înaintarea în vârstă, iar personajele devin niște clauni dezagreabili. Spectacolul nu transmite emoția necesară, chiar plictisește în unele momente. Discret regizorul propune o intenție singulară de a lega drama cuplurilor de spectator prin jocul unei mingii de tenis ce alunecă mereu spre spectatorii din primul rând care o aruncă, firește actorilor.
Afrim propune un spectacol apropiat de tenta absurdă a scrierii, ce pare însă, doar o primă lectură scenică lipsită de tensiune dramatică, dezvoltată spre un comic grotesc cu restrânsă inspirație. Își sprijină viziunea pe un decor în stil suprarealist, conceput de Cristina Milea, un spațiu dominat în plafon de zeci de corpuri de iluminat, cu un podium invadat de corpuri de păpuși rătăcite. Costumele completează exagerat evoluția personajelor. Simplu, chiar simplist, viziunea teatrală încearcă relatarea neînțelegerilor ce duc la degradare o dată cu înaintarea în vârstă, iar personajele devin niște clauni dezagreabili. Spectacolul nu transmite emoția necesară, chiar plictisește în unele momente. Discret regizorul propune o intenție singulară de a lega drama cuplurilor de spectator prin jocul unei mingii de tenis ce alunecă mereu spre spectatorii din primul rând care o aruncă, firește actorilor.
Regizorul beneficiază de o
distribuție deosebită, docilă față de text și propunrea sa, dar împinge
interpretarea pe linia îngroșării caracterizării personajelor când ajung la
senectute. Cu măsură în expresie actorii încearcă însă, să se ferească de
stridențe. Rebekka, “păpușa” de la început, îngânfată, pretențioasă, apoi
abulică, nevrotică, este grăitor în esență interpretat de Liliana Ghiță. Un
bărbat cu mintea înprâștiată, confuz mereu în atitudini este Hilbert, soțul
care bătrân devine un tipicar ridicol, rol dezvoltat cu măsură, de Richard
Balint. Naivitățiile, fițele lui Ingrid le compune cu finețe Elvira Platon
Rîmbu, alături de Pavel Sîrghi în John, atent caracterizat. Actorii compun
personal, în esență, rolurile
atribuite, dar le lipsește coordonarea regizorală în stabilirea relațiilor
strict necesare dintre personaje.
Greul intrpretării intrvine în etapa a doua a
prezentării personajelor, când actorii își schimbă machiajul și costumele în
scenă, ca să se transforme în niște bătrâni decrepiți, ca niște clauni fără
personalitate. Regia nu exploatează teatral cu subtilitate situațiile , când
personajele se află de fapt, inevitabil la sfârșitul vieții; speculează
substratul conflictului, doar ca imagine singulară prin Oda, un fel de simbol
ciudat al morții. Textul nu este aprofundat de către regie și prin posibilele
relații dintre personaje, iar latura dramatică a sa este uitată pentru
grotescul comic, rigid.
“În curând vine timpul” poate fi
considerat unul din “exercițiile” pe care le fac regizori de marcă în
teatrele din țară într-un timp scurt pentru repetiții, fără minuție în
aplicarea scenică a proiectului. Unii preferă soluția spectacolului de grup și
nu acordă importanța cuvenită personalității actorilor, alții speculează
capacitățile actorii, dar fără a le oferi și un concept solid. Tragicomedia
danezei Line Knutzon, “În curând vine timpul”, se transformă într-un spectacol
dezvoltat pe linia comică banală, aplaudat firește, de publicul dornic de
comedie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu