“ ADAM ȘI EVA “ – TEATRUL NAȚIONAL din TIMIȘOARA (FNT)

         UN KITSCH

         Ambiția de a integra în repertoriul unui teatru național dramatizarea unui roman din planul doi valoric, chiar dacă aparține lui Liviu Rebreanu, este discutabilă mai ales prin tematica sa. În prezentul unei societăți frământate de transformări și multiple probleme sociale, dramatizarea romanului “Adam și Eva” are drept tematică, iubirea motivată prin … reîncarnare ! Spectacolul a fost selectat la secțiunea “Creatori și teatre în spectacol”.

         Regizorul Alexander Hausvater încearcă să dramatizeze “Adam și Eva” , un roman special, scris cu pretenții filosofice în 1925,  , primit cu rezervă de critică și la apariție. Se propune istoria căutării iubirii a unui cuplu arhetipal, Toma și Ileana, în scriere, ce se regăsește mereu pe diverse meridiane sub alte nume, în șapte etape istorice, total diferite, din trecutul îndepărtat până în peroiada interbelică de la noi. În fiecare epocă apare un alt conflict, simplist conceput, dictat de diverse condiții sociale. Ideea ce reunește aceste secvențe istorice, ar fi comentarea filosofică a căutării iubirii de către sufletele unui cuplu reîncarnate, ce se regăsesc mereu, dar viața le frânge împlinirea. Nu există un conflict credibil, personajele sunt schițe minore, iar dramatizarea este expozitivă, ca și romanul. Miezul tematicii, iubirea devine un pretext minor cu adresă poate pentru un public aflat în pragul adolescenței căruia vrea a i se explica superficial că și în lumea antică sau cea medievală au existat cupluri, oamenii s-au iubit, în diferite condiții sociale. Dramatizarea fragilă în consistență , servește regia doar pentru realizarea unui spectacol … spectaculos, ca într-un teatru de revistă cu un ansamblu numeros, înveșmântat surprinzător, rezultatul fiind o reprezentație fără fior emoțional, chiar plicticoasă. Vizualizarea generală are efectul unui kitsch prin imaginile derulate.

         Fără credibilitate este relatată povestea unui cuplul - Toma și Ileana, persoane din anii ‘20 ai secolului trecut, cu un statut împlinit -, distrus prin intervenția unui personaj cu interese confuze. Un perete masiv din fundalul scenei cu multe uși și sertare, construit de Adrian Damian, scoate mereu la viață, istoria reîncarnării sufletelor celor doi și le trimite la moarte. Costumele numeroase ale Alinei Lățan vor a indica trecerea prin cele șapte etape istorice ale sufletelor respective. Cei din ansamblu și interpreții cuplului, merită felicitări pentru rapiditatea schimbării înfățișărilor, numai că imginile propuse prin costume și machiaj sunt uniforme, superficial desenate, ca pentru un ansamblu de amatori care vrea să șocheze. Personajele nu au diferențiate o minimă personalitate în funcție de rostul lor în diverse conflicte, școlărește expuse de dramatizare.

Astfel, vreme de o oră și patruzeci și cinci de minute, spectatorului i se oferă numeroase imagini surpriză cu trimitere la … Babilon, India, Egipt, Roma antică, Germania medievală, Franța revoluționară și epoca interbelică, din care cu greu poate detașa pe eroii comentariului cu pretenții filosofice. Toate aceste secvențe așa zis istorice sunt dirijate, comentate ca în poveștile minore pentru copii, de profesorul “filosof” și activa “femeie în negru”, cu intervenții ale infirmierii din spitalul unde Toma își dă sufletul. Se încearcă a se anima atmosfera prin muzica originală a lui Adrian Enescu, firavă ca efect.

 Un astfel de “ambalaj” scenografic ales de regizorul Alexander Hausvater are drept rezultat un spectacol de estradă, cu unele intervenții desprinse parcă din filme horror sau din cele de desene animate moderne. Imaginile șochează prin încercarea de a fi spectaculoase, dar intențiile de expresie sunt penibil didactice pentru a servii ideea de iubire veșnică. “Filosofarea” în gol emoțional teatral este propusă pe o scenă mare, cu restricție la numărul de spectatori. Spectacolul este realizat inutil cu eforturi financiare pentru scenografie, chiar dacă teatrul ar dispune de o companie producătoare în domeniu.

Distribuția cuprinde șaisprezece actori, care din păcate, rămân doar ca niște executanți docili ai unei propuneri regizorale ce îi folosește ca “păpuși” într-un experiment teatral cu pretenții de spectaculozitate, dar găunos în intenții. Cum se poate experimenta pe orice temă în teatru, de astă dată rezultatul este un kitsch, un spectacol teatral minor.

Neinspirat, organizatorii FNT au încheiat festivalul cu acest spectacol după care urma să se prezinte premiul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT). Au rămas în sală mai puțin de jumătate din spectatori, cei curioși. Un juriu alcătuit din Monica Andronescu (România), Ivan Medenica (Serbia) și Michel Vais (Canada) a acordat, ca și anul trecut, un premiu pentru “Teatrul de mâine”. Spectacolul distins a fost “Un tramvai numit dorință” în regia originală realizată de Andrei și Andreea Grosu, o producție apreciată și pe acest blog, a companiei independente “UnTeatru”. Dar … se pare că acest juriu nu a vizionat sau nu a înțeles traducerea spectacolului dedicat actualității, “Solitaritate” de Gianina Cărbunariu, din aceeiași secțiune.

P.S. Ultima zi a FNT, duminică , 3 noiembrie, s-a încheiat cu “BEZNĂ DE MINĂ”, “ADAM ȘI EVA”, “GARDENIA”, spectacole comentate pe blog.