UN KITSCH
Ambiția de a integra în
repertoriul unui teatru național dramatizarea unui roman din planul doi
valoric, chiar dacă aparține lui Liviu Rebreanu, este discutabilă mai ales prin
tematica sa. În prezentul unei societăți frământate de transformări și multiple
probleme sociale, dramatizarea romanului “Adam și Eva” are drept tematică,
iubirea motivată prin … reîncarnare ! Spectacolul a fost selectat la secțiunea
“Creatori și teatre în spectacol”.
Regizorul Alexander Hausvater încearcă
să dramatizeze “Adam și Eva” , un roman special, scris cu pretenții filosofice în
1925, , primit cu rezervă de critică și
la apariție. Se propune istoria căutării iubirii a unui cuplu arhetipal, Toma
și Ileana, în scriere, ce se regăsește mereu pe diverse meridiane sub alte
nume, în șapte etape istorice, total diferite, din trecutul îndepărtat până în
peroiada interbelică de la noi. În fiecare epocă apare un alt conflict,
simplist conceput, dictat de diverse condiții sociale. Ideea ce reunește aceste
secvențe istorice, ar fi comentarea filosofică a căutării iubirii de către
sufletele unui cuplu reîncarnate, ce se regăsesc mereu, dar viața le frânge
împlinirea. Nu există un conflict credibil, personajele sunt schițe minore, iar
dramatizarea este expozitivă, ca și romanul. Miezul tematicii, iubirea devine
un pretext minor cu adresă poate pentru un public aflat în pragul adolescenței
căruia vrea a i se explica superficial că și în lumea antică sau cea medievală
au existat cupluri, oamenii s-au iubit, în diferite condiții sociale. Dramatizarea
fragilă în consistență , servește regia doar pentru realizarea unui spectacol …
spectaculos, ca într-un teatru de revistă cu un ansamblu numeros, înveșmântat
surprinzător, rezultatul fiind o reprezentație fără fior emoțional, chiar
plicticoasă. Vizualizarea generală are efectul unui kitsch prin imaginile
derulate.
Fără credibilitate este relatată
povestea unui cuplul - Toma și Ileana, persoane din anii ‘20 ai secolului
trecut, cu un statut împlinit -, distrus prin intervenția unui personaj cu
interese confuze. Un perete masiv din fundalul scenei cu multe uși și sertare,
construit de Adrian Damian, scoate mereu la viață, istoria reîncarnării
sufletelor celor doi și le trimite la moarte. Costumele numeroase ale Alinei
Lățan vor a indica trecerea prin cele șapte etape istorice ale sufletelor
respective. Cei din ansamblu și interpreții cuplului, merită felicitări pentru
rapiditatea schimbării înfățișărilor, numai că imginile propuse prin costume și
machiaj sunt uniforme, superficial desenate, ca pentru un ansamblu de amatori
care vrea să șocheze. Personajele nu au diferențiate o minimă personalitate în
funcție de rostul lor în diverse conflicte, școlărește expuse de dramatizare.
Astfel, vreme de o oră și patruzeci și cinci de minute,
spectatorului i se oferă numeroase imagini surpriză cu trimitere la … Babilon,
India, Egipt, Roma antică, Germania medievală, Franța revoluționară și epoca
interbelică, din care cu greu poate detașa pe eroii comentariului cu pretenții
filosofice. Toate aceste secvențe așa zis istorice sunt dirijate, comentate ca
în poveștile minore pentru copii, de profesorul “filosof” și activa “femeie în
negru”, cu intervenții ale infirmierii din spitalul unde Toma își dă sufletul.
Se încearcă a se anima atmosfera prin muzica originală a lui Adrian Enescu,
firavă ca efect.
Un astfel de
“ambalaj” scenografic ales de regizorul Alexander Hausvater are drept rezultat
un spectacol de estradă, cu unele intervenții desprinse parcă din filme horror
sau din cele de desene animate moderne. Imaginile șochează prin încercarea de a
fi spectaculoase, dar intențiile de expresie sunt penibil didactice pentru a
servii ideea de iubire veșnică. “Filosofarea” în gol emoțional teatral este
propusă pe o scenă mare, cu restricție la numărul de spectatori. Spectacolul
este realizat inutil cu eforturi financiare pentru scenografie, chiar dacă
teatrul ar dispune de o companie producătoare în domeniu.
Distribuția cuprinde șaisprezece actori, care din
păcate, rămân doar ca niște executanți docili ai unei propuneri regizorale ce
îi folosește ca “păpuși” într-un experiment teatral cu pretenții de
spectaculozitate, dar găunos în intenții. Cum se poate experimenta pe orice
temă în teatru, de astă dată rezultatul este un kitsch, un spectacol teatral
minor.
Neinspirat, organizatorii FNT au încheiat festivalul cu
acest spectacol după care urma să se prezinte premiul Asociației Internaționale
a Criticilor de Teatru (AICT). Au rămas în sală mai puțin de jumătate din
spectatori, cei curioși. Un juriu alcătuit din Monica Andronescu (România),
Ivan Medenica (Serbia) și Michel Vais (Canada) a acordat, ca și anul trecut, un
premiu pentru “Teatrul de mâine”. Spectacolul distins a fost “Un tramvai numit dorință” în regia originală realizată
de Andrei și Andreea Grosu, o producție apreciată și pe acest blog, a companiei
independente “UnTeatru”. Dar … se pare că acest juriu nu a vizionat sau nu a
înțeles traducerea spectacolului dedicat actualității, “Solitaritate” de
Gianina Cărbunariu, din aceeiași secțiune.
P.S.
Ultima zi a FNT, duminică , 3 noiembrie, s-a
încheiat cu “BEZNĂ DE
MINĂ”, “ADAM ȘI EVA”, “GARDENIA”, spectacole comentate pe blog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu