TEATRUL DE REVISTĂ “ CONSTANTIN TĂNASE ” ȘI … TELEVIZIUNEA PUBLICĂ ( TVR 1 / TVR 2 )

ARTIȘTII LA MÂNA INDOLENȚILOR

         În urmă cu vreo doi ani s-a finalizat funcționarea Grădinii de Vară “Parcul Herăstrău”, lipsită fiind de antifonare pentru protejarea celor din jur și de locuri de parcare, acțiunea rămâne totuși, binevenită pentru derularea unei stagiuni estivale. Deține peste două mii de scaune, dar îi lipsește un manager care să administreze “Grădina” prin ofertă de programe atractive.

În sfârșit, a poposit pe scena sa, Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” cu o ministagiune timp de șase săptămâni, ca să prezinte în fiecare sâmbătă, spectacole diverse. A mai prezentat și anul trecut câteva reprezentații, dar nu a reușit succesul din acest an. De astă dată, teatrul a încheiat un contract cu televiziunea publică și în fiecare sâmbătă, TVR 2 transmite în direct de la ora 21.30 “Seară la Revistă”. Audiența postului a crescut brusc, ca și numărul spectatorilor la Grădina “Herăstrău”. Spectacolele sunt diferite de la o sâmbătă la alta, desfășurătorul fiecărei reprezentații este divers și include momente din multiplele premiere ale teatrului din stagiunile trecute petrecute la sediul de pe Calea Victoriei. În fiecare reprezentație, baletul demonstrează a fi într-o formă bună prin soliștii săi  (în special prin Valentin Roșca), costumele sunt strălucitoare, inspirat adaptate momentului, iar distribuția include galeria de aur a valorilor teatrului cu nume consacrate – Stela Popescu, Cristina Stamate, Adriana Trandafir, Alexandru Arșinel, Nae Lăzărescu, Vasile Muraru, alături de mai tinerii colegi – Valentina Fătu, Liliana Mocanu, Ana Maria Donosă, Nae Alexandru, Cristian Simion și alții. Lor li se alătură o orchestră și soliști cunoscuți, precum Adraian Enache sau Sanda Ladoși și nume aflate pe drumul afirmării. Până aici, toate bune și frumoase, dar … efortul acestor artiști care au jucat cu dăruire și pe ploaie pentru publicul venit la “Grădină”, este cu indolență tratat de echipa televiziunii publice de la TVR 2 ce transmite în direct reprezentațiile.

Lumina este confuz dirijată, montajul imaginii, planurile alese sunt superficial selectate, se insistă pe planuri generale, se pare că echipa tehnică nu deține o minimă pregătire în specializarea pentru a surprinde un spectacol teatral de revistă ce nu este un meci de fotbal. Peste toate, pe micile ecrane, televiziunea publică nu specifică pe banda de jos, numele artiștilor care interpretează fiecare secvență, ci doar în final printr-o listă a  distribuției ce se derulează rapid. Desigur, Stela și Arșinel, “bunuri naționale” sunt arhicunoscuți – se simte și prin reacția sălii când spectatorii “Grădinei” aplaudă entuziast apariția lor pe scenă -, dar … tinerii, urmașii lor, obligatoriu trebuie să fie popularizați cu sprijinul acestei televiziuni ce se dovedește însă, a fi indolentă, dar își sporește audiența cu ajutorul celor de la “Tănase”. Mai mult, în partea stângă a micului ecran, cu mândrie TVR 2 pune permanent o siglă strălucitoare “Spectacol la Revistă”. De unde provine spectacolul, că avem mai multe astfel de teatre în țară ? Numele Teatrului “Constantin Tănase” este ignorat de acești indolenți, care sunt mulțumiți doar că divertismentul creat de profesioniștii acestui gen dificil numit “revistă”, iubiți de spectatori, le-a sporit audiența.

Indolența televiziunii publice atinge cote maxime cu “marele divertisment” – “VARA PE VAL” – ce zilnic ocupă programele  la TVR 1 și TVR 2 și obține însă, o audiență sub mediocră.

“ VARA PE VAL-ul” PENIBILULUI

Atenționăm că televiziunea publică este … un mieluț care suge de la trei oi. Această instituție de stat este finanțată de la buget, dar și prin taxa obligatorie pentru fiecare cetățean plătită lunar cu factura la electrică – indiferent că îi urmărește sau nu, programele -, și mai stoarce bani și din publicitate. Ce televiziune publică europeană mai trage finanțarea din trei surse ?! Nu mai discutăm că bugetul statului se alcătuiește tot din taxe de la noi, dar mai dăm una în plus , special  pentru televiziunea publică, deținătoare a mai multe canale cu o audiență jalnică. Cum acționăm să nu  mai dăm această taxă obligatorie pentru postul tv public, în mod absurd ??? Mai marii săi manageri se vaită însă, că nu au bani să realizeze programe atractive . Directorul - președinte Elwis Claudiu Săftoiu, fost șef la SIE, unde nu credem că s-a specializat în televiziune chiar dacă are convingeri liberale, veghează totuși, ca programele de vară să atragă telespectatori. Măcar pe … facebook ! Ne și imaginăm că țața Vasilica din Căcârlații de Jos care nu are cablu și se uită la emisiunea televiziunii publice beneficiare de cea mai extinsă bază de receptare pe teritoriul țării, fuge repede la casa de cultură , dacă există un calculator acolo, ca să voteze pe facebook “Vara pe val” și să se simtă și dânsa fericită la …  Mamaia ! Domnul respectiv a deplasat la Mare Consiliul de administrație ( pe unii dintre dânșii) la început de iulie, ca să verifice “platourile” … de pe nisipul plajei, de unde se transmite penibila emisiune “Vara pe val” de către două canale, TVR 1 și TVR 2. A cheltuit atunci numai 162.000 euro pentru deplasare! Cât cheltuiește acum în continuarea pentru emisiunea aflată în curs de derulare, nu comunică managerul.

Proiectul “Vara pe val” nu se poate numi “divertisment artistic”. Este un joc de amatori aflați într-o tabără la Mare, studenți repetenți la o facultate privată prin corespondență. “Delfinii” și “Rechinii” ar fi cele două tabere care reprezintă TVR 1 și TVR 2 , aflate într-o competiție , iar telespectatorii votând ar trebui să indice pe cine preferă. Stupid, niște “vedetuțe” prezentatoare ale fiecărei tabere, țopăie pe nisip, “încing” hore cu unii sătui de plajă, și din când în când, o vedetă mai acătării apare pe scena unui “cort” improvizat , în costum de gală. Emisiunea așa zisă concurs, cu premiul o mașină ca să mai stoarcă niște bani prin “sms” postul public, se derulează zilnic, cu o ediție de la ora 9.00 pe TVR 1 și alta la 10.00 pe TVR 2 ,  apoi una la ora 17.00 și alta la 17.30, iar seara de la 22.00 până la miezul nopții, relunând și câte ceva din ce s-a mai difuzat anterior. Totul este un ghiveci fără sare și piper, în care se amestecă “glumițe” din Ferentari, cu muzică populară, cu manele, cu hip hop, etc. Croiul emisiunii, scenariul improvizat, sunt lipsite de profesionalism. Intențiile de umor ale prezentării improvizate sunt penibile. Citez doar un exemplu , cel cu telefonul mobil stricat “deținut” de Gabriel Fătu, cândva “vedeță” la Otv. La ora 17.00 se agită printre turiști, “vedetuțele” ca să cerșească voturi, dar mai apar și nume mai cunoscute cu “reportaje” la o bază aviatică sau la o firmă de …  pompe funebre, etc ! Cântă și pe plajă în costum popular persoane dăruite folclorului, acompaniate de “dansatoare” prinse în horă, venite de pe plajă în costum de baie cu tanga de rigoare. Seara, balamucul se amplifică în mod absurd, că și Eugen Ionescu ar putea fi invidios, dacă ar mai trăi, să vadă această emisiune împinsă în absurd. Amestecul de așa zis umor, cu intențiile de informare, cu rețetele culinare, cu momentele muzicale și dans din diferite genuri, devine un talmeș-balmeș dezgustător. Sub aspectul profesional strict tehnic, transmiterea “ghiveciului” original se amplifică prin filmări din mână cu imagini amețite și un montaj lipsit de sens pentru evidențierea interpreților muzicii alese aleatoriu, cu preferințe pentru imagine doar spre … tanga, că se poartă și suntem la Mare. Taberele active pentru transmiterea acestor emisiuni de … tabără , includ nu numai “vedetuțe” de carton , ci și nume stimate, trimise poate de postul public în vacanță la Mare. Lansarea “ghiveciului” a fost făcută de stimatul … Cristian Tabără. Participă și persoane de la “Telejurnalul” informativ al postului public! Mai rămâne să-i descoperim și pe Cătălin Ștefănescu de la “Garantat 100%” sau pe Eugenia Vodă de la “Profesioniștii”. Nu merită nominalizați participanții de zi cu zi la aceast “divertisment” cu pretenții de originalitate și reclamă pentru  slujitorii curenți din TVR aflați pe “valul” unei vacanțe la Marea Neagră, fiind jenat pentru CV-ul lor, dacă îl au unii dintre dânșii. Scopul targetului pentru audiența acestui amalgam de scenariu pentru divertisment prin conținutul haotic impus, nu poate atrage nici tinerii , nici vârstnicii, dovadă și … audiența jalnică.

După ce a mazilit TVR Cultural, iar cele două posturi publice principale trăiesc insistent prin specularea arhivei pe care o mai dețin, celelalte programe curente estivale sunt mai toate “best of”, adică reluări și nu ne putem imagina că directorul – președinte a economisit fonduri cu acest “divertisment” de prost gust la Mare, săvârșit de “peștișorii” săi amatori ce se cred “delfini” și “ rechini”, și se visează ași în divertisment.

Dar … să nu blamăm acest “val” al imposturii pentru că la miez de noapte , TVR 2 prezintă în fiecare zi de luni, un film celebru de Nikita Mihalkov … pentru insomniaci.  Iată că mai marii postului public, plătiți onorabil din banii contribuabililor au grijă și de cultură, de educație !!  Dacă ar privi puțin în ograda unor televiziuni private poate le-ar veni o cât de câtă  inspirație pentru proiecte de program. De pildă, DIGI 24 prezintă săptămânal “Raport de țară”, o excelentă emisiune documentară despre județele României, oferind informații culturale, pentru turism, cât și informații despre starea economică, socială a fiecărui județ cu orașele sale importante. Emisiunea prefațează de fapt, viitoarea regionalizare. De ce oare televiziunea publică nu a fost capabilă să inițieze un astfel de proiect, stric necesar sub toate aspectele pentru a cunoaște în amănunt țara în care trăim ?

P.S. Am scris mulți ani comentarii, cronici tv, dar niciodată nu am întâlnit o astfel de emisiune, lipsită de un elementar profesionalism, concepută pe banii publici de către televiziunea de stat, pentru a merge la Mare unii din angajații săi și a mai face și reclamă litoralului mioritic.

Polonezii au închis în ’90 pentru scurt timp televiziunea publică pentru a o reorganiza profesional după căderea comunismului. Ar fi meritat și televiziunea noastră o astfel de acțiune, strict necesară. E prea târziu pentru că și-a organizat “legislativ” mușuroiul de cârtițe ce o deservesc pe deplin în această “tranziție” fără de sfârșit. 

“ PREȚUL CORECT “ – TEATRUL ODEON

FINAL DE ETAPĂ REPERTORIALĂ DE NOTA ZECE

         Teatrul Odeon este singurul teatru din Capitală care nu a tras grăbit cortina pentru prima etapă a prezentării repertoriului într-un an teatral calendaristic. Directorul Dorina Lazăr se dovedește , din nou, un manager care conduce invetiv instituția în compania unei echipe iscusit alese și devotate inițierii de proiecte diverse. Teatrele din București - “Nottara”, “Mic”, “Comedie”, “Bulandra” , Naționalul, au închis stagiunea încă de la începutul lunii trecute, majoritatea lor. Au intrat pentru public într-o vacanță de aproximativ trei luni !! Despre o posibilă stagiune estivală nici nu poate fi vorba, doar unele teatre independente o mai susțin și Teatrul “Constantin Tănase” la grădina Herăstrău cu sprijinul televiziunii publice. Celelalte teatre instituționalizate însă, printr-un management superficial, trag cortina fără respect față de spectatorii dornici de a viziona și vara un spectacol, unii fiind vizitatori ai Capitalei din țară, alții chiar din străinătate. E drept, Naționalul bucureștean se află în renovare.

         Teatrul Odeon și-a continuat stagiunea până la mijlocul lunii iulie, iar printr-o conferință de presă, Dorina lazăr a comunicat proiectele din toamnă, unele premiere fiind în lucru și în perioada verii. Nici un alt teatru din Capitală nu și-a anunțat proiectele viitoare ! Pentru etapa din toamnă a stagiunii, Teatrul Odeon pregătește: “Povestea soldatului” de C.F.Ramuz, muzica Igor Stravinski cu Silvestri Ensemble, dirijor Tiberiu Soare – spectacol a cărui pregătire a fost finalizată, “Titanic vals” de Tudor Mușatescu în regia lui Alexandru Dabija, “Veneția” de Jorge Accame în regia lui Raul Sorrano – Sala Mahestic și “Vieți paralele – Secolul 20 văzut prin ochii Poliției Secrete”, dramaturg și regizor Gianina Cărbunariu, “Contra democrației” de Esteve Soler în regia lui Alexandru Dabija, “Poveste despre tatăl meu” de Radu F.Alexandru în regia lui Gelu Colceag, “Federeii” de Nicolae Avram în regia lui Radu Afrim – Sala Studio. Deasemenea, teatrul dezvoltă și două proiecte internaționale : “Fabulamundi” în parteneriat cu Asociația PAV din Roma (Italia) și “Hunger for Trade” cu opt companii teatrale de pe patru continente ce încearcă inter-cultural să reacționeze la criza alimentară globală. Nu va lipsi din repertoriu nici excelentul proiect “Teatrul și școala” susținut de Gabriel Pintilei prin programul pentru copii cu spectacole de educație muzicală produse de Fundația “Clasic e fantastic” despre copilăria unor compozitori celebri. Proiectul managerial al Teatrului Odeon este mult mai bogat în diverse inițiative, fiind singular în peisajul teatral bucureștean sărăcăcios configurat de activitatea altor directori mai puțin sârguincioși.

UN EXPERIMENT INTERACTIV PROVOCATOR

         “Prețul corect” este, în sfârșit , un experiment necesar pentru a cunoaște percepția publicului și în scopul ofertei unei piese autohtone în repertoriu. Dramaturgul Peca Ștefan, o personalitate în domeniu, apreciată și peste hotare, recunoscută în special de teatrul independent, propune acum, un exercițiu interactiv, de fapt, un sondaj al publicului pe o temă spinoasă.  “Prețul corect” nu presupune prețul pentru bunuri de consum, ci prețul corect … al omului. Miezul acestei teme grave, alege drept țintă, etnia, în special evreii care au avut mult de suferit în trecut la noi și în perioada comunistă. Evreii au “emigrat” în Israel, vânduți fiind de Ceaușescu, așa cum au fost vânduți și sașii. Numai că de la tema inspirat aleasă până la punerea în practică prin acest experiment, formula  dramaturgului este fragilă. Prin schița a trei situații având în centru un evreu , sufocată de întrebării confuze, experimentul pierde din consistență. Publicul de la cea de a doua reprezentare a experimentului vizionat, dovedea o jalnică percepere a substratului tematicii prin pregătirea educațională precară deținută. Peca Ștefan încearcă, de fapt, un sondaj original privind nivelul perceperii esenței temei de către spectatori, pe care îl încarcă însă, prin întrebări nedefinite . În urma răspunsurilor primite va construi o piesă de teatru. Să sperăm că de succes.

         Regizoarea Andreea Vălean conduce cu pricepere jocul interactiv cu spectatorii susținut de șase actori stimați ai Teatrului Odeon. În prim plan se impune Dorina Lazăr care, fie răspunde cu dibăcie întrebărilor venite din partea spectatorilor, fie desenează atent posibile personaje, cum ar fi nevasta soțului evreu plecat în Israel. Precizăm că spectatorii sunt primiți la intrarea în Sala Studio de regizoarea care le distribuie o întrebare generală despre “prețul corect”. Răspunsurile oferite pe hărtia cu întrebarea le va colecta, înaintea începerii reprezentației, Mihai Smarandache; actorul este “moderatorul”, animatorul relației interactive cu publicul și se achită ireproșabil de misiunea sa. Pentru fiecare desen al scenariului celor trei acțiuni propuse de dramaturg, actorii așezați pe șase scaune, schițează personaje și solicită spectatorilor răspunsuri verbale prin trei întrebări adresate ca posibilă motivare a situației expuse printr-o … licitație. Excelent este Constantin Cojocaru, în primul exercițiu al scenariului în rolul evreului doctor “emigrat” în Israel. În alt episod, Nicoleta Lefter este dezavantajată de neinspirata intenție de a creiona compoziția unui pensionar evreu. În finalul reprezentației, se “premiază” spectatorul cel mai activ printr-un dialog cu Ioana Anastasia Anton, o tânără actriță, care remarcabil, cu sensibilitate se adaptează cerințelor scenariului. Apreciabilă este și participarea actorului Silvian Vâlcu la acest experiment. Întrebările , cât și răspunsurile venite din partea publicului, multe sunt penibile și pun în dificultate actorii, dar aceștia , în special Dorina Lazăr și Mihai Smarandache, găsesc calea de a le da  sens credibil. Spre final, Mihai Smarandache susține și un monolog delicat moralizator propus de dramaturg pentru a preciza scopul principal al temei centrale.

         “Prețul corect” este un experiment inventiv de teatru interactiv provocator, chiar dacă “decupajul” dramaturgului suferă de o manipulare stângace a conținutului întrebărilor. Sperăm că acest experiment dezvoltat până acum în două reprezentații, va avea drept rezultat și o piesă solid construită. Firește, Peca Ștefan era prezent în sală pentru a urmări exercițiul propus.

         Provocarea publicului de către Peca Ștefan, oferă și multe intervenții din partea spectatorilor comice, ce pot întrista însă, pentru că majoritatea demonstra la reprezentația vizionată, că telenovelele , manelele ori programele tv. constitue baza pregătirii sale educațional culturale. Pentru această majoritate confuză în gândire prin “școlile” parcurse, Teatrul Odeon arată cu “Prețul corect” necesitatea rolului său cultural educativ.

" EUPHORION " - " TEATRUL ȘI INTROSPECȚIE"

TEATRUL ÎN CĂUTAREA INOVĂRII

Introduc acest comentariu pe blog, după ce a fost publicat în revista de literatură și artă/Sibiu, EUPHORION, fondată de Uniunea Scriitorilor din România în 1990. Este una dintre puținele și apreciatele reviste de cultură ce mai apar astăzi pe piața “ziarelor de print”. Cu prilejul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, l-a care din păcate nu am participat, revista a propus o ediție specială “TEATRUL și INTROSPECȚIE”. Tema aleasă este foarte actuală pentru un domeniu cultural, TEATRUL, tratat de mass media ca o Cenușăreasă.

         De la dramaturgia anticilor și firește la “Poetica” lui Aristotel din 330 î.Hr, teatrul își pornește drumul căutărilor spre public, devine și subiect cultural al teoriticienilor. Dictate de evoluția istorică a lumii, teatrul înregistrează transformări memorabile în evul mediu și renaștere, apoi în clasicism, în timpul iluminismului, romantismului și ajunge victorios în vremea modernă, ca un segment cultural important al artelor. Încercările de a schimba drumul expresiei în fața spectatorilor, survin și prin consolidarea în ultimele decenii a rostului profesional al regizorului, nu numai de cel al dramaturgilor, teoriticienilor și actorilor, căutătări de noutate, impuse de mersul societății. În 1968, celebrul regizor Peter Brook avertiza “În ziua de astăzi, problema cea mai importantă și cea mai spinoasă, pare să fie aceea a publicului”. Avertizare perfect actuală pentru că publicului de la sfârșit de secol XX și mai ales cel de la început de mileniu trei, i se oferă o multitudine de capcane și prin spectaculoasa evoluție a tehnicii curente. S-au înregistrat performanțe nebănuite. La sfârșitul secolului XIX a apărut o nouă artă, filmul, urmată în secolul următor de televiziune, ce devin rivali ai demersului teatral  de a atrage publicul. Și astfel, teatrul ajunge astăzi, într-un moment delicat al căutărilor inovației pentru a își îmbogății expresia.     

         Teatrul nu poate însă, ignora specificul său – rostul cuvântului și al actorului care îi transmit sensul și subtextul. Prin cuvânt construiește conflicte esențiale ale vieții, veșnic actuale. Iubirea, crima sau furtul, macină lumea de la începuturile sale și alături de alte manifestări ale omului, ele funcționează și în prezent. De milenii, teatrul există prin modul în care comentează și dă publicului său emoție și provocare pentru a judeca manifestări existențiale majore. Produce un gen de emoție și ofertă de gândire pe care filmul și televiziunea nu le pot transmite, având “zidul” ecranului. Evident, spectacolele de teatru sunt efemere, “trăiesc” numai momentul direct al reprezentației, iar filmul, emisiile tv. rămân în arhive, își reiau difuzarea. Una este emoția vizionării în direct a unui spectacol de teatru, și alta a unui film. De acest element cheie, teatrul nu se poate debarasa niciodată, fiind argument de bază al existenței sale istorice, indiferent de evoluția tehnologiei comunicării.

         Teatrul a trecut în ultimele decenii printr-o sumedenie de curente, dar întodeauna a rămas ca scop, arta comunicării emoției în direct. Marele Public a extras din tendințele inovației pe cele ce sprijineau convingător prin actori, emoția cuvântului. Indiferent dacă regizorul folosește un nou limbaj și o altă convenție, fără contribuția actorului nu le poate face credibile. Antonie Vitez credea că “Putem face teatru din tot”, iar afirmația sa s-a stins în timp, propunea fiind o “formă fără fond”. “Forma” teatrului este dictată însă, de “fondul” dramaturgic și cel al cuvântului rostit de actor. Element principal al teatrului rămâne pentru public, actorul, dirijat de regizorul aflat în umbra culiselor. Un regizor de marcă precum Radu Penciulescu, consideră că “actorii sunt mijlocul important al exprimării scenice a unui concept regizoral”. Toate personalitățile preocupate de inovarea teatrală, de exemplu, Julian Becj cu “Living theatr” sau Jerzy Grotowski cu “teatrul sărac”, “laborator”, și mulți alții care au lansat curente noi în teatru modern, au acordat totuși, prețuire pentrul rostul actorului.

         Ca peste tot în lumea cea mare, și la noi teatrul caută căi noi de atragere a publicului, încearcă definiri pentru noi concepte de expresie prin diverse tendințe. O primă tendință, expirată e drept, peste hotarele mioritice, ar fi apropierea de vizualul specific filmului, în special prin proiecții. Regizorii colaborează cu scenografii și specialiștii în imagini video, dar lasă în planul secund al conceptului, taman actorii. Proiecțiile au invadat multe spectacole cu pretenții de originalitate. Unele pornesc de la încercarea de completare a cadrului scenografic, altele din dorința de a amplifica metaforic viziunea regizorală. Exemple de spectacole sunt numeroase. Printre unii regizori care au exersat inspirat proiecțiile, se află însă, Alexandru Dabija în “Block Bach”, Cristi Juncu în “XXL” sau Vlad Massaci în “Elling”, și alții. Au adaptat tehnica proiecției la demersul tematic al spectacolului. Sunt doar câteva exemple, mult mai mulți fiind însă, regizorii care cred că inovarea teatrului, presupune proiecții fără a ține cont de coerența tematică a textului.

Colaborarea specială dintre regizor și scenograf este un alt aspect al tendinței novatoare a vizualizării. Regizorul se refugiază în folosirea insistentă a propunerilor spectaculoase ale scenografiei și ignoră uneori actorii, ce devin roboți. De pildă, un mare regizor, Silviu Purcărete încearcă și propune sincer definind “exerciții teatrale” proiectul “Călătoriile lui Guliver” (Naționalul din Sibiu). Un proiect spectaculos ca imagine prin scenografia lui Dragoș Buhagiar în care actorii alcătuiau un ansamblu de executanți ai ilustrației teatrale. Într-o astfel de tendință, cuvântul devine doar pretext al vizualizării, actorii susțin activ prin mișcare ansamblul, inventivitatea imaginii teatrale, dar nu mai sunt interpreți ai unor personaje definite prin cuvânt și conflict relațional. Astfel de “exerciții” sau experimente rămâne ca în timp să le valideze publicul, iar reprezentațiile să câștige sau nu, reprezentări cu casa închisă.

O tendință foarte actuală se manifestă și prin “adaptări” sau spectacole “după” dramaturgi, în special, clasici. În majoritatea cazurilor, regizorul vrea să fie mai presus de dramaturg, lipsit fiind de capacitatea de a își scrie un text propriu. Piesa aleasă din repertoriul clasic, este terfelită de o viziune regizorală șocantă ca imagine generală, dar incoerentă în credibilitate. Majoritatea unor astfel de “adaptări” nu depășesc o oră și jumătate de reprezentare, cu motivarea că publicul actual nu mai are răbdarea să stea mai mult într-o sală de spectacol. Eroare, pentru că sunt spectacole și de trei ceasuri, ce rezistă în repertoriu mai multe stagiuni, cum ar fi “Casa Zoicăi” de Bulgakov în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie, sau “Îngropați-mă pe după plintă” în regia lui Yuri Kordonski de la Teatrul “Bulandra”. Prin această tendință, regizorul tiran vrea să fie autorul total al unei reprezentații, false teatral adeseori în raport cu textul selectat în special pentru celebritatea autorului. Actorii abia se fac remarcați și în aceast curent de expresie. Sunt însă, și excepții de “adaptare” ori “după” un clasic. Regizorul Radu Afrim a oferit unul prin admirabilul spectacol “Năpasta” de Caragiale, la Naționalul bucureștean sau Alexander Morfov cu “Don Juan” de Moliere realizat la Teatrul Popular “Ivan Vazov” din Sofia, cu durată ce depășește limitarea modernă. Acești regizori au înțeles prin “adaptare” o descifrare profundă a scrierii clasice alese, descoperirea scenică a unor  noi valențe comune actualității, transpunerea lor în realitatea curentă.

Revine într-o formulă nouă  tendința apropiată de teatru document, dezvoltată de tânăra regizoare Gianina Cărbunariu în teatrul independent. Alege un subiect actual major, ce frământă realitatea, reușește să îl pună dramatic în scrierea personală a textului (!) și îl dezvoltă regizoral, folosind și “noutatea” proiecțiilor, cu o echipă tânără de actori, în spațiul neconvențional. A pornit cu “Stop the Tempo”, a trecut prin numeroase alte proiecte în țară și apreciate peste hotare, cum ar fi “20/20” sau de curând,“Tigrul sibian”. Gianina Cărbunariu este însă, un caz particular pentru că mai nimeni nu se încumetă să încerce acest drum de inovare teatrală, text și regie. Teatrul independent ca “instituție” particulară, începe să se afirme cu greu, având la noi condiții precare de dezvoltare, totuși au apărut teatre și în țară, nu numai în Capitală, care atrag în special publicul tânăr. Specific teatrului independent este spațiul neconvențional, cu actorii în imediata apropiere a spectatorilor și această condiție solicită o nouă cale de expresie teatrală, încă neconsolidată de realizatorii spectacolelor. Mai mult, teatrele instituționalizate, în special cele din țară, fals afirmă o noutate teatrală prin transformarea scenei într-o sală de spectacol, cu locuri restrânse pe gradene, într-un  spațiu de joc neconvențional. Motivul adevărat este de fapt, lipsa de spectatori pentru sala mare a teatrului. Spectacolele cu publicul pe scenă nu propun o tendință credibilă de renovare a imaginii teatrale. Există însă, și un exemplu de regizor, Andrei Șerban, care a reușit adaptări memorable la condițiile scenei transformate în sală de spectacol, de pildă prin “Hedda Gabler” la Teatrul Maghiar de Stat de la Cluj Napoca. Regizorul consolidează regula nouă a spațiului neconvențional, atât prin cadrul scenografic, cât și prin îndrumarea actorilor pentru o expresie interiorizată, cu multă măsură și în exprimarea vocală. Spațiul neconvențional lasă drum liber inovației teatrale și prin condițiile și convențiile solicitate de apropierea minimală față de receptor. Rămâne de urmărit inventivitatea regizorilor de a servi aceste aspecte. Deocamdată sunt foarte puțini aceia. A început să apară și intenția de teatru în hale dezafectate, în spații ample de joc, rămâne de văzut ce conținut teatral convingător, atractiv, oferă  Marelui Public.

Vizualizarea prin proiecții sau exagerări scenografice spectaculoase, cât și “adaptările” așa zis originale, sunt deocamdată, tendințele de bază ale “inovației” teatrale actuale de la noi. Sunt simpliste, multe fără argumentare culturală, lasă dramaturgul și actorul în planul secund pentru specificul teatrului. Regizorul ambiționează, își dorește, să fie singularul autor al spectacolului și uită de echipă. Adeseori proiectul nu convinge pentru că ignoră că elementul principal de expresie este îndrumarea actorului spre transmiterea emoției către public. Tendințele nu demonstrează un studiu de profunzime al enunțului cultural propus de piesa aleasă spre reprezentare.

Întodeauna, Marele Public a extras din tendințele teatrului manifestate prin dramaturgie și reprezentare, pe cele care îi servesc dorința emotivă aparte, de a merge la teatru, pentru bună dispoziție sau lacrimă, ce  pot fi  transmise în direct. Astăzi, la noi, când teatrul are concurența ofertei televiziunii și filmului, publicul continuă să caute totuși, scena. Teatrul dovedește că nu moare în fața competiției  cu tehnologia avansată a altor compartimente de comunicare. Pilonii centrali ai convenției sale  - emoție și provocare de judecare  directă – nu pot fi ignorate de diverse tendințe, ce se pliază adeseori artificial  în numele noului, pe ofertele  tehnologiei actuale. Inovația fără suport atractiv emoțional prin conținut, se stinge în fața publicului, chiar dacă e premiată pe moment, de cei doritori de nou în teatru.

“Gândirea serioasă” solicitată de bătrânul Aristotel în “Poetica” sa, se  dovedește că spectatorii nu o ignoră nici după trei milenii pentru că oferă “simțăminte” de credibilitate actuale.