“CLASS” - TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Atelier

IMPRESIONANTE “SECVENȚE” DESPRINSE DIN … “ȘCOALA” VIEȚII 

        

 Este un spectacol de înaltă clasă, de teatru adevărat sincer, fără așa zise efecte “moderne” metaforice și lasă publicul adeseori cu respirația tăiată, după ce s-a amuzat privind secvențe anterioare din acțiune. Autorii piesei Iseult Golden și David Horan sunt două personalități marcante din teatrul irlandez, activând fie ca actori, regizori și dramaturgi, fie ca manageri, iar piesa lor “Class” e răsplătită în 2018 cu premii importante. Subiectul e tratat în stilul unui scenariu de film și povestește prin secvențe momente esențiale din conflictul tensionant a unor părinți chemați la școală de profesor pentru a discuta despre fiul lor de nouă ani; privind relațiile dintre părinți, profesor și cele ale profesorului cu doi elevi, parcă te uiți într-o oglindă și vezi scene din realitatea noastră, dintr-o societate întoarsă pe dos, cu familii distruse și dezorganizate, cu un învățământ în care profesorii sunt afectați de reguli stupide. 

      

  Regizorul Felix Alexa realizează un spectacol excelent pentru că tratează ca un psiholog, cu finețe în profunzime, conflictul, analizează și ilustrează teatral subtil relațiile școală, părinți și copii. Acțiunea se derulează în spațiul unic al unei săli de curs pentru clasele primare, construită scenic inspirat cu amănunte semnificative de scenografa Andrada Chiriac. Regizorul punctează abil, montajul secvențelor acțiunii, aplicând și o ilustrație muzicală reușită care îi aparține; “jocul” secvențelor surprinde relații diverse, dintre părinții despărțiți, dintre aceștia și profesor, dintre dascăl și cei doi elevi, Jayden, fiul celor chemați la discuții și colega sa de clasă, Kaylie. 

         Spectacolul prinde viață, tensiune și ritm, fără artificii teatrale derizorii și impresionează pentru că regizorul acordă actorilor importanța cuvenită, conduce ferm pe fiecare pe drumul evoluției în definirea concretă a personajelor atribuite. Sunt secvențe ce transmit umor spontan și secvențe cu intensitate dramatică, ansamblate de regizor și construite admirabil prin actori, dând sens major dialogurilor bine concepute cu subtext de dramaturgi. 

        

 Richard Bovnoczki, prețuit pentru diferite roluri în alte spectacole, se transpune în profesorul Ray McCafferty, un om marcat de tristeți în viața personală, dar dedicat cu tot sufletul elevilor săi. Actorul definește cu rafinament în expresie, stările multiple prin care trece profesorul, mereu confruntat cu regulile absurde ale sistemului de învățământ sau cu părinți, oameni simpli, dar cu pretenții de la școală care trăiesc conflicte personale amare. Richard Bovnoczki caracterizează personajul, precum un meșter pentru o bijuterie filigrantă. 

Brian și Donna, părinții lui Jayden, sunt oameni simpli cu o căsnicie distrusă, fiul se plimbă de la unul la altul, iar fiecare caută satisfacții în viața de care sunt nemulțumiți. Gavril Pătru reușește să prezinte complexitatea stărilor multiple prin care trece personajul Brian, trăiește sugestiv situațiile și gândurile interioare, ce îl provoacă la violență, dar și sensibila dorință de refacere a familiei. Admirabil întrupează scenic, Alexandra Sălceanu pe Donna, soția și mama dornică de o viață nouă, dar incapabilă să înțeleagă importanța relațiilor cu fiul și tatăl copilului; emoționant transmite actrița frământările acestei femei simple, copleșită de situațiile prin care trece. 

Jayden și Kaylie, cei doi copii de nouă ani, sunt roluri dificile pentru interpretarea unor actori maturi, dar Ciprian Necula și Sandra Ducuță, reușesc credibil, fermecător să le concretizeze teatral. Profesorul cheamă părinții la școală pentru că Jayden are dificultăți la învățare, cauzate firește și de dăstrămarea familiei. Ciprian Necula compune în amănunt profilul băiatului sensibil, copilăros cu măsură, trist mereu, Jayden al său sugestiv se dovedește a fi victimă a conjuncturii familiei și societății. O tânără studentă încă la UNATC, Sandra Ducuță o interpretează pe Kaylie, provenind și ea dintr-o familie dezbinată, aflată în grija bunicii pe care o iubește. Este fascinant modul în care actrița compune la nuanță profilul copilei guralive, marcată interior de nemulțumiri și tristețe. Actrița dovedește pe lângă talentul nativ și o dicție perfectă, o emisie vocală tehnic stăpânită, aspecte mai rar întâlnite în pregătirea tinerei generați de actori. 

         “Class” este un spectacol tulburător, cu o tematică actuală, tratată emoționant de regizorul Felix Alexa, fără trimiteri ostentative la realitatea dezorientată a societății noastre. Alegerea în repertoriul Naționalului bucureștean a acestei piese de strictă actualitate este demnă de aplaudat, ca și spectacolul cu reușite actoricești care trebuie urmărite. Piesa irlandezilor pare a fi inspirată din realitatea noastră curentă și ridică întrebarea – “Educație presupune numai școală, părinții nu au un rost major în modul creșterii copiilor și necesitatea de a privi responsabil relațiile sociale?”

“TOSCA” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

REUȘITĂ IMAGINE VIZUALĂ GENERALĂ, DAR DISCUTABILĂ INTERPRETARE

        

 Creația lui Giacomo Puccini, “Tosca”, finalizată în 1899, are la bază în libret piesa de teatru scrisă de Victorien Sardou din 1887, dar pe o temă mereu actuală – dragostea care poate fi distrusă într-o societate unde activează dictatura politică, indiferent de timp al acțiunii. După îndelungi “negocieri” privind subiectul compoziției sale, Giacomo Puccini acceptă libretul propus de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa și realizează o creație muzicală memorabilă; reamintim că libretul dezvoltă povestea de iubire a doi artiști – Floria Tosca, o cântăreață celebră în epoca acțiunii și Mario Cavaradossi, un pictor pentru locașuri de credință, finalizată tragic în vremea Republicii Romane cu o societate revoltată de dictatura manifestată și prin șeful poliției, Scarpia care aplică legi după bunul plac. Piesa, apoi libretul, și evident, muzica oferă și astăzi, o largă paletă pentru aplicarea inspirată a tratării scenice. 

         Mario de Carlo, creator activ în Italia și apoi, la Opera din Timișoara, este la București autor al regiei, decorului, costumelor și light design. Conceptul său în totalitate, merge pe linia tradițională de ilustrare a unei opere clasice. Decorul, costumele și punerea lor în evidență prin jocul luminilor, pot fi considerate o reușită stilistică. Deorul e spectaculos, costumele cu eleganță croite în amănunt, definesc timpul istoric al subiectului; manipularea efectelor vizuale, surprinde, de pildă în scena ridicării unei crucii imense în fundal, în prima parte a reprezentației. Imaginea vizuală este o reușită. Regizorul aplică o mișcare scenică personajelor, cu pricepere mânuită pentru a servi muzica și acțiunea. 

         Discutabil rămâne modul de interpretare muzicală a operei sub mai multe aspecte. În primul rând, nu mai funcționează armonia între orchestra, dirijată de Tiberiu Soare și interpretarea vocală a soliștilor. Orchestra Operei este compusă din profesioniști, numai că dirijorul o conduce la stridențe sonore care afectează farmecul plin de nuanțe al muzicii și interpretarea vocală a soliștilor. Devine inexistentă relația obligatorie într-un spectacol de operă dintre orchestră și soliști; fiecare execută partitura după bunul plac. Este un aspect sesizat la premiera din 14 aprilie și atestă o neglijență din partea regizorului de a urmări și consolida colaborarea muzicală regizor – orchestră și interpreți. 

       

  Regizorul Mario De Carlo nu și-a dorit prin nimic să transmită publicului, intenția de actualizare a generoasei teme a acestei capodopere muzicale, a coordonat soliștii pe drumul tradițional obișnuit. Interpreții … cântă, dar marea lor majoritate nu reușește să se transpună în personaje, să fie și actori în caracterizarea scenică a rolului atribuit. Sub aspectul strict al interpretării vocale, la premieră, nu s-au putut constata momente de strălucire, se executa corect partea muzicală. Lăcrămioara Cristescu, invitată de la Opera din Timișoara, interpreta vocal corect rolul Floria Tosca, dar nu trăia interior expresiv dramele celei frământate de gelozie și lipsă de respect ca artistă de succes din Republica Romei; forța dramatică era absentă în prestația solistei. Se simte mereu la interpreții de operă de la noi, neglijența ținutei corporale personale, solicitată pentru interpretarea unor personaje cu specific atrăgător, dictat de partitură. Mikheil Sheshaberidze, tenor din Georgia, activ și în Italia, încerca timid caracterizarea lui Mario Cavaradossi; în interpretarea sa vocală se făceau simțite diferențe în abordarea tonală a registrelor muzicale; solistul e posesor al unui glas capabil de performanțe, dar în acest context nu l-a exploatat coerent; Mikheil Sheshaberidze trata rolul și sub aspect actoricesc, fără nuanțele impuse de libret și muzică.

  

  Lui Scarpia, polițistul cu un caracter dezagreabil, reușea să îi dea echilibrat consistență Cătălin Toropoc în interpretarea sugestivă în care dovedea calități actoricești pe lângă cele vocale corecte. Marius Boloș (Angelotti), Valentin Vasiliu (Sacrestano), Ciprian Pahonea (Spoletta), Dan Indricău (Sciarrone), Daniel Filipescu (Un carceriere), Andreea Novac (Un pastore), erau apariții fără reproș, dar ne speculate regizoral.

         Evident, distribuțiile fiind diferite în funcție de reprezentație, se pot întâlni mai multe realizări muzicale deosebite ale soliștilor. Spectacolul “Tosca” în sine însă, rămâne numai o apreciabilă realizare vizuală tradițională … lipsită de emoția apropierii unei capodopere clasice de solicitarea publicului timpului prezent confruntat cu un alt sistem de receptare. Valoarea unor astfel de capodopere se motivează pentru că în orice secol, conține esențe tematice valabile oricând. Modernizările forțate, firește pot distruge opera de referință, dar o operă clasică trebuie să fie interpretată astăzi cu apropiere de sufletul publicului mileniului trei, în special cel tânăr, să îl emoționeze, chiar dacă libretul invocă un timp trecut prin subiect, temele centrale rămân actuale și muzica este un limbaj universal, unic.     

“VRĂJITOARELE DIN SALEM” – TEATRUL “TOMA CARAGIU” / Ploieși

UN SPECTACOL DEOSEBIT …

         … o contrareplică pentru acei regizori care caută cu orice preț originalitate teatrală, poate fi considerat spectacolul “Vrăjitoarele din Salem”, construit minuțios pe linia teatrului realist stanislavskian, fără plasări de efecte artificiale cu dorințe metaforice, de tânăuluil regizor Vlad Cristache, bazat în principal pe îndrumarea actorilor ca element esențial al expunerii teatrale. Regizorul optează pentru piesa dramaturgului american Arthur Miller, o piesă dificilă, bogată în sensuri și îi descifrează substanța în profunzime prin îndrumarea unei distribuții cu actori remarcabili. 

         “Vrăjitoarele din Salem” intră în circuitul teatral în 1953, are la bază fapte reale petrecute cu patru secole în urmă, dar și situația din America anilor ’50, când Comitetul de Cercetarea Activitâții Anti-American ( HVAC ) ancheta intelectuali și răvășea societatea. Arthur Miller în povestea fetelor din Salem, folosește alegoria cu intenția de a aminti subtil și activitatea HVAC; dramaturgul dezvoltă o acțiune amplă, cu multiple conflicte și personaje solid construite. 

        

 Regizorul Vlad Cristache și echipa sa propun un spectacol cu tensiune dramatică și transmitere de emoție pentru ilustrarea teatrală cum lupta dintre minciună și adevăr pot declanșa o stare generală de confuzie în societate. Tinerele din Salem declanjează conflictul pornind de la un “joc” că ar fi posedate de diavol, comunitatea se alarmează, se ajunge la judecător și la sentințe cu moartea în numele lui Dumnezeu și al adevărului. Tânăra Apigail ascunde de fapt, adevărul relației de iubire cu fermierul Proctor și devine vârf de lance al conflictului. Vlad Cristache acordă atenție deosebită îndrumării fiecărui actor distribuit pentru a configura în amănunt personajul atribuit, atenție cum mai rar o mai practică mulți regizori din generația sa. Regizorul urmărește susținerea permanentă a relațiilor dintre personaje în susținerea situației conflictuale, chiar când nu au replică pentru tensiunea momentului, rezultatul fiind un spectacol de actori și atmosferă credibilă. 

        

 Haosul declanșat în Salem de tinerele fete, e inspirat ilustrat prin scenografia compusă de Andreea Tecla & Mădălina Niculae, light design – Cristian Șimon. Decorul marchează spațiile de joc diferite din cele patru acte ale piesei; fundalul domină prin imaginea unei păduri cu copaci fără frunze și fiecare spațiu de joc e marcat diferit prin elemente din lem. Costumele respectă linia epocii în care se petrece acțiunea, culoarea neagră a lor fiind de bază. Regia și scenografia pierd din coerență în tratarea ultimelor acte ale piesei, când apar diferențe, trenări de ritm în reprezentație. Regizoral scenele de isterie ale fetelor aflate în fața judecătorului sunt exagerat compuse. Finalul spectacolului e forțat prin plasarea executării lui Proctor în loja centrală a sălii teatrului și afectează demersul emoțional. Decorul apreciabil din primele trei acte se încarcă exagerat cu atârnarea unor saci cu cei spânzurați. Durata spectacolului ajunge la trei ore și prin schimbările de decor.

         Meritul principal al regizorului este migala lucrului cu actorii. Vlad Cristache îndrumă actori din două generații care colaborează și ridică nivelul calitativ al spectacolului. Se face însă, simțită în această confruntare între generații, în unele momente, cum cei tineri nu stăpânesc tehnica vocală în rostirea cuvântului, în raport cu cei mai vârstnici și practică acel “firesc” ce anulează sensul replicii.  Două tinere, Anca Dumitra (Abigail) și Theodora Sandu (Mary), se impun prin interpretare. Este de nerecunoscut Anca Dumitra pentru cei care urmăresc serialul de la Pro tv cu comedia satirică “Las Fierbinți” unde e fermecătoarea Gianina, cum se transformă în Abigail, rol cu încărcătură dramatică. Actrița investește sinceră trăire interioară în construcția personajului, gândește replica și substratul ei, argument al conflictului și dorinței de răzbunare pe Proctor care o are Abigail. Excelentă este și Theodora Sandu în Mary prin sensibilitatea dezvăluirii minciunii “jocului vrăjitoarelor” și modului de expresie acordat relațiilor cu partenerii. 

        

 Andi Vasluianu, personalitate afirmată în numeroase roluri din teatru și film, impune abil, cu nuanță, situația în care se află Proctor prin relațiile cu soția Elizabeth și tânăra Abigail; caracterizarea personajului central de către actor, este fără reproș. Paul Chiribuță interpretează admirabil, ambiguitatea și modul de manipulare periculos prin atitudini a judecătorului, Danforth; aceiași admirație impune și Mihai Dinvale în prezentarea lui Corey, fermier apropiat de Procter. Un alt personaj construit remarcabil de Cristian Popa, este pastorul Hale, cu atenție la judecarea conflictelor în funcție de evoluția lor. Ada Simionică (Elizabeth Proctor) și Ioan Coman (Pastorul Parris) definesc esența personajelor care meritau mai multă amplitudine acordată relațiilor în ultima parte a reprezentației.

         Personaje-argument de mai mare sau mai mică importanță în acțiune, sunt definite cu precizie de Mihaela Popa (Susanna), Oxana Moravec (Ann), Lucia Ștefănescu-Niculescu (Rebecca), Ion Radu Burlan (Thomas), Ilie Gâlea (Francis), Bogdan Farcaș (Ezekiel), Karl Baker (Judecătorul Hathorne), Ioana Farcaș (Tituba), Andrei Radu (George), Lăcrămioara Bradoschi (Mercy), Ilinca Rus (Betty), Loredana Bădică, Roxana Văleanu, Oana Hanganu (Fete din Salem), Răzvan Băltărețu, Narcis Stoica, Iulian Tăsică (Călăi).

         “Vrăjitoarele din Salem” este un spectacol reușit prin interpreți și regie, în ciuda unor trenări de ritm și a unor discutabile momente vizuale. Tema spectacolului fiind adevărul și minciuna, subtil tratată regizoral face trimitere la actualitate, că sunt puncte esențiale în existența oricărei societăți, indiferent de loc și timp istoric.

   

“TURANDOT” – TEATRUL EXCELSIOR / Sala “Ion Lucian”

UN SPECTACOL FERMECĂTOR

         Este o bucurie când un spectacol te emoționează și te surprinde prin originalitate; Sânziana Stoican, personalitate a tinerei generații de regizori, reușește o astfel de performanță la Teatrul Excelsior cu “Turandot”. Proiectul e ambițios pentru că piesa lui Carlo Gozzi a stârnit o sumedenie de comentarii din 1762 când s-a lansat, ca și alte creații ale dramaturgului italian, referitoare la stilul scrierii special, de “basm teatral” apropiat și de commedia dell’arte activă în secolul al XVI-lea.

        

 Povestea prințesei Turandot a animat multe demersuri literare, începând cu cel al unui poet din Azerbaidjan în secolul al XII-lea, tradus din persană și introdus în colecția “O mie și una de zile” de orientalistul Francois Petis de la Croix în secolul al XVII-lea până la Carlo Gozzi care o “traduce” teatral. Nu pot fi omiși nici libretiștii Giuseppe Adami și Renato Simoni, pe textul lor Giacomo Puccini lăsând o operă de valoare, mereu prezentă în repertoriile teatrelor lirice. Subiectul este special, ieșit din convenția clasică a basmelor; frumoasa prințesă chineză Turandot, neîncrezătoare în bărbați, refuză mariajul și se apară printr-un test pretențios cu trei ghicitori adresat pretendenților la mâna sa, iar cei care nu îl trec sunt condamnați la moarte. Prințul exilat Kalaf se încumetă la acest test și finalul poveștii lui Turandot va surprinde prin subtilitatea tematică poetic dezvoltată - rostul dragostei adevărate în viață. 

        

 Sânziana Stoican traduce piesa lui Carlo Gozzi și o completează printr-o adaptare inspirată din toate prelucrările acestei povești din mitologia orientală pentru a evidenția că dragostea rămâne o temă majoră și astăzi, luminând existența umană. Surprinzător e modul teatral original în care regizoarea Sânziana Stoican construiește spectacolul prin contopirea armonică a mai multor stiluri; apropie legenda de zilele noastre prin modul în care cei din distribuție, cu excepția interpreților lui Turandot și Kalaf, sunt naratori purtând uniform un costum specific zilelor noastre, dar se trasformă și în personaje din poveste cu ajutorul unor chimonouri, ușor de manevrat în fața publicului. Stilul predominant al reprezentației e apropiat de cel al teatrului oriental, dar discret în unele scene amintește de cel al commediei dell’arte, de exemplu în cea dintre sfetnicii împăratului chinez, To și Pa. Îmbinarea de elemente teatrale nu are nimic ostentativ, servește tema conceptului regizoral pe linie dramatică, iar accentul comic intervine, doar pentru a satiriza subtil, lumea curții imperiale. Regizoarea urmărește consecvent, ca interprea actorilor să definească esența psihologiei personajelor și să trăiască cu sinceritate, stările conflictuale. Viziunea regizorală ia și publicul drept partener, îl include participativ și prin trimiterea în rândul său a lui Turandot. Sânziana Stoican reușește,motivat logic, îmbinarea de stiluri teatrale pentru a demonstra coerent importanța dragostei și comunicării sincere pentru existență.

        

 Spectacolul e desenat ca imagine, în linii aparent simple, dar consistente sugestiv. Scenograful Valentin Vârlan ambalează inspirat  povestea într-un decor apropiat teatrului oriental, din elemente din lemn, scaune și bețe, ce devin “mobilă” manevrată de naratori pe o scenă goală, cu fundalul negru, marcat simbolic de linii albe în mișcare. Chimonourile create de scenograf, colorează atmosfera, ca și baloanele din scena cu trimite la uciderea pretendenților. Atmosfera, atrăgătoare a vizualizării, se completează prin ilustrația sonoră, datorată Sânzianei Stoican, inspirată de muzica orientală. Regizoarea plasează mereu accente sonore multiple, înfăptuite de actori la instrumente specifice teatrului oriental, în scopul sublinierii tensiunii sau umorului, când cuvântul lipsește; intervin și recitativele în unele scene. La premieră unele accente sonore afectau receptarea rostirii replicii de către unii actori care apelau la acel așa zis “firesc” ce estompa cuvintele. 

        

 Teatrul Excelsior dovedește și prin actorii distribuiți în “Turandot”, că deține o trupă deosebită; actorii ireproșabil conturează personajele și în echipă, ca naratori, se implică să dea viață cu dăruire, conceptului regizoral. Turandot, rolul cel mai dificil, îi revine tinerei actrițe Dana Marineci și este admirabil interpretat. Actrița se adaptează teatrului oriental și cu ajutorul costumului, machiajului și măștii, încarcă personajul cu sensibilitate, dar și furie dramatică în intenția răzbunării prințesei că îi este afectat dreptul de a își alege liber calea în viață; actrița păstrează continuu relaționarea cu partenerii, compune personajul atentă la expresia corporală pentru a indica stările interioare ale rebelei prințese. Dana Marineci e în centrul derulării istoriei lui Turandot, simbol tematic al demonstrației că iubirea adevărată poate vindeca răul ascuns în fiecare suflet și realizează o interpretare de excepie a rolului. 

       

  Dan Pughineanu prezintă evoluția lui Kalaf, prințul exilat, cu măsură în nuanțarea situațiilor, uneori însă, cu timiditate în participarea afectivă la conflict. În altă reprezentație, același personaj e interpretat de Bogdan Nichifor, un actor remarcat în alte spectacole. Adelma este personajul de la curtea împăratului, ambigu în relații, rol dificil cu finețe dezvoltat de actrița Camelia Pintilie; admirabilă este actrița în scena dansului prin expresia remarcabilă a mâinilor care “vorbesc” în locul personajului. Altum și Ismaele, două personaje-argument în acțiune, sunt reușit definite de Alex Popa. În postura de naratori sunt minunați toți interpreții prin susținerea atmosferei conflictului, prin participare activă mereu. Fiecărui narator îi mai revine și un moment special de remarcare când se transformă într-un personaj; Mircea Alexandru Băluță (Ta), Mihai Mitrea (Pa), Oana Predescu (Zelima), Oliver Toderiță (Barach) și prețuita pentru roluri de referință în alte spectacole, Mihaela Trofimov (Schirina). 

         “Turandot” este un spectacol fascinant, încărcat de emoție și sensuri pentru a arăta că dragostea și revolta rămân active indiferent de epocă. Spectacolul modern, original conceput, servește pe deplin menirea culturală a teatrului, se adresează Marelui Public, indiferent de vârstă și vă recomand să îl vedeți la Teatrul Excelsior că transmite acel optimism căutat astăzi de noi toți. 

         În principal, Teatrul Excelsior se adresează publicului tânăr – copii și adolescenți, dar în repertoriul său se întâlnesc și astfel de spectacole reușite  de interes pentru oricine.