“ ÎNGERI ÎN AMERICA “ – TEATRUL METROPOLIS

AVEM TINERI ACTORI DE EXCEPȚIE!

Spectacolul poate fi șocant pentru publicul nostru prin temele abordate de Tony Kushner în cele două piese – “Sfârșitul lumii e aproape” și “Perestrioka”-, și prin realizarea scenică postmodernistă datorată lui Victor Ioan Frunză (regie), Adraiana Grand (scenografie) și o echipă excepțională de actori.

Americanul Tony Kushner, dramaturg contemporan consacrat, dar și controversat, cu importante distincții precum Premiul Pulitzer, a scris acest diptic teatral inspirat de biografia sa, cu referință directă la perioada 1985 – 1986. Baza tematicii este discriminarea activă în multiple zone ale lumii. În acea perioadă, de pildă, se acuza că homosexualitatea ar fi cauza îmbolnăvirii de SIDA. Astăzi, nu. Încep să apună la început de mileniu trei și discriminarea rasială, cât și cea etnică, abordate de scriitor. Discriminarea în America, precum și în alte țări democrate, se află acum, în regres. Nu mai este un fenomen absurd, excesiv și violent. Au apărut alte teme majore care frământă lume contemporană. Rămâne actual însă, un alt aspect al pieselor lui Tony Kushner, credința, religia, speculat de dramaturg. Dar și acest aspect este dependent în prezent de starea societății și cultura, educația, indivizilor din diverse comunități. Tony Kushner inserează în piesele sale adevărate eseuri despre credință, ce în special în “Perestroika” au o notă tezistă, didactică. Devin comentarii în sine, lipsite de argumentul dramatic convingător prin evoluția conflictelor și personajelor implicate. Și titlul general al dipticului - “Îngeri în America” -, poate fi ciudat pentru spectatorul european. Trimite spre tărâmul religiei, dar și spre “țara visată a tuturor posibilităților"; scrierea ca și regia, arată, prin personajul “îngerului” (Nicoleta Hâncu) – rol metaforic -, că acesta ca ideal se poate degrada, poate simboliza moartea, înfrângerea, în funcție de sistemul social unde pătrunde, dar și de personalitatea celor care îl percep poate halucinant ca soluție existențială. Jocul credință - religie versus realitate este susținut și prin titlul dipticului, firește și prin conceptul regizoral.

Dacă scrierea inspirată de conflictele din perioada anilor 80, a înregistrat succes, a ajuns în topul celor mai apreciate piese în America, reușită sporită și prin miniserialul din 2003 produs de HBO, cu actori de renume în distribuție, asta nu înseamnă că trecerea anilor, puțini e drept, nu îi afectează astăzi, interesul pentru sensurilor tematice. Realitatea se confruntă în prezent cu alte probleme majore pentru evoluția societății și scrierea pare depășită de timp, chiar și pentru spectatorul mioritic.

Pot emoționa dramele unor oameni speciali, homosexuali sau bisexuali, prin suferințele firești iscate în relațiile lor de cuplu – pasiune, trădare, superficialitate. Personajele masculine ale scrierii au toate o altă orientare sexuală decât cea heterosexuală, și sunt dirijate dibaci de autor în conflictele dramatice ale vieții de cuplu. Unele sunt afectate de SIDA considerat cancerul acelei epoci. Singurul personaj feminin, Harper Pitt (Cristina Răduță Bobic), e suferind psihic, ca în final, în “Perestroika”, să se lecuiască, aparent, și să devină o divă pragmatică, amintind ca înfățișare de Marilyn Monroe. Personajele beneficiază, unele de un construct dramaturgic solid, altele fiind doar argument simplist al dezbaterilor. Dacă SIDA are drept cauză homosexualitatea, de ce un personaj precum Louis (Adrian Nicolae) nu este afectat în piesă de această maladie care îl distruge pe partenerul său, Prior Walter (George Costin) ?! Majoritatea personajelor aparțin etniei evreilor, religiei lor, dar unele precum avocatul, Joe Pitt (Alexandru Ion) este mormon, o altă temă atacată de scriitor. In “Perestroika” Tony Kushner, alătură evreiilor cu scopul de a evidenția tragedia ce macină de secole această etnie rătăcitoare, mormonii, o sectă. Soluție fragilă ca argument pentru conflict. Prin avocatul de marcă, Roy Cohn (George Ivașcu), un individ odios, homosexual ajuns bolnav în pragul morții, autorul acuză și fenomenul corupției din justiție. Lui i se datorează condamnarea lui Ethel Rosenberg (Virginia Mirea) la moarte cu acuza de spionaj pentru Uniunea Sovietică, O altă temă integrată dipticului. Nu lipsesc nici trimiterile spre zona politicului; un homosexual republican și altul democrat intră în conflict.

Dezvoltarea tematicii pe mult prea multe planuri, în special în “Perestroika” și mai ales prin numeroase eseuri - monolog, poetice, frumoase ca replică, dar teziste, didactice, propune un nou stil de dramaturgie. Spectatorul nostru, îl poate accepta sau nu. Spectacolul devine o provocare sub aspectul unui diptic, obligatorie devenind vizionarea în două seri a celor două reprezentații, “Sfârșitul lumii e aproape” și “Perestroika”, ultimul fiind dificil de înțeles dacă nu ai fost prezent la primul. Un astfel de experiment original, pe texte însă, de autori diferiți, Bulgakov – “Cabala bigoților” și Moliere – “Tartuffe” - a înfăptuit spectacole memorabile în anii 1982, regretatul regizor Alexandru Tocilescu, la Teatrul “Bulandra”. Alt timp, lipsit de oferta receptării unor alte propuneri, cum este realitatea actuală.

“Îngeri din America” se prezintă cu o imagine teatrală de senzație, interpretarea actorilor este remarcabilă, dar prin cerințele dramaturgiei sunt însă, diferite cele două spectacole. “Sfârșitul lumii e aproape” captivează emoțional prin conflicte originale solid configurate, “Perestroika” având aceleași personaje în conflict, alunecă însă, pe panta insistenței filosofării asupra temelor abordate, iar spectacolul își schimbă înfățișarea.

Actorilor li se datorează în principal reușita acestui spectacol prin modul în care regizorul Victor Ioan Frunză, ca un pedagog de înaltă clasă, a reușit să îi îndrume pentru a realiza ireproșabil interpretarea unor dificile personaje, speciale tipologic. Regizorul demonstrează astfel, a fi un adevărat mentor al unei școli de actorie, cât și credința că viziunea regizorală nu poate avea rezultat atractiv decât prin pârghia principală, ACTORII. Fără acești actori din distribuție, spectacolul nu reușea să transmită convingător mesajul general de condamnarea segregației, propus de autor.

“ SFÂRȘITUL LUMII E APROAPE “

Ca întodeauna, regizorul Victor Ioan Frunză are drept partener pentru vizualizarea intențiilor sale pe scenografa de valoare, Adriana Grand. De la o piesă la alta, scenografia sa se amplifică în funcție de apelurile scrierii. În debutul reprezentației, decorul pare simplu, adaptat scenei mici a Teatrului Metropolis. Un spațiu aparent gol, cu panouri albe alăturate pereților, și redus ca mobilier, la un sicriu în centru, un pat, în fundal. Sicriul va reveni în finalul din “Perestroika”, fiind un fel de argument al acțiunii prin prologul și epilogul dipticului. Înmormântarea lui Sarah, bunica lui Louis la care acesta participă alături de iubitul său Prior și de un rabin (Virginia Mirea), este scena – prolog cu scopul sugerării tematicii acțiunii, ingenios susținută scenografic. Pe parcurs, decorul va fi “colorat” de desenele și inscripțiile lui Harper și chiar ale soțului, exprimate în funcție de starea intimă a personajelor. “Minciună” rămâne cuvântul cheie scris ostentativ pe un perete. Costumele completează prin amănunte drumul stării evolutive a personajelor. Scenografic și regizoral, finalul este spectaculos prin intervenția “îngerului” dublată de un lung monolog susținut de Prior, eroul principal. Dar… este artificial ca imagine, exagerat. Rămâne ca o predică lipsită de emoție. Finalul primei părți sugerează și posibilitatea trecerii în neființă a celor bolnavi de SIDA, Prior și Roy Cohn, dar în “Perestroika” suferința lor va continua. Scenografia Adrianei Grand susține în amănunt imaginea teatrală, atât prin decor și costume, cu măsură plasând accente metaforice.Regizorul Victor Ioan Frunză dezvoltă teatral subiectul, apelând la montajul filmic, la scene derulate paralel, concomitent pe scenă și dirijate fără cusur. Prin actori subliniază consecvent replica și subtextul ei. Apelează și la efecte de lumină și mișcare atent motivate de situații. Folosește actorii admirabil.

Eroul scrierii este Prior, un homosexual care de ani de zile trăiește viața de cuplu alături de Louis (Adrian Nicolae) și este anunțat a fi bolnav de SIDA. Ocupația sa de stylist, autorul nu o exploatează. GEORGE COSTIN izbândește o creație în acest personaj, foarte dificil ca tipologie, cât și ca importanță pentru susținerea monologurilor majore plasate în acțiune ca adevărate eseuri de dramaturg. Actorul dovedește gând interior în descifrarea fiecărei replicii raportată la situații extreme, la relații sau la comentarii eseistice cu rost major pentru tematica scrierii. Transmite cuvântul dublat de expresii semnificative pentru importanța sa. Prior se va despărți de partenerul său, Louis, dar iubirea cuplului rămâne și funcționează în ambele piese.

ADRIAN NICOLAE este excepțional în prezentarea lui Louis, ca un tânăr activ, sincer în sentimente. Găsește nuanțe de expresie pentru fiecare relație de dialog, trăiește surprinzător fiecare moment. Obsesia dragostei lui Louis pentru Prior chiar dacă își înșeală iubitul este rafinat sugerată prin jocul actorului. Mai multe apariții în diverse personaje prilejuiesc lui SORIN MIRON afirmarea ca un actor de elită. Un rol ar fi cel din delirul lui Harper, dar cel de bază rămâne Belize, homosexualul cu intenții de a se manifesta public ca femeie, comentator al vieții și relațiilor apropiaților săi, cu ocupație de infirmieră a lui Roy în “Perestroika”. Cuvintele sunt puține pentru a atenționa asupra acestei interpretări. Măsura caracterizării în amănunt a lui Belize în diverse situații, definește talentul său exemplar. Avocatul Joe Pitt, căsătorit cu Harper se dovedește a fi bisexual. ALEXANDRU ION fructifică atent profilul complex al personajului, situația relațiilor sale diferite, degrigolanda personală dictată de sexualitate. Oferă o interpretare marcantă rolului. Un alt personaj dificil în acțiune apare prin Harper, soția lui Joe, bolnavă psihic, mereu condusă de dramaturg pe drumul halucinațiilor. CRISTINA RĂDUȚĂ BOBIC este o mare surpriză a distribuției, fiind cunoscută mai de mult pentru activitatea sa în schowbiz, dovedind acum, că este o actriță cu har pentru teatru. Harper e mereu prezentă în scenă, de la bun început, ca o persoană stranie. Actrița atenționează asupra stranietății personajului tot timpul, sugerând tristețea celui neadaptabil celor din preajmă. Își conduce personajul coerent ca participare în acțiune și când e lipsit de replică. Îi dublează caracterizarea prin desenele de pe pereți prin care dă sens nefericirii personale. Când intră în relație cu soțul sau delirează, Harper, prin interpretarea deosebită a actriței, sugerează la nuanță, descifrarea universului complex al unui om grav afectat de conjunctura vieții. Remarcabil comunică sensurile rolurilor ce îi revin NICOLETA HÂNCU, cu deosebire în cel al “îngerului”. Deține știința sensului replicii. Aprecierile pentru interpretarea acestor tineri actori, pot surprindre prin numeroasele superlative, dar actorii le merită pe deplin și vă puteți convinge, vizionând spectacolul.

Echipei tinere i se alătură, VIRGINIA MIREA și GEORGE IVAȘCU, actori cu un bogat CV artistic, ce îi plasează în fruntea ierarhiei valorilor. Singurul rol negativ al scrierii, rămâne avocatul Roy Cohn, ajuns pe culmi de succes, cu mare influență în justiție, un individ pragmatic și vulgar în limbaj. George Ivașcu reușește să compună minuțios portretul lui Roy cel bogat, măcinat de interese, dar și de boală apoi, un individ emblemă pentru răul social. Forța autorității excesive și banului, definesc prin interpretarea actorului o zonă de pericol pentru societate. Și Roy este gay, aspect abil sugerat de interpret prin ținuta sprijinită de eleganța costumelor. George Ivașcu părea un actor mai mult apropiat de comedie, decât de un rol dramatic. Prin partitura dramatică a lui Roy, actorul înregistrează o adevărată performanță a capacităților sale artistice. Virginia Mirea se adaptează creionării din puține situații, a trei personaje - argument, de plan secund. Rabinul de la un cămin evreiesc de bătrâni din Bronx, doctoral Henry și Ethel Rosenberg, sunt personaje cu tipologii total diferite, pe care actrița le definește cu măestrie în esența lor semnificativă pentru acțiune și tematica piesei.

Viziunea regizorală atenționează de la bun început asupra demersului acțiunii prin constante proiecții pe un afiș electronic plasat ostentativ în fundalul scenei. Prin transmiterea a numeroase știri se indică timpul, locul acțiunii, apoi de la o scenă la alta se precizează personajele care sunt implicate în diverse situații. Spectatorul este astfel, pus în temă și îi rămâne doar să judece tot ce se întâmplă. Victor Ioan Frunză conduce cu mână forte ritmul reprezentației, inventiv dirijând teatral fiecare scenă. Finalul se vrea a fi însă, apoteotic și forțează nota sa metaforică. “Sfârșitul lumii e aproape” rămâne un spectacol original, captivant prin ineditul tematic și realizarea sa coerentă în sublinierea mesajului.

“ PERESTROIKA “

În cea de a doua scriere, dramaturgul Tony Kushner încearcă să amplifice drama cuplului, Prior și Louis, ca și suferința lui Roy ajuns pe patul de moarte într-un spital special. Gelozia, trădarea în dragoste, dar și amintirile ce îl macină pe Roy, domină derularea acțiunii, amplificate fiind și de monologurile – eseu, tezist explicative. Se mai amplifică și rolul “îngerului”, remarcabil interpretat de Nicoleta Hâncu. Va muri Roy, falsul “justițiar” reprezentant al răului, Prior dă semen de însănătoșire, și va susține în final, un emoționant monolg prin care își definește relația cu divinitatea. Finalul, ca și evoluția anterioară, definesc calitățile de excepție deținute de George Costin care interpretează perfect complicata partitură a lui Prior. Dramaturgul mai aduce în acțiune și prezența mormonilor, sectă din care face parte Joe Pitt. Scena cu diorama centrului mormon din spectacol, poate fi considerată un accent teatral neconvingător, exagerat. Regizoral, cea de a doua parte a “Îngerilor din America”, merge pe o altă cale a teatralității, și datorită piesei. Victor Ioan Frunză, cu efort de imaginație , fantezie, insistă pe sugestii metaforice. Vizualizarea, prin scenografia Adrianei Grand, abundă în intenții cu rost simbolic în scopul de a relaționa particularul existenței personajelor cu aspirația către credință și divinitate. Coerența reprezentației se frânge. Sunt scene memorabile, ce provoacă emoție – între Roy și Belize, infirmiera sa, între Roy și “fantoma” lui Ethel, între Prior și partenerii săi, între Louis și Joe -, dar și scene încărcate de efecte, precum cea a mormonilor ori invocări ale “îngerului”. Mai mult, regia încearcă timid și implicarea publicului în multe momente, prin intrarea actorilor printre spectatori ori scene la fața cortinei.

Aceiași distribuție dezvoltă ireproșabil propunerile dramaturgului și regiei. George Costin nuanțat susține frământările lui Prior și dialogul său cu “îngerul” vieții și al morții. Partitura lui Belize sporește în consistență prin poziția sa de infirmieră pentru Roy, iar Sorin Miron îi relevă cu atenție sensurile. Lui Louis, Adrian Nicolae îi acordă trăire interioară nemulțumirilor personale. Amuzant schițează și apariția în bunica Sarah. Zbuciumul lui Joe, surprinderile prin comportamentul partenerilor – soția sau Louis -, Alexandru Ion le prezintă cu fină aplicare a expresiei și cu sinceritate. Cristiana Răduță Bobic înfăptuiește transformarea nevroticei Harper într-o divă, sigură pe sine, pragmatic revendicativă.

În cea de a doua parte, Virginiei Mirea îi revin mai multe apariții, substanțiale adeseori pentru conflict. Debutul reprezentației se face printr-un mult prea lung monolog al unui bătrân bolșevic, rol cu rost moralizator și simbolic, “copertă” uitată apoi a acțiunii, rostit însă, strălucit de actriță. Virginia Mirea continuă și apariția în rolul rabinului înțelept într-o scenă aparte, ca și pe cea a lui Ethel, femeia a cărei imagine îl obsedează pe patul de moarte pe Roy. Un personaj nou pentru actriță este mama nefericitului mormon Joe. Își schimbă expresia, ținuta mereu și dă fiecărui personaj o linie aparte în consens cu rostul său. Este o performanță, demonstrația de interpretare înfăptuită de această mare actriță. Lui George Ivașcu îi revine acum, să redea suferințele unui om bolnav, căruia nici poziția socială și avutul nu îi pot aduce salvarea de la moarte. Cu forță dramatică prezintă situația extremă a personajului și sugereză subtextul ei, prin trimiteri spre evocări ce i-au marcat existența și pe care le regretă.

“Perestroika”, prin conceperea scrierii de către dramaturg, nu mai atrage insistent prin realul personajelor și conflictelor, și alunecă spre o demonstrație didactică a speranței în religie, a credinței în forța divină ce ar putea interveni în schimbarea sensurilor majore ale vieții.

Poate fi considerat un eveniment spectacolul “ÎNGERI ÎN AMERICA” prin complexitatea tematicii, tratarea regizorală cu totul desebită apropiată de tehnica filmului și interpretarea de senzație a actorilor. Dar … cu greu este aproape de sufletul spectatorului mileniului trei tematica pieselor, fiind prea lungă fiecare reprezentație și solicitându-i două seri pentru vizionarea lor. Nota didactică a expunerii tematicii prin numeroase eseuri – monolog, este astăzi, depășită ca stil, de realitatea curentă.

“ UN REGE LEAR EVREU “ – TEATRUL EVREIESC DE STAT

O POVESTE CU TÂLC

Cunoscuta pieasă “Regele Lear“ de Shakespeare, inspiră pe evreul de origine ucrainiană Iacob Gorodin, stabilit în America la sfârșitul secolului XIX, să scrie un text plasând acțiunea cu scop precis în lumea credinței sale. Evident replica nu mai este shakesperiană, dar conține sensurile sale majore, acțiunea e simplificată, finalul,cu happy end.

Iacob Gorodin, dramaturg de limbă idiș, prețuit și astăzi în America, cât și în alte țări pentru scrierile sale, unele “adaptări” după piese celebre, propune în “Un rege Lear evreu” relatarea simplă a acțiunii,dar cu tâlc educativ și cultural, fiind plasată semnificativ într-o familie de evrei din epoca modernă. Susține astfel, universalitatea lui Shakespeare. Unii apropie superficial “Regele Lear” de “Sarea în bucate” de Petre Ispirescu, dar Iacob Gorodin îi acordă o aură personală originală, cu intenții moralizatoare, și textul său poate atrage nu numai publicul țintă al Teatrului Evreiesc de Stat, vorbitor de limbă idiș, ci poate interesa pe orice iubitor de teatru. Este o bună alegere repertorială, prezentată atractiv de o echipă dăruită proiectului.

Pentru spectacol s-a apelat la regizorul Grigore Gonța, care s-a apropiat cu profesionalism de text. A urmărit atent derularea acțiunii pentru a sublinia rostul ei de atenționare asupra moralei personajelor, asupra poftei de bani manifestată de unii încălcând reguli morale elementare, cum arată relaționarea dintre personaje. Fără elemente derizorii de imagine teatrală, regizorul impune emoție situațiilor subiectului. Decorul simplu, poate prea simplu, datorat lui Florin Harasim, este folosit cu dibăcie de regizor. Costumele scenografului marchează însă, indicarea profilului personajelor.

Regizorul Grigore Gonța alege convenabil distribuția în raport cu rolurile, pe care o conduce ireproșabil în acțiune. Stâlpul acțiunii este firește, Lear, David în text, rol în care este distribuit Constantin Dinulescu, actor de marcă al Naționalului bucureștean, ce își susține ampla partitură în limba idiș, fără să aibă anterior cunoașterea ei. Caracterizarea în esență și la nuanță a tatălui, David, care oboist de vârstă împarte avutul fiicelor sale, este excelent realizată de Constantin Dinulescu. În final, când David, își iartă fiicele – Etele și Ghitele -, care s-au lăsat vrăjite de darul său îndrumate de partenerii de viață, actorul dă consistență momentului, “iertarea” fiind tristă pentru că ascunde o posibilă repetare a poftei de bani lipsite de judecată morală. Cu sensibilitate la replică, Constantin Dinulescu urmează drumul scrierii și sugerează drama personală a omului care s-a imaginat a fi atotputernic, și ajunge la un pas de a fi dramatic înfrânt. Urmărind interpretarea sa ireproșabilă, demonstrează că poare fi oricând și un rege Lear, susținând replica lui Shakespeare.

Reușita spectacolului se completează prin caracterizarea credibilă a celorlalte personaje de către actorii distribuiți. Cu ținută în expresia gesturilor, definește Leonie Waldmaneliad frământările Chanei, soția lui David. În rolurile fetelor care se și păruiesc în nebunia poftei de bani, Natalie Ester (Etele) și Geni Brenda (Ghitele), se ferescă de exagerări forțate în diverse situații, și personalizează convingător profilul diferit al personajelor. Mircea Drîmbăreanu (Charif) și Marius Călugărița (Moișe), corect desenează intervențiile poftei de înavuțire ale partenerilor celor două fiice. Cordelia lui Shakespeare este transformată în Teibele , fiica mică, dornică să își îndeplinească visul personal de a fi doctor și de a munci pentru câștigul necesar existenței. Alexandra Fasolă interpretează personajul cu firesc, cu delicatețe în nuanțarea trăirii sincere a situațiilor. I se alătură Darius Daradici în logodnicul lui Teibele, Iafe, care amintește mereu cu sens moralizator de istoria regelui Lear. Actorul valorifică datele complexe ale partiturii și îi dă forță de convingere. Sami, slujitorul familiei, este comentatorul cu umor al întâmplărilor din jur și devine motor al acțiunii prin interpretarea deosebită a lui Nicolae Botezatu.

“Un rege Lear evreu” este o reușită a teatrului, un spectacol emoționant , cu o poveste veșnic actuală, despre familie și rostul banilor.

“ MĂTRĂGUNA “ – TEAREUL MASCA și TvR CINEMA

DEBUTUL UNEI POSIBILE SOLUȚII A “ TEATRUL DE TELEVIZIUNE “

Acest spectacol este rodul unei cooproducții între Teatrul Masca și departamentul TvR Cinema de la TvR Cultural, unul din canalele televiziunii publice. Atenționăm asupra acestui prioect pentru că este inedit pentru relansarea “teatrului de televiziune” ce a devenit în timp, doar secțiune de preluare a spectacolelor din teatrele instituționalizate sub diverse forme banale. Scopul colaborării scenă – "teatru de televiziune" ar fi conceperea unei premiere într-un teatru, ce va intra în repertoriul curent al instituției, dar și în programele TvR Cultural, TvR 3 sau TvR HD. Pentru difuzarea pe micul ecran, prima oară spectacolul este înregistrat în sistemul High - Definiton , ce asigură o imagine tehnică de excepție. Acest proiect presupune și necesitatea de a cultiva un limbaj nou estetic “teatrului de televiziune” care se află la granița dintre convenția teatrală a scenei și posibilitățiile televiziunii cu specific apropiat de cele ale filmului. Realizarea acestei inițiative depinde însă, de cooptarea unor profesioniști creatori ingenioși , cât și de fondurile fianciare ale televiziunii publice. Fapt dovedit și în debutul proiectului. Un regizor profesionist , Dominic Dembinski cu fonduri financiare modeste și … lipsă de interes pentru publicitatea meritată a inițiativei, a activat creator pentru lansarea proiectului.

Pentru debut s-a ales “Mătrăguna” de Niccolo Machiavelli. Alegerea a fost adaptată personalității Teatrului Masca și intenției TvR Cinema de a promova, credem, un repertoriu cultural cu largă audiență pentru segmentul special al telespectatorilor dintre care unii nici nu sunt interesați de teatru. Cum Niccolo Machiavelli este o personalitate marcantă a universului cultural încă din secolul XVI, mai ales prin “Principele”, regizorul Dominic Dembinski “adaptează” piesa “Mătrăguna” din 1524, cu buna intenție de a îi apropia sensurile de timpul zilelor noastre. Amintim că Machiavelli, diplomat ca profesie , a devenit în timp, “filosof politic” mai ales când a scris “Principele” – un studiu despre menținerea puterii depășind regulile tradiționale , studiu mereu actual ce a generat și termenul de “machiavelism”. A mai analizat în “Arta războiului” gravitatea fenomenului. A scris și multe piese de teatru, cea mai jucată fiind “Mătrăguna”, în care depășește cerințele convenției clasic moralizatoare, specifice vremii sale. Subiectul adulterului unei femeii căsătorite cu un om bogat , vârstnic, fiind tratat ca o posibilă soluție pentru a avea urmași. Aspect pe deplin speculat de “adaptare”. Dominic Dembinski se ferește de apeluri ostentative la “filosoful politic” Machiavelli, și merge pe linia “adaptării” doar pentru a sugera discret, apropierea textului piesei de realitatea curentă a cuplurilor . Pofta erotică a lui Callimaco pentru frumoasa Lucrezia se transformă în dragoste sinceră , având drept rezultat urmași. Dublează însă, insistent imaginea generală a spectacolului prin proiecții în scopul de a trimite spre autorul “filosof politic” al piesei.

Într-un decor simplu (scenografia Gigi și Carmen Rasovszky) plasează dublarea sa prin proiecții speciale pentru sugerarea actualității textului (video-artist vizual Lea Rasovszky). Un montaj alert proiectează șocant în raport cu acțiunea din scenă, imagini din războaiele istoriei, parade militare, festivități, ca în final să insiste pe scene de dragoste între doi tineri. Proiecțiile pot aminti de opera lui Machiavelli celor care mai știu ceva despre el, și au intenția viziunii regizorale de a demonstra că într-o lume nebună, nebună, dragostea, chiar și adulterul, pot da vlăstarele necesare normalității vieții. Îmbinarea, proiecției cu acțiunea din scenă, poate fi exagerată pentru unii receptori, dar e pornită din motivarea lui Machiavelli și provoacă la gând interior spectatorul. Derizoriu sunt concepute de realizatorii scenografiei costumele, cu excepția celor atribuite personajelor centrale în momentul transformării în posibili eroi aparținând commediei dell’arte. Costumele corului – identificat regizoral ca punte de tranziție între proiecții și planul real al acțiunii -, ca și cele ale personajelor active în teatralizarea subiectului, sunt neinspirat ca sugestie desenate pentru transpunerea în actualitate dorită de conceptual regiei.

Viziunea regizorală deține coerență și originalitate în scopul actualizării scrierii clasicului italian cu referire la nebunia lumii și rostul erotismului și dragostei. Dar … aplicarea ei scenică întâmpină dificultăți, atât prin scenografia săracă în dezvoltare, poate din cauza și a condițiilor financiare, cât și prin concretul interpretării actorilor.Regizorul a reunit în distribuție tineri interpreți adaptați personalității Teatrului Masca de a fi expresivi gestual , care reușesc momente apreciabile, inspirate doar, din stilul commediei dell’arte. Rostirea la nuanță a replicii și implicarea relațională, devin însă, neconcludente, par o improvizație de moment și nu speculează sensurile textului. În cazul personajului central, Callimaco, tânărul care își dorește o relație cu Lucrezia, debutantul într-un rol principal, Eugen Fetescu, nu reușește să exploateze datele esențiale ale personajului și ale situațiilor. Interpretarea sa e lineară. În unele secvențe, corectitudine în adaptarea la profilul personajelor manifestă Cristi Neacșu – Siro, Valentin Mihalache – Nicia, Răzvan Teodorescu – Ligurio. O apariție palidă devine Lucrezia prin Oana Dragnea. Corul alcătuit din studente la actorie încearcă să anime timid ritmul reprezentației. Tinerii actori obișnuiți cu teatrul gestual se adaptează greu conceptului regizoral ce le solicită atenție la replică, la sensurile ei în relația conflictului. Regia nu a reușit poate, să le folosească pedagogic calitățile.

Un sprijin al viziunii regizorale rămâne “muzica ; Vasile Manta”, de fapt o ilustrație muzicală ce reunește acorduri din compuneri celebre sau mai puțin cunoscute. Montajul muzical susține însă, intenția de ironie a viziunii regizorale.

S-ar putea ca spectacolul rezultat din acest nou proiect al televiziunii cu teatrul de scenă, urmărit pe micul ecran, să estompeze neajunsurile expuse pe scenă datorate fragilității interpretării tinerilor actori, lipsiți de experiență, cât și ale scenografiei. Montajul de televiziune și oferta sistemului High Definiton le-ar putea estompa. Observațiile noastre se referă doar, la vizionarea pe scenă a reprezentației.

Ideea unei astfel de cooproducții poate fi un eveniment pentru revitalizarea “teatrului de televiziune” în necesara modalitate de a descoperi o novatoare formulă de limbaj teatral. Proiectul cu “Mătrăguna” în regia lui Dominic Dembinski demonstrează căutarea sa. “Teatrul de televiziune” rămâne și prin tradiția ignorată astăzi de programele postul public, atractiv pentru spectatori, chiar și pentru cei care nu invadează teatrele. “Teatrul de televiziune” nu înseamnă o telenovelă, are o calitate culturală și educativă de care un post public precum Televiziune Română ar trebui să țină cont prin statutul său. Proiectul actual promite acest respect. Depinde , cum îl va materializa prin colaborarea cu actorii, scenografii teatrelor unde va fi aplicat. Debutul său promite evoluția spre modernitate, în sfârșit, a “teatrului de televiziune”. Reușita sa e dependentă de cum va fi aplicat în funcție de preferințele și pregătirea în domeniu ale celor care îi dictează înfăptuirea și de condițiile financiare ale televiziunii publice.

“ PENSIUNE COMPLETĂ“ – TEATRUL MIC

ÎN SFÂRȘIT, O COMEDIE BULEVARDIERĂ DE CALITATE

Se aplică mereu în repertoriul multor teatre , selectarea unei comedii bulevardiere pentru atragerea publicului. Numai că și acest gen de “teatru bulevardier” lansat în Franța în secolul XVIII de dramaturgi, a solicitat cu timpul , profesioniști în domeniul regiei pentru a îi da imaginea scenică specială solicitată de text. Nu orice regizor deține capacități profesionale de a ilustra, astăzi, “teatrul bulevardier”. Genul poate fi acceptat ca teatru comercial din dorința “succesului de casă”, dar prin respectarea în amănunt a rețetei scrierii, fără a aluneca pe calea efectelor vulgare cultivate de divertismentul tv, așa zis comic cu pretenția de a fi actual și la modă . Comedia bulevardieră are o intrigă simplă, dar cu intenții satirice ample și moralizatoare, dezvoltate de clasicii genului, Eugene Labiche sau Georges Feydeau. Urmașii lor dramaturgi și apoi, regizorii au respectat mai bine ori mai confuz cerințele genului.

Teatrul Mic în parteneriat cu ArCuB, a optat pentru dramaturgul francez contemporan, adept al genului, Pierre Chesnot ale cărui piese figurează cu succes în repertoriul teatrelor de pe diverse meridiane. Intriga “Pensiunii complete” e simplă, dezvoltă linia comicului specifică vodevilului și are drept suport șiretenia celor care trădează cuplul conjugal ce se transformă într-un triunghi al aventurilor erotice.

Reușita spectacoului pornește de la “adaptarea” la tărâmul nostru, inteligent făptuită de regizorul Gelu Colceag. Infiltrează cu discreție , replici esențiale ca trimitere spre actualitatea spațiului mioritic în care trăim pentru vizualizarea scenică a subiectului. Cu toate că baza conflictului piesei este relația erotică, regizorul nu o ilustrează primar, vulgar, se ferește de artificii și acordă o atenție deosebită interpretării personajelor de către actori pentru a creiona admirabil rolurile cu un irezistibil efect comic.

Simplu, elegant și funcțional este decorul lui Bogdan Spătaru, casa lui Magali (Ana Bart) în care se refugiază mereu amantul ei, regizorul de televiziune Jean Francois (Cristian Iacob), locuință ce se transformă forțat de situație … într-o pensiune. Costumele scenografului sunt croite în amănunt pentru definirea personajelor. Un exemplu ar fi, cele ale cuplului de elvețieni , Hans (Sergiu Fleșner) și Heidi (Claudia Prec) sau cele desenate în alb și negru pentru Cecile (Ruxandra Enescu), soția venită de la Paris la pretinsul Hotel Mimoza, ca să își întâlnească soțul, pe Jean. Imaginea generală a reprezentației este plăcută privirii spectatorului fiind ireproșabil speculată de regizor. Gelu Colceag se adaptează excelent solicitărilor unei comedii bulevardiere, ritmul este alert condus, original speculează monologuri explicative ale situațiilor pentru a relaționa cu publicul . Monologurile revin lui Jean, personajul principal al acțiunii. Cristian Iacob, actor de bază al Teatrului Mic, cunoscut și apreciat și în producții tv ori filme, se adaptează admirabil unei comedii bulevardiere; cu temperament prezintă inventivitatea soțului care încearcă să scape de culpa sa de a își înșela soția. Jocul actorului expresiv la nuanță, degajă un umor deosebit, mergând pe linia implicării active cu partenerii și spectatorii. Cu farmec manevrează datele personalității soției, Cecile, actrița Ruxandra Enescu. La casa lui Magali transformată fictiv în pensiune, intervin ca turiști de ocazie, numeroase cupluri. Tinerii actori, Claudia Prec și Sergiu Fleșnet, în cuplul elvețienilor, sunt remarcabili în aceste roluri secundare prin amănuntul gesturilor și sinceritatea implicării în situații . O surpriză este și evoluția în registru comic a actorului Vitalie Bantaș în rolul violonistuli Legris, aflat în pragul sinuciderii că l-a părăsit soția. Degajă cu finețe haz în caracterizarea timidului Legris.

O adevărată plăcere este să o întâlnești pe scândura scenei pe Abdreea Grămoșteanu, vedeta de la “Mondenii” tv, în Paquerette, o femeie de moravuri ușoare. Sugerează din amănunte de expresie, necazurile personale ale acelei femei nevoite să devină prostituată . Interpretarea sa impune un haz special. Andreea Grămoșteanu , actriță cunoscută și prețuită pentru evoluțiile sale în divertismentul tv. nu a alunecat pe panta manierismului ce poate induce participarea la astfel de emisiuni dovedit de alți colegi de breaslă, și demonstrează aplicarea talentului său și pe scenă, “în direct” cu publicul. Un alt cuplu de turiști este cu haz prezentat de Liliana Pană (Nadine) și Bogdan Talașman (Gerard). În naivul soț înșelat, Charles, este distribuit un alt actor important al teatrului, Claudiu Istodor. Caracterizează remarcabil personajul . Poartă mereu cu firesc legată de mână gentuța comandantului unui submarin și se implică amuzant în farsele din jur. Conștiincios se achită de transferul în diverse personaje de plan secund, Cuzin Toma. Rămâne un punct nevralgic pentru spectacol interpretarea amantei, Magali, prin simplista tratare a actriței Ana Bart. Partitura nu pare convenabilă profilului său artistic. Îi oferea o multitudine de situații comice dictate de conjunctura transformării casei amantei în … pensiune, Magali , fiind un personaj pilon al acțiunii, transformat banal, doar într-o femeie ... gospodină.

“Pensiune completă” prin regia inventiv aplicată unei comedii bulevardiere de Gelu Colceag, și prin interpretarea marii majorități a actorilor abil conduși să își evidențieze capacitățiile, rămâne un spectacol atractiv, ce exploatează cu rafinament textul, cu o subtilă trimitere spre realitatea noastră. Este o comedie necesară poftei de bună dispoziție a spectatorului , exemplar realizată sub aspectul calității, ce va ține afișul Teatrului Mic, multe stagiuni.

“ INTEGRALA DE COMEDIE CARAGIALE “ – TEATRUL MUNICIPAL “ ARIEL “ din RÂMNICU VÂLCEA ( ministagiune la Teatrul de Comedie, Sala Studio )

În ianuarie 2012 , Teatrul de Comedie a lansat un proiect dedicat “Anului Caragiale” cu prilejul a o sută de ani de la dispariția sa și o sută șaizeci de la naștere, cu scopul de a invita în Capitală teatrele din țară cu spectacole deosebite dedicate operei marelui scriitor. Lansarea s-a înfăptuit cu o ministagiune a Teatrului Municipal “Ariel” din Râmnicu Vâlcea - “Integrala de Comedie Caragiale”- care a reunit și revitalizat spectacole realizate de-a lungul a numeroase stagiuni, cu piesele lui Caragiale : “O noapte furtunoasă” (premiera în 2002), “O scrisoare pierdută” (premiera în 2003),“D’ale carnavalului” și “Conu’ Leonida față cu reacțiunea” (premiera în 2007 ) . Prezentăm comentarii referitoare la fiecare spectacol în ordinea programării și vizionării lor în Sala Studio a Teatrului de Comedie.

“D’ALE CARNAVALULUI” – O SURPRIZĂ PLĂCUTĂ

Cel care vine să urmărească acest spectacol poate fi nedumerit când află că este programat “un carnaval” într-o sală studio dotată cu o scenă mică. Se poate întreba firește, unde și cum se va desfășura carnavalul celebru ?! Mai toți regizorii, în ultimul timp, apelează la spații vaste pentru montarea piesei, la scene specifice Operei. Regizorul Aurel Palade și scenografa Elena Cazlovschi va răspunde întrebării sale arătându-i că … “lumea este un continuu carnaval” chiar și în intimitatea personajelor care o populează. Constructul spectacolului îl va surprindre și fascina. Va descoperi zbuciumul unei lumi contemporane de la periferia societății, lumea de astăzi din apusa mahala vizată de Caragiale. Regizorul Aurel Palade respectă și nu “adaptează” piesa “D’ale carnavalului”, dă doar, un veșmânt original lecturii scenice pentru a sublinia că este și acum, după un secol, Caragiale un contemporan care condamnă prin satiră realitatea, indiferent de timp.

Elena Cazlovschi propune un decor ingenios introducerii în acțiune, printr-o prezentarea specială a frizeriei lui Nae Girimea. Spațiul are multe intrări, dominante fiind ușa centrală și cele două ferestre mari dinspre stradă. Este mobilat cu patru locuri, cu oglinzi pentru posibili clienți, dar și cu un scaun în centru, special luminat ca la un interogatoriu, de o veioză, necesar pentru pretenția lui Nae de a fi și … dentist ocazional. Pereții sunt decorați cu haz prin lozinci publicitare. Decorul oferă multiple posibilități de manevrarea mișcării scenice, “joacă” un rol important în spectacol și sprijină realizarea unor gaguri irezistibile comic. Decorul se va transforma la vedere și în sala carnavalului fără manevre tehnice deranjante. Va deveni un băruleț pentru participanții la balul de cartier, în fundal carnavalul desfășurându-se îndrăcit prin dansuri care vor invada și refugiul petrecăreților. Pe o scenă mică, isteria generală iscată și de conflictul dintre amorezi este excelent expusă teatral de regizor și scenografă. Luminile sunt cu dibăcie aplicate, în final vor interveni chiar și momente de întuneric, în conformitate cu solicitările scrierii. Costumele viu colorate, specifice pentru definirea fiecărui personaj, de la cele particulare până la cele de carnaval, antrenează umorul reprezentației.

La ediția a doua din 2006 a concursului COMEDIA ȚINE LA TINEri, spectacolul “SubUrbia” regizat de Aurel Palade a fost premiat cu oferta de a monta și un alt spectacol la Teatrul de Comedie. De atunci numele său nu s-a mai evidențiat. Rămâne inexplicabil cum “D’ale carnavalului” din 2007 de la Teatrul “Ariel”, nu a participat și obținut distincții meritate la numeroasele festivaluri din țară și chiar din Capitală. Viziunea sa regizorală propune un spectacol original, lipsit de artificii ostentative, inutil plasate, și vulgaritate, având un scop coerent impus, de a demonstra nebunia lumii de astăzi. Regizorul “traduce” scenic textul și subtextul său cu inventivitate , provoacă râsul spectatorilor. Lasă și un gând amar când constați nebunia pasiunilor amoroase și “distracția la maxim” a celor dintr-un segment social periferic, lipsit de șanse. Spectacolul este ritmat și savuros sub aspect comic. Ilustrația muzicală este bine aleasă, începând de la Jean Moscopol și ajungând la adaptarea producțiilor celor de la “Zece prăjini”. Viziunea regizorală ridică de fapt, cortina pentru a prezenta nebunia interioară a unor indivizi manipulați și dominați de pofte erotice și distracții deșanțate, cu o existență aridă. Regizorul nu face trimiteri forțate spre realitatea zilelor noastre , ci doar o sugerează provocator. Numele tânărului regizor Aurel Palade trebuie reținut pentru că personalitatea sa creatoare promite a se impune și în alte proiecte.

Un merit important îl dovedește regizorul și prin alegerea și îndrumarea distribuției ; de la actori, la grupul participant la carnaval, nimeni nu distonează. Replica lui Caragiale este rostită convingător de fiecare actor, cu atenție pentru a respecta profilul personajului care îi revine. De pildă, remarcabil este Dan Constantin în Iancu Pampon, care dezvoltă cu finețe și haz , personalitatea personajului și îi dă un alt profil decât cele cunoscute din alte reprezentări. Cătălina Sima propune cu farmec o Didină naivă și prostovană. Catindatul lui Roger Codoi prinde viață prin expresia amuzantă impusă de actor. Un “bărbat fatal”, autoritar și șmecher este Nae Girimea, prin interpretarea cu haz a actorului Liviu Cheloiu. Temperament aplicat motivat Miței, demonstrează Mihaela Mihai. Se adaptează solicitărilor regiei , urmărind sensurile replicii, Gabriel Popescu în Crăcănel și Alin Păiuș în Iordache. Corectitudine în scurte apariții dovedesc Alin Holcă în Ipistatul, Ionuț Mocanu în Chelnerul, ca și cei din “echipa” carnavalului care dansează , se mișcă în scenă ireproșabil – Camelia Constantin, Emil Șerban, Marius Firescu, Olimpia Deaconescu, Mădălina Floroaica și elevii clasei de actorie “Ariel jr”.

“D’ale carnavalului” este un spectacol conceput cu originalitate, cu vervă și umor, în scopul de a arăta că I.L.Caragiale rămâne contemporanul nostru. Descoperirea unui regizor capabil de tratări teatrale novatoare, a unei scenografe speciale și a unei echipe de actori sincer dăruiți conceptului regizoral, este o mare bucurie pentru orice spectator.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ – LECTURĂ SCENICĂ SUPERFICIALĂ

Din păcate, acest spectacol urma calea unei lecturi scenice simpliste, chiar învechite ca aplicație teatrală. Jocul actorilor era împins la marginea scenei Sălii Studio, cu fața către public, și replica era recitată exterior de actori , iar personajele nu intrau astfel, în relație. Perceperea comicului situațiilor era aproape inexistentă. Râsul spectatorilor intervenea destul de rar, mai ales în momentele de pretinsă originalitate, vulgar tratate scenic.

Doina Migleczi și-a asumat rolul de regizor, ca și pe cel de scenograf. Decorul aglomera haotic pe scenă și chiar într-o parte pătrundeau spre sală, niște așa zise schele cu o funcționalitate inexpresivă, ce îngreunau și mișcarea scenică a actorilor. În prim-plan, printre schele, domina scena un WC cu o inimioară decupată pe ușă. Spectacolul a fost conceput în 2002, dar și înainte, ca și după acest an, ideea cu un WC în decorul piesei, a fost mereu aplicată, de diferiți regizori pentru folosirea de către diverse personaje. În cazul de față, regia îl trimite la WC pe Dumitrache, când Ipingescu și … Nae, citesc “Vocea Patriotului Naționale”. Regia a intervenit și prin o “adaptare” forțată asupra piesei, de pildă, l-a transformat pe Nae Ipingescu în două personaje ! Nu trebuie să mire pe nimeni această invenție, că de curând, un cunoscut regizor, a multiplicat-o pe Didina din “D’ale carnvalului”, în trei personaje ! Costumele scenografei încercau să respecte specificul unei epoci apropiate de data scrierii, dar erau majoritatea, ostentativ desenate în dorința de a fi comice. Exemple sunt cele ale lui Dumitrache, Chiriac, Veta sau Spiridon. “Adaptarea” cu scop de originalitate pentru regie, intervenea și în celebra scenă dintre Veta și Chiriac, când bărbatul amenință cu sinuciderea din amor. “Spanga” era înlocuită cu … ștreangul unei posibile spânzurări. De ce ? Pentru a fi comice destăinuirile disperate ale Vetei adresate lui Chiriac, rostite însă, cu fața spre public și trăgând de ștreangul amantului. Julliet Attoh (Veta) și Gabriel Popescu (Chiriac) erau conduși regizoral de parcă ar fi recitat replici dintr-o tragedie antică ! Exagerarea rostirii și gesturilor anula subtextul comic. Regia apela la efecte exterioare de imagine teatrală, lipsite de o elementară motivare prin situații și personaje. Un alt exemplu poate fi , scena dintre Veta și Rică Venturiano (Ionuț Mocanu). “Junele” făcea declarații de dragoste, ținând tandru în brațe … un picior al Vetei, în vreme ce aceasta sta pe burtă pe o masă ! Lipsa de coordonare regizorală coerentă pentru prezentarea scenică a tipologiilor realizate de Caragiale și relațiilor dintre ele, s-a făcut pe deplin simțită în interpretarea actorilor. Jucau în tonalități false, personajele deveneau scheme. Alin Păiuș prezenta în Jupân Dumitrache Titircă Inimă Rea, o caricatură stridentă; neinspirat distribuit în Chiriac era Gabriel Popescu, și personajul devenea un june prim de telenovelă ; o caricatură fără haz era Rică Venturiano prin Ionuț Mocanu; un Spiridon fragil caracterizat era atribuit Mădălinei Floroaica. Se detașau prin încercările de a da credibilitate relațiilor cu partenerii, Cătălina Sima în Zița și Roger Codoi în Ipingescu. O romantică minorosiță care își ascunde ambițiile, devenea Zița prin jocul nuanțat al actriței pentru a sugera comicul situațiilor. Activ se implica în relații Roger Codoi care comenta prin expresii diverse, momentele comice.

Spectacolul “O noapte furtunoasă” era un rezumat stângaci al piesei, dedicat parcă elevilor care nu citesc pe Caragiale, dar trebuie să cunoască primar subiectul pentru testele aplicate la școală.

“ CONU’ LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA “ – “ INOVAȚII “ FĂRĂ ROST

Anunța posibilitatea unui spectacol demn de interes, cu un decor realist, în amănunt compus ca sens, de scenografa Doina Migleczi. Efimița, ca o harnică gospodină, călca rufe albe cu un fier de pe timpuri în care ardeau cărbuni. Costumele serveau profilul personajelor.

Când a început însă, derularea dialogului savuros dintre Efimița (Camelia Constantin) și Leonida (Dan Constantin) s-a constatat că regizoarea Doina Migleczi intenționează o citire scenică “originală” prin ilustrații teatrale ce anulau seva replicii. Leonida era spălat pe picioare de harnica sa consoartă într-un lighean în care punea sare, ca mai târziu, în aceiași apă să încerce a își spăla părțile intime, Efimița ! Când “stenahoria” pune stăpânire pe Efimița era ridicată pe umeri de Leonida ca la circ ! Safta, când intervine, vorbește … țigănește ! Finalul confuz arata posibila încercare de a se spânzura a lui Leonida, cu ștreangul lui …Chiriac din spectacolul anterior ! Sunt doar câteva momente din suita “inovațiilor” regizorale care stânjeneau capacitățile actorilor de a construi coerent personajele. Dan Constantin putea fi un remarcabil Leonida. Sugera cu finețe și umor, ridicolul celui ce se crede atoateștiutor, captivat și influențat de lectura ziarelor. Artificiile regizorale nu îi dădeau însă, posibilitatea de a dezvolta personajul și susține închegat relația cu partenera. La rândul său și Camelia Constantin era afectată de drumul regizoral al tratării Efimiței. Actrița reușea adeseori să prezinte cu haz, admirabil, portretul Efimiței, o gospodină prostovană, modestă, supus cu respect soțului și atrasă de priceperea sa “culturală”. În scenele de isterie cauzate de “zavera” din stradă, Efimița devenea alt personaj, prin exagerări de expresie. Mădălina Floroaica prezenta pe Safta ca o țigăncușă șmecheră. Interpretarea sa era corectă, numai că Safta apărea ca un rol dintr-un spectacol de estradă și nu mai avea nicio lecătură cu scrierea lui Caragiale.

Dacă viziunea regizorală funcționa cu o raportare atentă la text și nu ambiționa să îl ilustreze mai presus de sensurile sale, actorii aveau șansa de a realiza roluri de referință pentru biografia artistică personală. Păcat de piesă și de interpreți !

“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – UN SPECTACOL FĂRĂ SARE ȘI PIPER

Spectacolul, conceput în 2003, era banal “tradus” scenic și cu o distribuție în majoritatea rolurilor neinspirat aleasă și condusă. Cum istoria se repetă, esența circului politic surprinsă de Caragiale în 1884 , astăzi, în alte veșminte, îl urmărești stând comod în fața televizorului. Rămâne importantă definirea personajelor și intereselor ce le duc la conflicte , strălucit întreprinse de Caragiale. Radiografia sa, a unei societăți marcată de pofta puterii politice, este valabilă și astăzi. Nu este nevoie să pliezi personajele lui Caragiale pe imagini reale din realitatea curentă, în numele actualizării piesei, ci doar să le arăți credibil tipologiile periculoase și viciile. Regizoarea , scenografa, Doina Migleczi nu a apelat la actualizare, a urmărit numai simplist firul acțiunii plasate în secolul XIX , dar fără să-i exploateze sensul major dictat de dramaturg.

Scenografia sa oferea o imagine vizuală modestă. Dacă în primele acte decorul era onest, în actul trei al întâlnirii electorale, aspectul general nefuncțional nu sprijinea situația. Două tribune decorate cu tricolorul și niște scaune ca într-o sală de cinematograf sau teatru plasate lateral, nu sugerau atmosfera solicitată și descrisă de autor. În actul patru, se prezenta o grădină exagerat desenată, unde era plasată în centru colivia cu un papagal agitat, adusă de Agamiță. Urma o inutilă pauză ca finalul aplauzelor să se petreacă pe o scenă goală, având în fundal un tricolor imens , în fața căruia se alinia cu spatele la public figurația electorală, personajele centrale venind la rampă. Dorința metaforică de sublinierea moralei tematicii acțiunii era falsă. Costumele oscilau prin desen între moda din trecut (Trahanache) și cea prezentă (Tipătescu), și nu imprimau convingător vizualizarea personajelor.

Regia Doinei Migleczi povestea superficial acțiunea și ignora argumentul fundamental – personajele, lăsând interpretarea lor la voia întâmplării, ignorând relațiile solicitate ca bază a conflictelor. Zița, singurul personaj feminin, punct forte al conflictului, era tratată ca un … figurant al acțiunii. Tânăra actriță, Aida Economu dovedea calități, dar nu era îndrumată să le investească pentru a caracteriza personajul. Viziunea regizorală urmărea să îl plaseze în centrul conflictului pe Cațavencu prin interpretarea lui Gabriel Popescu. Prezent în majoritatea spectacolelor ministagiunii Teatrului “Ariel”, Gabriel Popescu arătă tendința spre manierism în interprtarea cu aceleași expresii și gesturi pentru personajele atribuite. Caricaturiza pe Cațavencu și determina ca acesta să fie doar un individ plin de ifose, fără suportul expus al ambițiilor de a parveni politic, părea numai un excroc minor. Agamiță, prin îndrumarea regizorală și interpretarea lui Alin Păiuș, era o altă caricatură lipsită însă, de sens. Toată biografia “argument” pentru obținerea mandatului ca politician, nu primea importanța solicitată de text. Pristanda era tatat schematic de Alin Holcă. Demonstra capacități deosebite de a se adapta chiar unei viziuni regizorale inconsistente, din nou, Dan Constantin în Zaharia Trahanache. Oferea un altfel de Trahanache, cu inteligență diabolică, cunoscător al situațiilor pe care le manevra în interes propiu. Un Farfuridi convingător ca linie generală, prezenta Ionuț Mocanu, chiar dacă nu își găsea sprijinul necesar în partenerul Brânzovenescu, interpretat de Marius Firescu. Se apropia de caracterizarea convingătoare a prefectului Tipătescu, speculând datele esențiale ale tipologiei personajului, Liviu Cheloiu. Regia nu îi implica însă, relațional cu partenerii. Roger Codoi desena simplist, dar cu haz, inventiv, turmentarea cetățeanului ; regia nu îi sublinia însă, importanța ca alegător manevrat de mai marii puterii. În intenția de originalitate, regia transforma personajul “un fecior” într-un “valet” în frac, un rol lipsit de replică, dar forțat prin expresie să fie comentatorul mut al subiectului. Valetul Mădălinei Floroaica trăgea sârguincios mereu cortina sugerând prin expresie că situațiile sunt grave. Realiza o figurație corectă, dar fără sens aplicată piesei.

Spectacolul transforma plictisitor “O scrisoare pierdută” într-o povestea de amor ce stârnește conflicte într-o lume confuză, absent fiind taman, miezul satiric, provocarea la judecarea situației societății în care pofta puterii politice personale îi dictează drumul. Elevii obligați să învețe la școală opera lui Caragiale, prin acest spectacol nu pot fi convinși de valoarea sa.

CONCLUZII GENERALE

Inițiativa proiectului Teatrului de Comedie și lansarea sa prin o ministagiune, “Integrala de Comedie Caragiale”, înfăptuită de Teatrul Municipal “Ariel” din Râmnicu Vâlcea, merită aprecieri deosebite. “Anul Caragiale” începe să prindă contur prin manageri inspirați și pricepuți în domeniu, precum George Mihăiță și Doina Migleczi, directorii celor două instituții.

Teatrul “Ariel” a demonstrat prin cele patru spectacole, că deține o trupă de actori deosebită, capabilă de interpretări remarcabile, dacă au și sprijin regizoral. Din nou, s-a făcut însă, simțită criza actuală a regiei noastre. În ciuda situației financiare de astăzi dificile, așteptăm ca acest teatru să implice în realizarea spectacolelor incluse în repertoriu, regizori profesionișt, tineri sau cu experiență, capabili să valorifice potențialul artistic al colectivului.

“Integrala de Comedie Caragiale” rămâne un eveniment cultural, chiar dacă nu toate spectacolele prin fragilitatea regiei sau scenografiei, nu dovedeau calități remarcabile. Erau proiecte repertoriale demne de stimă, cu actori, ca și un regizor, profesioniști de înaltă clasă.