“ LECȚIA DE VIOLONCEL “ – TEATRUL METROPOLIS

VALOARE, ISTORIE VIE ȘI EMOȚIE

         Sunt rare valorile prezente pe scenă ale istoriei teatrului nostru care mai pot încânta cu forță emoțională publicul. Meșterul Radu Beligan, cu spirit tânăr, s-a dăruit din nou publicului cu prilejul aniversării împlinirii vârstei de 95 de ani și 75 de carieră. Uimitor, generos, meșterul s-a alăturat colegilor din diverse generații, multe  personalități cunoscute, și împreună au oferit o “lecție” de trăire intensă a personajelor propuse de piesa “Lecția de violoncel”.

         Debutează în dramaturgie cu piesa “Lecția de violoncel”, tânăra Mona Radu, o comedie îndemânatic construită despre dragostea, comunicarea, minciuna  celor reuniți în cupluri, devenite sau nu famili. Cu replică isteață prin conflicte spectaculoase apar patru personaje solid definite psihologic și servite de acțiune, piesa fiind dăruită meșterului pentru interpretarea personajului George, un senator căsătorit cu mai tânăra Eva. Replica bogadă în sensuri ce îi revine lui George, este inspirată și de scrierile admirabile ale maestrului Radu Beligan , volumele de mărturii și cugetări -  “Pretexte și subtexte” (1968), “Luni, Marți, Miercuri” (1978), “Note de insomniac” (2001) și “Între acte” (2013). Spectatorii se amuză copios, dar și cad pe gânduri la posibile referiri cu ecou în viața personală actuală a fiecăruia. Textul este antrenant și ofertant pentru actori. Regizorul Felix Alexa evidențiază cu finețe sensurile situațiilor, psihologia și relațiile dintre personaje. Conduce ferm, ritmat ironia, comicul acțiunii alături de o echipă de interpreți deosebiți. Nimic nu îi scapă regizorului din filonul dramatic al temei scrierii, trădarea în dragoste.

         De fiecare dată când se află pe scenă, Radu Beligan s-a dovedit a fi un meșter ce deține miracolul interpretării oricărui personaj. Se apropie acum de George, și dezvoltă cu ironie judecarea situațiilor în care este implicat acesta. Se transpune în personaj cu atenție prin fructificarea inteligentă a expresiilor drept argument pentru motivarea interioară a demersurilor celui inițiator de conflicte. Publicul are astfel, prilejul cunoașterii a ce înseamnă VALOAREA creatoare a spiritului inteligent pe scenă, iar oricărui actor tânăr care s-ar afla în public, i se prezintă o “lecție” de actorie unicat. Maestrul cucerește prin complexitatea de expresie atribuită cu vitalitate rolului. 

Radu Beligan (George) și Lamia Beligan (Eva)

În personajul central Eva, Lamia Beligan demonstrează asimilarea “lecției” de actorie practicată de meșter. Cu farmec scenic cuceritor, și la nuanță, Lamia Beligan prezintă portretul Evei, femeia aflată în situații speciale, o actriță dornică de afirmare pentru succese, captivată de oferta rolului într-un film în care trebuie să cânte la violoncel, soția înșelată de soțul mai vârstnic, care se îndrăgostește de profesorul de violoncel, un bărbat de vârsta ei. Excelent dezvoltă interpretarea Evei, Lamia Beligan printr-o exploatare subtilă a situațiilor numeroase în care este pilon de bază personajul său. Lui Marius Manole îi revine rolul profesorului de violoncel, un familist care se îndrăgostește de Eva. Compune cu rafinament personajul, abil trece prin stări diferite și din nou, actorul aplică forța talentului său desăvârșit de a gândi profunt asupra subtextului partiturii. În soția profesorului, Rodica Ionescu descifrează atent și ireproșabil implicațiile doctoriței Gabriela în diverse situații.

         Scenografia în nota elegantă solicitată de starea socială a personajelor, aparține Ninei Brumușilă și definește inspirat două spații de joc – casa senatorului și cea a profesorului. Regia folosește cu îndemânare trecerile de la un spațiu la altul, prin manevrarea luminii și “departajarea” lor prin “cortine” cu sens în mișcare ghidate scenic.

         Firește, “Lecția de violoncel” este … o “lecție” de teatru adevărat, susținută de o echipă dăruită scenei ce are alături șansa întâlnirii cu o VALOARE a teatrului nostru, maestrul, RADU BELIGAN. Spectatorii mulțumesc maestrului pentru prezența sa într-o reprezentație reușită, cât și Teatrului Metropolis care a găzduit un astfel de proiect motivat valoric prin echipa de realizatori. Spectacolul este un eveniment pentru istoria vie, exemplară a teatrului prin marile sale personalități active în prezent.

P.S. Urăm SĂRBĂTORI FERICITE celor care slujesc teatrul – regizori, actori, scenografi - cu simțul responsabilității coerenței și logica necesară credibilității spectacolului față de Marele Public, dar  și respectului cuvenit acordat valorilor sale culturale !  

“ PESCĂRUȘUL “ – LABORATORUL DE NOAPTE (TEATRUL “BULANDRA”)

DUPĂ SPECTACOL MERGEȚI LA … DUȘ !

         Teatrul “Bulandra” este cunoscut prin cele două săli de spectacol ale sale – “Liviu Ciulei” ( str.Izvor) și “Toma Caragiu” (Grădina Icoanei) care prin exploatarea lor de către regizori memorabili ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esring și astăzi de Yuri Kordonski sau Alexandru Darie, au construit “cărămidă” cu “cărămidă”, spectacol cu spectacol, prestigiul său, mirajul publicului și al actorilor față de această instituție culturală. Cu gândul la ziua de mâine și la evoluția spre noutate a teatrului, conducerea sa a conceput cu eforturi “Laboratorul de Noapte”, dedicat experimentului și în special, tinerilor creatori. A dotat “Laboratorul de Noapte” cu două săli, cu spații neconvenționale, una la etajul sălii “Liviu Ciulei”, mai modestă ca ofertă de joc și alta în apropierea sălii “Toma Caragiu”, mai amplă, cu dificultăți însă, de urcare la ea pentru cei cu dizabilități. De curând, tânărul regizor Bobi Pricop a propus un “experimant” reușit pentru “Laboratorul de Noapte” de la Izvor, “Contra progresului”, sala fiind inaugurat cu “Arlechino moare?” prin străduința actriței Antoaneta Cojocaru, mai nou practicantă și a regiei. Spectacolele au fost comentate pe blog.

         Precum la un “laborator” de creație, experimentul este intenția principală a proiectelor propuse publicului. Actrița și regizoarea Antoaneta Cojocaru a ales de astă dată “Pescărușul” de Cehov drept pretext al unui experiment. Rezultatul însă, este lamentabil și obligatoriu trebuie să amintim realizatorilor, măcar definiția din DEX a cuvântului “experiment” – “procedură de cercetare științifică”, “experiență”, “folosirea cu caracter experimental a unor modalități și tehnici noi”. Definiția “experimentului” nu se regăsește în acest spectacol pentru care echipa a repetat luni de zile, dar fără rezultat după cum se poate vedea.

         Cehov și piesa sa “Pescărușul” devin un petext derizoriu pentru o “adaptare”, un fel de scenariu mai bine zis, cât și pentru traducere. Acest “pretext” reușește să facă aproape de neînțeles, subiectul acțiunii, despre tematica majoră dezvoltată de Cehov, evident nu mai poate fi vorba. Scenariul este folosit “regizoral” de actrița Antoaneta Cojocaru pentru înșiruirea a mai multor improvizații penibile. Pentru absolvenții unor universități de artă, improvizațiile sale amintesc de … improvizațiile propuse drept test de dascăli pentru a cunoaște pe cei admiși la studii și repartizați la clasele lor, practicat în prima lună a anului întâi. “Improvizăm”, “ne tăvălim pe scenă”, dar… “ de ce?”, era întrebarea cheie a profesorilor. Acest “de ce?” lipsește cu desăvârșire și improvizațiilor dezvoltate de Antoaneta Cojocaru cu zbuciumări exagerate, cu tăvăliri pe scenă, cu strigăte și țipete, cu muzică fără sens plasată, etc. Acțiunea este distrusă, ca și psihologia relațiilor dintre personaje. Actorii depun eforturi de mișcare, de așa zis dans, pentru a gesticula fără sens și se mai “odihnesc” din când în când, stând culcați în “nisipul” negru așeza în spațiul de joc, când alți colegi încearcă a improviza diverse situații. “Experimentul” Antoanetei Cojocaru și al echipei sale nu are o minimă logică de a răspunde “de ce?” această bălmăjeală de improvizații care distrug sensurile piesei alese. Un răspuns nu poate fi nici intenția de a aminti actorilor primele luni de studiu dacă au avut dascăli de prestigiu și nu “doctori” care nu au călcat în viața lor pe o scenă. Astfel de exerciții de improvizație nu interesează pe spectatorii care vin să vadă o piesă de Cehov, o valoare a culturii. “De ce?” a fost ales sărmanul Cehov pentru terfelirea prin “nisipul” negru de proveniență dubioasă și prin praful unor improvizații jalnice ?

         Concret, scenografia asumată de Mihai Păcuraru este o altă improvizație jalnică. Spațiul neconvențional e definit prin acel “nisip” negru care ridică praf la mișcarea agitată mereu, sufocă actorii, ca și pe spectatori, și nu sugerează nimic. Mobila se rezumă la opt scaune metalice și o grămadă de valize vechi într-un colț, iar folosirea lor de către actori stânjenește vizualizarea scenelor din centru aflate în desfășurare. Costumele se schimbă fără sens, au diverse stiluri, și nu sprijină personajele. De ce trebuia o astfel de scenografie pentru improvizații hilare în care se uită de menirea principală a actorului de a defini și dezvolta personajul ce îi revine ? Intențiile regizorale ale Antoanetei Cojocaru distrug și sensurile primare ale tipologiei fiecărui personaj. Scapă cine mai poate ca actor din acest talmeș-balmeș de dans, mișcare, tăvălire prin “nisip”, stridențe de expresie și vocale, în care replica nu mai are nici un rost. Despre gândire asupra replici și subtextului său nici nu poate fi vorba în acest “experiment” aberant.

         Scenariul și demersul regizoral, distrug miezul scrierii. Acțiunea propusă de Cehov este simplă, duce și la un conflict între generații, între creatorii de artă, între lumea de la centru și cea marginală de pe moșia actriței Arkadina. Aceasta are un fiu matur, Treplev, ce își dorește să revoluționeze “forma” teatrului, dar și un iubit, Trigorin, scriitor celebru, etc. Regia o aduce aiurea în finalul reprezentației pe Arkadina … gravidă!! Aceasta este doar una din multele intervenții regizorale ridicole. După acest spectacol, acasă mergi repede la duș ca să scuturi praful și tristețea iscată de cum poate fi tratat Cehov într-un experiment cu pretenții.

    

     O altă întrebare rămasă fără răspuns este de ce au acceptat acest proiect unii actori din diverse teatre, cu personalitate afirmată și apreciată în alte spectacole ? Distribuția cuprinde pe Mihaela Teleoacă (Arkadina), Adrian Ciobanu (Trigorin), Antoaneta Cojocaru (Nina Zarecinaia), Ștefan Lupu (Treplev), Richard Bovnoczki (Sorin), Gabriel Răuț (Dorn), Ela Ionescu (Mașa), Isabela Neamțu (Polina), Lari Giorgescu (Medvedenkov), Vlad Oancea (Samraev), Adrian George Popescu (un pescăruș !!!). Prin rolul inventat de regie cu pretenții metaforice “un pescăruș”, Adrian George Popescu devine și autorul unei muzici originale, influențate parcă de culturi asiatice. Actorul cântă și se mai și mișcă adeseori în cerc să … izoleze nebunia improvizațiilor. Regizoarea Antoaneta Cojocaru face și greșeala de a se distribui în Nina, cu scopul de a o scoate în evidență. Uită de o elementară regulă că regizorul este “ochiul din umbră” care veghează la aplicarea scenică a ideilor sale despre text. Fiecare actor se chinuie cu improvizațiile propuse și unii reușesc doar pentru câteva minute să se apropie de personajele care le-au revenit, ca apoi să … uite de rostul lor.

         Cu regret , de astă dată nu putem avea compasiune pentru actorii care au căzut în plasa acestui “experiment”. Demonstrează doar că i-a atras mirajul Teatrului “Bulandra” și nu au mai analizat propunerile proiectului. Cum reacționează dânșii când văd că unii spectatori părăsesc sala chiar în timpul spectacolului ? La premieră, după pauză, mai multe locuri erau goale. Mai amintim că brambureala improvizațiilor durează și trei ceasuri. Timp pierdut !!

         Și Artaud, și Jarry, au experimentat, dar nu pe exerciții din clasa primară a studiilor pentru profesie! Orice experiment într-un “laborator” propune un drum spre originalitate și o temă transmisă șocant emoțional. Acest spectacol găzduit de Teatrul “Bulandra” jignește intențiile de inovație servite admirabil de unii tineri și mai puțin tineri  regizori prin motivații profunde, cu respect pentru textul ales și descifrat inventiv, cu prețuire pentru actorii distribuiți. Echipa ambițioasă să joace în acest experiment, “Pescărușul”, ignoră publicul, îi aruncă praf în ochi în numele originalității, fără să îi comunice nimic, decât … scălămbăieli în numele lui Cehov trecut pe afiș.

P.S. Peste toate, risipa de penibilități sporește prin difuzarea unor fotografii – “concept foto” – realizate de Alex Iatan. Fotografiile sunt imagini profesional compuse în sine, dar nu au legătură cu vizualizarea teatrală a experimentului. Acest mod de “publicitate” denotă confuzia culturală a regizoarei Antoaneta Cojocaru și a echipei care i s-a alăturat. Fotografiile nu au legătură cu ce se propune pe scenă, dacă întâmplător veți merge să vizionați acest “Pescăruș” … împușcat de un regizor și o echipă de actori stimați pentru alte realizări. 

“ POEZIA VISULUI “ – UNTEATRU

POȚI FI CAPTIVAT DE LUMEA POEZIEI !

         Rare, foarte rare sunt spectacolele de poezie. Repertoriile teatrelor, ca și actorii ignoră poezia în recitalurile pe care le inițiază în special pentru sălile studio. Ion Caramitru și Horațiu Mălăele, sunt printre puținii meșteri în interpretarea cu rafinament a poeziei pentru a o dărui apoi, spectatorilor înstrăinați de creația lirică.

         Un eveniment propune “Unteatru”, unul din puținele teatre independente care doar în doi ani și-a consolidat personalitatea prin repertoriile alese și echipa de interpreți. Pentru “Poezia visului” reunește o echipă de excepție, iar publicul întâlnește o colaborarea de senzație între generații . “Pasărea măiastră” a dansului contemporan Miriam Răducanu concepe un recital cu poezia lui Emil Bota în interpretarea remarcabilă a tânărului actor Lari Giorgescu și  scenografia lui Vladimir Turturică. Este o minunată inițiativă și întâlnire culturală, având drept rezultat un recital surprinzător ce taie respirația spectatorilor care au uitat că în teatru și poezia îi poate atrage și transmite emoție.

         Miriam Răducanu care a fost “dascăl” și pentru Gigi Căciuleanu, este o personalitatea ce multora le-a luminat adolescența prin spectacolele realizate în timpul trist al “epocii de aur”. “Nocturnele” din anii ’70 în care dansul și versul își găseau viață, ca și numeroasele sale coregrafii, rămân exemple de reprezentații greu de uitat. Prezentul teatral tulbure de astăzi, nu a mai adus în atenție numele acestui mare creator. Iată însă, că revine într-un teatru independent cu un proiect pentru a ne propune să cunoaștem poezia regretatului Emil Bota, scriitor și actor. “Creator de imagini și întâmplări încărcate de sensuri”, poeziile sale ne instigă la descifrarea “visului” fiecăruia. Miriam Răducanu selectează din ansamblu poetic al lui Emil Bota, cinsprezece poezii, fiecare cu trimiteri metaforice sensibile spre universul existenței umane. Îmbracă spectacolul în scenografia inspirat creată de Vladimir Turturică. O pânză albă ale cărei două colțuri sunt ridicate în fundal, ascunde mici acesorii pentru interpretul ce poartă o “cămeșe” albă cu discrete motive populare. “Visătorul” își primește publicul în semiîntuneric cu chipul încadrat între două perne cu rol simbolic spre vis, aceiași imagine va funcționa și în finalul reprezentației. Lumina marchează mereu cu atenție drumul “visului” între real și ireal.

         Pentru orice actor este foarte dificil să dea trăire sinceră sensurilor versului, indiferent cărui poet aparțin. Lari Giorgescu reușește admirabil acest “examen” prin inteligenența sa creatoare de expresie credibilă. Se transpune în personajul frământat de vise, cu bucurii și coșmaruri, totul prin o trăire intens interioară, exprimată prin rostirea cuvântului dublată de expresie gestuală. Actorul dovedește dibăcie în “citirea” interioară a subtextului versului, mobilată emoțional. Devine o performanță pentru acest tânăr actor recitalul său impresionant și prin “școala” parcursă în preajma lui Miriam Răducanu de cizelare a expresiei corporale. Recitalul nu presupune ilustrarea prin dans, împreună regizor și interpret, reușesc să capteze emoția publicului prin poezia lui Emil Bota ce demonstrează că omul poate descoperi în vis sensibilități, dar și amărăciuni ale vieții.

         Un teatru independent lansează prin “Poezia Visului” invitația de a ne desprinde măcar pentru o oră de zgura curentă a realității. Prin întoarcerea la sensurile poeziei, devine un spectacol eveniment cultural inițiat de “Unteatru”, datorat colaborării dintre generații de creatori prin Miriam Răducanu și mai tinerii săi parteneri, actorul Lari Giorgescu și scenograful Vladimir Turturică. Toată admirația pentru acest spectacol ce reunește printr-o echipă de creatori dorința de a descoperi sensuri ascunse și ale poeziei.

“ CUM AM ÎNVĂȚAT SĂ CONDUC “ - TEATRUL DE COMEDIE (Sala NOUĂ )

IUBIRE NEPOTRIVITĂ, … SPECTACOL NEPOTRIVIT

         Teatrul de Comedie, ca și Teatrul “Bulandra” sau Teatrul Mic, și-au alăturat săli de spectacol, studiouri speciale, în principal atribuite tinerilor creatori, “mobilate” cu eforturi financiare în acest scop. La Teatrul “Bulandra” a apărut “Laboratorul de Noapte”, la Teatrul Mic funcționează sala “Foarte Mic”, atribuită unor proiecte, majoritatea lor datorate tinerilor. Teatrul de Comedie a renovat pe strada Sfânta Vineri un spațiu intimist de joc, Sala Nouă cu intenția de a servi inspirația tinerilor creatori în urma concursului “COMEDIA ȚINE LA TINEri”. Amintim că în cele cinci ediții derulate s-au remarcat regizori precum Marcel Țop, Alexandru Mâzgăreanu, Eugen Gyemant, Vlad Cristache, actori precum Ioana Anastasia Anton, Bogdan Cotleț, Dan Rădulescu sau scenograful Vladimir Turturică, nume apreciate astăzi în circuitul curent al diverselor premiere din teatre instituționalizate ori independente. Astfel de inițiative urmăresc sprijinirea tinerelor talente din numărul mare de absolvenți al numeroaselor universități cu profil artistic. Spațiile de joc oferite de teatrele citate sunt neconvenționale, mai bine sau mai modest dotate tehnic.

         Pentru Sala NOUĂ, Teatrul de Comedie a inițiat și un program exclusiv atribuit tinerilor, ce cuprinde proiecte inițiate de regizorii Vlad Cristache – “Urâtul”, selectat și în FNT, și de Eugen Gyemant – “Cum am învățat să conduc”, urmând premiere propuse de Alexandru Mâzgăreanu și Vladimir Anton. Discutabilă este alegerea repertoriului efectuată de tinerii regizori pe care “școala”, universitățile, nu au reușit să îi instruiască și pentru folosirea spațiilor neconvenționale, care le solicită alte reguli ale convenției teatrale.

         Eugen Gyemant a debutat în urmă cu câțiva ani, pe scena Teatrului Mic cu examenul de absolvire remarcabil, “Deșteptarea primăverii”. Cu timpul, numele său a fost legat de diverse spectacole în spații independente sau în cele ale unor teatre instituționalizate. La Sala NOUĂ, tânărul regizor optează pentru o piesă de Paula Vogel, dramaturg contemporan american, distinsă în 1998 cu Premiul Pulitzer. Nu se specifică dacă a adaptat piesa conceptului său regizoral, decât că îi aparține traducerea, simplistă totuși, ca limbaj al replicii. Scrierea amintește de “Lolita” lui Nabocov, cunoscutul roman dramatizat pentru marele ecran și teatru, tema adoptată de Paula Vogel fiind iubirea nepotrivită dintre o minoră și unchiul său. De la titlul metaforic al piesei până la prezentarea concretă a conflictului, narațiunea este frântă printr-un montaj haotic de înșiruiri surprinse la diverse vârste ale relației dintre Mititica și unchiul său, Peck. Nu lipsește aglomerarea de intervenții cu sens metaforic, de pildă replici susținute de regie prin portavoce, dar nici sensibile momente poetice. Peste toate, scrierea este încărcată de referiri la un specific local, la aspecte din viața americană.

Alexandru Conovaru (Bunicul, Jerome), Smaranda Caragea (Mama, Sally)
 și Delia Nartea (Mătușa Mary, Bunica , Judy)

 Textul montat de regizor se vrea a fi o analiză psihologică a imposibilei iubiri dintre cei doi, interzisă moral, în jurul căreia îi mai sunt atribuite relații superficial compuse cu familia. Varianta prezentată de regizor folosește un construct dramatic derizoriu. Spectacolul este lipsit de urmărirea relației psihologice de către regizor, dintre Mititica și Peck, pornită aparent de la lecția de condus automobilul dată de unchi nepoatei, transfigurată prin porniri erotice.  Într-un spațiu neconvențional, cu locuri restrânse pentru publicul aflat pe gradene în imediata apropiere a actorilor, regizorul vizualizează un spectacol gândit parcă pentru spațiul amplu al unei scene clasice. În colaborare cu scenograful Tudor Prodan, încarcă locul de joc cu obiecte mai mari sau mai mici pentru a indica trei spații ale acțiunii conform montajului situațiilor - casa familiei, un motel și o mașină. Nu mai discutăm că la premieră a mai plasat pe trotuarul de la intrarea printre blocuri la Sala NOUĂ, o limuzină americană din anii ’60! Nu era folosită regizoral, avea doar scopul minor al specificării epocii acțiunii. Pentru un astfel de spațiu restrâns, se mai apelează și la multe costume pentru a defini timpul acțiunii. Pentru personajele mătușa Mary, bunica și Judy, regizorul alege soluția vetustă a perucilor; rolurile sunt însă creionate credibil de Delia Nartea, în special cel al soției unchiului Peck.

Ioana Anastasia Anton (Mititica) și Șerban Pavlu (Unchiul Peck)

Vizualizarea teatrală exagerată, lipsită de intenții coerente pentru construcția atmosferei necesare situațiilor, degradează sensul relațiilor prin intervenția unor efecte penibile. La toate, mai contribuie și lumina stângaci manipulată și în plus proiecțiile. Ilustrarea teatrală a tematicii propuse de piesă despre o iubire nepermisă, ce nu are referire la pedofilie, este confuză, fără o bază motivată prin text, dornică de artificii metaforice fade, imaginate de regizor și scenograf. De pildă, Mititica nu poate fi … păpușa Barbie !

         Spectatorii sunt primiți în sala mică a acestuiu studiou prin … proiecții filmate în epoca acțiunii, selectate din filme alb-negru, zgomotos expuse ca sonor, despre păpușa Barbie sau Marilyn Monroe, etc. Adeseori proiecțiile dublează pleonastic situațiile, un exemplu fiind și monologul unchiului aflat la pescuit. Spre finalul reprezentației, regizorul uită de proiecții.

Ioana Anastasia Anton (Mititica)

 Viziunea regizorală cu pretenții de originalitate, aplică efecte inutile și deranjante pentru spectatorul aflat într-un spațiu intim, neconvențional, și jonglează cu stiluri de expresie diverse, de la cel realist, la suprarealism. Spectacolul lui Eugen Gyemant este salvat prin unele prestații actoricești personale, în prim-plan fiind Ioana Anastasia Anton în rolul principal, Mititica, interpretat cu intenții sincer trăite interior pentru a arăta naivitățiile feminității unei copile. Actrița reușește o performanță prin naturalețea combinării trecerii prin vârste diferite și importante ale feminității, anunțate mereu de proiecții. Când în prezentul acțiunii fiind, când copilă, când adolescentă, când inocentă în erotism și întoarcerea la copilărie, când matură, Ioana Anastasia Anton își desenează pregnant personajul, ca într-un film de analiză psihologică. Interpretarea sa ruptă de contextul vizualizării generale a piesei, impune excelent substratul scrierii și transmite emoție publicului.

Ioana Anastasia Anton (Mititica) și Șerban Pavlu (Unchiul Peck)

 Chiar dacă nu este apropiat din punct de vedere al charismei personale de profilul unchiului Peck, actorul Șerban Pavlu reușește admirabil să sugereze intențiile bărbatului atras inconștient la început, de farmecul naivității unei copile. La nuanță, actorul definește profilul lui Peck, un bărbat care își are și nefericiri personale în comunicarea cu familia, cu societatea. Distribuția se completează prin interpretarea unor personaje argument al conflictului major, unele corect sugerate în ciuda exagerărilor regizorale, de Delia Nartea (mătușa Mary, bunica și Judy) și Alexandru Conovaru (bunicul și Jerome). Smaranda Caragea însă,  cade în plasa efectelor derizorii regizorale atribuite personajelor Sally și mama. Actorii, în special Ioana Anastasia Anton și Șerban Pavlu, reușesc să transmită mesajul substanțial al scrierii în câteva scene ireproșabil derulate într-un spațiu de joc intimist încărcat inutil de efecte de imagine și completate de o sonorizare excesivă.

         “Cum am învățat să conduc”, titlu cu intenție metaforică pentru “cum pot învăța să îmi conduc sentimentul iubirii”, este un spectacol rezultat din ambițiile unui tânăr regizor care a ignorat însă, ilustrarea și analiza profundă a miezului psihologic provocator al tematicii. Rezultatul este un spectacol lung, de aproape două ceasuri, sufocat de o vizualizare scenică neconvingătoare. Oricărui regizor, maestru consacrat sau tânăr cu har cum a confirmat a fi prin alte spectacole și Eugen Gyemant, i se poate întâmpla realizarea unor spectacole neîmplinite.