EVENIMENT CE VA RĂMÂNE ÎN ISTORIA CULTURII NOASTRE
A fost o dată ca niciodată
… și sâmbătă, 18 aprilie, 2015 s-a ridicat “cortina” peste șantierul lucrărilor
începute în martie 2011 de refacerea și consolidarea edificiului Teatrului Național “I.L.Caragiale”.
Prin noile spații generos oferite nu numai teatrului, ci și pentru expoziții,
lansări de carte și alte manifestări culturale, Naționalul s-a transformat
într-un adevărat centru cultural. Finalizarea reușită a proiectului de renovare
rămâne o mare bucurie, când pe plaiul mioritic cultura este tratată ca o
Cenușăreasă.
În cei peste 150 de ani de existență,
Naționalul bucureștean a avut o istorie frământată. Pe scurt, amintim că și-a
început viața în 1852, ca Teatrul cel Mare, în clădirea barocă de lângă Palatul
Telefoanelor de astăzi, de pe Calea Victoriei. În 1875 a fost botezat de
Alexandru Odobescu, Teatru Național. Trecut-au anii și în 24 august 1944, când
venise “eliberarea” rușilor pentru români, în urma unui bombardament, teatrul e
distrus de incendiu. În zilele noastre, o echipă inspirată de arhitecți a
folosit documentarea și a construit modernul Hotel Novotel, ce are însă, la
bază, intrarea ce amintește de intrarea în sala barocă a Teatrului cel Mare.
Naționalul va funcționa mulți ani, în două săli: Comedia – astăzi, sala Majestic a Teatrului
Odeon și Studio din Piața Amzei – astăzi, Teatrul “Ion Creangă”, unde
spectatorii așteaptă de câțiva ani să se finalizeze lucrările de renovare. În
1952 primește botezul de Teatrul Național “I.L.CARAGIALE”, ca în la începutul
anilor ’70 să îi fie construit un sediu nou pe Bulevardul Nicolae Bălcescu,
vizavi de Universitate, în urma proiectului conceput de prof.arh. Horia Maicu,
prof.arh. Romeo Belea (șef de proiect complex), prof.arh.Nicolae Cucu, având drept
consultanți pe meșterii teatrului românesc, regizorii Sică Alexandrescu, Liviu
Ciulei și Horea Popescu. Complexul teatral avea prin construcție un “acoperiș”
simbolic numit “pălăria lui Caragiale”. În afara Sălii Mari, inaugurată în
decembrie 1973, s-au deschis pe rând, Sala Mică – Studio (1974) și Sala Atelier
(1975). Un nou incendiu în 1978, distruge total Sala Mare. Intervine atunci, un
alt ghinion pentru Național, “primul arhitect al țării, Ceaușescu” dă
“indicății” să se dea jos “pălăria lui Caragiale”, să se înalțe clădirea, Sala
Mare să devină un fel de sală de congrese comuniste cu peste o mie de locuri.
Punerea în practică a “indicăților” îngreunează clădirea cu 1.200 de tone, pe
aceiași vechie fundație și devine astfel, una din construcțiile cu mare risc
seismic. Îi mai lipsea atunci doar, bulina roșie ce în prezent indică gradul de
periculozitate seismică a multor clădiri din Capitală, printre ele fiind și Teatrul
“Nottara”! Acum, clădirea complexului cultural rezistă și la un seism de nouă grade.
În 2005, directorul și managerul
Naționalului, devine Ion Caramitru și se preocupă de inițierea unui studiu
asupra rezistenței clădirii la seisme, cât și de recuperarea Sălii Studio ce
fusese atribuită cu câțiva ani în urmă, Teatrului de Operetă. Cu finanțare de
la guvern și de la Banca pentru Dezvoltare a Consiliului Europei, lansează în martie
2011, lucrările proiectul de renovarea și consolidarea teatrului, estimat la 65 de milioane de euro. Lucrările sunt dirijate de prof. dr. arh
Romeo Belea, unul din realizatorii clădirii vechi, acoperită de “pălăria lui
Caragiale”. Treptat sălile vechi intră în renovare și începe și construcția
unor săli noi. Trebuie subliniat că în acești ani de construcție, activitatea
Teatrului Național nu a încetat. S-a repetat ca într-un teatru obișnuit, s-au
dat numeroase premiere în fiecare stagiune, actorii repetând în admosferă de
șantier, în zgomot de picamere. Merită toată stima această trupă admirabilă și
forța managerului Ion Caramitru care alături de constructori harnici și
serioși, au dus la bun sfârșit reconstruirea clădirii ca teatru cu șapte săli
(!), dar și ca un adevărat centru cultural ce este considerat a fi de prim rang
în Europa.
Treptat au apărut dornice de aplauzele
publicului, o nouă sală, Sala Mică, în 9
octombrie 2012, oferind premiera “Două loturi” de I.L.Caragiale, regia Alexandru
Dabija, iar în 16 decembrie 2012, Sala Media cu
premiera “Năpasta” de I.L.Caragiale, în regia lui Radu Afrim, marcând “Anul
Caragiale”. În 4 octombrie 2013, se inaugurează cea de a treia sală nouă – Sala Pictură cu “Micul infern” de Mircea Ștefănescu în
regia lui Mircea Cornișteanu, ca în 11 octombrie 2013 să fie redeschisă Sala Studio ce aparținuse Teatrului de Operetă, cu
“Revizorul” de Gogol, în regia lui Felix Alexa. Imediat, în 3 noiembrie 2013
intră în circuit renovată și Sala Atelier cu
premiera “Nebun din dragoste” de Sam Shepard, în regia lui Claudiu Goga.
Atenție, trei din aceste săli sunt dotate tehnic pentru a fi modelate – în stil
casic italian sau arenă și tehnica necesară scenei e de ultimă generație.
În 18 aprilie, se redeschide complet
renovată în altă formulă clasică, Sala Mare;
este redimensionată, are numai 900 de locuri, cu loji pe două etaje și o
atmosferă intimă. Scena este dotată tehnic modern, acustica și vizualizarea
fiind perfecte din orice loc al sălii. Celor șase săli inaugurate, li se va
alătura una sus … pe “pălăria lui Caragiale” dedicată în principal, unor
stagiuni estivale. Teatrul Național își asumă sloganul – “ UN TEATRU NOU PENTRU
UN PUBLIC NOU” prin care definește activitatea din cele șapte săli. Rămâne și
la inspirația creatorilor înfăptuirea unor spectacole care să servească acest
slogan.
Reușita refacere totală a Naționalului
bucureștean, înscrie în cartea de onoare a istoriei, numele celor ce au dăruit
cu mult efort concetățenilor săi această CETATE CULTURALĂ, modernă, de rang
european. “Jos pălăria!” în fața constructorilor, arhitectului Romeo Belea și
managerului Ion Caramitru și echipei teatrului care a continuat activitatea
patru ani în timpul lucrărilor pe acest șantier.
AMESTEC DISCUTABIL DE INTENȚII TEATRALE
(“ÎNSIR’TE
MĂRGĂRITE” – premiera de inaugurare a Sălii Mari)
O personalitate de valore a artei
teatrale, Dan Puric, pășește în timp pe calea impunerii unui “altfel de teatru”
special, ce nu poate fi numit nici teatru nonverbal, nici teatru-dans, nici pantomimă.
A creeat chiar o școală pentru intenția sa și o trupă strălucită –
Passe-Partout. Dan Puric și trupa sa au oferit spectacole memorabile, fie în
sala de pe Lipscani unde au activat mult timp, fie chiar în vechia Sală Mare a
Naționalului. Încearcă acum, cu “Înșir’te mărgărite” după Victor Eftimiu,
“versiunea scenică de Dan Puric”, să îmbogățească intenția stilului de teatru
special. Proiectul său se dorește inovator, spectaculos prin îmbinarea
dansului, pantomimei și cuvântului lui Victor Eftimiu. Ambițiosul său concept
regizoral, pornit de la piesa – poem feeric, înșiră multe “mărgărite” vreme de
patru ceasuri (!), dar amestecul de intenții teatrale are un rezultat tematic
confuz.
Piesa în versuri a fost scrisă în prima
variantă de Victor Eftimiu – dramaturg, poet, prozator, în 1910, când la 21 de
ani era un boem tânăr venit la Paris. În 1911, când are loc premiera la Teatrul
Național, completează scrierea pariziană a poemului dramatic feeric, cu actul
întâi prin care începe și astăzi “Înșir’te mărgărite” în spectacolul pentru
inaugurarea Sălii Mari. Acest act parcă este inspirat din “Regele Lear” prin
dorința lui Alb-Împărat de a își mărita cele trei fete. Cea mai mică, Sorina,
nu îl acceptă pe Buzdugan, fiind îndrăgostită de Făt-Frumos care ca în basm,
firește, o iubește pe Ileana Consânzeana, răpită de Zmeul Zmeilor. Surpriza
basmului este prelucrarea de către Victor Eftimiu a personajelor Zmeul și
Făt-Frumos, în special, care au un altfel de construct. Zmeul trăiește un
destin nefericit, este rodul iubirii din tinerețe cu un tânăr demonic care a
părăsit-o, a celei devenită acum Vrăjitoarea. La Victor Eftimiu, Zmeul apare ca
un revoltat pe destinul său, un căutător al iubirii sincere, un suflet
duplicitar cu răul moștenit de la necunoscutul tată și dorința firească de
prețuire și de dragoste. Pe un alt plan e dezvoltat Făt-Frumos, un luptător
naiv și egoist, chiar prostovan, mobilizat de dorința de a cuceri iubirea
Ilenei răpită de Zmeu. Dramatismul și feeria basmului clasic sunt transformate
original de Victor Eftimiu într-o pledoarie pentru prețuirea binelui și
iubirii. Piesa stă la baza versiunii lui Dan Puric care amplifică însă,
intențiile inițiale ale dramaturgului prin trimiteri teatrale vizuale la
credința în Dumnezeu și demnitatea românilor. În proiectul lui Dan Puric de
teatru special, rostul replicii devine doar pretext pentru “traducerea”
scenică, în principal prin expresie corporală și veșmintele personajelor.
Rezultatul este un amalgam de dans, pantomimă, muzică și replică sau monolog,
mai puțin prin relații cu sens între personajele cheie.
În mărturia sa sensibilă din caietul
program de sală, Dan Puric amintește printre altele, de cuvintele de la început
de secol XX ale lui Gordon Edward Craig, regizorul și teoreticianul pentru care
actorul era o “supramarionetă” și arta regiei trebuie să se elibereze de
servituți față de text – “…secolul XXI va descoperi un vehicul care să
transporte mai onest și mai rapid simțămintele și gândurile noastre”. Dan Puric
încearcă să descopere acest “vehicul” magic și aplică gândirea sa excelent
materializată pe scenariile proprii cu trupa Passe-Partout, pe “scenariul” lui
Victor Eftimiu. Folosește în principal ansamblul de 40 de interpreți din trupa
Passe-Partout ca să rezume conceptul regizoral. Firește, trupa are nevoie de
muzică și acesteia i se atribuie un rol important și prin viziunea regizorală,
spectacolul nefiind însă, un musical. Alege un potpuriu melodic bogat, de la
compoziții cunoscute și specifice melodic diverselor țări, până la folclorul
nostru, accente principale revenind compozițiilor celebrului Gheorghe Zamfir.
Ilustrația muzicală este variată și atractivă, cu intenția de a servi ideile
regizorului exprimate în principal prin mișcare și dans. Adeseori regia impune
un … “ralanti” ilustrării vizuale, mult prea încetinite pentru a transmite prin
expresie corporală esențe ale conflictului dictat de poveste. Spectacolul nu
are ritm, chiar dacă intervin scene de dans exploziv ritmice. În ansamblu
reprezentația devine o înșiruire de scene ca într-un spectacol de varietăți și
prin coregrafia neinspirată a majorității momentelor de dans realizate de
coregrafii – Svetlana Zotina și Gabi Blodoi. Coregrafia practică o linie de
expresie standard, rezumată la formula banală a pașilor spre dreapta sau spre
stânga spațiului scenic. Este surprinzător cum expertul Dan Puric în mișcare, a
acceptat această coregrafie inspirată parcă din trista “Cântare a României”.
Coregrafia nu servește și exploatează nici numeroasele și excelentele costume
create cu fantezie de Doina Levintza. Trupa execută conștiincios linia
coregrafică propusă, dovedind și mult efort în schimbarea rapidă a costumelor,
ca într-un teatru de revistă.
Spectacolul debutează prin festivitatea
de la curtea lui Alb-Împărat pentru alegerea soților celor trei fiice. Se
succed dansuri diverse din țările lumii, cu scurte momente de pantomimă cu sens
comic, căznit realizate. “Personajul-dans” activează și în partea următoare a
poveștii în care feeria ar trebui să își spună emoțional cuvântul, numai că
rostul său nu se face simțit. Din tot acest amalgam de mișcare și dans, din
scenele ce pot impresiona cu adevărat, rămâne cea extraordinară ca forță, sens
și substrat pentru tematica reprezentației, a Zmeului (Dan Puric) și
“spiridușilor” săi în negru, dansând step (coregrafia Gabi Blodoi). Sunt
apropiate acestei scene de virtuozitate expresivă și momentul folcloric în care
intervin babele satului sau lupta cu săbii. În rest se dansează corect ca la
revistă și nu într-un spectacol teatral pe solicitările “scenariului”.
Obligatoriu “versiunea scenică”
solicită și intervenția cuvântului, replicii în versuri a dramaturgului.
Regizorul încearcă adaptarea expresiei corporale și la cea verbală. Sunt
recitate tirade patetic, dar replica nu mai prinde forță emoțională, fiind
sufocată de dominația muzicii, dansului și mai ales de foarte lungile “pauze”
de relatare expresivă prin mișcarea cu încetinitorul pentru a sublinia stările interioare ale personajelor centrale,
aflate în situații dramatice. Personajele în această înghesuială de stiluri de
expresie, devin marionete, își pierd consistența. Actorii sunt îndrumați să
considere doar un pretext personajul pentru a servi demonstrația că binele
credinței în Dumnezeu poate învinge răul. Din cele 21 de personaje ce intervin
cu replică în poveste, se reține totuși, interpretarea substanțială a celor ce
sunt piloni centrali ai conflictului. Este admirabilă Maria Dinulescu în fata
cea mică, Sorina care își dorește un soț iubit de ea, și nu ales de părinte.
Starea căutării iubirii adevărate marchează continuu expresiile trecerii
Sorinei prin “aventura” feerică a vieții, actrița trăind replica, iar mișcarea
motivează gestual conținutul ei. Actrița impune emoțional personajul și prin
atenția configurării cu precizie a relațiilor cu fiecare din preajma sa. Cu
fină ironie prezintă Constantin Dinulescu pe Alb-Împărat, cu grijă pentru
evidențierea sensurilor multiple ale replicilor și al ținutei în funcție de
relații, reușind să propună perceperea unui personaj complex. Firește, Dan
Puric se detașează prin momente deosebite în rolul Zmeului prin harul său rar
de expresie și trăire interioară. Actorul dorește ca Zmeul său să fie un suflet
chinuit de tristeți interioare, mai puțin un revoltat pe demersurile destinului
său. Carmen Ionescu propune o altfel de Vrăjitoare, umană, o femeie care
tăinuiește suferința propie pentru viața fiului, Zmeu. Se remarcă de asemenea,
Irina Cojar (Ileana Cosânzeana), Ștefan
Ruxanda (Făt-Frumos) sau Gavril Pătru (Buzdugan). Ireproșabile rămân și
aparițiile celorlalți colegi de distibuție care servesc un spectacol maraton.
Cinzeci de interpreți – actori, membrii
din ansamblul Pass-Partout, un grup de tineri balerini, înfăptuiesc acest mult prea
lung spectacol, ce nu este nici feerie, nici poetic, nici musical, ci o
demonstrație de forțe creatoare pe diferite tronsoane, alăturate printr-un
montaj ce nu servește coerent tematica scenariului. Lor li se alătură și
intervențiile de “animație video-proiecții”. În special în prima parte sunt
folosite ingenios ca desen drept contrapunct vizual semnificativ pentru
diferite situații. Se trece apoi, la unele imagini filmate cu unii actori, ca la
teatrul de revistă, ca spre final să se ajungă la intervenția imaginlor cu
icoane.
Decorul este minimalist impus de Doina
Levința, lăsând scena liberă desfășurării de forțe. Scenografa contribuie însă,
substanțial la imaginea generală prin numeroasele costume, fiecare cu
personalitatea sa pentru a servi ideea de feerie, fragil speculată regizoral.
Doina Levința este un artist de excepție, întodeauna grijuliu ca tot ce propune
prin scenografie – decor și costume -, să aibă consistență și credibilitate, să
impresioneze, să transmită emoție. Adeseori are însă, nevoie de o colaborare
perfectă cu autorul conceptului regizoral.
“Înșir’te mărgărite” poate fi
considerat un experiment dezvoltat de Dan Puric pentru a impune un stil teatral
novator. Din păcate, experimentul nu devine și convingător! Spectacolul este
mult prea lung, aglomerează “efecte” de dans, muzică, pantomimă, mișcare,
recitarea replicii și îi lipsește forța provocării emoționale coerente de a te
apropia cu gândul de un altfel de "basm".