“ OBSESSION “ – TEATRUL ÎN CULISE

O INEPȚIE !

"Teatrul în culise” este un nou teatru independent din Capitală, înființat de fondatorii Asociației Culturale “În Culise”, Cristian Bajora - regizor și Ștefan Nistor - actor, la sfârșitul anului 2011; primul este absolvent al Facultății de Film și Televiziune a Universității Media – clasa Dan Pița și cel de al doilea absolvent al Universității Hyperion – clasa Virgil Ogășanu. Inițiativa este demnă de laudă, dar rămâne să confirme menirea sa culturală spectacolele din repertoriu. În câteva luni numai, repertoriul a oferit patru premiere în regia lui Cristian Bajora cu texte ale dramaturgilor noștri – Matei Vișniec, Ștefan Caraman și Valentin Nicolau – care din motive obiective nu le-am vizionat, ultima premieră fiind “Obsession”. “Piesa este o dramatizare după o idee de Edith Negulici”. Dramatizare după al cui text ? Așa- zisul spectacol este integrat “genului Act – Performing” cum anunță site-ul teatrului, deci orice este posibil. “Dramatizarea” unei “idei” se precizează că presupune “întâlnirea cu noi înșine și cu monștrii dinăuntrul ființei noastre” ! Să vedem care ar fi provocarea de a ne “întâlni monștrii” personali …

… Într-o săliță de mărimea unui living dintr-un apartament vechi, sunt invitați să stea înghesuiți, în picioare, în jur de 20 de spectatori. Vor privi peste 15 minute, uimiți, ceea ce li se propune, scene fără percutarea vreunei replici. Un băiat frumușel, cu o țigară neaprinsă în mână, stă pe o canapea, și de-a dreapta și stânga sa, două fete în picioare, cu spatele la public, purtând un fel de furouri, se dau cu capul de zid peste cinci minute, într-o criză de nebunie. Băiatul nu se uită la ele, pare că visează la ceva. Machiate strident, fetele se întorc în cele din urmă spre public. Una va mima penibil … masturbarea, cealaltă îmbrățișări drăgăstoase cu un iubit nevăzut. După mai mult de zece minute, intervine un tânăr micuț, îmbrăcat ciudat, cu o expresie malefică și face schimb de țigări cu băiatul de pe canapea. Lipsa replicii e înlocuită de o continuă ilustrație muzicală, să-i spunem psihedelică, pe care spectatorul o va întâlni și în partea a doua a reprezentației. Și cu asta gata cu prima parte, în care generos bănuim că se intenționa evocarea iubirilor din delirul celui de pe canapea. Dintre interpreți am recunoscu numai pe Iulian Glița în rolul "maleficului", actor întâlnit și la Teatrul Luni. Dânsul, alături de scenograful Doru Zanfir, semnează și “regia” la “Obsession”. După cele aproximativ 15 minute ale “improvizației” despre … dragoste, publicul este poftit pe un hol și așteaptă vreo 20 de minute ca o altă “echipă” de spectatori să urmărească prima parte. “Echipele” se vor reuni apoi, și tânărul cu expresie malefică le va pofti să urce un etaj pentru a vedea … urmarea inepției acestui “proiect” cu pretenții teatrale. Va pătrunde într-un alt “living” mai mare, va descoperi niște scaune așezate ca la “teatrul clasic” și va respira greu pentru că sala e sufocată de fum. Efectul arhicunoscut al multor regizori ! Pe pereții din față, va zări niște nișe, decorate cu fâșii de plastic precum cele de protejat mâncarea din frigider. În două dintre nișe, va descoperi o fată și un băiat care prin ținută ar vrea să sugereze imagini de fetus. Când vor coborâ din nișe vor fi legați cu un fel de cordon … ombilical. La ușa intrării în noua sală, rămâne un băiat, care va înainta spre centru și va rosti strident un fel de monolog, greu de înțeles, bănuim a fi despre iubirile personajului. Monologul său va fi dublat de mișcarea haotică a cuplului legat de cordon. În acest rol am recunoscut pe Daniel Iordan, absolvent UNATC în 2001, clasa regretatului dascăl Ion Cojar, care a mai participat și la spectacolul “Danaidele” regizat de Silviu Purcărete. Personajul său va tăia cordonul cuplului în final, și aproximativ vreo două minute publicul va rămâne în întuneric pentru că se oprește și lumina confuză din sală. Intenția ar fi să mediteze la ce i s-a prezentat în cele peste 35 de minute. Meditația îi va fi tulburată de personajul cu expresie diabolică din prima parte, care va băga capul pe ușă câteva secunde, să vadă starea în care se află spectatorii ! Spectatorii vor țâșni rapid din sală când li se va permite, iar comentariile auzite în jur nu pot fi reproduse. Exchibiționismul realizatorilor i-a plictisit, i-a dezgustat, nu a reușit să le comunice nimic coerent, logic, să le transmită convingător emoție și provocare la gândire. Să le răscolească “monștrii dinăuntrul ființei ” cum au pretenția realizatorii acestei inepții teatrale.

“Obsession” nu este un spectacol, nici măcar unul cu intenția de “experiment”. Amintește celor care au studiat la IATC, doar de improvizațiile jalnice din prima lună de studii ale celor fără imaginație, cultură elementară, fără de talent. În distribuția care nu indică și ce partituri interpretează, se întâlnesc numeroși absolvenți ai universităților cu facultăți de teatru. Pe unii i-am recunoscut. Alții sunt greu de identificat precum Mihai Stănescu, Florin Munteanu, Bianca Mateescu, neafirmați prin nimic în viața artistică. Lor li se mai alătură conform înșiruirii de nume de pe afiș, Ioana Mărcoi – absolventă UNATC în 2009, Andreea Mateiu - doctorant la UNATC la Arta Actorului și Cornelia Ccu – absolventă în 2011 a Universității Hyperion. Sunt o echipă tânără, dar prestația lor demonstrează , din nou, criza învățământului nostru teatral dacă au acceptat distribuirea într-un astfel de “proiect” jalnic vizualizat cu intenția primitivă de a “trece peste spațiul convențional”, cum ambiționează cei de la “Teatrul în culise”, cu prețul biletului între 15 și 20 de roni.

În site-ul teatrului se mai anunță și ambiția de a “recâștiga publicul tânăr îndepărtat de cultură” ! Cum ? Prin oferta unor astfel de “proiecte” alarmant “îndepărtate de cultură” ? Pe acest public l-au câștigat de mult, teatre independente precum Teatrul Act sau Teatrul Luni, prin spectacole remarcabile ori prin experimente novatoare pentru estetica teatrului.

P.S. Un tânăr spectator, Mocanu Cristian, după ce a vizionat “Obsession” a trimis către site-ul teatrelor un “Manifest: de Ziua Mondială a Teatrului – RENUNȚ LA TEATRU !” Își argumentează ireproșabil revolta sa pentru actuala ofertă a “Teatrului în culise” căruia consideră că “i-a fost prizonier”. Pun la dispoziție acest “Manifest” celor interesați.

“ SPIRITUL DE FAMILIE “ – TEATRUL DE COMEDIE ( Sala “ Radu Beligan “ )

“ LECȚIA “ MEȘTERULUI RADU BELIGAN

În urmă cu cincizeci de ani, Radu Beligan înființa Teatrul de Comedie, unde a și interpretat diverse roluri în spectacole memorabile, iar astăzi, sala mare a teatrului îi poartă numele. Se întoarce după patru decenii la Teatrul de Comedie în calitate de regizor și oferă o solidă “lecție” de regie cu spectacolul “Spiritul de familie”, o încântătoare comedie de moravuri de Eric Assous.

Dramaturgul contemporan născut în Tunis, stabilit în Franța, este scenarist și regizor de teatru și film, distins cu numeroase premii. Radu Beligan și Liviu Dorneanu au tradus piesa scrisă cu dibăcie de Eric Assous, prezentată în premieră pe țară. Personajele sunt fără cusur construite. Sporesc consistența comicului situațiilor, conflictele dintre cuplurile a trei frați invitate la inaugurarea locuinței unuia dintre ele, cărora li se alătură invitata “specială”, o tânără nurlie. Piesa, o comedie de moravuri apropiată de stilul comediei bulevardiere, are la bază o fină analiză psihologică a personajelor desprinse din realitatea curentă.

Radu Beligan este o personalitate unicat în peisajul nostru teatral , cu o vastă experiență, care deține cheia “teatrului adevărat”. Are știința că primul pas al exprimării scenice a unui concept regizoral este actorul , interpretarea sa și relațiile dintre personaje. “Lecția” de regie a meșterului Radu Beligan constă în atenta urmărire a rostirii replicii și valorificării textului și subtextului de către actorul transpus cu firesc în personajul atribuit, cât și prin susținerea continuă prin gest, expresie, mișcare, a relației acestuia cu partenerii, chiar și când îi lipsește sprijinul rostirii replicii. “Spiritul de familie” aparent pare o comedie ușor de înfăptuit scenic, dar acest gen teatral fără descifrarea atentă a regizorului față de sensurile scrierii, își poate pierde din substanța comică dacă acesta se rezumă doar la efecte vizuale. Regizorul Radu Beligan propune un spectacol de comedie cuceritor, bogat în sensuri, fără “metafore” vizuale inutile, pentru că nu uită în nici un moment de rostul actorilor în interpretarea personajelor.

Pentru imaginea generală a reprezentației , regizorul apelează la Puiu Antemir - decorul și Lia Manțoc – costumele, care se achită apreciabil de misiunea lor. Casa familiei Francky și Nicole în care se petrece acțiunea, scenograful Puiu Antemir o imaginează scenic funcțional, cu o linie plăcută privirii și prin trimiterea spre grădina luxuriantă care ar îngrădi-o. La rândul său, Lia Manțoc prin eleganța costumelor desenate pe tipologia personajelor, susține atmosfera solicitată de scriere.

Prin grija regizorului, actorii reușesc în marea lor majoritate, evoluții ireproșabile . Sporește tensiunea comică a conflictelor, cuplul gazdă, interpretat de Dorina Chiriac (Nicole) și Marius Drogeanu (Francky). Este greu de recunoscut prin ținută, Dorina Chiriac, adorabilă prin modul în care o caracterizează pe Nicole ca o drăgălașă gazdă , puțin nervoasă pentru atribuțiile sale de gospodină naivă. Nicole a sa pare copilăroasă, dar va dezvălui spre final și problemele sale ascunse. În Francky, soțul aparent modest, docil , Marius Drogeanu prin firescul expresiei susține echilibrul comic al situațiilor, și iscusit punctează duplicitatea personajului.

Un alt cuplu, cel invitat la inaugurarea casei lui Francky este excelent interpretat de Lamia Beligan (Mathilde) și Marius Florea Vizante (Yvan). Pretențiile de profesoară intelectuală, distinsă și plictisită de serbarea cumnatului, Lamia Beligan le impune din primul moment al apariției Mathildei în scenă. Apoi cu îndemânare în folosirea expresiei dezvălie bănuielile ce frământă interior personajul și îi amplifică nemulțumirile. Lamia Beligan trăiește dramatic situațiile , rezultatul fiind degajarea unui comic plin de savoare. La rândul său Marius Florea Vizante prezintă la nuanță profilul avocatului perfid, șmecher, parcă desprins din realitate. Cu umor subtil actorul îi dă viață credibilă lui Yvan.

Celui de al treilea cuplu, doctorul dentist David și consoarta sa Christelle, preocupată cu afaceri imobiliare, Sandu Pop și Delia Seceleanu, îi exploatează datele esențiale. Cu abilitate , de la o reblică la alta , Sandu Pop sugerează vinovățiile soțului afectat de situația în care se află. Autoritatea soției, om de afaceri cu bani , persoană distantă în relațiile cu rudele din preajmă, Delia Seceleanu le redă convingător. Actrița manevrează comicul replicii și situațiilor, dar în actul trei, când și ritmul reprezentației scade, exagerează uneori în expresia atitudinilor lui Christelle căreia îi acordă o tentă vulgară.

Nu este ultima Talia prin importanța pe care o are în conflict această tânără femie ce sucește candid mințile bărbaților, rol distribuit Mirelei Zeța. Remarcabilă este interpretarea actriței care fructifică fermecător candoarea unei femei în credința că totul e firesc , chiar și orice relație pasageră cu un bărbat. Degajă mult haz atitudinile Taliei, nedumeririle ei în fața situațiilor ce irită pe ceilalți invitați din casa lui Francky. Subliniem că meritul actorilor sporește prin permanenta relaționare susținută între personajele interpretate, prin prezența activă în diverse situații la care doar asistă, fără replică.

“Spiritul de familie” este o reușită a Teatrului de Comedie în care se valorifică echipa de actori a colectivului său prin mâna forte a meșterului Radu Beligan pentru care un spectacol prin viziunea regizorală înseamnă “teatrul adevărat”. La 93 de ani, activ, Radu Beligan susține o “lecție” de regie tinerilor aspiranți la această profesie, iar rezultatul este un spectacol de comedie de calitate care poate mulțumi pe oricine și va atrage publicul multe stagiuni.

“ BĂIATUL DIN ULTIMA BANCĂ “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “ (Sala AMFITEATRU)

O “ LECTURĂ “ SCENICĂ SCHEMATICĂ

Cei care concep selecția repertorială a primei scene a țării au optat pentru scriitorul spaniol contemporan, multipremiat în țara sa, Juan Mayorga, doctor în filosofie, prozator, poet și dramaturg. Una din piesele sale, “Hamelin” a văzut luminile rampei și la noi. Juan Mayorga practică o scriitură dramatică specială, în care se simte pe deplin pregătirea culturală și aplicația către proză și poezie. În “Băiatul din ultima bancă” încearcă să comenteze mai multe teme privind rolul artei, literaturii, dar și problemele adolescenților, ale familiei și societății actuale. Toate sunt atacate prin relatările unui adolescent, Claudio (Rareș Florin Stoica), exprimate din punctul său de vedere, subiectiv, dar și prin stimularea sa de către profesorul German (Mihai Călin). Acesta sesizează capacitățile elevului de scriitor și îi stimulează calea inspirației aleasă de Claudio prin pătrunderea în intimitatea a două familii. Conflictul dramatic este construit original. Prsonajele devin doar argumente pentru definirea situațiilor dramatice. Scriitura piesei cu sens simplist moralizator, se apropie de stilul prozei, dublată fiind de un subtext poetic. Piesa este originală și lansează multe capcane pentru ilustrarea scenică.

Regizorul Theodor Cristian Popescu urmărește intenția “traducerii” scenice a unui scenariu de film, cu multe secvențe, practicând o ilustrare teatrală fragilă, schematică, a impresiilor despre viață surprinse în “jurnalul” unui adolescent. Poezia subtilă a scrierii este anulată prin această viziunea regizorală rigidă, prin specularea doar a subiectivismului adolescentului care relatează diverse constatări surprinse în familia Rafa . Spectacolul rezultat este tern, nu transmite emoție, nu provoacă spectatorul la judecarea personală a relațiilor dintre generații și idealurile fiecărui reprezentant al ei. Confuzia rezumării piesei, doar la povestirea “jurnalului” unui tânăr, deziluzionează și plictisește spectatorul din stal, chiar dacă regia îl ia, uneori, drept partener direct prin plasarea în sală a familiei profesorului. Un text complicat tematic e tradat scenic simplist, banal, și nu captează interesul publicului prin implicarea în tensiunea situațiilor relatate. Decorul imaginat de stimații scenografi Liliana Cenean și Ștefan Caragiu, se rezumă la niște schele metalice prin a căror funcționalitate se pot sugera diverse spații pentru situațiile surprinse de Claudio în “jurnalul” său. Costumele sunt lipsite de aplicare spre personalitatea personajelor. Încearcă a impune o sugestie pentru atmosfera reprezentației, doar ilustrația muzicală datorată lui Vlaicu Golcea. Lumina este dirijată haotic și nu sprijină interpreții.

În personajul principal, Claudio, regizorul îl distribuie pe Rareș Florin Stoica. Tânărul demonstrează că deține date personale pentru a fi un viitor actor, prin relatarea sensibilă, la nuanță, a stărilor prin care trece adolescentul Claudio. Pentru Rafa, colegul de clasă al lui Claudio, regia apelează la Andrei Chiran. Acesta însă, arată lipsa îndrumării capacităților sale de expresie, iar personajul său devine o schemă, exagerând în sublinierea nemulțumirilor și preocupărilor lui Rafa. Cei doi tineri actori la care a apelat regizorul, sunt la început de drum în profesie, fiind absolvenți ai unor universități de artă din promoția 20011. În German, profesorul de literatură, un alt pilon central al acțiunii, întâlnim un actor important al Naționalului bucureștean, pe Mihai Călin. Cu abilitate actorul dă viață credibil personajului, interacționează cu partenerii și cu publicul. Brândușa Mircea este Juana, soția profesorului. Dramaturgul nu personalizează relațiile acestui cuplu, care dezbate numai tematica artei, creației. Actrița reușește să sugereze plauzibil preocupările Juanei. În cazul cuplului conjugal al părinților lui Rafa, autorul face trimiteri spre actualitatea societății căreia aparține această familie. Tatăl lui Rafa este un om de afaceri, iar frământările ocupației sale îl fac a fi neglijent în relațiile cu membrii familiei. Dan Tudor sugerează cu măsură în expresie ironia atribuită de dramaturg caracterizării acestui personaj înstrăinat de familia sa. Diana Dumbravă realizează profilul soției neinteresate de cei din preajmă, plictisită de viața de familie. Regia nu a urmărit însă, amplificarea sensurilor relațiilor dintre personaje, interpretarea actorilor este corectă, dar nu are adeseori, substanță emoțională convingătoare.

“Băiatul din ultima bancă” prin regie, devine un spectacol lipsit de claritate, o lectură modestă pagină cu pagină a unui posibil “jurnal”, înfăptuită teatral simplist, care îi neglijează poezia și sensurile.

P.S. Printr-o nouă conferință de presă, Naționalul bucureștean a comunicat etapa actuală a renovării și modernizării clădirii . Lucrările sunt pe drumul cel bun conform proiectului. Teatrul Național “I.L.Caragiale” va oferi publicului , la finalul renovării progamată în 2013, șase săli de spectacol (!!!), dintre care una pe “acoperiș”, în aer liber, dedicată unei stagiuni estivale. TNB va dispune de SALA MARE cu maximum 900 locuri, Sala MICĂ (fostă a Teatrului de Operetă) cu 598 locuru, SALA STUDIO cu 300 de locuri, SALA ATELIER cu 300 de locuri, SALA PICTURĂ cu 286 locuri și SALA AMFITEATRU în aer liber. Așteptăm ca aceste săli să fie și “botezate” cu nume de referință pentru cultura noastră teatrală și pentru a fi mai ușor identificate de viitorii spectatori. Complexului cultural al TNB i se vor alătura o SALĂ MEDIA specială la parter, cu videoproiectoare, monitoare și ecrane de proiecție. Vor fi însă și numeroase spații pentru expoziții și locuri surpriză pentru spectatorii ce vor să consume o cafea sau o băutură răcoritoare. Modelul unui astfel de complex cultural este inspirat de naționalul britanic. Direcția teatrului precizează că două din cele șase săli ale sale au o destinație precisă. Una va fi atribuită curent teatrelor din țară pentru turnee, cealtă fiind dedicată teatrului experimental, conform unui plan de aplicare cu rigori determinate de solicitările publicului, ca și oriunde în lume. Celelalte vor servi cerințele repertoriale ale primei scene a țării.

Toate bune și frumoase, promițătoare de succes, rămâne discutabil de unde va găsi TNB, regizorii capabili să folosească aceste săli multifuncționale pentru a realiza spectacole remarcabile, când criza regiei noastre este evidentă, datorată în principal învățământului artistic.

O altă problemă legată de renovarea și modernizarea TNB poate fi și finalizarea construcțiilor legată de … acustica necesară pentru noile săli, element extrem de important pentru orice sală de spectacol.

“ UN CUPLU CIUDAT “ - TEATRUL DE COMEDIE și ASOCIAȚIA Tam Tam

PROPUNEREA DE BUNĂ DISPOZIȚIE A UNUI SPECTACOL MEDIOCRU

Din cauza lipsei de fonduri, Teatrul de Comedie își completează oferta repertorială prin coproducții, spectacole realizate în partenriat chiar și cu teatrul independent. “Un cuplu ciudat” este rezultatul unui proiect al Asociației Tam Tam care implică în distribuție numeroși actori ai Teatrului de Comedie. Înființată în 2007, asociația a derulat cinci proiecte din care s-a detașat “Emigranții” prezentat anul trecut la Teatrul Arca, selectat și pentru Festivalul Național de Teatru, comentat pe blog.

Proiectul actual al Asociației Tam Tam alege o piesă de Neil Simon, binecunoscută. “Un cuplu ciudat” ca și “Desculț în parc”, au adus celebritate autorului prin ecranizări cu actori de marcă americani. Prolificul dramaturg devine vedetă pe Broadway în 1965 când lansează comedia “Un cuplu ciudat”. După două decenii, o transformă, și rourile masculine devin partituri pentru actrițe. Proiectul asociației propune o “adaptare” după varianta de la debutul în teatru a scrierii sale. Piesa a fost și este jucată pe diverse scene din țară în diferite variante. Nu mai amintim de ecranizarea celebră, mult difuzată pe diverse posturi tv. Opțiunea pentru o astfel de piesă arhicunoscută, denotă ambiția realizatorilor proiectului, dar ridică și mult risc interpreților, de la regizor la actori și chiar scenograf.

Replica lui Neil Simon este inteligentă, conflictul generos în ofertă comică, personajele sunt caractere solid construite. Cinci bărbați se întâlnesc să joace poker, sunt prieteni și fiecare își are necazurile sale, multe survenite, în special, din relația cuplului conjugal. Nevoia de comunicare și prietenie îi unește. Această acțiune aparent simplă, regia o “traduce” teatral superficial, fără să-i exploateze demersul comic, dar și subtextul dramatic al situației în care se află cele două personaje centrale, Oscar Madison și Felix Ungar. Despărțirea lor de soții, sunt baza dramatică a unor situații comice savuroase cărora regizorul Liviu Lucaci le găsește o rezolvare scenică simplistă. Viziunea regizorală nu dovedește inventivitate în mânuirea acțiunii pe coordonatele sale comice, rezultatul fiind un ritm tern al reprezentației. Decorul lui Ștefan Caragiu este modest. Solicitările transformării sale indicate de comicul situațiilor, se fac la vedere de către personalul tehnic, ca în teatrul din urmă cu multe decenii. Costumele sunt banale și dezavantajează configurarea tipologiilor, și chiar interpreții. De pildă, cel al lui Oscar – comentator sportiv -, este mereu același, derizoriu ca desen, ori cel al Isabellei – una din vecinele italience ale lui Madison. Scenografia nu are strălucire, poate lipsită fiind și de fondurile necesare înfăptuirii sale.

Piesa lui Neil Simon , în ciuda neîmplinirilor spectacolului, amuză însă, publicul dornic de bună dispoziție. Actorii distribuiți se achită corect de partiturile ce la revin. Regia și scenografia ignoră că Oscar cel părăsit de soție deține un apartament cu șase camere în New York, deci este un om avut, dar și fără acest sprijin, Alexandru Conovaru reușește să respecte linia generală a personajului trasată de dramaturg. Actorul arată comoditatea lui Oscar de a fi singur, dar și nevoia sa de prietenie; transmite credibil invitația lui Oscar către Felix (Angel Popescu), aflat în divorț, de a sta în apartamentul său; cu umor arată apoi efectul care îl are manifestarea lui Felix asupra tabietelor comentatorului sportiv. Alexandru Conovaru compune coerent tipologia personajului și relaționează atent la nuanță, cu toți partenerii. La rândul său, Angel Popescu, actor independent, activ pe diverse scene, dar mai ales pe micul ecran, definește cu umor personajul Felix. Bărbatul e în pragul sinuciderii că l-a dat afară soția din casă, dar dovedește la domiciliul gazdei sale că are talente gastronomice și preocupări obsesive pentru curățenie. Cu finețe în expresii, actorul redă toată gama caracterială a personajului. Alexandru Conovaru și Angel Popescu, duc greul spectacolului și prin interpretarea lor reușită, cu măsură comică și firesc, cuceresc adeseori aplauzele meritate ale publicului.

Spre final, Oscar invită surorile ce locuiesc în vecinătate, în scopul de a anima viața lui și a lui Felix. Chiar dacă se insistă exagerat pe accentul lor italienesc, aparițiile Ceciliei și Isabellei sporesc comicul reprezentației. Delia Nartea și Gloria Găitan sunt fermecătoare prin sugerarea cu umor a profilului celor două surori. Regretabil că aceste actrițe, capabile de roluri ample, nu au beneficiat măcar de varianta lui Neil Simon în care personajele principale sunt femei. Partenerii la poker ai lui Oscar, alte roluri de plan secund, nu sunt fructificate de regie prin personalizarea cu umor a fiecăruia. Un profil amuzant al polițistului oferă totuși, Marius Drogeanu, căruia i se alătură Șerban Georgevici în Speed și Bogdan Ghițulescu în Vinnie.

“Un cuplu ciudat” putea deveni un spectacol de comedie exploziv, dacă piesei i se speculau pe deplin în scenă valențele și realizatorii nu efectuau doar … prestații de servicii artistice. În cazul coproducțiilor, Teatrul de Comedie este de așteptat să se implice mai mult în alegerea unor piese inedite, necunoscute publicului nostru, într-o selecție repertorială care să servească personalitatea prețuită a profilului său, stabilită prin spectacole memorabile precum “Revizorul” sau “Casa Zoikăi”.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ – TEATRUL “ NOTTARA” ( Sala “ George Constantin “)

“ ORIBILĂ TRAGEDIE ! “ …

… titlul este replica lui Rică Venturiano din actul II, scena VIII, îngrozit de pericolul încurcăturii făptuită prin confundarea Ziței cu Veta. Se pare că această replică a inspirat și viziunea regizorală a tânărului Alexandru Mâzgăreanu. Dornic de a arăta un “altfel de Caragiale”, s-a gândit să demonstreze că “O noapte furtunoasă” nu ar fi o comedie, ci … o tragedie. Așa a încercat să trateze piesa, dar nu ca o tragedie obișnuită, ci una determinată de obsesii sexuale. Colaborează cu Ștefan Caragiu pentru a încadra acțiunea într-un decor care să sprijine intențiile regiei. De la intrarea în Sala “George Constantin” până spre scenă, desfășoară o serie de elemente - o roabă, izmene și chiloți atârnați pe o frânghie, etc – ca să sugereze că ne aflăm într-o mahala și acțiunea se derulează într-o casă în renovare. Bună sugestie raportată la bine cunoscuta piesă, numai că pe scenă constați un alt decor. Spațiul este confuz, simplist departajat, dominat de niște saltele ce ar vrea a fi un pat și de două tablouri. Era de așteptat ca într-o locuință de mahala să întâlnești “Răpirea din serai” sau alte tablouri specifice, dar pentru a atenționa asupra conceptului regizoral, centrul scenei e dominat de un tablou amintind de “Maja vestida” de Goya, cu … Veta, cu mâna așezată într-o poziție cu trimitere spre erotism. Evident că nu lipsește din acest decor și un WC, pentru că se poartă în mai toate montările actuale. Plasat pe o laterală a scenei, deasupra WC-ului luminat cu un bec roșu, descoperi … “Originea lumii”, celebrul tablou al lui Gustave Courbet, cu un mare sex feminin. De la Muzeul D’Orsay din Paris, imaginea ajunge în WC-ul lui Jupân Dumitrache pentru a sublinia metaforic intenția principală a viziunii regizorale ! WC-ul va fi folosit la întâlnirea lui Rică Venturiano cu Veta, când acesta se descheie la șliț și ar avea o relație sexuală cu ea.

Absurdul și vulgaritatea regiei, domină ilustrarea teatrală a acțiunii piesei lui Caragiale despre lumea unei mahalale. Firește și costumele merg pe același stil. Aparent atemporale, costumele Alexandrei Boerescu servesc viziunea regizorală de a … întoarce pe dos personajele. Veta poartă un dezabie alb, ca o divă elegantă, care își protejează ochii cu ochelari de soare, Zița are un veșmânt exagerat cu o mare fundă roșie în spate, fiecare poartă și câte un “boa” de pene, Spiridon e înveșmântat ca un cerșetor vagabond, Dumitrache și Chiriac sunt constructori cu căști de protecție. Fiecare personaj pare venit dintr-un alt strat social, altă lume.

Regizorul Alexandru Mâzgăreanu încarcă absurd textul, inventând o serie de scene lipsite de motivare în scrierea lui Caragiale. De pildă, discuția dintre Dumitrache și Ipingescu de la început, este întreruptă de un … dans, un fel de delir al Vetei, așa cum sugerează schimbarea luminii. Vetei îi revine însă, nu numai dansul, mai târziu va și cânta cu microfonul în mână, ca o “vedetă”. Muzica și ilustrația muzicală (Alexandru Suciu) intervin mereu obsedant, fac parte din zona muzicii culte și pornesc ilustrația de la radioul cu baterii purtat strâns la piept de Spiridon. Contrapunctul muzical insistent folosit de regizor completează absurdul conceptului său. Regia acestui spectacol, inspirată poate de speculațiile unor studii despre Caragiale care susțin că acesta ar fi unul din precursorii teatrului absurdului, nu denotă însă, vreo trimitere spre teatrul absurd al lui Eugene Ionesco. Viziunea regizorală ilogică, reflectă doar ambiția de a fi original teatral cu orice preț, ignorând cerințele textului. Tânărul regizor, față de alți colegi, manifestă însă, respect față de replica lui Caragiale, nu intervine cu o “adaptare” a piesei, cu sfârtecarea sa. Numai că replica vine în contradicție cu vizualizarea scenică, cu tipologiile personajelor, răstălmăcite de regie. Regizorul îndrumă forțat conflictul spre note tragice, dar neavând susținere în comedia lui Caragiale, insistă pe efecte exagerate, pe un zbucium dramatic zgomotos exprimat. Numai un duel cu “spăngi” lipsește din spectacol, pentru că și “constructorii” moderni Chiriac și Dumitrache, chiar și Ipingescu, agită strident adeseori baionetele. Ca să fie totuși o tragedie, regizorul inventează … uciderea lui Spiridon cu spanga.Cadavrul va fi în final, împins în beci, și i se va aprinde o lumânare. Uciderea are și o motivare ! In actul II, scena VII, Spiridon (Șerban Gomoi), tratat de regie ca un vagabond matur, debil mintal (!), îi îmbracă haina lui Rică Venturiano și îi ia ghiulul, și din confuzie este omorât de cei care îl urmăreau pe amorezul “student în drept și pubilcist”.

Toate personajele sunt supuse de conceptul regizoral, unei alte linii de caracterizare, intenție înfăptuită docil și de actori. Jupân Dumitrache (Gabriel Răuță) este transformat într-un bărbat cu forță fizică, de parcă ar fi un luptător de K-1, care se agită mereu, țipă, e violent, se bate cu presupușii adversari. Nae Ipingescu (Alexandru Mike Gheorghiu) e un prostovan mâncăcios, mereu supus amicului său Dumitrache. Un june prim țâfnos, devine Chiriac (Dan Bordeianu) care face sex cu Veta cu mult temperament, tăvălind-o pe saltele. Veta (Crenguța Hariton) este o “divă” nimfomană, suferind dramatic neînțelegerea lui Chiriac. O supraponderală zăpăcită care se păruiește la un moment dat cu sora sa Veta, confuză în relații cu partenerii este Zița (Raluca Vermeșan – actriță remarcată și lansată în spectacolul “XXL” de la Teatrul Act). Ca un fante vârstnic, obsedat sexual și nemulțumit în final de mariajul posibil cu Zița, apare Rică Venturiano (Ion Haiduc). Sugerarea nemulțumiri lui Rică de mariajul cu grasa Zița s-a mai manifestat și în alte spectacole actuale cu “O noapte furtunoasă”.

Actorii se căznesc să prezinte personajele conform viziunii regiei, iar rezultatul este un spectacol la care foarte rar mai râde cineva din public, doar în momente care nu au nimic comun cu replica. Spectatorii rămân majoritatea uimiți că nu înțeleg raportul situațiilor personajelor cu ilustrarea lor scenică. Evident, intervin și scene în care publicul este lut drept partener, fără nici un rost. De exemplu scena Veta cu Zița care se așează în brațele spectatorilor, moment dublat de un contrapunct muzical romanțios.

Suntem în “Anul Caragiale”, și după vizionarea unor montări, se detașează intenția regizorilor de inovație cu orice preț, textele devenind un pretext derizoriu pentru remarcarea originalității “creatoare” a dânșilor, ce ambiționează a fi mai presus de dramaturg. Așteptăm și un Leonida care are drept partener un transexual, și de ce nu, un amor fatal între Didina și Mița ori unul între Cațavencu și Zoe.

Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu s-a afirmat, ca o personalitate inventivă în profesie prin spectacole remarcabile, de la “Romanțioșii” (examen de absolvire), “Funcționarii” (susținerea masteratului la Teatrul Metropolis), la “Purificare” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”), “Cabina artisteloe” (ArCuB) – spectacole comentate pe blog. E drept că la Teatrul “Nottara” se pare că e urmărit de ghinion în căutarea unei viziuni inspirate. A montat “True West”, un spectacol exagerat prin violența imaginii teatrale, rar jucat, și acum “O noapte furtunoasă” ca o “oribilă tragedie”. Prin astfel de montări își pierde din credibilitatea ca regizor cultivat, cu fantezie în aplicarea logică a viziunii personale pentru “traducerea” scenică a piesei alese. A încerca să îndrumi absurd spre o dramă, piesa lui Caragiale, nu dovedește o logică elementară prin care se poate da credibilitate spectacolului rezultat. A apela la “Originea lumii” a lui Courbet, ca sprijin al conceptului, denotă un kitsch regizoral, cultural. A face din Spiridon un debil mintal și a-l ucide, e penibil. A obliga actori stimați să interpreteze altfel tipologia personajelor din piesă, îi defavorizează . A face din Caragiale, ca și din Cehov sau Shakespeare, pretexte pentru inovații teatrale, ignorând profunzimea scrierii, descalifică menirea creatoare a regizorului. Regizorul nu poate fi autor dramatic decât când își scrie textul pe care îl va pune în scenă. Un exemplu reușit rămâne Gianina Cărbunariu, dramaturg și regizor în multe spectacole.

Este adevărat că marele talent al lui Caragiale consta în faptul că personajele comediilor sale, tipologii viabile, își trăiesc cu dramatism, uneori exagerat, situațiile derizorii în care sunt implicate, rezultând astfel o satiră savuroasă, a da însă, la o parte comicul implicit, înseamnă a masacra dramaturgul din orgoliu regizoral, cum se întâmplă în cazul spectacolului de la Teatrul "Nottara".

“ SatisFUCKtion … “ – TEATRUL FOARTE MIC

SURPRIZE … TRISTE

Cine întâlnește afișul acestui spectacol, dacă prețuiește teatrul, va fi entuziasmat și curios să îl vadă, pentru că numele indicate sunt personalități cunoscute, precum Valeria Seciu în rolul principal din “SatisFUCKtion … “, autor fiind Thomas Bernhard și regizor, Theo Herghelegiu. După vizionarea acestei “farse”, cum specifică și afișul, va fi însă, deziluzionat de spectacol.

Dramaturg și romancier austriac, Thomas Bernhad, personalitate controversată, este și a fost mereu prezent în repertoriile teatrelor noastre, în special cele independente. Amintim doar, “Creatorul de teatru”, unul din primele spectacole ale Teatrului Act, având în distribuție pe Valeria Seciu și Marcel Iureș, regia Alexandru Dabija, care se joacă de zece ani. O preocupare marcantă în scrierile lui Thomas Bernhard rămâne discuția despre dramaturgie, teatru și rostul acestei arte. Și în “SatisFUCKtion …” – un titlu ce nu presupune … “satisfacție” – funcționează pe deplin invocarea menirii teatrului. Titlul original al piesei ar fi “La țintă”. Și într-adevăr, dialogul permanent dintre mamă și fiică din această piesă, bazat insistent pe monologurile mamei, tiradele sale despre trecutul său nefericit, “țintesc” relația dramatică a unui astfel de cuplu. Mama (Valeria Seciu) este obsedată de mariajul ce i-a distrus viața. S-a măritat doar pentru avuția bărbatului, o oțelărie și o casă la malul mării. A rămas singură cu fiica (Florina Gleznea), fiiul i-a murit de mic fiind grav bolnav, și își revarsă mereu autoritar nefericirile pe cea din preajmă. Despotismul mamei se amplifică, în momentul când descoperă că fiica manifestă un interes deosebit față de un tânăr dramaturg de succes pe care îl invită pentru o scurtă vacanță în casa de la mare. Evident că mama va fi atrasă de tânăr și se va discuta despre … teatru. Am relatat pe scurt acțiunea pentru a o raporta apoi, la spectacol. În discursul dramatic, autorul manevrează abil conflictul mamă – fiică printr-o grijă a deazvăluirii profilului psihologic al fiecărui personaj.

De la text la spectacol se pare că a fost un drum lung, căruia regia i-a sufocat dramatismul prin efecte teatrale. Relațiile și substratul replicii sunt adeseori, anihilate de artificii vizuale. Theo Herghelegiu este o personalitate inventivă, afirmată ca regizor în o serie de spectacole, care între timp s-a îndreptat și spre dramaturgie. Regizoarea preocupată de teatrul independent, a înregistrat numeroase aprecieri, culminând cu spectacolul “Top Dogs” după piesa elvețianului Urs Widmer, cu o distribuție memorabilă, ce reunea pe Valeria Seciu și Victor Rebengiuc. Cu “Top Dogs” se lansa Teatrul Arca, din preajma clubului “La Scena”, un teatru independent consolidat în timp ca refugiu creator pentru mulți tineri. În “SatisFUCKtion …” prin dorința de originalitate ce o caracterizează, regizoarea ignoră însă, pârghia ilustrării teatrale, actorii, și urmărește o vizualizare spectaculoasă, dar exterioară motivării prin text și interpreți. Alege ca suport scenografia lui Dan Titza, inventivă, dar care nu servește textul. Publicului îi revin locurile pe patru gradene traversate de spațiul de joc fixat printr-un covor ce ar sugera iarbă uscată. Bună intenție covorul. Câteva cufere împrăștiate, un șifonier așezat la extrema unei părți, ce își deschide ușile cu oglinzi interioare și o cortină cu desen încărcat, marchează cealaltă extrermitate a spațiului de joc, având o surată pe peretele jumătății sălii, o mulțime de veioze aplicate pe covor, neconvingător manevrate ca sursă de lumină, mobilează acest decor lipsit de sens pentru a stabili atmosfera solicitată de conflict. Nu lipsește nici ecranul din fundal pentru proiecții cu desene simbolice. Fiica va descărca și încărca cuferele cu veșminte negre zvârlite de la balcon cu intenția de a sugera destinul “negru” al celor două femei. Una din cortine servește numai aparițiilor unei fete goale, un fel de imagine erotică a delirului mamei. Jocul luminilor nu servește reținerea expresiei interpretelor. Prin acest decor și folosirea sa de către regie, imaginea teatrală generală este searbădă și îngroșată prin numeroase efecte derizorii lipsite de motivare prin situații. Pot șoca prin extravaganță, dar nu atrag interesul de a urmări cu emoție drama celor două femei. Costumele scenografului încearcă o caracterizare forțată a personajelor. Prin ținuta sa, mama pare de la bun început a fi de profesie o actriță, dar de fapt se arată apoi, că este actriță în viață prin manifestările cu cei din jur. Fata va purta un costum banal, cu o fustă pantalon pentru a îi sugera energia confruntărilor cu mama.

Viziunea regizorală distorsionează sensurile piesei. De pildă, înainte de a intra publicul în sală, va urmări un fel de prolog de 15 minute, o scenă dintre dramaturg (Cristian Popa) și o spectatoare entuziastă isteric, ce se va dovedi apoi, a fi fiica eroinei principale. Mulți regizori folosesc astfel de prologuri, dar în cazul de față scena este excesiv întrebuințată ca o lungă și plictisitoare dezbatere ironică despre teatru. Cristian Popa se achită convingător de acest rol dificil. Un alt exemplu, prezența imaginii de vis sau delir, lipsită de replică, a fetei goale (Mihaela Popa), o Evă uitată, ar vrea să completeze profilul mamei. Ambele poartă aceiași aranjare a părului, fata ar fi o altă imagine a mamei. Aparițiile fetei distrug însă, o serie de tirade ale mamei. Este fermecătoare Mihaela Popa în acest rol de figurație specială, intervențiile personajului pot atrage privirile publicului masculin, dar rostul lor nu este corelat de regie cu substratul monologurilor rostite de mamă. Finalul reprezentației este confuz redat și trece în plan secund, personajul complex al mamei.

Regizoarea a beneficiat de o distribuție remarcabilă, dar nu i-a folosit pe deplin capacitățile. Greul piesei cade în sarcina Valeriei Seciu, căreia îi revin dificilele monologuri ale mamei, uneori repetate ca poveste, dar în cu totul alt context relațional. În toate tiradele, actrița susține intens și la nuanță evocarea amintirilor ce au distrus viața mamei. Fiecărei evocări, actrița cu finețe îi sugerează rostul de argument al relației dictatoriale pe care o are mama cu fiica sa . Valeria Seciu oferă de fapt, un recital, dar taman interpretarea sa de excepție, e umbrită adeseori de vizualizarea teatrală a regiei. Efectele teatrale și lipsa de coerență în tratarea relațiilor dintre personaje, datorate regiei, suprimă în unele scene, tensiunea interioară a interpretării actriței. Replica sa se pierde printre artificiile de imagine. Tânăra actriță, Floriana Gleznea asimilează credibil datele esențiale ale caracterizării fiicei acaparate de mamă. Dar … regia o îndrumă uneori la revolte strident isterice ale personajului, fără de rost în raport cu situațiile. Intervenției spre final a dramaturgului de succes, regia nu îi valorifică importanța. Cristian Popa, după prezența în prolog, continuă definirea verosimilă a personajului, care e atras discret de farmecul mamei.

Ultimul artificiu regizoral inutil, un mare “afiș” ce întâmpină publicul la ieșirea din sală după finalul reprezentației, cu inscripția “Scapă cine poate”, definește … tristețea lăsată de acest spectacol, cauzată de așa zisa, originalitate regizorală, de ambiția de a inova teatral, uitând de oferta bazei de pornire, textul . Păcat de numele inserate pe afiș - autor, actori și regie – ce promiteau un spectacol eveniment, care rămâne numai un “experiment” insipid, specific studenților la regie din primii ani, inspirați numai de reușitele celor maturi profesional.

“ OMUL CU MÂRȚOAGA “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

UN SPECTACOL VETUST

Actor și dramaturg, George Ciprian lansează în 1927, “Omul cu mârțoaga” considerată una din piesele de referință din perioada interbelică. Prieten cu Urmuz, care i-a influențat stilul scrierii, George Ciprian propunea o comedie lirică, originală pentru epocă. Astăzi, poate să pară mai mult o piesă moralistă, didactică, dacă regia nu îi “traduce” scenic și nu îi speculează sensurile în termeni teatrali apropiați de realitatea curentă. Arhivarul Chirică (Daniel Badale), rezonerul său amic, Varlam (Ioan Andrei Ionescu) și chiar Fira, femeie de serviciu a familiei, (Raluca Petra), sunt personaje cu credință persverentă într-un ideal. Spiritului uman, firesc pentru o existență cu respect față de rigorile morale, afirmat consecvent de arhivar, i se opun prin diverse manifestări celelalte personaje. Inspectorul general (Marius Bodochi), Omul cu idei (Andrei Finți), Stăpânul calului (Mihai Verbițchi), Directorul școlii (Bogdan Mușatescu), Provincialul (Ion Ionuț Ciocia), Intelectuala (Magdalena Cernat/Amalia Ciolan), sunt personaje cu rost simbolic pentru a indica fațetele unei lumi lipsită de percepte morale. Și Ana, soția arhivarului (Monica Davidescu), și Nichita (Gavril Pătru), amantul ei, aparțin aceleiași lumi. “Mârțoaga” pentru care luptă Chirică, este pretextul simbolic al confruntării dintre două viziuni existențiale. Originalitatea piesei constă în îmbinarea lirismului, prin comicului realist cu absurdul, dramaturgul fiind astfel, apropiat de precursorii lui Eugene Ionesco.

Era de așteptat ca această scriere originală, pornită de la un conflict aparent învechit – trădarea soției -, dar dezvoltată pe diverse planuri prin personajele-argument, simbolice, să primească un suflu de actualitate, fiind în esența temei generale apropiată de starea realității zilelor noastre. Regizoarea Anca Bradu a practicat o tratare teatrală simplistă, rezultatul fiind un spectacol vetust. Lectura scenică este școlărește înfăptuită și ignoră posibilitățile ofertante ale unui decor modern, datorat Ștefaniei Cenean. Decorul lasă liber spațiul central al scenei și sugerează prin obiectele plasate în laterale, diverse spații ale acțiunii, fundalul fiind dominat de o pantă spre o cameră mică unde domină o icoană, sugerând drumul idealului pentru care luptă arhivarul. Desenul decorului servește intenția scrierii de a îmbina realismul cu absurdul vieții. Costumele elegante ale scenografei, sunt însă, specifice epocii scrierii, fiind în contradicție cu linia abstractă a decorului. Viziunea regizorală folosește confuz decorul pentru mișcarea personajelor, încearcă adeseori și integrarea publicului în spectacol prin numeroasele deplasări ale actorilor în sală, printre spectatori. Personajele vin din sală sau părăsesc scena pe culoarele Sălii Amfiteatru.

Scenele majore ale confruntărilor se joacă însă, static, în centrul scenei. Spectacolul nu are ritm. Afectează interpretarea actorilor, absența analizei de către viziunea regizorală a relațiilor dintre personaje, a subtextului prezenței lor. Regia face și apeluri exagerate la întrebuințarea copiilor familiei Chirică și a altor copii “figuranți”, chiar dacă textul o solicită. Folosirea copiilor este artificială pentru o ilustrarea teatrală convingătoare astăzi. Regizoarea Anca Bradu ignoră și îndrumarea actorilor pentru a evidenția rostul personajelor și astfel majoritatea devin scheme ostentative, dar false raportate la intențiile tematicii.

O sensibilă interpretare acordă lui Chirică, actorul Daniel Badale. E sincer în relatarea nedumeririlor iscate de neînțelegerea “idealului” de către cei din preajmă, dă normalitate personajului care are o credință în binele visului său, aparent absurd. Îl secondează în Varlam cu o interpretare demnă de apreciat prin sensurile sale discret sugerate, Ioan Andrei Ionescu. Relația dintre cei doi e susținută coerent, cu atenție la miza comică și dramatică. Daniel Badale și Ioan Andrei Ionescu sunt singurii din distribuție care se detașează, prin definirea sensurilor multiple ale partiturilor ce le revin. Raluca Petra în Fira, o femeie simplă, care devine un om de afaceri cinstit, reușește prin sinceritatea expresiei să evidențieze personajul din planul secund.

Restul distribuției prestează doar servicii artistice, personajele devenind scheme, exterior și chiar exagerat interpretate. Este surprinzător cum actori cu mare experiență, în partituri bogate în sensuri, nu reușesc să impună importanța caracterizării personajelor pentru configurarea conflictelor. Lipsa îndrumării regizorale se face pe deplin simțită, în cazul Monicăi Davidescu – Ana, nevasta care își înșeală soțul și uită de cei doi copii, lui Gavril Pătru – Nichita, amantul bogat, plin de ifose sau lui Marius Bodochi – Inspectorul general, un funcționar autoritar, înfrânt în nimnicnicia sa. Modul dirijării interpretării de către regie parcă ar fi inspirat din filmele de demult ale lui Jean Georgescu.

Pentru marele public, spectacolul este amuzant ca o poveste simplist ilustrată scenic. Situația soțului înșelat de nevastă pentru că visează ca mârțoaga în care a investit toți banii familiei, va câștiga cursele la hipodrom, poate stârni râsul spectatorilor iubitori de telenovele, numai că piesa are un scop major, apropiat de actualitate, în care dramaticul situațiilor e doar aparent comic. “Omul cu mârțoaga” prin acest spectacol devine numai o comedie derizorie cu mulți oameni răi și interesați, și câțiva naivi, buni la suflet.