“EXPLOZIV” – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” (Sala “I.D.SÂRBU”) - Craiova

PRETENȚII FACILE DE ORIGINALITATE

         Textul “Exploziv” aparține lui Elise Wilk, o tânără cu studii la Facultatea de Jurnalism (Universitatea “Babeș - Bolyai” din Cluj Napoca), completate și în alte universități. Acțiunea surprinsă este mai mult decât simplistă și vrea să redea o poveste dintr-un liceu. Fetele sunt îndrăgostite de frumosul clasei, Denis, dar lui îi cade cu tronc Psiholoaga școlii. “Panteu”, fiul neglijat de mama psiholoagă se va sinucide. Acțiunea se petrece în altă țară, printre eleve fiind și o negresă. Un astfel de subiect s-a mai întâlnit sub diverse formule și în scenarii de film și chiar în alte texte teatrale, dar cu conflicte solid construite și personaje concepute caracterial în amănunt. În “Exploziv” acțiunea cuprinde numeroase relatări, conflictul este fragil motivat, iar replica lipsită de substrat. Textul se vrea conceput însă, cu pretenții … șocante. Iată ce mărturisește Elise Wilk : “Când Andrei Măjeri m-a întrebat dacă sunt interesată să scriu o reinterpretare modernă Bacantelor lui Euripide am spus DA. Mi-a plăcut și propunerea ca locul unde se petrece acțiunea să fie un liceu. (…) Am privit proiectul ca pe o provocare. Nu numai pentru că e la modă printre dramaturgii contemporani să rescrie texte clasice și eu încă nu încercasem până acum. Ci și pentru că eram foarte curioasă cum ar arăta propia mea interpretare asupra tragediei antice. Am vrut să-mi testez limitele și așa s-a născut Exploziv. După ce am recitit Bacantele  mi-am dat seama că pe mine cel mai mult în această poveste mă interesează relația dintre Agave și Penteu. În textul meu m-am concentrat pe acest aspect. În Exploziv e vorba despre relația părinți – copii, relația elev – profesor, prima dragoste, raporturile de putere între colegi de clasă, prietenie, dorința de popularitate, revoltă, spaime, obsesii și vise. ( … ) Exploziv rămâne o tragedie ca și textul de la care a pornit N-am vrut să transmit un mesaj anume. Am vrut doar să spun o poveste. Sper ca fiecare spectator să găsească în povestea mea propriul său mesaj.” Din păcate, nu îl găsește!!! Precizările autoarei demonstrează pe deplin “limitele” sale, ca și cele alarmante ale unor regizori care terfelesc clasicii luați drept pretext pentru “creațiile” dânșilor lipsite de o elementară logică în transmiterea unui mesaj emoțional către public.

         Firește că și tânărul regizor Andrei Măjeri oferă în programul de sală explicații din care cităm :”Exploziv este o sintagmă obsedantă a societății actuale. Ea a invadat percepția asupra senzaționalului, intrând puternic în intrigile spectacolului nostru, care ne vorbește despre o generație în criză. Pornind de la o nouă ipoteză asupra Bacantelor lui Euripide, textul ( … ) aduce pe scenă o problematică de hiper-actualitate, construită ca o cantată. Spectacolul merge dincolo de text prin soluții scenice inedite, extratexte dinamice, tăceri tensionate, goluri și plinuri, (…) Spațiile acestui liceu capătă o mitologie propie, ritualizând gestica, mimica și mișcarea scenică, extrem de ancorată în contemporan. (…) Denis, un nume obsesiv în spectacol, este tributar zeului tutelar al teatrului: Dionisos. El este singurul care rămâne generic în ecuația personajelor, fiind exponentul unei realități plasticate, de peste tot și de nicăieri. (…)” În expunerea sa tânărul regizor prin vorbe goale arată conceptul “formei fără fond” a unui spectacol lipsit de idei convingătoare pe scenă. În prezent tânărul regizor este doctorand cu tema “Teatralitatea endemică a grupurilor segregate. Anatomia colectivității și psihologia corpului comun”. Îi dorim succes! Spectacolul său “Exploziv” rămâne însă, o înghesuială de pretenții facile de originalitate prin care nu reușește să transmită emoțional nimic, doar să stârnească uneori râsul spectatorilor tineri care percep situațiile diverse de pe scenă, ca pe niște glumițe banale ca la liceu.

         Tânăra scenografă Alexandra Panaite propune un decor mobil, tern, gri, manevrabil pentru a marca diverse spații ale acțiunii. Uneori decorul devine ridicol, de pildă prin aprinderea unor beculețe la o masă devenită mașina personală a doamnei psiholog unde își destăinuie necazurile personale de acasă. Apreciabile rămân costumele Alexandrei Panaite, cele elegante ale doamnei psiholog îndrăgostită, cât și uniformele elevilor.

         Revenim însă, la viziunea regizorală care prezintă un alt exemplu al crizei actuale a regiei de la noi. Bietul Euripide este luat numai drept etichetă culturală a regizorului, iar spectacolul rezultat e un talmeș-balmeș de intenții teatrale, cărora li se alătură – că se poartă! – dansul și cântece la microfon, fără să dea un sprijin coerenței tematicii grave a generații de adolescenți aflată în căutarea dragostei, prețuirii și comunicării cu maturii. Regizorul nu arată a solicita interpretării personajelor schematice din acțiune,  consolidarea lor tipologică și îndrumarea pentru a relaționa convingător între ele. Are în distribuție o trupă stimată de actori care sunt lăsați fiecare să se descurce cum poate cu indicațiile de mișcare și încercările proprii de a cizela tipologic cât de cât, personajele ce le revin.

         În afară de Penteu și Denis, personajele nu poartă un nume. Ca într-un spectacol de revistă, reprezentația începe cu Femeia de servici, o negresă durdulie, interptetată de Raluca Păun. Imediat ea se va transforma în Fata trendy, tot negresă, iar actrița încearcă să rezolve acest ciudat demers al transformărilor fără rost. Cu un alt rol lipsit de consistență, cel al directorului, să luptă Marian Politic. O serie de tineri înzestrați încearcă definirea liceenilor, scheme derizorii de personaje - Romanița Ionescu pe Fata frumoasă, Ioana Manciu pe Fata premiantă, Monica Ardeleanu pe Fata deprimată, Ștefan Cepoi pe Băiatul bătăuș și Andrei Ștefănescu pe Băiatul trist. La rândul lor, Cătălin Miculeasa și Alex Calangiu, încearcă să dea credibilitate personajelor pilon Denis, frumosul clasei și Penteu, băiatul nefericit al doamnei psiholog. Atât cât la permite textul confuz le schițează.

         Unei personalități remarcate în multe partituri din cariera sa, Natașa Raab, îi revine rolul lipsit de sprijin prin substanța replicilor al psihologului școlii. Cu tibăcie, actrița reușește totuși, să sugereze sensibil frământările femeii din viața personală, autoritatea excesivă față de fiul său Penteu, dar și iubirea ivită pentru Denis. Actrița a căzut în capcana acestui spectacol cu pretenții de inovație teatrală, dar profesionalismul său își spune cuvântul pe scenă.

         Teatrul Național “Marin Sorescu” și alte teatre din țară, dovedesc insistent preocuparea pentru a descoperi tineri regizori cu personalitate creatoare. Naționalul din Craiova a reușit până acum să lanseze în circuitul teatral pe Bobi Pricop și Dragoș Alexandru Mușoiu, dar nu întodeauna bunele intenții dau rezultatul dorit. “Exploziv” se poate integra zonei experimentului motivat în fraze sforăitoare precum citatele din progranul de sală, lipsit de consistență tematică în raport cu realitatea trăită zilnic, intens de public.

“ANUL DISPĂRUT 1989” – TEATRUL MIC

UN SPECTACOL CE INDUCE CONFUZIE

         Majoritatea spectatorilor la reprezentația care nu era o premieră, râdea, aplauda ca la un spectacol de divertisment, urmărind amuzată trei povestioare ce se petrec în anul 1989. Acestea sunt completate cu încercări debile de interacțiune cu spectatorii. Dramaturgul Peca Ștefan și regizoarea Ana Mărgineanu sunt tinerii autori ai acestui spectacol în care ambiționează să amintească de ultimul an al dictaturii comuniste din epoca lui Ceaușescu. După 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, când manaualele școlare, emisiunile de televiziune, mass media în general, nu oferă tinerei generații o documentare solidă și necesară despre acea dramatică  “epocă de aur” a comunismului, iar urmările lăsate în mentalitatea multor conducători actuali de pe plaiurile mioritice, se face simțită, reprezentația induce confuzie tinerilor spectatori; se amuză de parcă ar privi o emisiune tabloidă de televiziune. Superficialitatea punerii în lumina reflectoarelor a unei teme majore pentru societatea actuală ce trăiește într-o lume așa zisă nouă și democratică, are drept rezultat o improvizație teatrală încâlcită.

         Jurnalul de călătorie prin anul ’89 propus de Peca Ștefan, include trei povestioare și pomenirea banală a calendarului datelor și locurilor esențiale pentru acel timp istoric al căderii comunismului în statele Europei de est. Invocate derizoriu aceste date importante, sunt receptate ca o lecție de istorie dintr-un manual prăfuit. Peca Ștefan cu studii la cursurile de dramaturgie de la New York University, deține un CV încărcat de premii internaționale ca dramaturg, apreciat și pentru unele texte originale jucate în țară, de astă dată însă, textul său e jalnic sub aspectul constructului dramatic în numele originalității prin care terfelește o tematică necesară actualității. Compune și percepe documentarea asupra epocii istorice a comunismului, ca un școler al unui colegiu dintr-o țară de peste Ocean.

Textul e un puzzle și se aseamănă cu schema unui test, iar cele trei povestioare devin improvizații lipsite de consistență pentru argumentarea tematicii. Tânăra regizoare Ana Mărgineanu se pliază pe intențiile lui Peca Ștefan și încearcă să aplice o convenție sofisticată de “teatru în teatru”. La rândul său, scenografa Anda Pop dorește să sprijine vizual textul și regia. Decorul vrea să sugereze prin mobilierul înghesuit și prin obiecte, o locuință din anii’ 80, iar costumele respectă timpul istoric. Mobilierul conform conceptului regizoral va fi manipulat excesiv și va îngrădi în final timpul acela de tristă amintire. Nu vor lipsi din imaginea teatrală generală, nici palide proiecții pe fundal, din jurnalele de știri cu Ceaușescu.

         Șapte actori – Ilinca Manolache, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Isabela Neamțu, Gheorghe Visu, Virgil Aioanei și Viorel Cojanu se confruntă cu acest text care îi obligă să treacă rapid prin mai multe personaje. Mai toți actorii sunt născuți în “epoca de aur” și dovedesc o documentare propie în reușita interpretării unor momente. Spectacolul debutează din foaier, când spectatorii sunt invitați să tragă dintr-un bol, un bilet, cu un număr. Pe parcursul reprezentației vor fi strigate de actori numerele, iar spectatorii luați drept parteneri pe scenă sau … în afara sălii de spectacol, secvență rămasă misterioasă pentru ceilalți!

         Lipsită de o logică elementară este prima povestire în care se evocă o repetiție din 1989 pentru un spectacol la Teatrul Mic. Într-o învălmășeală teatrală numele unor actori prezenți în scenă este atribuit unor personaje jucate de alți actori. De pildă, Viorel Cojanu îl joacă pe Gheorghe Visu, iar actorul Gheorghe Visu îl interpretează pe directorul teatrului din ’89! Într-o aiureală de efecte teatrale se mai pomenesc și numele unor activiști ai cenzurii comuniste. Evident că marea majoritate a spectatorilor habar nu au de Tamara (Dobrin) sau de (Nicolae) Croitoru! La această scenă mai zâmbesc doar cunoscători în amănunt ai vieții teatrale de atunci, restul publicului fiind total nedumerit de ce se petrece pe scenă.

         Povestioara următoare se petrece în lumea pionierilor din clubul “Cutezătorii” și se completează cu o ședință cu părinții. S-ar vrea o satiră, dar rezultatul este un divertisment căznit. Pionierii ajung să discute despre … părinți securiști, ba chiar să se acuze între ei că unii ar fi securiști. În această scenă însă, este remarcabilă înterpretarea pionierei șefe, o fetiță încrezută, îngâmfată, realizată de Ilinca Manolache. Excelent trimite actrița la demersul ștergerii pe creier a tinerilor aplicat de idiologia comunistă. Construiesc cu tâlc personajele atribuite Gheorghe Visu, Mihaela Rădescu și Isabela Neamțu. Gheorghe Visu este un tată cu funcții, iar actorul îi definește la nuanță profilul tipologic. Mama sportivă care nu își găsește copilul, o caracterizează în profunzime Mihaela Rădescu, actrița sublinind pe lângă disperarea de părinte și revolta față de sistemul în care trăiește. Dirigintei ce dorește împăcare între părinți, Isabela Neamțu nu uită să îi exprime și tristețile interioare care o frământă ca dascăl supus regulilor absurde de atunci.

         Cea de a treia povestioară dintr-un bloc din Berceni, arată o familie modestă și complicatele relații dintre membrii ei. Subiectul pare împrumutat dintr-o telenovelă prin schemele de personaje. Produce conflictul major o elevă din ultima clasă de liceu, gravidă care vrea să fugă cu iubitul poet în altă țară pentru viitorul copilului. Admirabili sunt Ilinca Manolache în tânăra ce își dorește o altă viață, Maria Ploae în mama autoritară ca o tovarășă și Gheorghe Visu în tatăl amărât, un om modest măcinat de tristețe.În cele trei povestioare cu personaje încropite mai compun alte tipologi fragile cărora reușesc să le dea credibilitate și Virgil Aioanei, alături de Viorel Cojanu, Isabela Neamțu sau Maria Ploae. Toți actorii încearcă să îmbogățească expresiv tipologiile unor personaje definite prin replici stângaci compuse.

         Am credința că în special publicul tânăr are nevoie de spectacole ce au drept țintă epoca dinaintea evenimentelor din 1989 pentru o elementară documentare. Dramaturgia nu le produce, cu toate că ar găsi și subiecte pentru o satiră acidă. În 26 de ani au fost doar două spectacole memorabile cu această temă, regizate de Alexandru Tocilescu – “O zi din viața lui Ceaușescu” de Denis Dinulescu, în 2005, tot la Teatrul Mic și “Comedie roșie” de Constantin Turturică în 2006, la Teatrul Național “I.L.Caragiale”. Firește că marele regizor Alexandru Tocilescu își punea pregnant amprenta pe aceste spectacole, ca un adevărat regizor – cetățean care a trăit în acel timp devenit acum istorie.

         “Anul dispărut 1989” rămâne o improvizație de originalitate derizorie pe rana adânca a istoriei noastre.

“O ÎNTÂMPLARE CIUDATĂ CU UN CÂINE LA MIEZUL NOPȚII” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Pictură)

FASCINANTĂ DEMONSTRAȚIE DE INOVAȚIE TEATRALĂ

         Acest spectacol provoacă uimire și emoție. Totul este ieșit din canoane și din intențiile de inovație teatrală practicate în tot felul de experimente, începând de la text până la punerea sa în scenă. Se propune un altfel de spectacol impresionant despre noi toți, despre realitatea existenței umane. În 2003, “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, romanul englezului Mark Haddon devine “best – seller”. Romanul este adaptat apoi, de dramaturgul britanic Simon Stephens și piesa înregistrează succese la Londra și pe Broadway. 

Piesa surprinde prin structura narativă originală, derulată ca un aparent monolog ce pare jurnalul unui tânăr special, Christopher care caută precum un polițist, adevărul producerii unei fapte abominabile. În drumul căutărilor sale prin labirintul realităților vieții, descoperă dramele personale a celor din imediata sa apropiere. Precizări referitoare la particularitatea identității lui Cristopher, cât și cele privind fapta investigată de acest adolescent pot duce la o impresie greșită pentru cei care nu au citit romanul sau vizionat spectacolul Naționalului bucureștean, că ar fi o poveste cu o tematică adeseori întâlnită prin telenovele. Profilul special al adolescentului ca și fapta ce determină investigațiile sale, sunt de fapt un pretext pentru surprinderea realității curente dintr-un alt unghi de judecare a diverselor sale aspecte. “Monologul” lui Christopher în căutarea adevărului se amplifică prin intervențiile mai multor personaje; dominant este dramatismul situațiilor în care se strecoară accente de fină comedie.

         Acțiunea cu substratul tematic al acestei piese originale, prinde viață scenică prin inventivitatea conceptului regizoral; fascinantă este demonstrația de inovație teatrală a tânărului regizor Bobi Pricop și a echipei sale. Spectatorii se vor regăsi privind această “oglindă a vieții” ce îi este pusă în față de regizor. Totul se va petrece pe … o scenă goală; pentru sugerarea spațiilor acțiunii, obiectele vor fi absente, proiecțiile video nu vor suplini tendințele obișnuite spre trimiteri metaforice forțate, și nici muzica. Adrian Damian prin decor, Dan Adrian Ionescu / Mizdan prin manevre video, Alexei Țurcan prin muzică, Andrei Florea lighting design, nu concep cadre pentru o ilustrare teatrală convențională, ci transmit impresionant sugestii emoționale pentru perceperea realității. Senzațional propune un decor Adrian Damian ce devine “personajul” care poate fi numit …  realitate; panourile din oglindă pe lateralele scenei și o oglindă imensă în fundal, cu inspirație manevrate și luminate, ilustrează căutările lui Christopher. Într-o scenă cheie, publicul devine partenerul său, surprinsă fiind imaginea celor din sală de oglinda din fundal. Decorul creează spații, “comentează” situații, firește cu sprijinul unor imagini video speciale și al jocului de lumini. Această echipă de vrăjitori folosește senzațional tehnologia modernă a scenei pentru a construi admosfera solicitată de text și pentru a da strălucire intențiilor ferme și coerente ale regizorului.

         Tânărul regizor Bobi Pricop a fost remarcat la absolvirea studiilor în 2011 prin spectacolul “ Jocuri în curtea din spate” găzduit de Teatrul Act și a continuat apoi, să atragă atenția prin alte spectacole precum “Contra progresului” (Teatrul “Bulandra”), “Profu’ de religie” și “Iluzii” (Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova), în care întodeauna a surprins prin stilul personal și unitar al căutării inovației teatrale. Și de astă dată, regizorul a gândit în amănunt evaluarea substratului piesei pe registrele surprinse din realitate, “îmbrăcat” scenic provocator pentru a transmite emoții, dar și stârnirea de a judeca spectatorul diverse fapte din viața curentă. Bobi Pricop în demersului său teatral construit cu fantezie debordantă, consideră însă, întotdeauna drept pilon central – actorul. Rămâne credincios actorului luat ca element principal al comunicării viziunii regizorale și veghează la îndrumarea sa pentru a se transpune credibil în personajul atribuit.

         În “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, regizorul conduce actorii pe calea esenței realiste în interpretare. Actorii vor folosi discret lavaliere pentru a sublinia la nuanță rostirea replicii și chiar respirația personajelor în funcție de situațiile prin care trec. Tânărul actor Ciprian Nicula excelent întrupează scenic pe specialul adolescent Christopher, dotat pentru pentru matematică, dar având problemele personale de comportament. Trăiește intens fiecare situație prin care trece eroul său, dă sensuri multiple observațiilor fiecărui moment cu care se confruntă Christopher, cu mare grijă pentru expresia gestuală îmbină stările personale speciale cu cele ale inteligenței deosebite a celui preocupat și de “matematica” vieții. Cunoscut prin prezența și în alte spectacole, cât și de la Gala Tânărului Actor “Hop”, Ciprian Nicula prin întâlnirea cu acest rol dificil, dar și cu regizorul Bobi Pricop, se impune ca o personalitate a generației sale, capabil fiind de interpretarea unor ample partituri. 

Diverse personaje, începând de la părinții lui Christopher până la cele ce întervin întâmplător în “jurnalul” investigatorului adolescent, revin actorilor Emilian Oprea, Ana Ciontea, Carmen Ungureanu și Rodica Ionescu. Fiecare are o sarcină foarte dificilă de transformare rapidă în alt personaj pe care îl creionează doar din câteva replici uneori, dar se achită cu toții ireproșabil. Un sprijin au și în costumele Lilianei Cenean care doar prin câteva amănunte vestimentare schimbă înfățișarea personajelor. Precum un desenator de marcă, Ana Ciontea prezintă schițe de profil diferite pentru personajelor atribuite, dând o aură particulară fiecăreia. Actorul Teatrului “Maria Filotti” din Brăila, apreciat și pentru roluri relizate pe marele ecran, în special pentru cel al procurorului din “De ce eu?”, Emilian Oprea reușește să compună admirabil diverse portrete, de la cel al tatălui lui Christopher, până la cel al iubitului mamei, plasând accente subtile pentru caracterizarea fiecărui personaj. Cu atenție pentru firescul implicării în multiplele situații în care apar personajele, având grijă să le definească tipologic, rezolvă rolurile care le revin, Carmen Ungureanu și Rodica Ionescu. Viziunea regizorală prinde valoare și prin contribuția adusă de această distribuție dăruită proiectului. 

         “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” poate fi considerat nu numai un eveniment teatral, ci un spectacol credibil  perfect despre noi cei de astăzi, încadrat exemplar inovației artei teatrale.

P.S. Se agită unele persoane în numele revitalizării mișcării teatrale și a sitauției disperate în care se găsesc cei peste trei sute de absolvenți anual, deveniți actori prestatori de servicii artistice, în urma aplicării iresponsabile a Tratatului de reformă de la Bologna. Talentele reușesc însă, până la urmă, în ciuda dificultăților, să își spună cuvântul. Un exemplu recent sunt Bobi Pricop și Ciprian Nicula găzduiți de Teatrul Național “I.L.Caragiale” care trebuie subliniat că are contracte de colaborare cu 236 (!!!) de tineri actori.

Unii impostori vor legi personale doar pentru a obține funcția de manager cultural, dar habar nu au că Legea teatrelor actuală funcționează într-o formulă absurdă ca pe timpul “epocii de aur”, că a fost înlocuită cenzura de atunci, cu … “cenzura” financiară, etc.  

Teatrul adevărat merge însă, înainte, dovadă și acest spectacol meritoriu pe care îl recomandăm drept un eveniment cultural!