COMEDIA ȚINE LA TINEri (Ediția V) – TEATRUL DE COMEDIE

TINERII NU ȚIN … LA COMEDIE ?

Acest proiect unicat în peisajul nostru teatral – COMEDIA ȚINE LA TINEri – a fost lansat în 2005 de Teatrul de Comedie, cu intenția de a promova și remarca tinere talente: regizori, actori și scenografi. La edițiile precedente, marea majoritate a spectacolelor înscrise în concurs nu ereau examene de final al studiilor la diferite universități, ci proiecte individuale inițiate de echipe de tineri creatori. La cele patru ediții anterioare s-au remarcat tineri regizori precum Marcel Țop, Alex Mihail, Aurel Palade, Zolan Zakarias, Eugen Gyenmant și Alexandru Mâzgăreanu, astăzi personalități prezente în repertoriile teatrelor independente și ale celor instituționalizate. În urma fiecărei ediții, Teatrul de Comedie a înscris în reprtoriul său curent spectacolul premiat.

Actuala ediție a reunit nouă spectacole pe care le vom comenta în ordinea înscrierii în competiție. De astă dată opt (!!!) spectacole au fost doar examene de la UNATC și unul de la Universitatea “Spiru Haret” – Facultatea de Teatru. Proiecte indepentente nu au existat, iar COMEDIA ȚINE LA TINEri a devenit un fel de Gală de la UNATC, care prin repertoriul oferit arăta că “tinerii nu țin … la comedie” ! Erau, desigur, niște examene mai mult sau mai puțin inspirate ca opțiune repertorială. Să sperăm că viitoarea ediție va reveni la o competiție care să integreze majoritar proiecte independente cărora să li se alăture doar examenele de excepție, premiate la Gala UNATC.

Ediția a V-a a mai găzduit și trei spectacole în afara concursului pe care le vom comenta separat.

“POVESTIRI DESPRE NEBUNIA NOASTRĂ” este examenul de masterat al Cosminei Stancu, anul I (UNATC), clasa prof.univ.dr. Alexa Visarion. A ales piesa dificilă a cehului Petr Zelenka, dramaturg contemporan original, atât prin stilul scrierii, cât și prin tematica abordată. Viziunea regizorală a Cosminei Stancu era o primă lectură superficială a textului, împănată cu un ghiveci muzical de melodii celebre și cu efecte ieftine, grosiere prin care ar fi vrut să ilustreze nebunia personajelor rezumată doar la porniri erotice. Petr Zelenka propune însă, delirul, nebunia unor oameni nefericiți, însingurați, ce își fixează căutările comunicării, doar la o relație sexuală. Cauzele acestei nebunii sugerate de autor, regia nu le-a sesizat, s-a rezumat superficial doar l-a manfestările sexuale primitive ale personajelor. Peter este voyeur pentru un cuplu care nu poate face sex decât sub privirea cuiva, mama și tatăl său sunt persoane decrepite, vecinul său a ajuns să facă sex cu chiuveta sau aspiratorul, cu o femeie gonflabilă, toți sunt victimele comunicării, victimile lipsei iubirii și trăiesc psihoza însingurării care îi duce la demență. Spectacolul parcă ar fi fost realizat de o echipă de liceeni amatori de teatru, dar care nu au pășit într-o sală de spectacol și sunt sub influența unor programe tv. unele chiar de după miezul nopții. Cei 13 studenți actori se luptau cu disperare să se adapteze personajelor și firește nu puteau reuși să interpreteze o nebunie lipsită de cauză, nemotivată, să ilustreze indicații regizorale stupide.

“Povestiri despre nebunia noastră” atenționează din nou, asupra slabei pregătiri profesionale a viitorilor regizori, mulți lipsiți de har pentru profesia aleasă și de un minim suport cultural, devenind imitatori de ocazie ai unor colegi consacrați.

"ZVĂPĂIATA” este un examen de masterat final la regie, susținut de Elena Morar prin proiectul “Stagiarii”, rezultat al colaborării Teatrului Metropolis cu UNATC. Proiectul a cuprins trei examene: “Nebunul și Călugărul” – regia Andrei Narcis Grosu, “Funcționarii” – regia Alexandru Mâzgăreanu, spectacol reținut în repertoriul Teatrului Metropolis (ambele examene sunt comentate pe blog), și “Zvăpăiata” – regia Elena Morar. Repertoriul acestor examene de final al masteratului a indicat obligatoriu dramatizări din proza lui Cehov.

Elena Morar a conceput o dramatizare reușită a nuvelei “Zvăpăiata”. Cele zece personaje servesc tematica lui Cehov, ironia sa la adresa snobismului celor cu pretenții artistice, în centrul lor fiind Olga Ivanovna care cochetează frivol cu lumea artelor. Într-un decor gândit atent pentru a fi funcțional la indicarea mai multor spații de joc, conceput de Vladimir Turturică (master scenografie, clasa prof. univ. dr. Ștefania Cenean), autor și al unor costume elegante, regia a manevrat ritmat acțiunea. O scenă remarcabil concepută regizoral prefațează spectacolul, pune în temă publicul asupra tematicii sale; personajele sunt spectatori la operă și manifestările fiecăruia sugerează cu fină ironie tipologia sa. Elena Morar, pe parcusul întregului spectacol, a demonstrat inspirație în ilustrarea dramatizării, atât prin îndrumarea actorilor în configurarea atentă a relațiilor dintre personaje, cât și prin mișcarea în diverse spații de joc. În fiecare moment de ilustrare scenică, specula inventiv suportul situațiilor și sensurile replicilor. Coregrafia realizată de Tunde Baczo (master coregrafie, clasa prof. univ. dr. Liliana Iorgulescu) puncta expresiv unele momente. Atmosfera spectacolului se completa prin efectele ilustrației muzicale indicat concepute de Răzvan Georgescu și Elena Morar. Doar în scena finală, un bun pandant al celei din debut, nu mai funcționa același inspirat suport muzical în raport cu intențiile situației .

Regizoarea Elena Morar a prezentat un spectacol gândit în amănunt și profunzime, condus cu fermitate pe linia jocului între comic – ironie, satiră și dramatic. A lucrat în indrumarea actorilor, studenți, majoritatea la masterat, pentru a evidenția personajele în care au fost distribuiți, astfel că nu doar cei din rolurile centrale să poată realiza interpretări ireproșabile. Tinerii actori au scos în evidență personaje secundare și când nu aveau replică, prin implicarea în fiecare situație, urmărind expresiv relațiile cu cei din preajmă. În Scriitorul, George Albert Costea compune cu umor bine stăpânit personajul a cărui prezență se reține pe tot parcursul reprezentației; încântător susține monologul despre rolul șampaniei. Excelent este Adrian Nicolae în Actorul, rostește cu nuanță semnificativă un monolog încărcat de ironie la adresa profesiei. Se reține de asemenea Monica Săndulescu în Iulia, servitoarea care devine o prezență atractivă și când e lipsită de replică; în scena cu Dîmov care îi calculează banii ce i se cuvin, tânăra absolventă în 2008 de la clasa prof. univ. dr. Adriana Popovici, dezvoltă cu credibilitate stările prin care trece personajul. În grupul reușitelor actoricești se integrează și Lucian Iftimie care povestește convingător situațiile în care este implict până la urmă și personajul său, Korosteliov. Nu pot fi trecute cu vederea nici intervențiile lui Răzvan Georgescu de la Filarmonica “George Enescu” în Cântărețul de operă, și nici aparițiile în roluri secundare ale studențiilor la actorie, Vlad Pavel și Liviu Chițu (Clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu).

Prin dificultatea lor, personajele centrale – Olga Ivanovna, zvăpăiata, soțul ei, doctorul Dîmov și pictorul Reabovski, au dat de furcă tinerilor interpreți. Ana Covalciuc (master actorie, clasa prof.univ.dr. Gelu Colceag), interpreta rolului principal, deținea farmecul femeii superficiale, dornică de remarcare, dar îl folosea cu modestie prin expresii standard, banale. Olga trece prin multiple stări în relațiile cu soțul și pictorul care îi devine amant, dar actrița nu reușea întodeauna să le asimileze convingător în interpretarea sa. Era exterioară ca expresie în multe situații. Confuz în tratarea doctorului Dîmov s-a manifestat Andrei Mateiu (absolvent UNATC în 2005, clasa prof. univ. dr. Gelu Colceag). Dîmov nu era nici doctorul care își pierde viața dedicat fiind cu tot sufletul profesiei, nici soțul îndrăgostit de soție, ci un individ oarecare. Doctorul, personaj atât de drag lui Cehov, era gestionat simplist de interpret. Șerban Victor Gomoi (master la aceiași clasă cu colegii) se confrunta cu un alt personaj dificil, egoistul și infatuatul pictor Reabovski pe care nu a reușit să-l prezinte nuanțat.

“Zvăpăiata”, în ciuda unor șovăieli în interpretarea rolurilor principale survenite și din lipsa de experiență a tinerilor, rămâne o carte de vizită demnă de reținut pentru regizoarea Elena Morar care a dovedit fantezie și profesionalism în aplicarea viziunii sale teatrale raportată la suportul scrierii lui Cehov.

“ZVĂPĂIATA” a obținut din partea juriului numeroase premii : Premiul pentru cel mai bun spectacol care presupune integrarea sa în repertoriul permanent al Teatrului de Comedie, iar marele public îl poate viziona și remarca pe tinerii săi interpreți, Premiul pentru cel mai bun regizor – ELENA MORAR, Premiul pentru costume – VLADIMIR TURTURICĂ, Premiul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar – ADRIAN NICOLAE (personajul Actorul), Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar – MONICA SĂNDULESCU (personajul Iulia), Mențiunea specială a juriului - ANA COVALCIUC (personajul Olga) și GEORGE ALBERT COSTEA (personajul Scriitorul). Trebuie specificat cu acest prilej că Premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal nu s-a acordat.

“AMERICAN BUFFALO” a fost considerat cel mai bun spectacol al școlilor de teatru la Festivalul de la Piatra Neamț, secția “Pledez pentru tineri” ! Piesa lui David Mamet se joacă de cinci ani și la Teatrul Act. Conform juriului de la festival, spectacolul regizat de prep.univ.drd Florin Grigoraș, cu trei studenți din anul întâi la masterat de la UNATC, ar fi fost reprezentativ pentru învățământul nostru teatral ! Mai întâi, pentru cei care cunoșteau piesa și prin spectacolul remarcabil de la Teatrul Act, în varianta celor de la UNATC era de nerecunoscut. Replica de bază a traducerii scenice devenea “Ce p… mea”, alături de înjurăturile specifice limbajului de gang. Desigur, cele trei personajele erau la început de drum în lumea interlopilor de care doreau să aparțină, dar David Mamet le colora limbajul cu măsura motivării folosirii lui, în vreme ce în spectacol înjurătura devenea ostentativ plasată, din două în două replici, prin adaptarea textului și tratarea regizorală. Trei prieteni, Donny (Mircea Postelnicu) – deținătorul unui modest magazin de vechituri, Bobby (Conrad Mericoffer) – un individ aparent timid și Teach (Bogdan Nechifor) – un cartofor, pun la cale o “afacere”, o hoție inspirată de găsirea unei monede vechi. Regizorul a încercat să îndrume distribuția pe calea așa zisului firesc, iar replicile erau bolmojit rostite, doar injuriile fiind subliniate de studenții de la masterat anul I, clasa prof. coord. Radu Gabriel. Cei trei "eroi" nu mai aveau un contur de personalizare tipologică, păreau doar niște prostovani disperați de conjuctura “afacerii” care doreau să o pună la cale. Îndrumarea regiei se rezuma la apelul de a fuma sau personajele să își tragă palme în numele nervozității exprimate prin înjurăturile abundent rostite. Regizorul a mai apelat și la efectul scăderii luminii, de pildă în scena Bobby-Donny, pentru ca spectatorul, după ce nu le înțelegea replicile cu “firesc” șoptite, să nu le mai perceapă nici posibilele expresii ale chipurilor celor care le rosteau. Un decor încropit din obiecte cu pretenția de a fi vechituri, plasate la nimereală, aparținea actorului Conrad Mericoffer, interpretul lui Bobby. Acesta se detașa însă, cât de cât de colegii din distribuție, prin încercarea de a da credibilitate nuanțelor comice prin care vroia să construiască profilul lui Bobby, un aparent prostovan, șmecher însă, când e vorba de inițiativele sale. Donny în interpretarea lui Mircea Postelnicu devenea un încurcă lume dezorientat și rigid în implicarea conflictuală. Cartoforului Teach, Bogdan Nechifor îi atribuise doar o isterie continuă, exagerată, uitând de abilitățile sale sugerate pe deplin în piesă.

Limbajul generației “cool”, verbal și în manifestări de expresie la care au apelat dascălii acestor studenți își are totuși, motivări profund exprimate în spectacolele reușite ale teatrul independent, pe texte special concepute tematic. Acest examen nereușit și sub aspect pedagogic, era doar o făcătură, strident vulgară ce dezavantaja studenții.

"TEASTAMENT” intenționa a fi un spectacol de autor – Radu Popescu : text și regie, numai scenografia nu îi aparținea. Decorul era o improvizație ce nu preciza sugestiv spațiile de joc și încerca sugestii mataforice ridicole prin manevrarea unui dulap de la Ikea, cu imagini apropiate teatrului de păpuși , autor al scenografiei fiind Alexandra Oancea , absolvent în 2007 , la UNATC, scenografie, clasa prof. Adriana Raicu.

Radu Popescu se specifică în program a fi absolvent în 2007 la clasa prof. asoc. Cristian Hadji-Culea, conf.univ. Nicolae Mandea și master de Scriere Dramatică în 2009, la clasa prof. Valeriu Moisescu și conf. univ. Nicolae Mandea. Avea o pregătire la UNATC în diverse domenii profesionale legate de teatru! În textul cu pretenții de dramaturgie, ataca două teme dificile – homosexualitatea și credința în Dumnezeu, prin două personaje feminine. Și-a ales însă, tematica de dragul șocării publicului, pentru că în scrierea sa nu funcționa o elementară documentare psihologică despre homosexuali – femei lesbiene și bărbați gay – sau culturală despre manifestările de credință în Dumnezeu. Amesteca penibil în scrierea sa tematici importante în numele actualității. O tânără avocată de 23 de ani (!!) cu credința în Dumnezeu, primea oferta unei alte tinere, Nicole, operator de programe pe calculator, să îi facă legal testamentul că … vrea, de fapt, să se sinucidă. Între cele două se leagă o relație lesbiană ( !! ), cu motivări absurde – fiecare a avut un iubit -, iar Nicole se sinucide până la urmă. Ideea înscrierii în concurs a unui astfel de spectacol pentru a fi reținut de Teatrul de Comedie, premiul pus în joc, demonstrează gândirea puerilă a celor care s-au implicat în realizarea sa penibilă. Dramaturgic textul era jenant, hilar, ca argumentare a motivatrii manifestării personajelor prin invocări biografice fără sens ca o caricatură de psihanaliză. Nicole, de pildă, a devenit lesbiană că iubitul, un individ ciudat, s-a sinucis și în final va urma aceiași soluție existențială. Replica scrisă de Radu Popescu era lipsită de o elementară logică pentru sprijinirea constructului personajelor. Argumentarea psihologică a conflictului imaginat între cele două femei era ridicolă. Dacă un astfel de text reprezintă un masterat de Scriere Dramatică, situația învățământului nostru artistic este alarmantă pentru pretenția de a promova valori viitoare.

“Dramaturgul” a ambiționat să fie și regizorul care ar impresiona publicul prin scrierea sa. Spectacolul său era plictisitor și evident, fals din pornirile textului ce îi aparținea. Andreea Dragnea și Cristina Găvruș, absolvente în 2oo7 ale UNATC, la clasa regretatului profesor Ion Cojar, erau victime evidente ale textului pe care firesc, trebuiau să îl refuze că nu le oferea nici o posibilitate de remarcare.

“Testamentul” a fost un alt spectacol prin care UNATC a arătat că doctoratele dascălilor, masteratele absolvenților, nu presupun nici har pedagogic și nici pe cel necesar practicienilror din teatru.

“ ORAȘUL” nu este examenul celor de la masterat, ci al absolvenților de la actorie, regie și scenografie din 2009. Tânăra aspirantă la profesia de regizor Sânziana Stoican (clasa lect.univ. drd. Liudmila Szekely Anton) a ales un text dificil al dramaturgului rus contemporan, Evgheni Grișkoveț, consacrat prin stilul special al scrierii. Dramaturgul este preocupat în mai toate scrierile sale – “Iarna”, “Casa” -, de starea individului ce se pierde în fluxul tumultuous al unei societăți în care nu își poate afla drumul realizării unor idealuri personale. Viziunea regizorală nu arăta perceperea tematicii piesei, fiind lecturată teatral superficial, personajul central, motor al conflictelor, Serghei Bassin, devenea doar un ciudat, mereu nemulțumit fără motiv. Examenul - spectacol nu se remarca nici prin comicul sau dramaticul unor situații pentru că era lipsit de o idee coerent exprimată, ce ar fi putut captiva intersul spectatorului. Decorul cu pretenții realiste de concepere realizat de Maria Pintea (clasa prof. asoc. Viorica Petrovici) era inutil încărcat de numeroase obiecte, vrând să imagineze căznit suprarealist apartamentul familiei Bassin, compus din mai multe locuri ale acțiunii. Nu impunea sugestiv atmosfera solicitată de text. Cel mai trist aspect al examenului este că regia nu acorda atenția cuvenită interpretării personajelor. Vladimir Flutur (clasa prof. univ. dr. Doru Ana, ca și ceilați colegi din distribuție) părea că nu cunoaște motivările personale ale lui Serghei Bassin de a declanșa conflicte și a dori să își părăsească familia pentru un timp. Actorul apela în interpretare la efecte de bâlbâială în rostirea unor replici, nemotivate măcar prin elementarele date ale situațiilor, nu susținea cu minimă credibilitate relațiile cu celelalte personaje. Momentul cheie al beției în raport cu substratul tematic al piesei, petrecut între Serghei și amicul Maximilian (Ionuț Vișan) era penibil susținut de regie și interpreți. Ionuț Vișan practica o imitare inexplicabilă profesional după manifestările lui Mihai Bendeac în diverse divertismente tv. În apariția din final a taximetristului, forțat vizualizată regizoral, Corneliu Ulici părea venit tot de la un divertisment derizoriu. Se reținea din această distribuție evident necoordonată regizoral ce dezavantaja actorii, Mădălina Anea în Tania, soția lui Serghei. Actrița definea cu farmec, cu expresivitate, personajul unei soții devotate mariajului, o naivă care se revoltă uneori pe comportamentul soțului ce nu îl poate înțelege. Personajelor centrale le reveneau de rostit și monologuri prin care regia încerca însă, stângaci să relaționeze interactiv cu spectatorii, luminând sala. Vasile Flutur era străin de susținerea unei relații interactive cu spectatorii, rostirea monologului său fiind exterioară ca sensuri. Mădălina Anea însă, în monologul soției, era admirabilă prin sensibilitatea acordată în raport cu nuanțele sale, vorbirea sa era, în sfârșit, clară pentru că pe parcursul reprezentației rostirea exagerat precipitată a replicilor anula bunele intenții ale expresiei interioare. Spectacolul era dominat de “moda” prost înțeleasă a unui firesc stradal, specifică majorității absolvenților la actorie de la UNATC. Nu lipseau din acest spectacol nici efectele muzicale, plasate la nimerală, ca și pauzele nemotivate.

“Orașul” era doar un examen neconvingător de început de drum în regie, străin în citirea teatrală a sensurilor piesei alese care dezavantaja pe cei distribuiți.

“VREMEA DRAGOSTEI, VREMEA MORȚII” era un examen susținut de Catinca Drăgănescu (masterand UNATC, anul I regie, clasa prof. univ. dr. Alexa Visarion) care datorită exagerărilor de efecte regizorale lipsite de o elementară logică și inspirate însă, din viziunile regizorale ale unor colegi cu personalitate, determina obligatoriu citirea textului lui Fritz Kater pentru a percepe mesajul dramaturgului. Stilul scrierii replicii fără punctuație poate a derutat pe aspiranta la profesia de regizor, dar piesa este impresionant condusă dramatic prin ilustrarea a trei tronsoane existențiale – reduse de adaptarea regizorală - , într-o lume în plină transformare socială din estul Germaniei comuniste care trăiește căderea zidului Berlinului, simbol al departajării unor ideologii. Marele merit al dramaturgului german Fritz Kater este lipsa totală de ostentație în tratarea confruntării dintre două concepte sociale, ideologice, exprimată sensibil, pregnant prin personajele care le trăiesc influențele cu naivitatea copilăriei și adolescenței, doritoare doar de libertate. Regia, din această ofertă dramatică generoasă pentru înțelegerea realității de astăzi de către tânăra generație actuală, abia reușea să sugereze o latură simplă a conflictului din familia în care tatăl – tratat regizoral ca un handicapat – pleacă în străinătate, trece zidul lagărului comunist, iar mama rămasă cu doi băieți adolescenți, se căsătorește cu “unchiul”. Viziunea regizorală nu sesiza, tocmai aspectul esențial al conflictului, naivitatea adolescenților marcată de efectele societății ce suportă transformări majore. Nimic din sugestiile dramaturgului, cu iz substanțial psihologic asupra personajelor adolescentine nu era marcat regizoral. Tot spectacolul-examen era doar o agitație ostentativ coordonată fără motivare pentru ilustrarea contextului și stărilor firești prin care trec adolescenții în căutarea trezirii la viață prin dragoste și sexualitate, și cât poate influența epoca aceste momente existențiale, firești pentru orice tânăr. Spectacolul încerca o trimitere hilară la epocă prin trei panouri roz cu chipul lui Lenin plasate în fundal ca într-un imprimeu cu buline, scenografia Ioana Simion (absolventă 2010 ca și ceilalți colegi, dânsa fiind însă, rezultatul clasei de scenografie coordonată de Adraina Raicu). Regizoarea folosea pe tot parcursul reprezentației o lumină confuză ca într-o sufragerie cu un bec de 50 de wați prin care distrugea orice intenție de configurare a personajelor și relațiilor dinte ele. Fără sens, lansa într-un moment un efect luminos strident către public, cu lanterne, “inspirat” din spectacolele unor regizori apreciați, dar care nu dovedea nici un sens în viziunea Cătălinei Drăgănescu.

Pieasa originală a lui Fritz Kater era distrusă ca sensuri de o regie … “exchibiționistă” a unei persoane care și-a dorit să fie originală cu orice preț, mai presus de dramaturg și ignorând capacitățile de expresie ale actorilor aleși în distribuție, pe care nu îi nominalizăm, fiind tratați ca niște obiecte manevrabile fără motiv.

"PARAMIZA ROMANES” rămâne singurul spectacol ce nu a aparținut UNATC, ci Universității “Spiru Haret” – Facultatea de Teatru. E drept, la realizarea proiectului au fost implicați și trei studenți de la Facultatea de Teatru UNATC, Secția Păpuși-Marionete, din care Viorela Diac a colaborat și la realizarea coregrafiei alături de Ninel Petrache, autorul spectacolului, absolvent “Spiru Haret”, clasa regretatei Lucia Mureșan.

Ninel Petrache a conceput un scenariu simplist, școlăresc în jurul unei povești de dragoste – doi bărbați iubesc aceiași fată, etc – dintr-o șatră tradițională de rromi. Scenariul era doar un fir conducător fragil dramatic pentru a sugera prin muzică și dans posibila lume a unei șatre. Replicile erau puține, unele rostite în limba romanes, soluție neinspirat condusă pentru a cunoaște o etnie. Finalul scenariului și regiei aparținând tot lui Ninel Petrache, invoca holocaustul ce a avut repercursiuni și asupra rromilor.

Rămâne remarcabilă din acest spectacol fără pretenții de examene la masterat sau absolvire, demonstrația interpreților că dețin capacități pentru a juca într-un musical. Mihai Căpățână, Gabriela Marin, Gabi Sandu, Carolina Roza Vasile, Alexandra Rucsandrescu, Diana Leonte, Costel Dobrescu, Flavia Cazacu, Mirela Buhuș, Octavian Jalba și Ninel Petrache sunt nume care trebuiesc reținute pentru proiecte de spectacole musicale. Cântau și dansau cu dăruire, ireproșabil.

Efortul echipei de a pune în viață scenică tema spinoasă a etniei rrome, merită prețuire, chiar dacă spectacolul era amatoristic realizat ca scenariu și regie.

“ TREAPTA A NOUA “ este examenul de absolvire a UNATC susținut în 2008 de Valentina Zaharia, Patricia Katona, Iolanda Covaci și Monica Săndulescu de la clasa prof. Adriana Popovici și Mirela Gorea. Spectacolul este comentat pe blog, și de doi ani rezistă cu succes la diferite competiții, fiind un rod exemplar al pedagogiei teatrale, fără pretenții regizorale, cu scopul precis de a evidenția studentele distribuite în personajele construite complicat de Tom Ziegler, autorul textului.

IOLANDA COVACI a obținut Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal – Melissa, VALENTINA ZAHARIA pentru Joanna – Mențiunea specială a juriului și MONICA SĂNDULESCU pentru Tracy, ca și pentru Iulia din “Zvăpăiata”, Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar.

“PHOTOSHOP “ a fost prilejul reîntâlnirii cu Catinca Drăgănescu, studentă la masterat anul I, UNATC, după ce a vrut să își demonstreze capacitățile regizorale în piesa lui Fritz Kater, “ Vremea dragostei, vremea morții”. De astă dată, aspiranta la profesia de regizor a scris și textul spectacolului cu intenția de a fi remarcată ca autor total al reprezentației, în care a reunit absolvenți din diferiți ani de studii de la UNATC. Scenografia plină de pretenții metaforice, dar total neconvingătoare ca desen scenic, nu se menționa cui aparține. În textul său, Catinca Drăgănescu înșiruia într-un montaj greoi, scurte scene și monologuri prin care își dorea să prezinte degringolada unor indivizi, că personaje nu puteau fi numite, iscată de … pofte sexuale și ambiții personale. Prin replici desprinse din dialogul stradal, dar cu pretenții … filosofice și chiar cu evocări culturale, indivizii discutau de “ fericirea care se consumă repede, arde ca o lumânare”, despre “ f …”, adică actul sexual, și experimentul Soniei cu “ 22 de bărbați într-o lună de zile, ca să-i exorcizez”, despre o așa zisă relație părinți – copii, etc . Toate erau scene scurte, ansamblate printr-un montaj dictat de necesitatea spațiilor diverse de joc pentru care actorii se luptau să manevreze un practicabil în sus și în jos, ca să le marcheze. În debutul reprezentației un monolog ridicol vroia să indice așa zisele surse de inspirație ale textului.

Victimele acestui text derizoriu și ale regiei deplorabile au fost actorii, cărora Catinca Drăgănescu nu le-a acordat atenție, i-a considerat o masă de manevră ilustrativă cu pretenții metaforice a gândurilor sale confuze. Amintim de pildă plimbările în cerc ale Soniei în jurul unui iubit, purtând o umbrelă neagră etc. Muzica excesiv întrebuințată, palmele date de unele personaje, chiar și fumatul, vroiau să susțină nervozitatea iscată de o iubire neîmplinită . Desigur , regizoarea este la început de drum, dar se sesizau cu ușurință încercări de “imitare” a unor tineri regizori consacrați deja. Nu ar fi însă, de mirare ca acest spectacol jalnic să fie considerat de unii ca un exercițiu de originalitate teatrală pe la diverse festivaluri!

OBSERVAȚII GENERALE

Cele opt spectacole, unele examene de licență, recomandate de UNATC drept realizări ale învățământului nostru artistic au demonstrat starea precară a pregătirii profesionale a multor absolvenți, actori și regizori.

Opțiunile repertoriale pentru piese contemporane erau determinate de spectacolele pe aceleași texte ale unor regizori consacrați din care studenții s-au inspirat fără pic de jenă. “Actualitatea” spectacolelor se manifesta printr-un limbaj trivial, excesiv exploatat în diverse viziuni regizorale. Din aceste examene-spectacol nu au lipsit efectele muzicale abundent întrebuințate, care peste falsitatea plasării în raport cu situațiile dramatice, anulau adeseori posibilitatea receptării jocului actorilor. În multe examene violența era ilustrată prin palmele aplicate de unele personaje celor cu care se aflau într-un posibil conflict. O altă notă comună a “viziunilor regizorale” au fost scenografiile încărcate de obiecte sau “sofisticat” desenate, fără funcționalitate.

Gravă este constatarea că majoritatea regizorilor au folosit actorii ca pe niște marionete, ignorând că ei sunt mijlocul forte al oricărei expresii regizorale, prin posibilitatea de a creiona credibil personaje sau idei.

Pregătirea profesională a majorității absolvenților arată că unii din dascălii pe care i-au avut trăiesc într-un “ turn de fildeș” și nu s-au exprimat vreodată pe o scenă într-un spectacol. Numărul mare de studenți dintr-un an de învățământ artistic, îngreunează, de asemenea, pregătirea lor solidă. Până la urmă însă, cei înzestrați cu har, cu efort vor reuși să se remarce, cum s-a întâmplat și în cadrul competiției COMEDIA ȚINE LA TINEri.

Acest proiect generos de susținere a tinerelor talente sperăm că la viitoara ediție, în condiții mai bune din punct de vedere financiar, va reveni la intenția selectării pentru concurs a unor proiecte independente de examenele de la UNATC sau ale altor universități. Cele două săli ale Teatrului de Comedie – Studio și Sala Nouă -, nu trebuie să suplinească dispariția “Casandrei”, studioul UNATC care prezenta stagiunea absolvenților și nici să repete Galele sfârșitului de an școlar.

COMEDIA ȚINE LA TINEri este o competiție pentru afirmarea independentă a personalității tinerilor absolvenți, fără implicarea dascălilor și care solicită un repertoriu apropiat de profilul Teatrului de Comedie, ce va găzdui spectacolul premiat.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ și “ZEUL MĂCELULUI “ - TEATRUL NAȚIONAL “VASILE ALECSANDRI” DIN IAȘI

Este un eveniment pentru teatrul nostru împlinirea a 170 de ani de existență a Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași, primul teatru național din România, care ar merita mai multă atenție din partea mass media. Pentru atenționarea asupra acestui eveniment, cei de la Iași au venit și în Capitală cu un mini-turneu de două zile, cu spectacolele “O noapte furtunoasă” și “Zeul măcelului”, după ce în Festivalul Național de Teatru s-au remarcat prin participarea cu “Aici, la porțile beznei” (comentat pe blog). Este inexplicabilă absența acestui spectacol și din programul mini-turneului aniversar, când Naționalul ieșean ambiționează a fi un teatru “elitist pentru toți”, cu “deschidere către diversitate” și “orientarea către spectatorul-cetățean cultural”.

“O NOAPTE FURTUNOASĂ” – GROTESCUL SITUAȚIILOR DINTR-O … MAHALA.

Această piesă din patrimoniul dramaturgiei noastre o cunoaște oricine care vine la reprezentarea sa scenică, să se amuze copios, ascultând cum mai poate fi interpretată replica lui Caragiale. De astă dată, la spectacolul regizat de Alexandru Dabija care și-a dorit a fi mai presus de replică, râsul a apărut cu greu, iscat mai ales pentru unii spectatori de situațiile grotesc tratate teatral. Replicile erau distruse prin vizualizarea unei isterii erotice manifestate de toate personajele, de la Chiriac la Spiridon care ajungea să se masturbeze în WC. Toți țipau, strigau cu disperare cuvântul, ignorându-i sensurile.

Regizorul a vizualizat grotesc situațiile dintr-o posibilă mahala, iar mijloacele la care a apelat și îndrumarea actorilor, au avut drept rezultat ilustrarea unui conflict amoros apropiat mai mult de o șatră fără bulibașă. Decorul realist, inspirat creat de Dragoș Buhagiar, oferea premizele pentru prezentarea aproape filmică a piesei prin posibilitatea folosirii unor multiplele spații de joc. Decorul era un personaj important, adaptat perfect sugestiilor scrierii. Scenograful a construit aproape la amănunt locul acțiunii, casa lui Jupân Dumitrache aflată în renovare, cu schelele de rigoare, dar și cu o curticică din care nu lipseau cișmeaua, locul de pregătirea mortarului pentru tencuială, o masă cu băncuțe, un WC, chiar și o roabă cu sticle de vin etc. Acest decor-personaj putea devenii suportul unor imagini vizuale comice, al unor posibile “gaguri” născute din relația situație – plan de derulare. Regizorul întrebuințează însă, decorul ca o bază oarecare pentru tratarea grotescă a situațiilor fără șă-l valorifice comic credibil. WC-ul va deveni un loc la care apelează insistent și fără motivare viziunea regizorală, ca și schelele ce ajung să se clatine când Chiriac o așează pe Veta cu picioarele crăcănate ca să facă dragoste, cișmeaua dă apă ca să se spele pe picioare Jupân Dumitrache, etc. Fără rezultat comic legat de sugestiile piesei, se mai manevrează aprinderea luminii de la stâlpul de pe stradă sau a celei din curte.

Pentru că intenția viziunii regizorale este dominată de estetica grotescului situațiilor, personajele devin doar niște caricaturi. Viziunea regizorală distruge tocmai, măestria lui Caragiale de a construi personaje consistente caracterial, tipologii argumentate psihologic. Călin Chirilă încearcă să îl scoate pe Jupân Dumitrache din palsa desenului caricatural dorit de regie,ca și Petronela Grigorescu pe Veta și Florin Mircea pe Nae Ipingescu. Sunt încercări sporadice pentru că regia nu le permite valorificarea personajelor prin replica mereu sufocată de efecte vizuale derizorii. Isteria continuă a Ziței dictată de regie, duce și la neînțelegerea replicilor personajului prezentat ca o caricatură de Haruna Condurache. Istericale sexuale apar și în manifestările lui Chiriac și Rică Venturiano, personaje interpretate de Dumitru Năstrușnicu și Cosmin Maxim. Nemotivată este și intenția regizorală de a îl prezenta pe Spiridon (Doru Aftanasiu) ca un coleg de vârstă cu Jupân Dumitrache, un tăntălău, un handicapat, obsedat sexual și el. Oricât se căzneau actorii să se apropie de personajele mahalalei lui Caragiale, le erau anulate intențiile de conceptul regizoral, în tratarea situațiilor. “Comicul” mahalalei rezumat la un WC sau la cum se ușurează Chiriac de pe o schelă, tot de o șatră amintea în mod vulgar, inexplicabil.

Alexandru Dabija a încercat un experiment, dorind originalitate prin apropierea de categoria estetică a grotescului. A vrut să prezinte realitatea în forme caricaturale, disproporționate, să îi releve primitivismul. Îngroparea textului prin acest stil ce îi distruge bogăția de sensuri, a avut drept rezultat un spectacol lipsit de adevăratul umor, de satira cu țintită precisă a lui Caragiale. Dacă în loc de Caragiale se preciza pe afiș că autori ar fi Țociu sau Palade, “O noapte furtunoasă” era divertismentul ideal pentru unele televiziuni ori pentru sălile polivalente ce cultivă astfel de spectcole, dar nu o “orientare către spectatorul-cetățean cultural” cum își dorște Naționalul ieșean.

“ZEUL MĂCELULUI” – UN SPECTACOL AGREABIL

O personalitate de succes în dramaturgia momentului este Yasmina Reza, multipremiată și ale cărei piese sunt jucate pe mai toate meridianele. Firesc, a pătruns și în repertoriile teatrelor noastre: “Artă”, recenta premieră a Teatrului “Bulandra”, comentată pe blog, ce rămâne deocamdată un eveniment al stagiunii actuale, “Doamne … ce măcel ! “, ce se joacă la Teatrul de Comedie, și iată, că același text sub titlul “Zeul măcelului”, figurează cu mândrie și în repertoriul Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași. Piesa a înregistrat și aprecieri superlative din partea unor analiși, dar și negative din partea altora. Textul este bine scris în stil tradițional, “clasic”, printr-o replică alertă, cu dublu sens, specifică și comediei; propune confruntarea a două cupluri aflate într-un conflict stupid din cauza odraslelor care s-au bătut. Nu este o comedie oarecare pentru că spectatorul se poate regăsi în constructul subtil al personajelor ce au legătură directă cu realitatea în care trăim.

Spectacolul regizat de Cristian Hadji-Culea exploatează replica, degajă admirabil un crescendo comic al situațiilor prin amplificarea tensiunii conflictului. Apelează la decorul simplu creat de Rodica Arghir, domiciliul familiei Houille – Michel (Călin Chirilă), un comerciant modest și Veronique (Haruna Condurache), o persoană cu prentenții intelectuale, luptătoare pentru drepturile omului. Meritul principal al scenografiei rămân însă, costumele inspirat create în amănunt pentru definirea personajelor.

Regizorul Hadji-Culea își alege o distribuție care îi dă multiple posibilități de a o pune în valoare și prin potrivirea cu oferta rolurilor. Dialogul dintre personaje este condus cu atenție, dublat de sensul mișcării personajelor în scenă și expresia gestuală ce dă amploare comică situațiilor. Ritmul reprezentației este susținut regizoral cu pricepere și câștigă tensiune, devenind exploziv comic în final. Desigur că actorii sunt baza succesului acestui spectacol, fiecare interpretând credibil partitura atribuită. Finețe în umorul prezentării lui Veronique Houille, o persoană temperamentală cu pretenții multiple, de fapt nefericită în căsnicie, impune remarcabil Haruna Condurache. Oana Sandu trasmite cu reafinament , falsa eleganță a comportamentului doamnei cu pretenții de superioritate, Anette Reille, mama copilului care a provocat conflictul dintre cele două familii. Excelent este în expunerea simplă, dar cu umor, a perceperii situațiilor conflictuale, Călin Chirilă în Michel Houille, cel care aparține micilor întreprinzători. Rezolvă ireproșabil și Constantin Puscașu personajul avocatului Alain Reille, cel care se zbate între soluționarea prin telefonul mobil a problemelor profesionale, ce îi sunt principala preocupare, și situația conflictuală iscată de incidentul produs între doi copii. Spectacolul trăiește, atrage prin valorificarea regizorală a actorilor care își interpretează credibil personajele, cu plăcere și dăruire.

“Zeul măcelului” este un spectacol ce pote cuceri pe oricinei. Acest spectacol se reține prin profesionalismul regizorului care nu ambiționează să fie mai presus de actorii pe care i-ar putea folosi doar ca instrumente de vizualizare teatrală originală, fără să le acorde drepul la exprimare în interpretarea replicii. Teatrul rămâne arta ilustrării sensurilor cuvântului pe care regizorul Cristian Hagi – Culea o respectă, chiar dacă dramaturgic scrierea nu poate fi definită ca o valoare incontestabilă a dramaturgiei.

“CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF ? “ – TEATRUL DE COMEDIE

SURPRIZA ȘTEFAN BĂNICĂ

Este ciudată opțiunea repertorială a Teatrului de Comedie, unul din puținele noastre teatre instituționalizate care și-a consolidat în ultimii ani personalitatea prin respectarea specificului numelui pe care îl poartă de 50 de ani, pentru “Cui i-e frică de Virginia Woolf ?“. Piesa mult cunoscută a americanului Edward Albee este de fapt o dramă cu situații și replici aparent comice. O posibilă explicație a alegerii repertoriale s-ar afla în valorificarea a doi actori ai teatrului, “vedete” autentice ale divertismentului, Ștefan Bănică și Emilia Popescu. Aceste personalități atrag publicul, ratingul televiziunilor crește, sălile de spectacol sunt arhipline când numele lor se află pe afiș. Sunt adevărați artiști, și nu vedete de un sezon precum cele care au demonetizat cuvântul "vedetă" în mass media.

Piesa lui Edward Albee a făcut vâlvă în anii ’60 ai secolului trecut. Autorul fiind considerat și un precursor al teatrului absurd în America, apropiat însă, de teatrul psihologic original dezvoltat de colegul său de generație, Tennessee Williams. “Cui i-e frică de Virginia Woolf ?“ are personaje solid construite, dezvoltate în situații mereu marcate de un subtext dramatic, iar rolurile cheie , soții, Martha și George, au incitat pe muți actori dornici de a se remarca. Astăzi , piesa trece în rândul celor “clasice”, o piatră de încercare pentru orice regizor care o abordează și trebuie să-i evidențieze filonul dramatic pe care îl conține. Acesta poate fi apropiat de actualitate, indiferent de poziționarea geografică a acțiunii. Istoria teatrului nostru a reținut interpretările personajelor principale de către Radu Beligan și Marcela Rusu, iar filmul pe cele ale lui Richard Burton și Elisabeth Tylor prin care piesa, transformată în scenariu, a câștigat notorietate.

Spectacolul Teatrului de Comedie are regizor pe Gelu Colceag, rector al UNATC și actor în tinerețea sa. A apelat mai întâi la scenografa Diana Cupșa care a imaginat un cadru realist al decorului, casa unor profesori , conform sugestiilor piesei, cu funcționalitate pentru ilustrarea teatrală. Casa respectivilor intelectuali e dominată de cărți, dar și de portretul tătălui Marthei, personaj din umbră, profesorul care marchează destinul fiicei sale și a celor din jurul ei. Posibilitățile decorului sunt speculate regizoral pentru a sublinia timpul scurt al derulării acțiunii, dar și vremea de afară cu ploaie și furtună, cum de fapt este și furtunoasa dispută dintre personaje. Regizorul Gelu Colceag și-a dorit, și parțial a reușit, un spectacol încărcat de suspans dramatic pentru confruntarea celor doi soți ce au alături un cuplu tânăr, apropiat ca problematică, o oglindă posibilă a nefericirilor lor personale. Conceptul regizoral propune la început, ca disputele dintre Martha (Emilia Popescu) și George (Ștefan Bănică), unde intervin și tinerii Honey (Diana Cavallioti) și Nick (Radu Iacoban), să fie marcate de accente comice, ironice, manevrate superficial însă, ca abia înspre final să schimbe registrul ilustrării teatrale spre dramatic, când și scrierea dezvăluie motivul nefericirii Marthei că nu are un copil. Regia nu urmărește consecvent substratul psihologic al manifestărilor conflictuale dintre cei care alcătuiesc cele două cupluri, îl tratează simplist. Dramaturgul motivează conflictele și cu replici prin care le sugerează motivările, dar regizorul nu le exploatează.

Tratarea regizorală a personajelor ca vârstă și cei 25 de ani de căsnicie în cazul cuplului central, Martha – George, este exagerată prin impunerea unor compoziții artificiale actorilor și îmbătrânirea prin grizionarea părului și a ținutei lui George, etc. - o “făcătură” de teatru vechi, interpreții fiind apropiați ca vârsta de cea a personajelor.

Marea surpriză a spectacolului rămâne Ștefan Bănică în rolul răbdătorului George,ce trăiește o căsnicie cu Martha pe care o iubește, indiferent de manifestările ei, și de influența tatălui acesteia. Actorul trece cu dezinvoltură peste imaginea forțată a convenției de vârstă indicată regizoral și prezintă în profunzime personajul. Apreciat pe drept ca personalitate a divertismentului, Ștefan Bănică, în acest rol dramatic, oferă o altă fațetă a harului său. Compune prin expresie și firescul rostirii și gândirii asupra sensurilor replicii portretul complex al personajului. Constant sugerează de la bun început, că fiecare situație derulată al cărui motor sunt Martha și beția, ascunde un substrat, o motivare nespusă. Actorul mai sugerează discret și o sensibilitate aparte a personajului. A acceptat căsnicia cu Martha nu pentru că tatăl acesteia este șeful colegiului unde predă, ci pentru că o iubește. Isteria femeii îl hotărăște, în final, să o stopeze, să o ajute să se elibereze de obsesia ce îi distruge viața. În acest spectacol, Ștefan Bănică demonstrează că este un actor plurivalent, capabil să abordeze partituri importante ale dramaturgiei. Evoluția sa în George este remarcabilă.

Emilia Popescu în Martha se confruntă cu intențiile regiei de a creea un suspans al acțiunii prin care împinge la început personajul spre o latură comică simplistă. În prima parte a reprezentației, actrița apare ca o femeie frivolă, dependentă de alcool, beția, motivarea și posibilile ei efecte sunt însă, stângaci modelate, ca și relația cu soțul, și invitații săi, cuplul tânăr, Nick și Honey. Abia în partea a doua a spectacolului, Emilia Popescu dezvăluie frământările, nefericirea Marthei, o femeie aparent autoritară, marcată fiind de un tată dominator. Actrița prezintă cu finețe fiecare coordonată caracterială a Marthei care trăiește dramatic jocul absurd dintre iluzie, minciună și realitate. În scena dramatic dificilă din final, Emilia Popescu este admirabilă, întregind consistența personajului. Abia în partea a doua o regăsim pe actrița capabilă de interpretări de excepție cum a fost cea din “Marlene”, spectacolul regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul de Comedie.

O altă surpriză a spectacolului este Diana Cavallioti în Honey, soția aparent naivă a lui Nick, o posibilă oglindă de fapt, a tinereții Marthei. Rolul este de plan secund, cu puțină replică, dar actrița e mereu prezentă în relația cu cei din scenă. Își construiește personajul cu măsură, credibil. Explozia de râs pe care Honey o are într-o scenă tensionată a conflictului este cu virtuozitate compusă de tânăra actriță. O deziluzie rămâne distribuirea în Nick a tânărului Radu Iacoban, actor apreciat pentru alte roluri în teatru și film. Se pare că partitura nu este convenabilă profilului său. În interpretarea sa Nick apare ca o persoană total dezinteresată de ce se întâmplă în jur, relații cu cei din preajma personajului nu reușește să stabilească, își recită exterior replicile.

Titlul piesei “Cui i-e frică de Virginia Woolf ?“, de fapt, “Cui i-e frică de lupul cel rău ?“ este o parodie la melodia dintr-un film de Disney cu adresă la scriitoarea Virginia Woolf, sugerată banal de regie prin jocul cu măști de purceluși din debutul reprezentației. Ilustrația muzicală mai aduce forțat, nemotivat în raport cu situațiile motive clasice din muzica lui Schubert sau Beethoven.

Spectacolul cu Ștefan Bănică și Emilia Popescu, va atrage desigur publicul, care nu va fi deziluzionat de întâlnirea în altă ipostază cu vedete prețuite și cu o tânără actriță, Diana Cavallioti, dar ca spectacol de teatru nu rămâne ca una din reprezentațiile eveniment ale stagiunii în curs.

UN ALT EVENIMENT CULTURAL AL INIȚIATIVEI PRIVATE

BURSA RIFF

După CAFÉ GODOT, a apărut o altă inițiativă culturală a mediului privat , pe un alt plan, demnă de stimă, bursa Riff. Președintele grupului de servicii financiare RIFF HOLDING INTERNATIONAL, Marius Stăncescu declara la manifestarea petrecută la Hotel Marschal : “Bursa Riff era necesară. Arta cuvântului trebuie susținută de arta faptelor, iar faptul că noi lansăm acum prima inițiativă privată care asigură mai multă stabilitate tinerilor actori care doresc să se dedice profesiei lor, fără nici un compromis, este semnul că trebuie să ne implicăm cu toții. Noi doar am început.” Cu sprijinul Asociației pentru Studii și Cercetări în domeniul Teatrului, EUROTHALIA s-a lansat astfel, prima bursă privată pentru susținerea tinerilor actori, eveniment la care a participat și ministrul culturii, Kelemen Hunor.

Inițiativa are și o istorie. Președintele grupului și-a dorit în tinerețe să fie actor. Și-a făcut acum timp să meargă la teatru și a vizionat “Inimă de câine”, spectacolul Teatrului Național “I.L.Caragiale” ce rezistă pe afiș de cinci stagiuni, și a rămas impresionat . A remarcat creația tânărului actor , MARIUS MANOLE, și a hotărât cu colegii săi, să inițieze proiectul “ Bursei RIFF ” prin care asigură pentru un an un venit stabil lunar unui tânăr artist . A lansat și invitația ca orice sponsor să se alăture acestui proiect pe care vrea să-l dezvolte și să-l continue de-a lungul timpului. Primul beneficiar al “Bursei RIFF” a fost ales Marius Manole.

Este remarcabilă această inițiativă mai ales că la noi nu funcționează și o lege a sponsorizării de nivel European. Cultura este o Cenușăreasă care nu interesează pe parlamentarii noștrii. Iată însă, că sunt unii din mediul privat care se mai gândesc și la cultură, chiar dacă nu există o lege care să le stimuleze inițiativele ! O lege a sponsorizării solid construită, ar putea să susțină substanțial și teatrul independent, care este tot al tinerilor creatori, ca și alte proiecte culturale.

Vom urmări cum va continua în timp, să evolueze acest proiect al bursei. Deocamdată, începutul este lăudabil și demn de interes pentru tinerii creatori.

“FURTUNA” (eveniment teatral) – CENTRUL CULTURAL PENTRU UNESCO, “NICOLAE BĂLCESCU”

PERFORMANȚĂ TEATRALĂ

Suntem mereu bombardați cu tot felul de “experimente” teatrale stupide. Ultimele s-au petrecut și în Festivalul Național de Teatru, de curând expirat, comentat pe acest blog. “Furtuna” de Shakespeare , spectacol conceput de Victor Ioan Frunză, în scenografia Adrianei Grand, cu patru actori care interpretează 15 roluri, ar putea face pe mulți să își revizuiască pledoaria pentru ideea de “teatru modern”. Vizionând ”Furtuna”, sperăm că vor constata ce presupune cu adevărat originalitate, considerată de unii drept “modernitate”, și mai ales, ce presupune valoarea culturală exprimată într-un spectacol adresat, în special, receptării de către publicul tânăr, de generația “cool”.

Având curajul marilor artiști, Victor Ioan Frunză și-a permis o versiune scenică după “Furtuna”, asistat de George Costin și Sorin Miron, actori implicați și în distribuție. Versiunea respectă sensurile majore ale scrierii bătrânului Will, nu se atinge de ele, doar le “traduce” într-un limbaj teatral cât mai apropiat perceperii depline de către cei care trăiesc la noi, începutul contorsionatului mileniu trei. Piesa rămâne intactă, iar rezumatul esenței sale culturale, prezentat prin noua versiune, amintește de Charles și Mary Lamb care intenționau, în deceniile trecute, să familarizeze pe cei de atunci, cu opera titanicului Shakespeare. Regizorul atrage atenția asupra luptei dintre omul cel luminat, Prospero (George Costin) și Caliban (Sorin Miron) cel primitiv, cel din bezna instinctelor pe care nu le poate coordona . Prospero devine aparent “dictatorul “ binelui, cel obsedat de cunoaștere, creator de miracole, persoană capabilă să ierte răul, iar Caliban e un individ straniu care nu diferențiază binele de rău, trăiește naiv într-un univers căruia nu îi poate percepe sensurile majore ce îl împing spre progres. Vital și emoționant regizorul conduce lupta inteligenței cu instinctele primare, a raționalității cu mediocritatea realității, în spațiul de joc minimal pe care îl deține Centrul Cultural UNESCO “Nicolae Bălcescu”, un teatru de proiecte independente. Evident, reușita viziunii regizorale are un sprijin substanțial în scenografiei Adrianei Grand care din obiecte și detalii creează fantastic, o lume pe care “furtuna” răului a distrus-o și restrâns-o doar la mici simboluri sugestive rupte din viața normală, înghesuite într-o cutie a viselor, a refugiului , insula exilatului de soartă, Prospero. Prin alăturarea a numeroase obiecte, mici și mari, aparent banale, Adriana Grand ilustrează simbolic o lume. Decorul, aparent simplu, este uluitor prin bogăția sugestiilor. Amintim, de exemplu , “generatorul de lumină” conceput prin alăturarea a zeci de obiecte mărunte apropiate sufletului Mirandei (Ioana Barbu) și al lui Prospero, ce va fi obligatoriu manevrat de Caliban sau chiar de Ferdinand (Alexandru Ion) pentru a lumina mințile celor din preajmă sau radioul vechi ce transmite replici cu iz moralizator, dar și muzică. Motivul de bază al ilustrației muzicale este celebra arie a lui Donizetti “Una furtiva lagrima”, numai că radioul, descoperă spectatorul, e lipsit de orice mecanism și ascunde în spatele său imagini dintr-o lume dispărută. Regizorul integrează cu firesc și proiecțiile video în fereastra spre lume a micuței camere a lui Prospero și fiicei sale Miranda. Intervin la început imaginile furtunii ce îi aduc pe insulă pe aceia care l-au alungat pe Prospero din ducatul său, ca apoi în final, să apară proiecții cu naufragiații care au trăit pe insulă o lecție morală de viață. Efectele muzicale și video, sunt realizate, tot de actorii George Costin și Sorin Miron. Nu se poate uita nici desenul inventiv al costumelor Adrianei Grand care comlpetează strălucit jocul dintre real și fantastic din acest spectacol unicat. Accesorile sunt nelipsite oricărui veșmânt pentru a indica tipologia purtătorului, proveniența sa . Balanța dintre comicul celor primitivi în gândire și dramatica judecată a lui Prospero, înclină în spectacol, și prin text, spre prima zonă. În acest spectacol sunt multe momente de neuitat, spre exemplu cel al eliberării lui Ariel cu imprimarea umbrei sale pe o pânză albă. Performanței vizual-teatrale a spectacolului – datorată lui Victor Ioan Frunză și Adrianei Grand – ilustrată prin jocul metaforelor și simbolurilor legat strâns de motivare prin text, i se alătură performanța celor patru actori care cu mobilitate și concentrare, trec rapid dintr-un personaj în altul, punându-l în valoare cu firesc și credibilitate. Regizorul este deosebit de atent la îndrumarea actorilor și specularea pe deplin a harului fiecăruia.

George Costin, apreciat și pentru rolul din “Lecția”, spectacolul Teatrului de Comedie, este distribuit în Prospero, Stephano și Antonio, trei caractere opuse. Actorul reușește performanța de a fi aproape de nerecunoscut în cele trei partituri. În Prospero, el scoate emoționant în evidență gândirea despre lume a înțeleptului ce a reușit supraviețuirea după complotul fratelui său, Antonio. Trece apoi în personajul opus lui Prospero, Antonio urzupatorul, ca să îi arate pofta periculoasă de putere, pentru ca în pivnicierul bețiv, Stephano, să conceapă cu abilitate un personaj comic savuros. Același drum dificil de a interpreta trei personaje, îl parcurge admirabil și Sorin Miron. În Caliban, cu măsură și firesc, redă portretul omului primitiv care nu deosebește binele de rău și este condus numai de instincte întâmplâtoare ; de la Caliban trece la Ariel cel isteț, comentator și provocator de situații miraculoase, rol la nuanță descifrat. Îi revine și un rol de plan secund, Sebastian, din lumea celor obsedați de putere, un caracter sugerat cu precizie de actor. George Costin și Sorin Miron confirmă valoarea lor ca personalități incontestabile ale tinerei generații de actori. Dețin harul rar de rostirie și disecare la nuanță a sensurilor ascunse de replică, și al expresiei transpunerii în personaje diverse caracterial. Într-un spațiu neconvențional, ce apropie actorul de spectatorul care ușor îi poate percepe jocul, aprecia sau respinge intențiile interpretării, cei patru tineri actorii sunt remarcabili. Același drum dificil al adaptării rapide la mai multe personaje îl parcurg și Ioana Barbu, și Alexandru Ion. Speciala și minunata actriță de film și teatru, Ioana Barbu evoluează în Miranda și Ariel. Duhul aerului, Ariel, este interpretat de trei actori pentru ca acțiunea să își urmeze drumul firesc , când distribuirea în cele 15 personaje se rezumă doar la patru actori cărora le este solicită mereu prezența în scenă în personajelor centrale. Ioana Barbu cu firesc și farmec transmite sensibilitatea și candoarea Mirandei care trăiește sentimentul iubirii. Se transpune apoi rapid în Ariel, provocatorul miracolelor , iar actrița se implică prin expresii atent coordonate în urmărirea efectelor gesturilor duhului nevăzut asupra celor vizați de dorința lui Prospero. Actrița prezintă excelent două personaje total diferite. Este de nerecunoscut de la o partitură la alta și Alexandru Ion în transformarea atent gândită pentru cele patru roluri ce îi revin. Concepe un “băiat de băiat” răsfățat în Ferdinand, fiul regelui Alonso care își schimbă comportamentul când cunoaște sentimentul iubirii față de Miranda, apare și ca Ariel urmărind consecvent linia rolului din conceptul regizoral și ireproșabil abordează și pe măscăriciul Trinculo, ca și pe Alonso, regele Neapolului. Rapiditatea trecerii actorilor de la un rol la altul , cu schimbarea costumelor, rămâne un … mister tehnic. Efortul actorilor nu se sesizează, nu le afectează prin nimic interpretarea. Cei patru tineri actori susțin un examen de virtuozitate pentru profesia aleasă.

“Furtuna” este marele eveniment pentru actorii independenți prin care se impun în mișcarea teatrală ca personalități marcante. Nu realizau această performanță dacă nu se reuneau într-o echipă , dăruită cu trup și suflet întâlnirii norocoase cu un important regizor, Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand. Acest spectacol și realizatorii săi, oferă cunoașterea originalității interpretării într-o piesă de Shakespeare și are șanse reale pentru premiile UNITER. Recomandăm iubitorilor de teatru “Furtuna”, un spectacol fascinant, cultural rămas în slujba lui Shakespeare, într-o formulă teatrală originală, ce în ciuda vicisitudinilor financiare de astăzi , arată că adevărații creatori pot face și din puțin, un “diamant”.

Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” , activează de câteva stagiuni, dar prin această producție se afirmă ca un punct important pentru viața teatrală a Capitalei. Sperăm că spectacolul va realiza și turnee în țară, va primi invitații la numeroasele noastre festivaluri de teatru. Victor Ioan Frunză și echipa sa propun adaptarea teatrului la secolul vitezii cu un spectacol de o oră și jumătate, dar important ca valoare culturală.

EVENIMENT – UN SPAȚIU CULTURAL NOU ÎN CAPITALĂ

CAFÉ GODOT

A intrat în circuitul nostru cultural independent un nou sediu pentru prezentarea talentelor , în special celor tinere : CAFÉ GODOT. Un spațiu elegant, dotat tehnic și cu multiple spații de joc ofertante pentru teatrul independent, dar și pentru expoziții, concerte, recitaluri diverse, s-a inaugurat în buricul târgului, în centru vechi al Capitalei, pe strada Blănari nr. 14, paralelă cu Lipscani. Este o propunere unicat și pentru teatrul independent, care prin ținuta sa amintește de spațiile europene sau de cele ale teatrului “off’ din New York. Este uimitor și demn de laudă cum autorii acestui proiect, investitorii săi, au sponsorizat conceperea unui astfel de spațiu cultural independent.

Așteptăm cu interes propunerile sale culturale, din care nu vor lipsi spectacolele de teatru. La o masă, ca într-o cafenea cu un ambient plăcut, spectatorul va putea cunoaște pe tinerii artiști .

De mult timp, teatrul independent așteaptă, ca și Estragon și Vladimir din piesa lui Samuel Beckett , “Așteptându-l pe Godot”, un nou loc pentru a continua drumul impunerii sale. Iată că de astă dată … Godot a venit ! Teatrului Act, și în special Teatrului Luni de la Green Hours , apreciații inițiatori ai teatrului independent, preferat de publicul tânăr, li se mai alătură un partener, CAFÉ GODOT. Sperăm că repertoriul său va fi la nivelul partenerilor prin calitatea spectacolelor.

Este un eveniment cultural lansarea acestui ambițios proiect independent care va găzdui inițiativele tinerilor creatori.

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT) – EDIȚIA XX

JURNAL DE FESTIVAL

Ediția XX a FNT s-a înfăptuit cu eforturi financiare, având un buget de 650.000 de euro ; implicați în organizarea festivalului – producător UNITER, proiect finanțat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Primăria Municipiului București, cărora li s-au alăturat o serie de co-organizatori, co-producători, parteneri strategici și media, așa cum scrie discret în caietul program. Selecționerul unic Cristina Modreanu a continuat schema programului din anii anteriori cu secțiunile : Romanian Showcase cu peste 20 de spectacole, Premiere, Spectacole invitate din străinătate, Debuturi, completate de numeroase dezbateri, conferințe, întâlniri, lansări de carte, expoziții, filme despre teatru. Teatrul independent care la noi este ignorat de legislație, a fost integrat în actuala ediție producțiilor teatrului instituționalizat, finanțate de stat. FNT este conform programului de organizare un eveniment cultural. Au fost invitați de peste hotare și critici, oameni de teatru în intenția de consolidare a unor relații de contact pentru promovarea producțiilor noastre în Europa.

În ideea că “spectacolele românești trebuie să se alinieze modernității europene” au fost invitate spectacole din străinătate și efectuată selecția celor autohtone care ar demonstra noutate în expresie, “ modernitate “. DEX definește “ modernitatea : caracterul a ceea ce este modern “, adică nou, legat de evoluțiile tehnicii, contemporan, la modă, etc. Istoria teatrului a reținut de-a lungul timpului unele curente, stiluri, tendințe, ca în orice artă. Au rezistat, au marcat mișcarea teatrală doar cele al căror rezultat consolida principiul de bază al teatrului de a provoca publicului emoție prin mesajele pornite din scrierea textului reprezentat, indiferent de anii în care a fost conceput. Spectatorul nu merge la teatru ca să se plictisească sau din snobism cultural fără să înțeleagă un mesaj ce îl captivează, îl emoționează, îi oferă atractiv o “lecție” culturală. Experimentele sub lozinca falsă a “modernității”, mor repede odată cu trecerea timpului dacă nu au substanța ideatică raportată la starea societății căreia i se adresează, surprinsă în profunzimea multiplelor sale aspecte, societate cu un anume specific și funcționalitate în diverse spații culturale și geografice. Aspectul cultural este obligatoriu în orce tendință experimentală pornită din ambiția originalității. Moderne pot fi la noi, de pildă, vedetele de carton promovate de mass media sau moda vestimentară, dar valoarea artei căreia teatrul îi aparține presupune tendințe estetice agumentate în urma unei documentări culturale . Un festival național atenționează aspra valoarilor teatrale dintr-o stagiune.

Vom surprinde în acest “jurnal” ofertele de spectacol selectate în actuala ediție a Festivalului Național.

SÂMBĂTĂ 30 OCTOMBRIE

Oferta zilei era generoasă. Deschiderea FNT a avut loc la Tearul “Bulandra”, Sala Izvor cu premiera în Capitală a spectacolului Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, “Măsură pentru măsură” de Shakespeare în regia lui Matthias Langhoff. La Teatrul Odeon s-a prezentat “ODYSSEIA” după Homer de la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, un spectacol original admirabil, comentat pe blog în iunie 2009, care își putea găsi locul potrivit în ediția trecută a FNT. Regizorul spectacolului, englezul Tim Carroll a acceptat invitația de a monta în 2012 la Teatrul de Comedie o piesă de Shakespeare. “Who is Fergus Kilpatrick ? “, spectacol de investigație, regia Jose Miguel Jimenez, The Company (Irlanda) s-a jucat la Teatrul Foarte Mic. Am optat însă, pentru “Codrii” spectacolul Teatrului Clasic “Ioan Slavici” din Arad programat doar cu două reprezentații în aceiași seară la concurență cu cele trei propuneri citate mai sus.

“CODRII” este piesa americanului David Mamet, dramaturg și regizor, cunoscut la noi și prin “Oleanna”, un text mult jucat de teatre. Piesa în două personaje derula o poveste de dragoste cu unele accente poetice. Traducerea semnată de Ina Izbășescu și Alexandru Berceanu spre final aluneca în vulgaritate nemotivată prin limbajul trivial al replicii în raport cu situațiile conflictului. Regizorul Alexandru Berceanu și-a dorit ca viziunea sa teatrală să aparțină teatrului realist, primitiv însă înfăptuită, lipsită de coerența ideilor și ritm dramatic. Decorul lui Doru Păcurar arăta terasa unei locuințe dintr-un loc uitat de lume de la marginea unei ape, încărcată cu multe amănunte realiste, ce avea drept fundal blana unui urs uriaș. Jocul luminilor manevrat de Lucian Moga încerca să atenționeze forțat asupra tensiunilor dintre cei doi îndrăgostiți refugiați în singurătate. Viziunea regizorală părea o primă lectură a textului în care actorii nu descoperiseră cauzele conflictului și personajele lor se ciorovăiau tot timpu fără niciun rost. Mișcarea scenică vroia să folosească funcționalitatea decorului – exerciții de echilibru pe bara terasei, mutarea băncii și a unor obiecte, trecerea acțiunii în “subsolul” terasei etc, iar executarea acestor indicații era rigidă și fără legătură cu situația și replicile momentului. În Nick, Alex Mărgineanu încerca timid creionarea tânărului cu o biografie bogată, sugerată doar prin amintiri în unele replici. Cecilia Donat era Ruth, fata care provoacă disputa, conflictul cu iubitul ce a dus-o pe un tărâm fantastic. Tânăra actriță avea o emisie vocală defectuoasă, apela la stridențe în rostirea replicilor ce adeseori nu se înțelegeau, iar interpretarea sa era exterioară. Cei doi tineri actori nu au beneficiat de o coordonare regizorală atentă pentru susținerea relațiilor dintre personaje, pentru a le caracteriza nuanțat, în profunzimea lor psihologică. Erau inutile în spectacol accentele realiste de amănunt prin folosirea a tot felul de obiecte, fără gândirea sensului și subtextului replicii de către interpreți.

“Codrii” rămâne un spectacol superficial, un exercițiu școlăresc, banal de teatru realist prin care se anihilau intențiile textului ce deveneau de neînțeles și care nu își găsea rostul într-un festival național.

DUMINICĂ 31 OCTOMBRIE

S-au prezentat din nou spectacolele : “Măsură pentru măsură”, “Odysseia” și “Who is Fergus Kilpatrick ? “. Teatrul de Comedie a intrat în programul FNT cu “ELLING”, un spectacol remarcabil, comentat la vremea premierei pe blog și a mai putut fi vizionat și “20/20”, producția Studioului Yorick de la Târgu Mureș, un teatru privat, deci independent.

Cu “ 20/20 ”, Gianina Cărbunariu încearcă, din nou, să impună genul spectacolelor de autor total, dramaturg-regizor. O face de câțiva ani în teatrul independent. Motivările pot fi multe, dramaturgia nu oferă piese reprezentative pe temele fierbinți ale actualității și în special cele privind tânăra generație și problemele cu care se confruntă, iar “adaptările” textelor de către regizori nu este o soluție pentru că transformă adeseori sensurile scrierii. Un regizor cu har dacă deține și arta conceperii unui text teatral poate fi autorul total al unui spectacol original. Gianina Cărbunariu a demonstrat începând cu “ Stop the Tempo “, că poate fi un autor total, dramaturg și regizor, de valoare. Alege inspirat teme actuale, construiește conflicte și personaje cu sevă dramatică, iar majoritatea punerii în scenă a textelor este concepută ingenios, atractiv, speculând datele scrieriii.

În “ 20/20 “ a ales o temă nu lipsită de o tentă politică gravă, conflictul interetnic și a invocat momentul tragic din martie 1990 de la Târgu Mureș. Meritorie este alegerea temei și tratarea ei cu echidistanță și fină intenție moralizatoare. Personajele sunt oameni obișnuiți – români și maghiari – care de fapt au o bună conviețuire împreună, dar se sugerează cum au fost manipulați de interesele celor aflați la putere. Discret este atenționată avertizarea asupra pericolului manipulării din interese politice. Punerea în acțiune a tematicii privind conflictul interetnic din acel martie negru era concepută în stil simplist, jurnalistic, ca o alăturare de reportaje. Dominau monologurile și mai puțin scene care să implice mai multe personaje. Remarcabilă dramaturgic rămâne scena aniversării lui Sarika la care participă și o familie din Budapesta, dar și vecinii români din bloc. În urma unei documentării solide asupra evenimentelor, dramaturgul le invocă amintirea fără încrâncenare, cu mult firesc prin perceperea lor de către niște oameni obișnuiți, modești. Dramaturgul Gianina Cărbunariu a încercat receptarea tematicii conflictului interetnic și prin intervenția cunoașterii lumii transilvane de către doi englezi veniți cu ajutoare, sau a unui personaj refugiat în Canada.

Gianina Cărbunariu și-a ilustrat teatral propiul text, apropiindu-se uneori de exercițiile de improvizație din anii studenției. A plasat ingenios vizualizarea secvențelor într-un spațiu neconvențional, pătrat, înconjurat din toate părțile de spectatori, care sunt luați drept partenei la discuțiile despre conflict. Zece tineri actori, maghiari și români, sunt în debutul reprezentației așezați în cerc pe scaune, singurul element de decor alături de o elementară recuzită și lansează tematica spectacolului. Vor trece apoi prin mai multe personaje și situații cu mult firesc. De o parte și alta a spațiului de joc sunt proiectate cu tâlc prin grafica adoptată, traducerile replicilor din maghiară, engleză și franceză. Simplu, convingător și chiar cu o anume sensibilitate sunt concepute regizoral momentele argument pentru explicarea relațiilor normale dintre cei aparținând celor două etnii și gravitatea confruntărilor dictate și manipulate de unele interese. Spectacolul are unele lungimi și scăderi de ritm, dar impresionează prin radiografia societății și a momentului tragic din acel martie negru prin comentarile adevărate, emoționante susținute de personaje. Spectacolul devine o anchetă socială întreprinsă de profesonișt lipsiți de prejudecăți.

Cheia transmiterii cuceritoare a mesajului textului și viziunii regizorale au deținut-o tinerii actori Radu Iacoban, Banyai Kelemen Barna, Berekmeri Katalin, Paula Gheorghe, Mădălina Ghițescu, Korpos Andras, Rolando Matsangos, Sebestyen Aba, Cristina Toma și Tompa Klara care au susținut cu sinceritate și dăruire diversele personaje schițate de dramaturg și s-au adaptat cerințelor regiei. Fiecare a avut momentul său special de evidențiere a unui personaj de care s-a achitat strălucit. Excelentă este această tânără echipă de actori reunită de Gianina Cărbunariu pentru reușitul său spectacol de autor.

“20/20” a oferit în festival un exemplu al preocupării tinerilor creatori pentru un spectacol original cu bogată substanță de idei.

LUNI, 1 NOIEMBRIE

“PYRAMUS & THISBE 4 YOU “ a fost prezentat de Teatrul Odeon. Este un spectacol ce poate fi considerat un “pamflet teatral” la adrasa tendințelor spectacolelor din ultimele stagiuni unde activează viziuni regizorale în numele “modernității”. “ANIVERSAREA”, spectacol oferit de Teatrul “Nottara”, servește ultima “modă” adoptată de unii regizori de a pune în scenă scenariile unor filme cunoscute, de parcă dramaturgia a dispărut pentru dânșii. Teatrul Național “I.L.Caragiale” patricipă în festival cu “LEGENDA MARELUI ÎNCHIZITOR”, un spectacol de excepție propus de regizorul Radu Penciulescu în interprtarea impresionantă a lui Victor Rebengiuc. Toate aceste spectacole importante ale zilei au fost comentate pe blog la data premierei

MARȚI, 2 NOIEMBRIE

Programul FNT a mers pe oferta unor regizor consacrați. Andrei Șerban a venit cu “Strigăte în noapte” de Ingmar Bergman la sala Teatrului Odeon, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Vizionarea a presupus o dificultate pentru majoritatea oamenilor de teatru – regizori și actori - din cauza numărului restrâns de locuri pe scena cu gradene și programarea a doar două reprezentații. Textul ales de Andrei Șerban aparține celebrului regizor de film Ingmar Bergman, iar spectacolul se poate integra tendinței de “modernitate” practicată de unii regizori tentați de transpunerea în scenă a unor scenarii ce au dat filme deosebite. S-a mai jucat la Opera Națională Premiera FNT “ Interzis accesul animalelor” de la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Timișoara , text și regie Rodrigo Garcia. “LEGENDA MARELUI ÎNCHIZITOR” regia Radu Penciulescu, a fost de asemenea, din nou , în repertoriul FNT. Am ales din această zi a festivalului, “Royal Fashion” și “Dibuk”.

ROYAL FASHION “ este un spectacol nonverbal, un nou argument al consolidării stilului creat de Dan Puric ce și-a găsit adăpost la Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”. Stilul său are personalitate pregnantă și e special, nu poate fi confundat cu teatrul-dans lansat de Răzvan Mazilu și nici cu modesta prestație din domeniul dansului contemporan de la noi. Dan Puric a conceput de astă dată, un scenariu pe o tematică spinoasă, monarhia, dictatura și categoriile sociale ierarhice în filonul lor istoric. Scenariul nu este lipsit de o fină ironie în surprinderea societății, a fiecărui segment istoric propus pentru ilustrare teatrală nonverbală. Proiecțiile din debutul reprezentației invocau monarhia din România, dar și pe cea din Rusia unde familia regală a țarului Nicolae al II-lea a fost ucisă. Finalul reprezentației revine la destinul familiei țariste. Cuceritor ilustrat scenic spectacolul reușea să stârnească aplauze la fiecare secvență. Aspectul social al temei centrale propusă vizualizării ieșea uneori însă, din linia esențială.

De la o secvență la alta se trecea prin “heblu”, simplu, convențional. Spectacolul are mai multe finaluri posibile, unul fiind și amintirea revoluției bolevice ce a adus comunismul ca sistem statal. Fiecare moment în sine este însă, surprinzător prin fantezia debordantă investită de Dan Puric. Mici bijuterii teatrale sunt scena paradei de modă în poante sau vizita la muzeu ori spre final cea dedicată familiei lui Nicolae al II-lea derulată într-un alb imaculat, ce degaja discret un sensibil romantism.

Dan Puric a reușit să întrepătrundă spectaculos baletul clasic ce cel contemporan, pantomima cu stepul, construind un stil original de teatralitate. L-a pus în practică prin profesioniști ai dansului, dar și ai actoriei. Traian Vlaș este dirijorul coregrafiei, dar și executant cu virtuozitate al unor părți solistice de balet clasic. Distribuția cuprinde un ansamblu de peste 25 de dansatori , unii aparținând școlii Dan Puric, alături de actori, precum Ileana Olteanu și Dragoș Huluba, cizelați la aceași școală. Cei doi creionează portretele unor personaje ce se remarcă ușor. Decorul inventiv prin accesorii satirice, aparține Corinei Grămoșteanu. De la Doina Levintza întodeauna e de așteptat surpriza unor costume de excepție, care și de astă dată devin un suport de bază al reprezentației.

“ Royal Fashion” este o încântare prin bogăția ilustrării metaforice a evocării istoriei și etapelor semnificative. Rămâne discutabilă totuși, ansamblarea scenelor în scenariu în raport ce tematica puterii. Spectacolul are efervescență satirică, ironie, dar și o sensibilitate aparte. Dan Puric cu echipa sa consolidează și prin “ Roayal Fashion” un limbaj al teatrului nonverbal ce solicită profesionalism în expresie corporală dar obligatoriu este dublat de interpretare actoricească. Dan Puric s-a afirmat în timp ca unul dintre puțini stiliști ai unui limbaj artistic cu adevărat original .

Un spectacol cu “ DIBUK “ a fost pe afișul nostru în stagiunea 1993-1994 și Cătălina Buzoianu a obținut premiul Galei UNITER pentru regia spectacolului de la Teatrul Evreiesc de Stat. TR Warszawa din Polonia a oferit acum, o altă variantă teatrală cu “Dibuk”, spectacol invitat la FNT, ce a avut premiera în 2003 la Avignon. A parcurs de atunci un intinerar la mai multe festivaluri teatrale , ca în 2008-2009 să participe la Anul Polonez în Israel. Regizorul său este Krzysztof Warlikowski, distins cu o serie de premii, ultimul din 2008 fiind Premiul Europa – Noi Realități Teatrale.

Szymon Anski și Hanna Krall sunt autorii textului ce poate fi considerat un poem filosofic. Are la bază Talmudul cu elementele tradiționale iudaice de tratare a vieții de către rabini, și Tora, cartea sfântă, iar drept pretext dramatic se derulează o poveste de dragoste. Regizorul Krzysztof Warlikowski în adaptarea sa a propus vizualizarea teatrală pe două planuri care se întrepătrund. Un plan configura simplist acțiunea propriu-zisă a unei nunți, trimisă mereu în planul analizei în funcție de poruncile Torei. Pentru cei străini de substratul special al scrierii, spectacolul putea fi încifrat, chiar dacă regizorul intervenea cu soluții teatrale, cu metafore vizuale pentru descifrarea limbajului criptic al textului. Regizorul a optat ca interpretarea actorilor să meargă pe linia lui Stanislavski, realistă. La început, stând pe scaune, aliniați, actorii pe rând rosteau monologuri de avertizare asupra conținutului scrierii. Regizorul, după cele 30 de minute de prezentarea monologurilor, într-un decor simplu pentru a sugera mai multe spații de joc, lansa dezbaterea dramatică cu substanță filosofică despre ego și alter ego. De la concretul nunții cu mireasă, mire și invitați, trecea pe tărâmul fantasticului pentru a demonstra ceea ce ar putea influența negativ dragostea. Încărcarea metaforică a spectacolului, exagerările, îngreunau comunicarea și receptarea emoțională a bogatului subtext al scrierii. Tehnician desăvârșit în manipularea de efecte, regizorul a transformat de pildă, banda sonoră într-un personaj ce ajungea la violentarea publicului prin intensitate ca să sublinieze anumite momente cheie. Luminile folosite pe două intensități diferite intenționau să marcheze planul real și cel ireal. Proiecțiile erau lucrate după documente rămase în istoria artei. Regizorul încerca astfel, să îmbrace teatral conținutul textului, să-i impună original substratul pildei referitor la tineri și influența vârstnicilor, numai că nu avea coerență în în susținerea ideilor, le îngăla prin șocuri sonore și de imagine.

Spectacolul era lucrat minuțios cu actorii care trăiau interior replica și relația permanentă cu cei din jur. Îmbrăcați sau lipsiți de orice veșmânt pentru a aminti de exemplu pe Adam și Eva, actorii asimilau cu credință viziunea regizorală chiar și exagerările sale. Spectacolul nu reușea să transmită fior emoțional spectatorilor. Cei din sală nu și-au oprit în niciun moment respirația , cuceriți de ce se petrece pe scenă. “Dibuk” era doar un experiment de fantezie regizorală ce rămânea însă, la suprafața scrierii, tenta sa profund filosofică fiind adeseori anulată de exagerări plasate în numele ilustrării sale metaforice

MIERCURI, 3 NOIEMBRIE

O zi cu un program bogat. A avut loc a doua reprezentație cu “Strigăte și șoapte” și “ DIBUK “, iar la Sala Atelier a TNB s-a prezentat “Hamlet” o adaptare a Studioului M, Sfântu Gheorghe, la Teatrul “Bulandra”, “Hey, Girl !“, un spectacol de Romeo Castellucci, la Teatrul Luni, “(Cu)Cuieînfrunte“ după Eric Bogosian, autorul preferat al lui Tudor Aaron Istodor și Radu Iacoban. Am optat pentru “INTERZIS ACCESUL ANIMALELOR “, de la Teatrul Național “Mihai Eminescu“ din Timișoara, a doua premieră selectată în FNT după “Măsură pentru măsură” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

Spectacolul ambiționa integrarea în zona autorului total – dramaturg, regizor, scenograf -, aceasta fiind pretenția argentinianului Rodrigo Garcia, care trăiește la Madrid și a fost invitat de Naționalul din Timișoara să își expună conceptual său artistic. Deține Premiul Europa – Noi Realități Teatrale, acordat în 2009. Dacă “noile realități teatrale“ sunt cele prezentate de Rodrigo Garcia la Timișoara, teatrul are toate șansele să dispară.

“Interzis accesul animalelor” era o înșiruire de monologuri în stilul lui Arrabal. Ipocrit autorul mimează însă, acest stil și monologurile sale despre actualitatea socială devin un joc căznit de fraze cu pretenții filosofice de gang, îmbibate de un limbaj violent, trivial, chiar pornografic uneori. Putea să vorbească mult despre “f …”, “p …”, etc ,dacă replica ar fi avut o motivare prin personaje. Cei care susțineau aceste așa zis monologuri erau însă niște paiațe, lipsite de desen tipologic, iar revoltele, suferințele lor nu aveau suport dramatic. Așa zisele personaje trăncăneau fără rost, fiecare pe o temă – violența, violarea copiilor sau scârba față de părinți, scormoneau în gunoaiele societății, ca și cei din imaginile proiectate în debutul acestui circ sinistru, fiindcă spectacol nu poate fi numit. Proiecții diverse se derulau pe două ecrane, unul central, altul lateral, multe fiind imagini amplificate a ce se mai întâmpla în spațiul de joc. Cinci actori recitau abjecțiile textului, având în preajmă și un copil ! Machiaje trăsnite, accesorii multe cărora li se alăturau câteva animăluțe – doi iepurași, un hamster și viermi plasați pe pieptul unui actor culcat, un pește mort tăiat cu foarfeca, etc, etc. Rostul acestor “efecte teatrale” nu exista, nu aveau nici o susținere dramatică.

“Viața e un că… “, scuze pentru citarea acestei replici, dar este foarte potrivită … spectacolului acestui autor total adus cu surle și trâmbe să europenizeze Naționalul din Timișoara. Rodrigo Garcia în acest “spectacol” nu făcea decât să imite jalnic, unele curente teatrale decedate de mult, cărora nu avea nici inventivitatea să le acorde o minimă tensiune dramatică, așa cum făceau perdecesorii săi în frunte cu Arrabal. Impostura în teatru se pare că e la cote înalte.

“Spectacolele noastre invită publicul la un dialog de la egal la egal. Ne împărtășim experiențele reciproc, prin energie și interes, ca în final să obținem cu toții ceva în plus. Poate că acel ceva se numește respnsabilitate, poate profesionalism, poate simț civic … și astfel devenim cu adevărat , prin ceea ce numim generic “spectacolul contemporan” creatorii societății noastre ca, ÎN FINE, SĂ TRĂIM ÎNTR-O SOCIETATE MODERNĂ ! “ – declară directorul general al Naționalului din Timișoara, Ada Hausvater. Ne-a invitat astfel, să degustăm o producție potrivită ca valoare replicilor din textul prezentat prin care ar dori să contribuie la ... “modernizarea” teatrului și societății !

JOI, 4 NOIEMBRIE

A fost o zi marcată de spectacole importante, precum “SFÂRȘIT DE PARTIDĂ” în regia inspirată a lui Alexandru Tocilescu și “HERR PAUL” în regia originală datorată lui Radu Afrim. (Comentariile de la vizionările anterioare FNT se găsesc pe blog) Programul zilei a mai inclus : producția Studioului M de la Sfântu Gheorghe, o adaptare după “Hamlet”, regia Uray Peter, “AICI, LA PORȚILE BEZNEI”, cât și “HEY, GIRL”.

"AICI, LA PORȚILE BEZNEI”, prezentat de Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Iași, este un spectacol surprinzător pentru stilul regizorului Mihai Măniuțiu ce părea adeseori, manierist indiferent de solicitările textului , dar iese acum, din clișeele folosite în multe din viziunile sale teatrale anterioare. Regizorul a realizat un scenariu dramatic după “Hecuba” și alte tragedii de Euripide cu scopul precis de a demonstra universalitatea și actualitatea autorului care a deschis, alături de cei din antichitate, calea teatrului ca artă. Asupra actualității anticilor au mai atenționat și alți regizori în spectacole meritorii, iar Mihai Măniuțiu dovedește că nu îi este străină modalitatea de apropiere de valorile dramaturgiei. Spectacolul degajă fior dramatic chiar dacă fantezia creatoare a regizorului pierde uneori, suportul coerenței motivării profunde a vizualizării teatrale. Un exemplu ar fi de pildă, scena “lecției” despre răzbunare ținută de Hecuba școlărește în fața captivelor din Troia, cu material didactic, scene din filmul dedicat războiului ce a distrus cetatea, transmis pe un televizor. Actualizarea dramatismului construit de Euripide în jurul războiului troian este însă, ca aspect general, dibaci impusă regizoral. Și-a aflat un sprijin substanțial în scenografia lui Valentin Codoiu și muzica lui Șerban Ursachi. Baza decorului sunt cinci motociclete stăpânite de invadatorii ahei. Costumele lor, cu lungi pardesiuri cu linie modernă în croi peste alte haine la fel croite, totul din piele sau plastic, cu accesoriile de rigoare, sugerau pe acei stăpâni ai prezentului prin forța parvenirii; costumele femeilor captive din Troia aveau o linie uniformă, sobră, din păcate, lipsită de orice accent de personalizare spre actaualitate. Nu întâmplător este impus muzical și ritmul manelelor pentru a avertiza asupra primitivismului cuceritorilor ahei, uneori dublat, e drept, prin atitudini și expresie a gesturilor ostentativ vulgare . Corului aheilor le era specifică această manifestare muzicală, bine susținută solistic de Cosmin Maxim și de “dansul” ansamblului. Ne plac sau nu, manelele sunt un specific al realității noastre și regizorul le-a folosit, nu pentru atractivitate, ci pentru a atenționa asupra stadiului de civilizație prin care se exprimă societatea actuală.

În spectacol, rolul central, de fapt, îl deține corul, lupta dintre două echipe reprezentative pentru două societăți și civilizația lor, cea a cuceritorilor – aheii și cea a celor înfrânților – captivele din Troia, care l-au inspirat pe Euripide, regizorul atribuindu-le rezonanțe actuale. În debutul reprezentației, aheii își vor arăta substanța lipsei de respect elementar față de suferința apropiatului și prin deghizarea în femei, badjocorind grotesc pe cele din Troia cucerită de ei. Ca un tăvălug aceștia vor pătrunde primitiv în lumea celor înfrânți, cu sălbăticie le vor viola universul dramatic în care au ajuns. Concretul violării prin manevrarea unei păpuși era o soluție regizorală simplistă, exagerat plasată. Impresionante rămân însă, multe scene, precum sacrificarea Polixeniei, victimizată pentru moartea pe câmpul de luptă a conducătorului Achile sau aducerea trupurilor lui Polydoros și Polixeniei, copiii Hecubei, pe motocicleta aheilor ori, în final, pregătirea trupurilor spălate cu lapte pentru ștergerea ființei lor din lumea distrusă de dezastrul războiului.

Admirabilă este interpretarea actrițelor și actorilor care dau credibil viață și personalizează pe cei din cele două coruri, segmente sociale aflate într-un ardent conflict. Interpretarea rolurilor cheie are însă, adeseori scăderi, e lineară, lipsită de nuanțe. Doina Deleanu în Hecuba realizează câteva momente ce degajă tensiunea dramatică solicitată de partitură, trăită cu forță interioară. Un Agamemnon rigid ca expresie propune însă, Liviu Manoliu, ca și Emil Coșeru în tratarea lui Polymestor, tracul avid de putere care i-a ucis Hecubei fiul încredințat pentru a fi salvat de ahei, o dată cu averea sa. De unele neîmpliniri ale interpretării rolurilor principale poartă o vină și îndrumarea regizorului.

“Aici, la porțile beznei” este un spectacol provocator de gând și emoție. Titlul ales, sugerează inspirat “bezna” ce o poate lăsa degradarea morală a societății. Chiar dacă în spectacol se pot sesiza unele împrumuturi în expresia limbajului teatral din alte astfel de proiecte cu scop de actualizare, viziunea regizorală rămâne apreciabilă pentru surprinderea valorii universale a unei scrierii datate cu secole multe în urmă.

Prin “HEY, GIRL !”, spectacol invitat din străinătate pentru că purta marca regizorului Romeo Castellucci, autor la ediția din 2008 a Festivalului de la Avignon al unei adaptări după Dante a “Divinei comedii”, se încerca arătarea așa zisei “avangarde” a teatrului European, ca exemplu pentru mișcarea noastră teatrală. Era un spectacol modest cu două actrițe, dezvoltat în tendințele curentului suprarealist, cu efecte tehnice spectaculoase de care nu beneficia acest curent când s-a lansat. La noi, amintirea suprarealismului a practicat-o Alexandru Tocilescu într-un spectacol profund, “Elizaveta Bam” pe scrierea de rezonanță pentru curentul respectiv, datorată lui Daniil Harms, spectacol al Teatrului “Bulandra”, cu doar două stagiuni în urmă.

Romeo Castellucci și-a dorit să fie un autor total. A conceput un scenariu simplu în dorința de a prezenta drumul de căutare al femeii pentru aflarea unui model de personalitate. Modelul ideal de personalitate feminină, se pare că devenea până la urmă, în spectacol, Ioana d’Arc. Debutul reprezentației degaja atractiv provocarea de a urmări cu atenție propunerea regizorală peste cortina de fum ce întâmpina spectatorii care își căutau locul în Sala Izvor a Teatrului “Bulandra”. Dintr-o magmă așezată pe o masă, se năștea o femeie, poate Eva. Își căuta cu disperare apoi, drumul existențial, iar substanța de pe masă continua tot spectacolul să se frământe, să curgă și acompania astfel, ideea de bază a autorului viziunii regizorale. Ce a urmat însă, în căutăriile personajului printr-un labirint întortocheat propus de regizor, vizualizat și dublat de o sonorizare neinspirată și stridentă, nu mai susținea transmiterea ideii de la care a pornit autorul spectacolului. Erau, de pildă, făcături o sumedenie de scene: bătaia cu perne de către figurnații bărbați a femeii născută din magmă sau apariția unei alte femei de culoare, puternică, transformată în final în imaginea Ioanei d’Arc prin atribuirea unei culori strălucitoare pe trupul gol . Curentul suprarealist pornește dintr-un motivare argumentată a intențiilor de expresie prin vis, delir, fantasmă. La Romeo Castellucci era folosit artificial. Verbal spectacolul se rezuma la o cavalcadă de cuvinte rostite șoptit, proiectate și pe un ecran, completate prin replici adaptate din “Romeo și Julieta”. Se mai apela forțat de către regizor și la un joc al măștilor bărbătești purtate de cele două femei. Dacă intențiile regizorale din debutul reprezentației anunțau o premiză demnă de interes, pe parcurs și-au pierdut din sensul convingător și au rămas la stadiul unor improvizații fără sens.Vizual, spectacolul conceput în 2006 arăta pregătirea regizorului Romeo Castellucci la Universitatea de Arte Frumoase din Bolognia, aplicată producției Societas Raffaello Sanzio, o companie pe care a fondat-o. Sub aspectul consistenței era doar un experiment incoerent condus și chiar, plictisitor.

VINERI, 5 NOIEMBRIE

O zi marcată de spectacolele teatrelor din Capitală, “SFÂRȘIT DE PARTIDĂ”, “ELLING”, “LIVADA DE VIȘINI” și ”PYRAMUS & THISBE 4 YOU” – comentate pe blog – cărora s-a mai alăturat “Cartea vițelului”, “recomandat de FNT” fără specificarea în programul minimal al selecționerului cărui compartiment ar aparține; informațiile indicau a fi un recital al Codrinei Pricopoaia, produs peste hotare, care a participat, firește, tot la Festivalul de la Avignon OFF în 2010 cu titlul “Mămăligă “. Avignon a fost baza selecțiilor străine. Din program am ales, totuși, teatrul independent de la Târgu Mureș, Teatru 74, cu “Hoții”.

Un ”spectacol de servicu" pentru îmbogățirea vizionărilor din FNT, poate fi considerat “HOȚII”. Era plasat în competiția neloaială între inițiativele particulare și teatrul instituționalizat care au predominat în acest festival . Producția Teatrului 74 nu era decât un recital pentru trei actori, un posibil studiu al artei interpretării predat în universitățiile specializate, dar nu un exemplu de așa zis, teatru “modern”. Textul irlandezului Conor McPherson propune interpretarea unor destăinuiri particulare a doi frați, Joe și Frank, în compania prietenului Ray, care ar fi avut și o legătură cu sora amicilor săi. Povestirile din monologuri se interferau, includeau și un furt înfăptuit de cei trei, trecut de dramaturg în planul secund, pentru că scopul principal era evocarea adolescenției lor. Iralandezul practică o replică apreciabilă în sine, dar lipsită de bază conflictuală. Relatările celor trei puteau fi asimilate cu plăcere, dacă erau comunicate în spațiul neconvențional specific teatrului independent. În sala “George Constantin” a Teatrului “Nottara” cu un spațiu de joc “clasic” desenat, spectacolul de o oră și jumătate era plictisitor, neinteresant. Trei actori așezați alineat pe scaune , povesteau fiecare istoriile personale ale personajelor și acțiunile în care au fost implicate împreună. Aveau o reținere pentru relația interactivă cu publicul. Regizorul Cristi Juncu a lucrat admirabil, ca un pedagog de clasă, cu actorii pentru configurarea personajelor. Este meritorie și mai rar întâlnită preocuparea regizorului pentru evidențierea celor aleși în distribuție, iar Cristi Juncu o înfăptuiește pe deplin. Convingător în rolul timidului Joe cel dominat de prietenia invocată cu Damien, care îl trădeză , este Cătălin Mândru. Actorul transmite nuanțat caracterul dificil al personajului. Nemulțumirile personale mocnite ale fratelui mai mare, Frank, Marius Turdeanu le subliniază cu finețe, fiindu-i dificil faptul grav că personajul este și inițiatorul jafului reușit de cei trei. Theo Marton construiește ireproșabil portetul profesorului fustangiu, legat de cei doi prieteni și prin relația cu sora lor. Excelenți actorii, și regizorul care i-a îndrumat. Spectacolul era însă, tern, banal, nepotrivit spațiului unde s-a prezentat în festival. Era … teatru radiofonic.

SÂMBĂTĂ, 6 NOIEMBRIE

Programarea FNT a propus “LIVADA DE VIȘINI”, “SUPERMARKET” (spectacole comentate pe blog), două debuturi : “Funcționarii” , “Exil în pământul uitării”, la concurență cu “BREAKING THE WAVES”, “MIRIAM W” și “REGELE MOARE”, spectacolele unor regizori deosebiți.

“BREAKING THE WAVES” (“Viața binecuvântată a lui Bess”), producție a Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu, este adaptarea unui scenariu de film, având drept autor pe danezul Lars von Trier. Se alătură astfel, și Radu Nica unor regizori de teatru care uită de dramaturgie și specificul teatrului în raport cu cel al al filmului, sunt nemulțumiți de ofertele pieselor și apelează la scenariile unor filme consacrate, mânați poate și de ambiția de a depăși pe regizorii filmelor impuse publicului. Tendința respectivă merită o dezbatere amplă. Spectacolul de teatru este incorect însă, să-l analizezi raportat la filmul realizat după scenariul ales de regizor.

Radu Nica și-a dorit să ilustreze teatral destinul emoționant al lui Bess, un personaj special. O tânără cu deficiențe mentale, se mărită, soțul are un accident la locul de muncă, rămâne paralizat, iar Bess îi ascultă orbește sfaturile mai greu de înțeles pentru starea sa mentală și se sacrifică în numele iubirii. Spectacolul era o relatare simplistă a unei acțiuni cu o tematică cu un substrat impresionant, neevidențiată însă . Dacă regizorul Radu Nica nu ar fi avut în rolul dificil al eroinei scenariului pe Ofelia Popii, actriță de valoare a teatrului nostru, spectacolul său ar fi fost un eșec total.

Pentru că acțiunea scenariului presupunea, firește, mai multe spații de derulare, reputatul scenograf Dragoș Buhagiar a creat câteva module, manevrate în scenă pentru a indica locul unde evolueză povestea. Soluția scenografică era funcțională, dar “jocul” modulelor ce indica fie o cabină telefonică, fie o sală de spital, etc, nu putea creea și atmosfera susținerii intențiilor scenariului. Viziunea regizorală reda simplist, ca la o primă lectură, tragedia lui Bess. Ofelia Popii însă, era extraordinară; naivitatea, candoarea, disperarea, suferința, stările lui Bess, erau trăite interiorizat și nuanțat exprimate de această actriță de excepție, chiar dacă regia fugărea personajul în scenă prin diverse locuri și găsea soluții stupide pentru rezolvarea unor situații . Primul moment de dragoste fizică dintre cei doi soți, petrecut într-o cabină telefonică era doar unul din cele multe prin care regizorul ilustra teatral superficial secvențe din scenariu. Ofelia Popii face față totuși, strălucit indicațiilor regizorale confuze. Radu Nica a uitat în spectacol de importanța celorlante personaje-argument, tratate doar ca o figurație în dramatica viață a unei femei sensibile, cu un psihic fragil. Spectacolul era compus din efecte lipsite de argumentare, ce ignorau, tocmai subtila notă poetică a scenariului, purtată în suflet de Bess.

“Breaking the Waves” este un spectacol specific curentului susținut de unii regizori care vor să șocheze, să fie originali, dar nu găsesc soluții inspirate având drept suport motivarea descifrării atente a textului ales și nici grija pentru a își exprima conceptul prin exploatarea actorilor distribuiți chiar și în roluri de plan secund.

“MIRIAM W.” – Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești și “HERR PAUL” (spectacol comentat pe blog), sunt spectacolele prin care Radu Afrim și-a marcat prezența în festival. Cele două propuneri atenționează asupra unei noi linii de expresie regizorală, apropiată de un realism magic, solid urmărit psihologic în tratarea personajelor, pentru care optează acum, regizorul Radu Afrim . Oferă astfel, o altă fațetă, matură a spiritului său creator.

“Miriam W” este dramatizarea de succes a propiei scrieri în proză realizată de Savyon Liebrecht, scriitoare de prestigiu din Israel. Autoarea redă istoria cutremurătoare a unei familii marcată și după două decenii de efectele Holocaustului. Conflictele coordonate pe diverse situații sunt multiple; unul are chiar și o nuanță politică actuală, prin originea personajelor aparținând Israelului și Irakului. Scriitoarea construiește consistent psihologic prin motivări diverse, intimitatea personajelor care dezvoltă stările conflictuale.

Bogatul material dramatic putea să alunece ușor, pe panta tratării ca o telenovelă pentru un regizor oarecare. Radu Afrim l-a folosit însă, impresionant, fructificând la nuanță subtextul său. Iuliana Vîlsan, o personalitate afirmată în scenografie, creează un suport vizual remarcabil conceptului regizoral. E vorba de casa bătrânească a lui Miriam, părăsită de mulți ani, pe care aceasta vrea să o vândă. Personajul e invadat de amintiri, iar oferta decorului minuțios desenat realist, delimitează inspirat mai multe spații din casă, necesare evocării trecutului. Regizorul le folosește cu atenție și har, mai puțin însă, pe cele din partea de sus a casei, unde ar vrea să dubleze de sens metaforic invocarea trecutului. Radu Afrim ilustrează teatral tensionat jocul dintre planul real – vânzarea casei și cel al amintirilor ce au marcat destinele familiei lui Miriam. De la bun început, lansează cheia convenției cu abilitate. Miriam (Oxana Moravec) vrea să își vândă casa cu ajutorul unui antreprenor irakian, Șimon (Andi Vasluianu), dar amintirile o copleșesc prin apariția Mirelei (Florentina Năstase), care reprezintă chipul său de adolescentă. Excelent prezintă regizorul prin manevrarea în scenă a Mirelei invocarea trecutului . O altă calitate a regizorului prin care își susține coerent conceptul său, se face simțită în îndrumarea distribuției, în exploatarea capacitățiilor fiecărui actor. Oxana Moravec subliniază că Miriam își dorește să rupă definitiv cu trecutul, dar gravitatea acestuia a marcat-o profund. Rolul era ireproșabil construit, ca și cel din etapa adolescenței femeii de către Florentina Năstase, cu sensibilitate și temperament conturat. În Marta, mama lui Miriam care poartă în suflet Holocaustul ce i-a mutilat viața, Clara Flores realizează un rol de excepție. Subtil sugerează tristețea interioară a femeii care nu mai poate manifesta iubire nici măcar pentru fiica sa, iar relația cu Avram (Ioan Coman), soțul său, a devenit convențională. În rolul sorei Martei, Carola, amândouă trăind tinerețea în lagărele Holocaustului, Ada Simionică este admirabilă. Cu multă măsură caracterizează pe femeia luptătoare care vrea să uite trecutul, dar nu și iubirea nerealizată față de soțul surorii sale. Se reține și interpretarea lui Ioan Coman în Avram, tătăl frământat de evoluția adolescentei sale fiice și de pasiunea Carolei. Distribuția e completată prin George Angelescu în Beniamin, un rol de plan secund, corect prezentat. O partitură dificilă, antreprenorul irakian, Șimon, apropiat prin trecut de familia lui Miriam, prijeluiește lui Andi Vasluianu un rol în care din nou se remarcă. Acest actor știe să pună în evidență un personaj prin asimilarea în expresie a perceperii cu atenție a caracterului său, a gândului interior ce duce la exprimare prin cuvânt.

Radu Afrim a folosit strălucit distribuția pentru a evidenția sensurilor scrierii. Spectacolul său se reține prin emoția transmisă spectatorului prin formula realistă a conceperii, dublată de explozii de fantezie apropiate de suprarealism, nu toate însă foarte reușite. De pildă amintim, scena în care Marta își pune pe chip foi de varză, o exagerare regizorală în raport cu tensiunea situației. “Miriam W.” este spectacolul prin care Radu Afrim, căutător consecvent de noi drumuri pentru expresia teatrală, se apropie de o motivare originală a realismului aplicat meșteșugit pentru a da o altă față dramatismului solicitat de textul ales. Chiar dacă mai intervin unele efecte stilistice deplasate, “Miriam W.” rămâne o reușită a regizorului meritată pentru selectarea într-un festival ce avea în program invitați europeni cu pretenții, dar prezenți cu spectacole în care inspirația le-a jucat feste, ca oricărui creator.

“REGELE MOARE” de Eugene Ionesco, în regia și decorul lui Silviu Purcărete, o producție europeană independentă – Les Arts et Mouvants , Cie a L’Endroit des Mondes Allant vers Paris – rămâne cel mai important spectacol din FNT prin tratarea fermă a textului, originală, dar fără să-I afecteze, ca un posibil eseu impresionant despre moarte, inevitabil sfârșit al oricărui individ, rege sau om de rând.

Într-un decor minimalist, simplu, dominat în debutul reprezentației de o posibilă statuie a Guardului, personaj secundar al piesei, sugerând un dictator din istoriei, încep a fi numărate minutele vieții lui Beranger, “regele” lui Ionesco. Praful finalului oricărei vieți, se revarsa sporit în valuri în funcție de trecerea timpului prin “crăpătura” din tavan, speculată metaforic de scenograful și regizorul, Silviu Purcărete. “Sala tronului” indicată de autor, regizorul a conceput-o a fi doar un spital al finalului vieții. Beranger, “regele” urcă din sală, din rândul spectatorilor, anunțând convenția aleasă de regizor de a provoca o meditație despre sfârșitul existenței oricărui om, bun sau rău, indiferent de statutul social. Excelent, cu percutanță emoțională la public, dezvoltă regizorul metafora morții, prin sensibilitate, ironie, dar și forță drmatică. Cu rafinament sugerează teatral în tentă realistă, ultimele nouăzeci de minute ale vieții lui Beranger. El nu crede că va muri, dar timpul trece, clipa fatală se apropie. Va fi dezgolit de veșminte pentru momentul fatal, ca în final când face pasul spre alt tărâm, să poarte hainele sobre ale înmormântării, să rămână singur pe o scenă goală, a vieții, să o părăsească ascultând din off, monologul moralizator al celei care i-a fost în preajmă. Scena rămâne goală și un minut publicul nu îndrăznește să aplaude, marcat fiind emoțional de atenționarea spectacolului că orice viață are un sfârșit.

“Regele moare” a fost un spectacol memorabil, al unei echipe admirabile, de la actori la creatorul muzicii originale, Vasile Șirli. Echipa franceză reunea pe Jacques Bourgaux, excelent în Beranger cel care crede că moartea e destinată doar altora, Marie Cayrol – regina Marie, Daphne Millefoa – Juliette, Karelle Prugnaud – regina Marguerite, Laurent Schuh – medicul și actorul din Slovenia, Vojko Zidar în Guardul. Cu ajutorul actorilor cu care a mai lucrat și la alte spectacole, Silviu Purcărete descoperă valoarea ascunsă în substratul unui text important, și o revarsă spre public printr-o ilustrare teatrală lipsită de efecte, simplă, dar cu o motivare vizuală evidentă pentru oricine.

A trata original o piesă pentru publicul zilelor noastre, presupune gând limpede, logică teatrală, ceea ce Silviu Purcărete demonstrează pe deplin.

DUMINICĂ, 7 NOIEMBRIE

Ultima zi a festivalului a reluat prezentarea unor spectacole : “REGELE MOARE”, “BREAKING THE WAVES”, “SUPERMARKET”, “ANIVERSAREA”, vizionate și comentate pe blog. Acestora li s-au alăturat “POVEȘTI DE FAMILIE” și “FUNCȚIONARII”.

POVEȘTI DE FAMILIE” era producția Teatrului “Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe care a prezentat piesa dramaturgului din Slovenia, Biljana Sbrljanovic. Piesa era remarcabilă ca propunere tematică. Patru copii se joacă, imitând situații conflictuale inspirate de viața din familiile lor. “Jocul” lor sugerează apartenența socială a mediului din care provin, problemele dificile cu care se confruntă personajele mature imitate de copii, dar și posibilitatea ca ei să le urmeze la maturitate modelul. Spațiile lor de joc sunt improvizate din resturile unor diferite obiecte importante pentru orice existență.

Regizorul Cristian Ban a ilustrat teatral mediocru, școlărește, oferta dramaturgului. Spectacolul său era un exercițiu superficial din primii ani de studiu, o lectură de suprafață. Viziunea sa se dorea originală prin abuzuri de stridențe vocale și mișcare agitată, dar nu evidenția expresiv teatral substratul ideatic al scrierii. Decorul Cristinei Milea era neinspirat, lipsit de sugestii , alcătuit din resturi de obiecte aruncate la nimereală. Regizorul dovedea că nu a lucrat cu actorii pentru asumarea subtextului existențial al fiecărui personaj. Aceștia păreau că imită joaca unor copii răzgâiați, lăsați nesupravegheați, isterizați de joc, țipând replicile. Se detașa uneori dintre acești imitatori, Claudia Ardelean prin sugerarea gândului interior care determină personajul să imite “jocul” de-a părinții.

“Povești de familie” avea dramaturgic o bază de pornire admirabilă pentru un spectacol, tratată însă, simplist și confuz regizoral.

"FUNCȚIONARII” onorează și sporește prestigilu Teatrului Metropolis, ce a sărbătorit de curând trei ani de la înființare. Spectacolul era încadrat în FNT la compartimentul debuturi.

În cadrul proiectului “Stagiarii” realizat de Teatrul Metropolis în partereniat cu UNATC, secția master-regie teatru s-au prezentat trei spectacole : “Nebunul și călugărul” – regia Andrei Narcis Grosu (comentat pe blog), “Zvăpăiata” – regia Elena Morar (spectacol selectat de Teatrul de Comedie pentru ediția a V-a a Galei COMEDIA ȚINE LA TINEri ce începe în curând), și “Funcționarii” - regia Alexandru Mâzgăreanu. Toate proiectele aveau la bază dramatizări din proze de Cehov. Din cele trei, “Funcționarii” a fost spectacolul reținut în repertoriul curent al Teatrului Metropolis.

“Câteva însemnări disperate ale unor funcționari necăjiți dintr-un birou aflat la subsolul unei clădiri dărăpănate” sau pe scurt “Funcționarii” este examenul de masterat al tânărului regizor Alexandru Mâzgăreanu. El a ansamblat inteligent dramatizând, fragmente din opt schițe de Cehov, în traducerea dibace a Mașei Dinescu. Scopul dramatizării urmărit de regizor era prezentarea funcționarilor, cu metehnele lor, cu birocația lor, dar și raportul acestora cu cetățeanul solicitant care uneori îi umilește prin atitudinea sa. Tema aleasă este foarte actuală și beneficiază de o viziune regizorală inventivă gestionată. Pentru a da coerență dramatizării sale, Alexandru Mâzgăreanu a ales că ajutorul de contabil, un funcționar ambițios care vrea să devină șef, să fie liantul celor opt proze de Cehov : “Din însemnările unui ajutor de contabil”, “Sfatul”, “Diplomatul”, “Cântecul de sirenă”, “Tragedian fără voie”, “Viața e minunată”, “Cum am stat de vorbă cu un bou beat și un drac treaz” și “O ființă lipsită de apărare”. Dramatizarea sa se transformă într-un scenariu comic savuros , o satiră bogată în trimiteri subtile la actualitate. Cu dexteritate regizorul oferă și unor tineri actori colegi de generație posibilitatea de a interpreta mai multe roluri de care ei se achită ireproșabil. Lor li se alătură și experimentații actori Mirela Gorea și Gelu Nițu. Regizorul demonstrează că știe să conducă actorii pentru evidențierea cuceritoare a personajelor în care i-a distribuit. Alexandru Mâzgăreanu are capacitatea de a își ilustra conceptul regizoral prin actori, cărora le propune o viziune credibilă, ferită de falsul exploziei de efecte ieftine lipsite de sens. Această capacitate deosebită a manifestat-o și în spectacolele anterioare “Romanțioșii” și recentul experiment cu actori și liceeni, “Dragă Elena Sergheevna / Șantaj”. În “Funcționarii” regizorul alege o ilustrare teatrală pe linie realistă mustind de accente satirice. Are drept sprijin substanțial și scenografia Ioanei Pashca (masterand anul II scenografie, clasa prof. univ. dr. Ștefania Cenean). Decorul său funcțional este un sugestiv element pentru atmosfera solicitată de dramatizare și regie. Activii funcționari își mută măsuțele modeste la care lucrează în spațiul aflat la demisolul unei clădiri amărâte, în funcție de situația conflictuală în care sunt implicați. Biroul are și un geam prin care se văd picioarele celor care îl vizitează, și o sobă și multe alte elemente aparent minore, dar exploatate cu iz comic. De pildă, un difuzor ce transmite ilustrația muzicală prin care se punctează cu haz unele momente sau la care se transmite monologul “Viața e minunată”, înregistrare audio cu pricepere susținută de Roxana Ivanciuc. Monologul este introdus inspirat pentru a sporii comicul finalului scenei “Tragedian fără voie”. Umorul spectacolului sporește și prin manevrarea unor obiecte, ca de exemplu, o pernuță sau floarea ce stă în preajma mașinii de scris a ajutorului de contabil. Decorul joacă în acest fel un rol important în reprezentație.

Distribuția prilejuiește numeroase surprize și prin descoperirea unor tineri actori. Pe un text cu implicare restrânsă în conflicte, Constantin Bojog realizează în ajutorul de contabil o “bijuterie”, un personaj ce degajă un haz irezistibil. Actorul cândva politehnist și apoi absolvent al UNATC este activ în diverse filme și la “Café Deko”, iar în acest rol definește cu finețe profilul personajului. Constantin Bojog este un actor special, de avengură pentru partituri comice. Prezentăm în continuare distribuția în funcție de derularea spectacolului. Alin State în “Sfatul”, “Cântecul de sirenă” și “Tragedian fără voie” , construiește diferit cele trei personaje care îi revin , evdențiează esența tipologică a fiecăruia. Marius Gâlea, actor care s-a confruntat cu multe apariții scenice și telenovele, se detașează prin precizia caracterizării lui Piskariov cel modest din “Diplomatul”, prin expunerea disperării celui devotat prietenilor, Vanea din “Tragedian fără voie”, sau în Alexei cel mândru că a ajuns șef din “ O ființă lipsită de apărare”. În Kuvaldin (“Diplomatul”) și Vanea (“O ființă lipsită de apărare”), în ciuda faptului că rolurile sunt minore, Cosmin Nedelcu reușește să se evidențieze prin modul cum urmărește implicarea celorlalte personaje în conflictele diverselor situații. Într-o singură apariție, Jilin din “Cântecul de sirenă”, Gabriel Costin este excelent în monologul în care personajul prezintă colegilor înfometați rețete culinare. Îți lasă gura apă ca spectator când explică rețetele unor bucate alese! Alături de acești tineri actori, Gelu Nițu – actor al Teatrului Odeon, nominalizat la premiile UNITER pentru rolul din “Casa Zoikăi” – vine în spectacolul unui tânăr regizor, cu expediența câștigată, construind cu mult haz trei personaje. Diferențiază remarcabil tipologiile lui Nikolski (“Cântecul sirenei”) - un evreu șmecher, apoi pe cea a lui Lahmatov (“ Cum au stat de vorbă un bou beat … “) – bețivanul care delirează, și mai apoi portretul șefului autoritar al unei bănci (“O ființă lipsită de apărare”). Gelu Nițu prin spectacole la care a participat, ca și în cel comentat se afirmă ca un actor de valoare. În “Cum am stat de vorbă …” distribuția prilejuiește o nouă întâlnire cu Sorina Ștefănescu (Domnișoara) și Ionuț Vișan (Dracul). După rolurile din “Romanțioșii” și “Dragă Elena Sergheevna / Șantaj “, Sorina Ștefănescu este de nerecunoscut în domnișoara cu pretenții și timidități, dar hotărâtă să convingă funcționarul să-i dea gratuit un bilet de tren. Actrița este surprinzătoare și uimește în orice spectacol pentru că dezvoltă o largă gamă de expresie în partituri opuse topologic, afirmânduse ca o certă valoare a tinerei generații. Ionuț Vișan și-a impus personalitatea încă din examenul de regie de la UNATC al colegului Vlad Christache – “ 20 de minute cu îngerul”, apoi în “Take, Ianke și Cadâr” (Teatrul “ Toma Caragiu” din Ploiești). Uimește acum în ciudatul personaj Dracul conceput cu mult umor. În ultima dramatizare – “O ființă lipsită de apărare” -, reîntâlnirea cu Mirela Gorea este o încântare. Cu farmec comic actrița compune personajul Sciukina, femeia șireată care cere insistent un sprijin financiar de la funcționari.

“Funcționarii” este un spectacol ce merită a fi văzut, atât pentru consistența sa comică și aluziile la actualitate, cât și pentru a cunoaște mai bine pe tinerii actori de talent și pe un tânăr regizor. Înscris în FNT la secția debut, a prilejuit afirmarea lui Alexandru Mâzgăreanu ca un regizor deosebit. A reușit să construiască spectacolul “Funcționarii” cu fantezie, cu mult haz, cu țintă precisă, o satiră la adresa veșnicei relații funcționar – solicitant.

OBSERVAȚII FINALE PRIVIND FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT)

FNT a avut un program prea încărcat, dar s-a înscris drept principalul eveniment cultural al toamnei. Au întrunit aprecieri unanime , spectacolele concepute de Silviu Purcărete (“ Regele moare”), Alexandru Tocilescu (“Sfârșit de partidă”) , Radu Afrim (“Herr Paul” și “Miriam W.”), Gianina Cărbunariu (“20/20”), Alexandru Mâzgăreanu – debut (“Funcționarii”). Am vizionat peste 90% din spectacolele programate, din păcate, nu și pe cel al lui Andrei Șerban – “Strigăte și șoapte”. Nimeni nu își poate permite însă, un top al spectacolelor, pentru că firește, și fiecare om de teatru își are subiectivismul propriu , ca și selecționerul unic al FNT, Cristina Modreanu. Dar spectacolele regizorilor citați au rămas în memoria majorității spectatorilor ca evenimente teatrale. Serveau tendința de transpunere scenică originală cu impact la actualitate a pieselor alese spre reprezentare.

“Modernitatea” mult vehiculată ca principiu al selecției a adus în FNT și o serie de spectacole mediocre, unele imitații după curente decedate în secolul trecut. Sălile au fost însă, arhipline la toate.

În cazul spectacolelor și regizorilor de peste hotare invitați la festival, se pare că a funcționat drept motiv important al selecției trecerea pe la festivalul de la Avignon, indiferent de an sau cu ce reprezentație. Dar … și cei consacrați în plan European, precum orice creator, pot avea eșecul producerii de spectacole modeste pe care ambițioși le promovează apoi la tot felul de festivaluri, mai mult sau mai puțin importante pentru mișcarea teatrală europeană.

Inexplicabilă rămâne în FNT, secțiunea premiere. Selecția lor poate se întreprinde în urma participării la repetiții !? Premierele în FNT au deziluzionat pubilcul și la actuala ediție, și la cea trecută.

Deasemenea, inexplicabilă a fost integrarea la grămadă a teatrului independent cu producțiile celui instituționalizat. Teatrul independent merită mai multă atenție, pentru că el promite apreciabile tendințe de originalitate, de stimularea unor relații directe cu publicul pentru implicarea sa în dezbaterile despre actualitate, urmărită a fi drept tema principală a repertoriului .

Discutabilă este absența din FNT a unor spectacole premiate la ultima Gală UNITER. Cel mai bun spectacol a fost desemnat “Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” de la Teatrul Maghiar din Timișoara, în regia lui Victor Ioan Frunză. Oare acestă producție nu merita să fie vizionată și de publicul bucureștean și invitații din străinătate ? A fost selectat în schimb, “Aniversarea” de la Teatrul “Nottara”, nominalizat la mai multe premii dar, în final, nu a obținut niciunul ! Atâta timp când UNITER este producătorul FNT ar fi logic ca și spectacolele premiate la Gala UNITER să fie integrate festivalului.

Multe din selecțiile acestui festival înfăptuite în numele “modernității europene” păreau a fi modelele inspirației spectacolului “Pyramus & Thisbe 4 YOU” de la Teatrului Odeon, regizat de Alexandru Dabija, o satiră dură, taman la adresa curentelor teatrale cu pretenția de “modernitate” !