Este un eveniment pentru teatrul nostru împlinirea a 170 de ani de existență a Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași, primul teatru național din România, care ar merita mai multă atenție din partea mass media. Pentru atenționarea asupra acestui eveniment, cei de la Iași au venit și în Capitală cu un mini-turneu de două zile, cu spectacolele “O noapte furtunoasă” și “Zeul măcelului”, după ce în Festivalul Național de Teatru s-au remarcat prin participarea cu “Aici, la porțile beznei” (comentat pe blog). Este inexplicabilă absența acestui spectacol și din programul mini-turneului aniversar, când Naționalul ieșean ambiționează a fi un teatru “elitist pentru toți”, cu “deschidere către diversitate” și “orientarea către spectatorul-cetățean cultural”.
“O NOAPTE FURTUNOASĂ” – GROTESCUL SITUAȚIILOR DINTR-O … MAHALA.
Această piesă din patrimoniul dramaturgiei noastre o cunoaște oricine care vine la reprezentarea sa scenică, să se amuze copios, ascultând cum mai poate fi interpretată replica lui Caragiale. De astă dată, la spectacolul regizat de Alexandru Dabija care și-a dorit a fi mai presus de replică, râsul a apărut cu greu, iscat mai ales pentru unii spectatori de situațiile grotesc tratate teatral. Replicile erau distruse prin vizualizarea unei isterii erotice manifestate de toate personajele, de la Chiriac la Spiridon care ajungea să se masturbeze în WC. Toți țipau, strigau cu disperare cuvântul, ignorându-i sensurile.
Regizorul a vizualizat grotesc situațiile dintr-o posibilă mahala, iar mijloacele la care a apelat și îndrumarea actorilor, au avut drept rezultat ilustrarea unui conflict amoros apropiat mai mult de o șatră fără bulibașă. Decorul realist, inspirat creat de Dragoș Buhagiar, oferea premizele pentru prezentarea aproape filmică a piesei prin posibilitatea folosirii unor multiplele spații de joc. Decorul era un personaj important, adaptat perfect sugestiilor scrierii. Scenograful a construit aproape la amănunt locul acțiunii, casa lui Jupân Dumitrache aflată în renovare, cu schelele de rigoare, dar și cu o curticică din care nu lipseau cișmeaua, locul de pregătirea mortarului pentru tencuială, o masă cu băncuțe, un WC, chiar și o roabă cu sticle de vin etc. Acest decor-personaj putea devenii suportul unor imagini vizuale comice, al unor posibile “gaguri” născute din relația situație – plan de derulare. Regizorul întrebuințează însă, decorul ca o bază oarecare pentru tratarea grotescă a situațiilor fără șă-l valorifice comic credibil. WC-ul va deveni un loc la care apelează insistent și fără motivare viziunea regizorală, ca și schelele ce ajung să se clatine când Chiriac o așează pe Veta cu picioarele crăcănate ca să facă dragoste, cișmeaua dă apă ca să se spele pe picioare Jupân Dumitrache, etc. Fără rezultat comic legat de sugestiile piesei, se mai manevrează aprinderea luminii de la stâlpul de pe stradă sau a celei din curte.
Pentru că intenția viziunii regizorale este dominată de estetica grotescului situațiilor, personajele devin doar niște caricaturi. Viziunea regizorală distruge tocmai, măestria lui Caragiale de a construi personaje consistente caracterial, tipologii argumentate psihologic. Călin Chirilă încearcă să îl scoate pe Jupân Dumitrache din palsa desenului caricatural dorit de regie,ca și Petronela Grigorescu pe Veta și Florin Mircea pe Nae Ipingescu. Sunt încercări sporadice pentru că regia nu le permite valorificarea personajelor prin replica mereu sufocată de efecte vizuale derizorii. Isteria continuă a Ziței dictată de regie, duce și la neînțelegerea replicilor personajului prezentat ca o caricatură de Haruna Condurache. Istericale sexuale apar și în manifestările lui Chiriac și Rică Venturiano, personaje interpretate de Dumitru Năstrușnicu și Cosmin Maxim. Nemotivată este și intenția regizorală de a îl prezenta pe Spiridon (Doru Aftanasiu) ca un coleg de vârstă cu Jupân Dumitrache, un tăntălău, un handicapat, obsedat sexual și el. Oricât se căzneau actorii să se apropie de personajele mahalalei lui Caragiale, le erau anulate intențiile de conceptul regizoral, în tratarea situațiilor. “Comicul” mahalalei rezumat la un WC sau la cum se ușurează Chiriac de pe o schelă, tot de o șatră amintea în mod vulgar, inexplicabil.
Alexandru Dabija a încercat un experiment, dorind originalitate prin apropierea de categoria estetică a grotescului. A vrut să prezinte realitatea în forme caricaturale, disproporționate, să îi releve primitivismul. Îngroparea textului prin acest stil ce îi distruge bogăția de sensuri, a avut drept rezultat un spectacol lipsit de adevăratul umor, de satira cu țintită precisă a lui Caragiale. Dacă în loc de Caragiale se preciza pe afiș că autori ar fi Țociu sau Palade, “O noapte furtunoasă” era divertismentul ideal pentru unele televiziuni ori pentru sălile polivalente ce cultivă astfel de spectcole, dar nu o “orientare către spectatorul-cetățean cultural” cum își dorște Naționalul ieșean.
“ZEUL MĂCELULUI” – UN SPECTACOL AGREABIL
O personalitate de succes în dramaturgia momentului este Yasmina Reza, multipremiată și ale cărei piese sunt jucate pe mai toate meridianele. Firesc, a pătruns și în repertoriile teatrelor noastre: “Artă”, recenta premieră a Teatrului “Bulandra”, comentată pe blog, ce rămâne deocamdată un eveniment al stagiunii actuale, “Doamne … ce măcel ! “, ce se joacă la Teatrul de Comedie, și iată, că același text sub titlul “Zeul măcelului”, figurează cu mândrie și în repertoriul Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași. Piesa a înregistrat și aprecieri superlative din partea unor analiși, dar și negative din partea altora. Textul este bine scris în stil tradițional, “clasic”, printr-o replică alertă, cu dublu sens, specifică și comediei; propune confruntarea a două cupluri aflate într-un conflict stupid din cauza odraslelor care s-au bătut. Nu este o comedie oarecare pentru că spectatorul se poate regăsi în constructul subtil al personajelor ce au legătură directă cu realitatea în care trăim.
Spectacolul regizat de Cristian Hadji-Culea exploatează replica, degajă admirabil un crescendo comic al situațiilor prin amplificarea tensiunii conflictului. Apelează la decorul simplu creat de Rodica Arghir, domiciliul familiei Houille – Michel (Călin Chirilă), un comerciant modest și Veronique (Haruna Condurache), o persoană cu prentenții intelectuale, luptătoare pentru drepturile omului. Meritul principal al scenografiei rămân însă, costumele inspirat create în amănunt pentru definirea personajelor.
Regizorul Hadji-Culea își alege o distribuție care îi dă multiple posibilități de a o pune în valoare și prin potrivirea cu oferta rolurilor. Dialogul dintre personaje este condus cu atenție, dublat de sensul mișcării personajelor în scenă și expresia gestuală ce dă amploare comică situațiilor. Ritmul reprezentației este susținut regizoral cu pricepere și câștigă tensiune, devenind exploziv comic în final. Desigur că actorii sunt baza succesului acestui spectacol, fiecare interpretând credibil partitura atribuită. Finețe în umorul prezentării lui Veronique Houille, o persoană temperamentală cu pretenții multiple, de fapt nefericită în căsnicie, impune remarcabil Haruna Condurache. Oana Sandu trasmite cu reafinament , falsa eleganță a comportamentului doamnei cu pretenții de superioritate, Anette Reille, mama copilului care a provocat conflictul dintre cele două familii. Excelent este în expunerea simplă, dar cu umor, a perceperii situațiilor conflictuale, Călin Chirilă în Michel Houille, cel care aparține micilor întreprinzători. Rezolvă ireproșabil și Constantin Puscașu personajul avocatului Alain Reille, cel care se zbate între soluționarea prin telefonul mobil a problemelor profesionale, ce îi sunt principala preocupare, și situația conflictuală iscată de incidentul produs între doi copii. Spectacolul trăiește, atrage prin valorificarea regizorală a actorilor care își interpretează credibil personajele, cu plăcere și dăruire.
“Zeul măcelului” este un spectacol ce pote cuceri pe oricinei. Acest spectacol se reține prin profesionalismul regizorului care nu ambiționează să fie mai presus de actorii pe care i-ar putea folosi doar ca instrumente de vizualizare teatrală originală, fără să le acorde drepul la exprimare în interpretarea replicii. Teatrul rămâne arta ilustrării sensurilor cuvântului pe care regizorul Cristian Hagi – Culea o respectă, chiar dacă dramaturgic scrierea nu poate fi definită ca o valoare incontestabilă a dramaturgiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu