TEATRUL METROPOLIS

O INIŢIATIVĂ LĂUDABILĂ: STAGIUNE ESTIVALĂ

Dintre teatrele subvenţionate de stat, Teatrul Metropolis este singurul teatru de proiecte al cărui director George Ivaşcu, în doar doi ani de la înfiinţare, a reuşit să-i consolideze o personalitate bine definită. Fosta Casă de Cultură “Mihai Eminescu” transformată după ’89 în Teatrul Mundi şi-a schimbat acum total înfăţişarea. Are o sală elegantă, bine dotată tehnic cu un spaţiu de joc manevrabil de la “clasic” la neconvenţional. Teatrul Metropolis prezintă în această sală peste douăzeci de premiere, iar pentru vară propune şi o stagiune estivală, în vreme ce suratele sale finanţate din banii publici, teatrele de repertoriu, au intrat în vacanţă. Proiectele sunt selectate cu intenţia de a atrage o gamă cât mai diversă de spectatori şi de a prilejui întâlniri cu mari actori şi regizori, dar şi cu tineri creatori aflaţi la început de carieră. Repertoriul cuprinde de la locul cuvenitului Shakespeare – “Hamlet” până la dramaturgia noastră, Matei Vişnec – “Buzunarul cu pâine”, dar şi comedia bulevardieră. Pentru stagiunea stivală, fireşte, repertoriul s-a axat inspirat pe comedia bulevardieră mult hulită de unii, dar greu de interpretat şi dorită de spectatorii sătuli de divertismentele facile ale televiziunilor. Teatrul Metropolis propune spectacole “răcoroase” pentru zilele de caniculă cu “Mincinoasa” de Jean-Jacques Bricaire şi Maurice Lasayques, “Doctori, femei şi alte întâmplări” de Georges Feydeau şi “Fantoma, dragostea mea !” de Noel Coward. Ne vom opri asupra lor în ordinea în care au văzut luminile rampei.


“MINCINOASA”

PĂCAT CĂ S-A RATAT ROLUL PRINCIPAL

Piesa scrisă în 1988 de Jean-Jacques Bricaire şi Maurice Lasayques respectă tipicurile comediei bulevardiere cu quiproquo-rile de riguoare, iar cele cinci personaje sunt implicate în situaţii mustind de umor. Bernard (Gelu Niţu) e tatăl a două fete, Francoise (Alexandra Velniciuc) – cronicar de modă şi Jane (Lavinia Şandru) despre care nu ştim ce ocupaţie are, decât că e mitomană. Cu o mare candoare minte de îngheaţă apele şi încurcă existenţa celor din jur. De Jane se îndrăgosteşte Patrice (Silviu Biriş), iar minciunile lui Jane atrag în conflict şi pe Isabelle du Rompoingt (Monica Davidescu) ,personaj notoriu din lumea modei. Este o comedie fără mari pretenţii, onestă, numai bună pentru o zi de vară, pentru timpul liber când oamenii caută bună dispoziţie. Pentru interpreţi însă, comedia bulevardieră nu este doar un flecuşteţ de divertisment. Dacă actorii joacă exterior, mimează conflictele, n-au şarmul expresiilor comice, umorul e anihilat, iar publicul se poate plictisi.
Tânăra regizoare Rodica Băiţan pune în scenă textul corect. E apreciabilă viziunea sa care nu apelează la exagerări, la efecte derizorii ca să “coloreze” imaginea teatrală. Decorul propus de Ioana Popescu e simplu şi funcţional, iar costumele sale sunt deosebite prin eleganţă şi adaptarea la profilul fiecărui personaj. Patru din cei cinci interpreţi sunt excelenţi. Regizoarea şifonează însă spectacolul prin distribuirea în rolul principal, al mincinoasei Jane, a unei persoane, că actriţă nu se poate numi, lipsită de date elementare pentru prestaţii artistice. Greşeala distribuirii sale afectează pe colegii actori, rezultatul fiind un spectacol cu momente cheie palide ca efect comic, când aceştia intră în relaţie cu personajul central al situaţiilor, Jane. Chiar scena de debut a reprezentaţiei devine plictisitoare, deoarece dialogul dintre Jane şi Patrice ce ar trebui să lanseze cavalcada conflictelor, în ciuda eforturilor depuse de Silviu Biriş, parcă este o primă lectură facilă a textului, fiind lipsă tocmai esenţa relaţiilor dintre cei doi pe care Lavinia Şandru nu e capabilă să o susţină. Interpreta rosteşte replicile alb, fără nuanţele necesare sugerării caracterului personajului, replicile nu trec rampa, cum se spune în teatru. Importanţa lui Jane pentru situaţiile diverse ale story-ului piesei, fata inteligentă care minte candid şi provoacă numeroase conflicte, prin Lavinia Şandu se diminuează. Dânsa nu poate decât să zâmbească prosteşte tot timpul,fără rost, ţinuta sa e ţeapănă, inexpresivă,nu ştie ce să facă cu mâinile, pare o fată pedepsită de părinţi să stea pe o scenă în compania unor persoane ce i se adresează într-o limbă total străină pentru dânsa. A fi mitoman nu e o boală neurologică, ci o trăsătură comportamentală. În spectacol Jane pare bolnavă, nu mitomană. Lavinia Şandru are totuşi studii de actorie la o stimată universitate de la Târgu Mureş, le-a uitat după cum se vede, fiind un nume cunoscut numai prin rolurile din spectacolele politice de televiziune, cărora le dădea o cât de câtă atractivitate prin chipul său frumos. Pe scenă până şi frumuseţea chipului îi dispre. Păcat. Prestaţiile la taclale politice televizate nu solicită aceleaşi resurse de exprimare precum cele obligatorii pentru un spectacol de teatru pe o scenă unde trebuie să ai talent şi când … minţi. Amatorismul celei căruia îi revine rolul principal va afecta pe colegii din distribuţie ce trebuie să intre în relaţie directă cu dânsa. Cu efort ei reuşesc totuşi să-şi construiască personajele cu multă sevă comică. Monica Davidescu este captivantă în compoziţia minuţios gândită a Isabellei. Exploatează la nuanţă pretenţiile, nazurile frivolei vedete din lumea modei, părăsită de soţ şi le dezvoltă cu debordant umor. Jucând diverse personaje în comedii bulevardiere actriţa a câştigat experienţă şi acum ştie să speculeze oferta acestui dificil gen teatral. Încântătoare este Alexandra Velniciuc în Francoise, sora lui Jane care ţine secret numele iubitului ce a lăsat-o gravidă. Dezinvoltura, farmecul personal, plăcerea jocului, caracterizează interpretarea acestei tinere actriţe ce anunţă o carieră strălucită. Gelu Niţu, interpretul tatălui, se află în plină evoluţie artistică. După aprecierile superlative pentru contele Feodorovici din “Casa Zoikăi” de la Teatrul de Comedie, reuşeşte în Bernard un alt rol creat cu inventivitate şi comic de calitate. Cu dibăcie actorul lasă să se îndrevadă că şi tatăl lui Jane ar avea tentaţia de a fi mitoman, ceea ce sporeşte umorul situaţiilor. Exploziv, temperamental, cu mult haz aparent involuntar este Patrice prin jocul admirabil datorat lui Silviu Biriş. Actorii se luptă să treacă peste impedimentul de a nu putea construi relaţii credibile între personajele lor şi Jane. Datorită lor spectacolul are nerv comic şi publicul este angrenat în amuzanta poveste stârnită de o mincinoasă, căreia însă îi lipseşte pe scenă taman … mincinoasa.



“DOCTORI, FEMEI ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI”

ÎNTRE EXCELENT ŞI MEDIOCRU


Şi în cazul acestui spectacol constatăm cât de dificilă poate fi comedia bulevardieră pentru cei mai puţin hărăziţi cu talent sau pentru cei ce o privesc cu superficialitate. S-a optat pentru o piesă de Georges Feydeau (1862 – 1921), nume de frunte al teatrului bulevardier, un “clasic” al genului. Opţiunea repertorială pentru dramaturgul francez este demnă de laudă. Numai că “Doctori, femei şi alta întâmplări” este, să-i zicem, o adaptare după “Tailleur pour dames” de Feydeau, într-un limbaj discutabil sub aspectul pretenţiilor de modernitate. Ca în orice comedie bulevardieră povestea e complicată, bogată în situaţiile comice iscate în jurul doctorului Moulineaux care îşi înşeală prostovana soţie, cum o fac şi alţii din jurul său. De astă dată spectacolul se deteriorează în calitate datorită regiei lui Emanuel Pârvu care se mai şi distribuie pe sine în personajul doctorului. Dânsul şi-a mai experimentat ambiţiile regizorale şi în alte comedii bulevardiere – “Pijamale” de Mawby Green şi Ed Feilbert, “Crimă la Howard Johnson” de Ron Clark şi Sam Bobrick -, iar rezultatele au fost spectacole mediocre. Acum, avându-l în faţă pe Feydeau, îşi manifestă şi pretenţiile de originalitate, încarcă fără motivare spectacolul cu efecte derizorii, dar uită să urmărească relaţiile dintre personaje, să le consolideze. Să apelezi, de pildă, într-o comedie bulevardieră ce trebuie să speculeze credibil ca vizualizare comicul situaţiilor, la … stroboscop, este penibil, cum se întâmplă într-o scenă cu Pomponette, un băiat ce se vrea femeie! În ideea că sporeşte hazul spectacolului, regizorul îşi completează distribuţia cu … un câine, companionul personajului Rosa. Căţeluşul e simpatic, numai că prezenţa sa în scenă anulează interpretarea actorilor pentru că se ştie că un copil sau un animăluţ devin întodeauna punctual principal de atracţie al publicului. Emanuel Pârvu este un actor cu pretenţii de regizor, numai că vrând să se manifeste în ambele domenii, nu reuşeşte să fie convingător în nici unul. S-a autodistribuit în doctorul Moulineaux, rol important pentru derularea iţelor conflictului căruia însă, nu îi găseşte o rezolvare credibilă. Soţul disperat care trebuie să-şi acopere infidelitatea faţă de soţie şi încurcă situaţiile, e stângaci creionat de actor, fără umor şi fiind interpretat mediocru îi dezavantajează pe colegii din distribuţie în stabilirea relaţiilor cu Moulineaux. Unii actori găsesc totuşi soluţii de a suplini lipsurile partenerului.
Marele câştig valoric al acestui spectacol este Mihai Bendeac în Bassinet, un rol de planul doi, excelent interpretat, ce se plasează astfel în atenţia spectatorilor care sunt entuziasmaţi de evoluţia sa. Jocul lui Mihai Bendeac nu are nimic din spectaculoasele sale compoziţii comice din “Mondenii”. Nu apelează la nici un efect din cele practicate în emisiunea de la Prima TV, pentru că actorul are ştiinţa departajării mijloacelor de expresie necesare unui divertisment filmat, de cele solicitate de un rol pe o scenă. Actorul se întoarce cu plăcere la teatru şi în toamnă va fi prezent şi în distribuţia premierei “Leonce şi Lena” în regia lui Horaţiu Mălăele la Teatrul de Comedie. Mihai Bendeac deţine un bogat bagaj de expresie în zona comicului, cu inventivitate îşi gândeşte partiturile în cele mai mici amănunte, este un actor unicat ce continuă tradiţia marilor noştri comici rămaşi în istoria valorilor teatrului nostru. Admirabil îl interpretează şi pe Bassinet cel bâlbâit şi foarte curios de ce se petrece în preajma sa. Sunt scene ce se pot considera mici bijuterii comice susţinute de Mihai Bendeac şi Adrian Titieni, interpretul remarcabil al lui Aubin, ofiţerul înşelat de soţie, care are însă şi el o amantă. Este de nerecunoscut în această compoziţie comică Adrian Titieni care ne-a obişnuit mai mult cu roluri cu un conţinut dramatic. Lor li se alătură Adina Popescu în revigorarea spectacolului, actriţă care de mult nu a mai apărut pe scenă, biografia sa artistică fiind apreciată pe timpul când juca la Teatrul de Comedie. Actriţa compune cu mult umor profilui soacrei doctorului, care nu înţelege mai nimic din ce se întâmplă cu mariajul fiicei sale, dar vrea să fie mereu ascultată ca o soacră autoritară. Este o bucurie reîntâlnirea cu Adina Popescu, o actriţă pe nedrept uitată de public. La fel ca şi colegul său de la “Mondenii”, Mihai Bendeac, tânăra Mirela Zeţa în femeea fatală care zăpăceşte minţile bărbaţilor, Suzanne, este excelentă. Îşi pune neostentativ în valoare farmecul personal, personajul său e provocator şi aparent naiv în relaţii. De la Mirela Zeţa sunt de aşteptat mai multe evoluţii pe scenă pentru că teatrele duc lipsă de astfel de actriţe. Regizorul a mai distribuit în Suzanne şi pe Adriana Trandafir, o actriţă stimată. Nu i-am urmărit prestaţia dar distribuirea sa pe acelaşi rol cu Mirela Zeţa este ciudată, actriţele fiind total diferite ca personalitate şi vârstă. Încearcă să se specializeze în comedia bulevardieră, Anca Sigărtău în Rosa, actriţă apreciată a Teatrului “Bulandra”, prezentă de la o vreme în astfel de spectacole de gen. ”Specializarea” s-a transformat în manierizarea interpretării, fiind aceiaşi ca expresie în diverse roluri, exagerată şi exterioară în tratarea personajelor. Mariana Dănescu în soţia doctorului, după succesul din sitcomuri tv, nu găseşte în teatru calea rezolvării personajului. Ne existând mâna sigură a regizorului în îndrumarea actorilor, nici Gabriel Costin în Pomponette cel ce îşi doreşte să fie femie, nu convinge prin jocul său, apropiat mai degrabă de un scheci de televiziune vulgar şi derizoriu. Nici Vlad Corbeanu în majordomul doctorului nu contribuie la susţinerea situaţiilor, fiind simplist, modest în tratare comicului. În acest spectacol se resimte lipsa regiei în cazul unor actori care nu pot să ţină pasul cu colegii lor mult mai inventive, fie pentru că nu au experienţă în ale comediei, fie că sunt superficiali în interpretarea ei.
“Doctori,femei şi alte întâmplări” rămâne totuşi un spectacol ce merită a fi văzut pentru întâlnirea în “direct” cu Mihai Bendeac, Mirela Zeţa, Adrian Titieni şi Adina Popescu. Ei salvează spectacolul de la eşec, îl scot din banalitatea unui divertisment oarecare şi susţin buna intenţie a Teatrului Metropolis de a anima stagiunea estivală cu comedii bulevardiere savuroase. Aşteptăm cu interes şi cea de a treia premieră din luna august, “Fantoma, dragostea mea!”.

Teatrul LUNI de la Green Hours

STAGIUNE ESTIVALĂ UNICAT

Teatrele instituţionalizate şi-au închis porţile, cu mici excepţii, cum este de pildă, Teatrul “Bulandra” sau “Metrololis”. Teatrele independente, aşa puţine câte sunt ele în Capitala cu pretenţii europene numită Bucureşti, îşi continuă însă, activitatea. Teatrul Luni de la Green Hours rămâne cel mai activ, oferind chiar o stagiune estivală solid construită, cu un repertoriu atent ticluit ce îmbină piesele străine cu cele authoctone, inspirate de actualitatea mioritică. Vă vom prezenta premierele Teatrului Luni ce în perioada iunie-iulie au completat bogatul său repertoriu.

“FLORI, FILME, FETE SAU BĂIEŢI”

UN SPECTACOL ATRACTIV

Preocuparea pentru dramaturgia noastră continuă să se materializeze la Teatrul Luni prin alegerea piesei lui Mimi Brănescu, “Flori,filme sau băieţi” ce se integrează şi proiectului Teatrului independent Act, care anunţa prin aprilie, că alături de acest text regizat de Vlad Massaci, vor mai fi prezentate încă două de acelaşi dramaturg. (“Dumnezeu de a doua zi” în regia lui Claudiu Goga şi “Acasă la tata” în regia lui Alexandru Dabija)

Nu am vizionat spectacolul de la Teatrul Act, dar selecţia aceluiaşi text de către cei de la Teatrul Luni este binevenită pentru că satisface pe deplin preferinţele publicului tânăr ce frecventează acest teatru. Povestea a patru tineri, două fete şi doi băieţi, care confundă dorinţa sexuală specifică vârstei cu iubirea, aparent pare simplă. Cu fină ironie Mimi Brănescu – actor, scenarist şi dramaturg lansat de acum cu succes - atenţionează însă asupra clişeelor existenţei cotidiene ce stăvilesc maturizarea tinerilor, ei privind superficial relaţia de cuplu. Cei patru cred că au descoperit dragostea din prima întâlnire intimă cu un partener, se căsătoresc şi până la urmă divorţează. Conflictele sunt cu pricepere dirijate, personajele concepute cu o bună cunoaştere a psihologiei fiecărei tipologii, iar replica dramaturgului este vie, specifică prin unele trivialităţi motivat folosite, vorbirii curente a tinerilor. Mimi Brănescu face, de fapt, o radiografie a socetăţii actuale, punând punctual pe “i”, fără ostentaţie, pe unele aspecte esenţiale ce provoacă tinerei generaţii confruntări conflictuale în viaţa de cuplu.

O echipă bine pregătită profesional şi-a unit forţele oferind un spectacol atractiv, ritmat, dezvoltând un comic de calitate. Regia şi scenografia aparţin lui Radu Popescu, care s-a adaptat inteligent cerinţelor spaţiului de joc de la Teatrul Luni. Printr-un montaj alert fiecare scenă este prefaţată de un ,să-i zicem, prolog multimedia conceput cu tentă ironică de Maria Dicieanu. Sunt scurte secvenţe de desen animat, cu două fete şi doi băieţi, ce atenţionează amuzant asupra acţiunii ce va urma să se deruleze. Fiecare personaj are evoluţia sa, pornită din perioada adolescenţei când el e confuz pe drumul căutării dragostei, sexualităţii,ca apoi maturizarea să-i complice existenţa în funcţie de profesie şi partenerul de alături. Paul Ipate, tânăr actor apreciat şi pentru prezenţa sa în film, este excelent în modul în care punctează evoluţia naivului adolescent ajuns un bărbat pragmatic. La început apare ca un tânăr bezmetic căruia îi lipseşte familia ce s-a destrămat, se îndrăgosteşte copilăreşte din dorinţa de a avea o familie a sa, ca atunci când şansa vieţii îi dă un job convenabil să privească lumea cu alţi ochi, să-şi schimbe comportamentul. Paul Ipate parcurge nuanţat evoluţia personajului,dovedeşte multiple posibilităţi de expresie de la comic la dramatic. Un adolescent a toate ştiutor dintr-o familie modestă căruia mariajul cu o fată provenită dintr-o familie avută îi schimbă existenţa, este personajul interpretat de Alexandru Secăreanu. Actorul impune prin firesc şi forţă dramatică rolul său, fiind remarcabil. Pentru actori, personajele sunt o ofertă generoasă, deoarece au precizate dibaci de către dramaturg biografiile pe care aceştia le speculează în favoarea evdenţierii talentului deosebit ce îl deţin. Pornind de la naiviatea fetei pe care o interpretează, Zaharia Angelska realizează un personaj savuros. Tânăra adolescentă ce devine o soţie dornică de parvenire e caracterizată credibil, chiar dacă în unele momente conflictuale cu soţul, isteria femeii nemulţumite e redată superficial prin exagerări vocale. Cealaltă fată ce provine dintr-o familie înstărită este Laura Zăbrăuţeanu, rol impecabil interpretat de tânăra actriţă, de curând premiată pentru Elisabeta la Festivalul Internaţional al Școlilor de Teatru de la Varşovia.

Spectacolul aduce captivant în atenţie realitatea pe care o cunoaştem având la bază o propunere dramaturgică deosebită. Interpretarea e pe măsura textului, evidentă fiind plăcerea actorilor şi regizorului de a îl ilustra cât mai convingător.

“FACEŢI LOC!”

MONOLOGURI DESPRE PROBLEMELE ACTUALITĂŢII

Teatrul Luni, condus de Voicu Rădescu, şi-a câştigat prestigiul prin selecţia proiectelor, care trebuie să ţină cont de targetul publicului său special, alcătuit din tineri spectatori. Acordă atenţie pieselor străine sau româneşti axate pe probleme actuale. Lansează şi susţine şi tinerii dramaturgi. Să nu uităm că acest teatru independent a lansat-o şi pe Gianina Cărbunariu, nu numai ca regizor,ci şi ca dramaturg.

Se prezintă acum şi Mihaela Michailov, care a obţinut premiul pentru dramaturgie în cadrul Galei UNITER cu piesa “Complexul România” pusă în scenă de Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”, iar “Interzis sub 18 ani” se joacă la Teatru Foarte Mic. În “Faceţi loc!” continuă buna sa intenţie din piesa de la Naţionalul bucureştean de a atenţiona asupra situaţiilor dramatice specifice epocii comuniste de tristă amintire şi efectelor lor asupra realităţii. Textul nu are un conflict propriu zis, ci este doar o înşiruire de monologuri ilustrate teatral în paralel cu proiecţii în care personajele îşi consolidează biografiile. Regizorul David Schwartz s-a adaptat solicitărilor textului pe care îl pune în pagină teatrală simplu, fără accente teatrale derizorii, urmărind să evdenţieze profund actorii sensurile scrierii. Decorul lui Adrian Cristea se rezumă doar la un maldăr de bagaje în centru micuţei scene cu scopul precis de a sugera efectele naţionalizării caselor în perioada comunistă asupra personajelor. Decorul se completează şi prin proiecţiile simplu realizate de Cinty Ionescu. Sesizăm simplitatea ilustrării teatrale adecvate spaţiului de joc, şi nu simplismul său.

Surprinzător este la acest spectacol că regizorul David Schwartz a reuşit să atragă în distribuţie reprezentanţi de frunte ai diverselor generaţii de actori.Este o surpriză că Rodica Mandache, Constantin Cojocaru şi Irina Mazanitis onorează cu prezenţa lor teatrul independent. O adevărată performaţă reuşeşte Rodica Mandache interpretând pe femeia revoltată că nu se acordă atenţia cuvenită necesităţii dezvoltării spaţiilor verzi şi protecţiei animalelor. Actriţa are drept parteneră şi o pisică, ştiut fiind că într-un spectacol prezenţa unui copil sau a unui animal anulează interpretarea actorului. Rodica Mandache însă, cu pricepere te face să uiţi de acea felină din preajama sa pentru că nuanţează cu mult farmec creionarea personajului. Irina Mazanitis oferă o altă interpretare de excepţie în rolul unei femei ce a deţinut o propietate care i-a fost naţionalizată. Dezvăluirea dramaticului destin al acestei femei demne în suferinţa sa actriţa o face impresionant. Constantin Cojocaru aduce în lumina reflectoarelor un chiriaş introdus de comunişti într-o propietate naţionalizată ca recompensă pentru meritele sale de “tovarăş”. Rolul este foarte dificil sub aspectul confuz al construcţiei dramatice ,dar actorul găseşte calea unei interpretări remarcabile. Te face chiar să-i deplângi soarta când astăzi propietarii vor să-l evacueze, numai că activitatea sa din trecut şi mentalitate demonstrată te determină să fi reţinut. În cazul acestui personaj dramaturgul s-a vrut doar un povestitor echidistant al unei situaţii banal tratate .Constantin Cojocarul îmbogăţeşte personajul prin sinceritatea conturării profilului de om simplu, spălat pe creier de “binefacerile” comunismului. Tot un chiriaş aflat la ananghe, de origine rromă, interpretează cu măsură, excelent Florina Gleznea, nominalizată la premiile UNITER pentru Martha din “Cu-i e frică de Virginia Woolf?”, spectacolul Teatrului Act. Un cuplu de tineri ce îşi caută un drum în viaţă şi –evident- o locuinţă, este desenat credibil de Alice Monica Marinescu şi Virgil Mardare, cărora textul le mai prilejuieşte, în afara scenei destăinuirilor necazurilor ce îi macină şi două apariţii schematice prin relaţiile cu celalalte personaje. Ca să completeze gama tipologiilor ce se exprimă monologând, Mihaela Michailov compune şi portretul unui politician aflat în campanie electorală. Prologul şi epilogul spectacolului sunt rostite de acest “catindat” la primărie. Sunt două monologuri scrise parcă pentru teatrulu de revistă, dar interpretate încântător, cu mare atenţie la sugerarea unor posibile subtexte de către Andrei Șerban.

Până la urmă actorii prezintă un spectacol reuşit, salvând fragilitatea textului, interesant ca intenţii dar modest ca propunere dramatică.

“L-V : 8-16”

SĂ CUNOAŞTEM TINERE TALENTE

La Teatru Luni, regizoarea Ioana Păun şi actorul Lari Giorgescu, doi tinerii care de curând şi-au finalizat studiile la UNATC, propun un reuşit recital. Cei doi şi-au început drumul afirmării în teatrul independent. Amintim, de pildă, că Ioana Păun a regizat în cadrul proiectelor independente cultivate de Teatrul Foarte Mic piesa Mihaelei Michailov “Interzis sub 18 ani”, iar Lari Gieorgescu s-a implicat în recitaluri, dar este şi moderatorul unei emisiuni a postului public de televiziune.

Spectacolul celor doi tineri cu un titlu ciudat, “L-V : 8-16”, are la bază un scenariu ce include “Cred că m-aţi înţeles bine “ de Rodrigo Garcia şi unele texte concepute de regizoare. Sunt surprinse prin monologuri perioade din viaţa personajului Alex, de la vârsta de şase ani şi opt luni (!) până la maturitate, ofertă dificilă pentru actorul ce s-a încumetat să-l abordeze. Din păcate, scenariul se împotmoleşte într-un final expediat, taman când spectatorul intră în jocul convenţiei de a cunoaşte momente importante din viaţa lui Alex şi aşteaptă cu interes evoluţia sa. Regizoral Ioana Păun conduce spectacolul în stilul apelării la amănunte realiste, ritmat, cu atenţie la nuanţe şi provocarea intractivă a publicului, modalitate inspirat aleasă pentru condiţiile spaţiului de joc şi atragerea spectatorilor Teatrului Luni.

Admirabilă este interpretarea lui Lari Giorgescu prin schimbarea expresiei şi ţinutei în funcţie de vârstele lui Alex cel revoltat de constatările unei vieţi în care întâlneşte fapte şi relaţii condamnabile moral. Actorul se fereşte să cadă în plasa unei compoziţii de vârstă ce putea deveni hilară şi sugerează doar prin expresii esenţiale naivităţiile, dar şi sensibilitatea anilor pe care îi are Alex în diferitele sale etape ale vârstei, copilul de şase ani, cel din primii ani de şcoală, tânărul aflat la primul job, etc. Povestea poneiului ce îi marchează copilăria sau cea a funcţionarului ce trebuie să răspundă amabil celor ce solicită prin telefon informaţii stupide, sunt scene în care actorul, cu firesc şi sinceră trăire interioară a situaţiilor, îşi impune personajul. Lari Giorgescu asimilează credibil acest personaj, cu temperament şi candoare în trecerile rapide de la comic la dramatic dictate de situaţiile în care e implicat. Spectacolul este de fapt un recital al actorului în care reuşeşte demonstrarea valenţelor talentului său dublate de o înfăţişare specială.

La toamnă îl veţi întâlni pe Lari Giorgescu în “Leonce şi Lena”, în rolul principal, la Teatrul de Comedie, în spectacolul regizat de Horaţiu Mălăele. Am vizionat avanpremiera şi pot recomanda aceast spectacol ca pe un eveniment al viitoarei stagiuni; are în distribuţie o echipă de tineri actori “adoptaţi” de Teatrul de Comedie preocupat mereu să descopere tinere talente.

“DEFORMAŢII”

ÎNCERCARE CĂZNITĂ DE NONCONFORMISM

De la un spectacul la altul în care e implicat ca regizor, tânărul Marcel Ţop încearcă să fie original. Admirabilă intenţie. Unele din realizările sale au fost şi premiate. Are o bogată biografie artistică. ”Edmond” (COMEDIA ŢINE LA TINEri), “Demonul roşu” (Teatrul Act), “Dumnezeul de a doua zi” (Teatrul de Comedie), rămân doar câteva din spectacole provocatoare prin originalitatea lor. De astă dată, în “Deformaţii”, regizorul şi-a “deformat” taman transpunerea în imagini teatrale a textului ales din dorinţa de a fi nonconformist cu orice preţ. A apelat la mai multe scrieri de poezie şi proză aparţinând celor din tânăra generaţie de scriitori, lansată şi recunoscută ca promiţătoare: Mitoş Micleuşanu – coordonator al scenariului, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa. Scenariul cuprinde monologuri şi dialoguri ansamblate însă, incoherent, despre actualitatea ce deformează individul. Rezultatul acestei “deformări” ar fi “băieţii de băieţi” pe care unii tineri dramaturgi îi au drept subiect preferat. Scrierile sunt poetice în tenta lor nonconformistă, cu multe momente remarcabil de dramatice, dacă doar asculţi interpretarea lor de către actori cu ochii închişi pentru a evita harababura vizualizării teatrale propusă de regizor. Ambiţios, Marcel Ţop prin viziunea sa regizorală anulează adeseori substanţa scrierilor. A vrut un spectacol şocant dar i-a lipsit o elementară documentare asupra înaintaşilor săi postmodernişti în ale teatrului. Dar să amintim câteva exemple. De pildă, şi-a dorit într-o scenă să satirizeze stereotipurile dramaturgiei şi cele specifice unor spctacole, într-un moment să-I zicem de cabaret, penibil realizat; un regizor şi un actor, la o filmare, vor să fie remarcaţi, dar secvenţa respectivă parcă era un divertisment tv. cu Ţociu şi Palade. Scenele cu tentă erotică demonstrau aceiaşi lipsă de inventivitate teatrală pentru că se rezumau tocmai la stereotipurile ce regizorul îşi dorea să le înfiereze. Într-o astfel de scenă apărea şi o cadă (decoruri – Radu Gabriel Zamfirescu), element specific trendului actual din scenografie, folosit de mulţi regizori în mai toate spectacolele selectate la Festivalul Naţional al Teatrului doar ca să dezbrace actorii. În cadă intra cineva gol, goluţ etc. Numeroasele modalităţi de vizualizare teatrală întrebuinţate de regizor în intenţia de a fi ”underground” denotă fragilitatea viziunii sale şi chiar o precrară cunoaştere culturală a fenomenului. Deasemenea, a apeleat insistent la multiple acorduri muzicale de-a valma montate fără sensul de a contrapuncta situaţiile. Ca să sporească şocul imaginii teatrale regizorul a manevrat şi numeroase costume create de Anca Cernea ; negru domina desenul lor revuistic – pelerine, machiaj, etc. De la cele ale rapperilor până la morbidul dansator, costumele sau machiajul nu sugerau în esenţă tipologiile. Proiecţiile video, pentru că fără ele se crede că nu poate exista originalitatea unui spectacol, realizate de Marcel Ţop, sunt tare modeste ; se aglomerează o sumedenie de imagini, predominant în alb şi negru, ce nu îşi găsesc motivare în text şi sunt proiectate prin manevrarea amatoristică a unei draperii, din fundalul micuţei scene, ca să fie descoperit ecranul. Spectacolul lui Marcel Ţop, astfel gândit, nu dovedeşte coerenţă, ansamblează haotic stiluri întâlnite şi la mulţi colegi ai săi ce aleargă după originalitate.

Actorii sunt adeseori victimele unor astfel de spectacole cu pretenţii ce nu reuşesc să capteze emoţional spectatorii. De astă dată, din cei cinci tineri actori implicaţi în proiect, majoritatea se salvează de penibil, acoperă exchibiţionismul regizoral prin interpretări interiorizate, tensionate, ce prezintă personaje viabile, în ciuda efectelor atribuite de Marcel Ţop. Principalul merit al acestui spectacol rămâne evidenţierea lui Tudor Aaron Istodor şi a Dianei Cavallioti. Tânărul actor Tudor Aaron Istodor a fost cooptat în distribuţiile unor spectacole ale teatrelor cu pretenţii, dar nu a reuşit interpretări deosebite. De astă dată, i s-a propus să sugereze mai multe personaje şi transmite publicului o gândire profundă asupra lor, le desenează profilul cu precizie, cu atenţie în ocolirea efectelor regizorale derizorii. În acest spectacol sunt scene impresionante datorate lui Tudor Aaron Istodor. Amintesc doar scena porcului Petruska dornic să i se publice versurile după sacrificare. Actorul cu rafinament scoate la iveală substanţa scrierii, chiar dacă regizorul i-a indicat fară sens să manevreze o mică jucărie cu aspect de porcuşor, iar în final, când părăseşte scena, să îi cadă pantalonii de pe el, ca efect regizoral. În acest spectacol întâlnim un alt Tudor Aaron Istodor, un actor complex ce fascinează prin perceperea subtextului fiecărei replici aspra căruia atenţionează spectatorii prin rostirea cu dublu sens a cuvântului şi prin privire. O altă surpriză plăcută este întâlnirea cu Diana Cavallioti actriţa care a deziluzionat în personajul Gertrude din “Hamlet”, spectacol al Teatrului Metropolis. De astă dată, este remarcabilă mai ales prin sensibilitate şi sinceritate în rezolvarea situaţiilor prin care trece personajul său. Sunt momente lipsite de replică în care actriţa transmite emoţionant, doar prin expresie, starea personajului. Raluca Gheorghiu şi Tudor Dănilă surprind deasemenea, în unele scene, prin credibilitatea interpretării, acoperind prin interiorizarea descifrării sensurilor textului, artificiile regizorale de imagine teatrală. Iulian Gliţă demonstrează entuziasm în implicarea sa în acest proiect, poftă de joc, dar rămâne doar un executant docil al indicaţiilor de mişcare, fără să nuanţeze stările personajelor. Actorii sunt peste intenţiile regiei şi anulează adeseori exagerările vizualizării teatrale prin firescul jocului lor, prin atitudini ce dublează nuanţele verbale atent descifrate.

“Deformaţii” rămâne, din păcate, un exerciţiu regizoral şcolăresc, ce apelează la căi – să le spunem” curente” -, mult bătute de predecesorii lui Marcel Ţop. Am vizionat o sumedenie de astfel de spectacole, cu pretenţii, de-a rupe baricadele “ teatrului clasic” şi erau dornice să fie “undraground”, originale cu ori ce preţ, rezultatul fiind un eşec la public, uneori însă … premiat în numele originalităţii prost înţelese. Regizorii unor astfel de spectacole vor să… inventeze roata cu intenţia de a demonstra că sunt nonconformişti. Inventivitatea lor este însă tributară unor clişee, unor căi de mulţi bătute ce anulează prin vizunile teatrale, taman intenţiile textelor alese pentru reprezentare, uitând că regizorii sunt doar “o curea de transmisie” între scriitor şi spectator, cum susţin mari nume ale regiei, precum Andrei Şerban sau colegul său de generaţie, pe nedrept uitat, Aureliu Manea. Originalitate înseamnă, până la urmă, inspiraţie regizorală pornită de la oferta scrierii expuse apoi teatral publicului. Despre “originalitatea” regizorilor ar fi multe de spus, şi vom mai reveni asupra acestui aspect practicat fără documentare culturală de mulţi tineri ce şi-au ales acest drum al creaţiei.

Revenind la spectacolul lui Marce Ţop, trebuie să mai amintim că într-un spaţiu nonconvenţional precum cel de la Teatrul Luni, devine plictisitor pentru spectatori să urmărească timp de două ceasuri şi ceva o reprezentaţie confuză ca intenţii. De altfel, la reprezentaţia la care am asistat, câţiva tineri au şi părăsit sala în vreme ce se derula spectacolul. Intenţiile de ironie, de satiră dură la adresa unei socetăţii ce îşi deformează indivizii care o populează, evidente în scrieriile alese, prin ilustrarea lor teatrală exhibiţionistă nu erau receptate de tinerii spctatori. Publicul se amuza doar la insistentele replici “Ce p… mea !”, ca la un divertisment tv.

Mănunchi de maeştrii

“SĂRBĂTOAREA MUZICII”

Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”

REGAL ARTISTIC

Sâmbătă 27 iunie și-a închis bogata sa stagiune Teatrul Naţional “I.L.Caragiale” cu “Sărbătoarea muzicii”. Sala mare a primei scene a ţării a devenit neîncăpătoare pentru acest regal artistic, un dialog original muzică-poezie. Numirea evenimentului doar “Sărbătoare a muzicii” a fost totuși neinspirată deoarece s-a propus un dialog de înaltă clasă între notele musicale și cuvânt, între muzică și poezie, ce a reunit un mănunchi de MARI ARTIŞTI primiţi cu entuziasm de peste o mie de spectatori. Această ultimă cortină a stagiunii Naţionalului bucureștean rămâne un eveniment ce demonstrează că valorile culturale autentice sunt dorite și preţuite chiar dacă mass media nu le acordă atenţia cuvenită.

Într-un decor sobru, elegant, având în centrul scenei pianul de concert proaspăt achiziţionat de teatru, o piesă de marcă, două din valorile noastre muzicale cu rezonanţă internaţională, Angela Gheorghiu şi Dan Grigore, alături de invitaţii lor aleşi pe acelaşi criteriu valoric, au făcut cadou publiculi vreme de trei ceasuri un spectacol greu de uitat. Celor doi s-au alăturat Ion Caramitru – gazdă şi “moderator” al evenimentului -, Radu Beligan, Victor Rebengiuc şi Horaţiu Mălăele – valori ale teatrului din generaţii diferite -, iar domeniul muzical a mai fost reprezentat de Johnny Răducanu – personalitate fără de perche, violonistul Gabriel Croitoru cu vioara ce a aparţinut cândva lui George Enescu şi pianistul Mihai Ungureanu care la început de drum artistic l-a avut drept dascăl pe Dan Grigore. S-au interpretat partituri cunoscute aparţinând lui Chopin, Brahms, Schumann sau Puccini şi altor nume de referinţă, s-au recitat cuvintele lui Shakespeare, Eminescu sau Nichita Stănescu. Pianul a fost inaugurat prin mini-recitaluri de virtuozitate la două sau patru mâini; maestrul Dan Grigore a cântat alături de prietenul său Johnny Răducanu, compoziţiile acestuia, sau de fostul său elev, Mihai Ungureanu. Minunata Angele Gheorghiu care din 2004 nu a mai concertat acasă, a fost acompaniată de Dan Grigore şi Gabriel Croitoru. Unde şi când s-a mai reunit un astfel de trio de excepţie?! Cu fin umor dialogul artelor a fost punctat de recitările lui Radu Beligan şi Horaţiu Mălăele. Impresionant, tăind respiraţia spectatorilor a sunat monologul lui Prospero din “Furtuna” de Shakespeare în interpretarea lui Victor Rebengiuc, ca un avertisment că magia artelor poate încânta şi cizela spiritul uman. Evident, Ion Caramitru a demonstrat, din nou, că este unul din puţinii artişti capabili să lumineze sensibil şi inteligent esenţa versului.

Sufletul acestui regal artistic au fost Angela Gheorghiu şi Dan Grigore pentru care muzica se pare că nu mai are taine. Cu generozitate şi plăcere s-au adresat publicului dăruindu-le măestria lor. Alături de invitaţii lor păreau un grup de prieteni care au venit să încânte pe alţi prieteni dornici de bucurie spirituală. Au fost imagini ce nu se pot descrie în cuvinte când Angela Gheorghiu încheia spectacolul, iar maeştrii ce i-au fost parteneri o ascultau stand în scenă cu o floare în mână, dăruită de artistă, urmărind-o vrăjiţi, ca şi spectatorii din sală.

Să sperăm că Naţionalul bucureştean care are acum în dotare un pian de concert, va continua acest strălucit dialog muzică-poezie.