“PAPAGALUL MUT” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Studio

UN RAFINAT SPECTACOL CU O POVESTE PLINĂ DE TÂLC

        

 În mișcarea noastră teatrală se face simțită criza de regizori cu talent nativ sau pregătire culturală și mulți ambițioși propun viziuni regizorale în numele “originalității”, dar cu rezultate fade, lipsite de substrat ideatic. Iată că Nae Caranfil, regizor de film cu valoare confirmată, vine în teatru și propune un demers teatral cu adevărat original, cu substanță tematică bogată în tâlcuri, mereu actuale. În dubla calitate de scenarist și regizor, practicată și în film, Nae Caranfil concepe un scenariu inspirat și bine documentat din fapte istorice și personaje reale - “Papagalul mut / Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat”; evocă în piesa sa în două acte culisele diplomatice, politice, dar și amoroase din secolul al XVIII-lea, animate de personalități marcante ale timpului. 

         Sunt necesare precizări privind subiectul complicat al “piesei”, de fapt un scenariu al unui posibil film. Personajul central e cavalerul d’Eon, credincios regelui Franței, Ludovic al XV-lea, consemnat în istorie pentru faptele sale; acesta e trimis la curtea imperială a Rusiei, dominată de țarina Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare. Scopul deplasării în compania lui Douglas este studierea și stabilirea unor relații diplomatice între Franța și Rusia. Cavalerul d’Eon întreprinde această “vizită de lucru” … în travesti, sub chipul atractiv al domnișoarei, Lia de Beaumont, însoțită de “unchiul” Douglas. Scenariul cu fină ironie prezintă culisele imperiale pe două planuri – serviciile secrete de spionaj politic, cu cei doi spioni activi în relații diplomatice și “alcovul” folosit și în scopuri politice. Scenariul sugerează discret că urmele din culisele politichiei secolului al XVIII-lea mai există și astăzi. Nae Caranfil dezvoltă o acțiune complicată în jurul cavalerului d’Eon/domnișoara Lia de Beaumont și a însoțitorului Douglas, aparent om de știință, cel care evocă și participă la faptele comico-dramatice petrecute în societatea țarinei; cei doi spioni diplomați sunt stâlpii acțiunii, personaje meticulos construite de autor; în jurul lor, mișună o sumedenie de personaje–argument care punctează conflictul joculului periculos, adevăr – minciună. Scenariul disecă culisele politichiei celor din vârful puterii, prin apariția a peste patruzeci de personaje. Proiectul realizat de Nae Caranfil devine pe scena Naționalului bucureștean o superproducție. 

         

 Regizorul Nae Caranfil relatează teatral spectaculos povestea cavalerului d’Eon/domnișoara Lia de Beaumont, cu sprijinul scenografului Dragoș Buhagiar care propune o convenție originală de urmărirea acțiunii pe mai multe planuri vizuale. Numeroasele scene invocate de Douglas se petrec în diverse spații – săli din grandiosul palat cu tot felul de destinații, locul de găzduirea “oaspeților” veniți din Franța, planuri exterioare, iar Dragoș Buhagiar le definește excelent. Decorul său este marcat prin șase coloane imense care se deschid fiecare surprinzător și arată mobilat în stilul baroc al epocii, diverse locuri din palatul imperial. Costumele personajelor completează imaginea epocii și par parcă desprinse din picturile acelui timp. Dragoș Buhagiar realizează, din nou o scenografie de excepție, servind ireproșabil, în amănunte semnificative, vizualizarea scenariului. 

         Scenariul este filmic prin schimbarea rapidă a locului acțiunii și regizorul Nae Caranfil conduce cu fermitate și ritm, înfrățirea prin montaj a multiplelor scene; în unele momente aplică două planuri de joc paralele, pe unul îl transformă la un moment dat într-un tablou static care va fi comentat de cei din celălalt plan și apoi îl activează din nou. Nae Caranfil, regizor de film, nu folosește însă, proiecțiile video – efect la modă practicat de mulți regizori de teatru, ilustrează scenic acțiunea doar prin manipularea planurilor de joc și aplicarea iscusită a jocului luminii. Acțiunea complicată este povestită scenic coerent și spectaculos, de pare ca un pârâu venit din vârful muntelui care curge aparent lin până când întâlnește pietrele.

         Atmosfera generală se consolidează atractiv prin ilustrația muzicală aparținând regizorului, în care intervine și un moment de muzică live cu Trio Mirea și o cântare vocală reușit înfăptuită de Miruna Bilei în personajul Ecaterinei; nu lipsesc, nici dansul din reprezentație, dirijat coregrafic în stilul epocii de Florin Fieroiu și nici luptele spadasinilor îndrumați de Ionuț Deliu. Fiecare moment surprinde prin multitudinea de posibilități de ilustrare scenică folosite de regizor în conceptul său teatral, dar punctul forte rămâne interpretarea celor doi minunați actori – Claudiu Bleonț (Douglas) și Vlad Logigan (cavalerul d’Eon/domnișoara Lia de Beaumont).

        

 Senzațional jonglează Vlad Logigan cu rolul cavalerului d’Eon / domnișoara Lia de Beaumont în travestiul care îi solicită și schimbări, pe moment de emisie vocală a replicii în aparteuri, nu numai în cele ale ținutei. Actorul prezintă în personajul spionului două personaje, cu meșteșug expresiv definite, fiind cavalerul spadasin și mândru – d’Eon, dar și grațioasa și șireata - Lia de Beaumont, cu grijă să comunice esența lor tipologică, nota comună a acționării în scop politic. Vlad Logigan, un actor special, dezvoltă viața dublă a personajului, e și o fermecătoare domnișoară care stârnește dragostea până și burlacului Douglas, conștient că de fapt “ea” este bărbat, dar și un cavaler care stârnește dragostea Ecaterinei – minunat concepută regizoral este scena dintre cei doi -, actorul realizează o adevărată performanță interpretativă. 

        

 Claudiu Bleonț concepe cu forța unui mare actor pe spionul Douglas ca povestitor al istoriei și participant activ la situațiile extreme, gândește interior substratul personajului, exprimată prin expresia cuvântului și chipului. Douglas al său conduce acțiunea, relaționează nuanțat cu fiecare partener, dar și direct cu publicul, devine provocatorul din umbră al conflictelor diplomatice. În fiecare scenă, actorul trăiește intens și stările particulare ale burlacului Douglas, dar e și motorul acțiunii întreprinse de partenerul/partenera sa. 

        

 Evoluțiile de excepție prin interpretarea complexă a personajelor centrale, făptuite de Claudiu Bleonț și Vlad Logigan, nu se puteau realiza fără sprijinul colegilor distribuiți în numeroasele roluri secundare, argumente ale conflictului. Acest spectacol complicat sub aspectul evocării unor momente istorice implică o sumedenie de personaje în scurte apariții, aparent minore, dar care solicită atenție sporită din partea interpreților; în timp actorii își vor completa contribuțiile doar corecte de la premieră. Realizează profiluri diverse, mici compoziții de tipologii cu corectitudine, unele chiar mai strălucit, Eduard Cîrlan (Peter Ulrich), Dragoș Stemate (Prințul de Conti), Marius Rizea (Bestujev), Tomi Cristin (Wolff), Cosmin Dominte (Volodea), Dragoș Dumitru (Alioșa), Alexandru Georgescu (Sir Williams) și în mai multe apariții Eduard Adam (Căpitanul de gardă, Șambelan, Zbir 1), Axel Moustache (Pictorul, Zbir 2), Mihai Munteniță (Maestrul de ceremonii, Violator, Călău, Zbir 3), Daniel Badale (Bogătan, Mesean, Hangiu). Alți zece tineri alcătuiesc ansamblu care colorează acțiunea în scenele de dans. 

Personaje de mare importanță pentru evocarea istoriei de la curtea imperială, beneficiază de interpretări remarcabile; Magda Catone este Madame Dumonet și Mihai Calotă, Woronțov, cu subtilitate sugerate. Un personaj de referință majoră, cu fină ironie integrat acțiunii, Țarina Elisabeta revine actriței Raluca Petra care admirabil îi ferește caracterizarea de vulgaritatea solicitată de istoria vieții stăpânei autoritoare și încearcă cizelarea nemulțumirilor personale dictate de manifestărilor celor din jur. Cuceritoare, încântătoare sunt aparițiile Mirunei Bilei în tânăra și zvăpăiata Ecaterina care va deveni, stăpâna Rusiei la maturitate. 

Papagalul mut din colivia țarinei va cânta în final, să amintească prezentului că istoria se repetă. Ecoul reprezentației la public, poate fi diferit, unii îi vor aplauda spectaculozitatea și interpretarea personajelor centrale, alții tematica subtilă, iar unii s-ar putea să fie uimiți de întâlnirea cu istoria pe care o ignoră din naivitate. “Papagalul mut” este un spectacol eveniment, inventiv teatral, rafinat prezentat pentru contactul cu o poveste istorică, mereu actuală.

          

“BEFORE BREAKFAST” – TEATRUL “MARIA FILOTTI” / Brăila

ÎNTÂLNIRE CU ADMIRABILI ARTIȘTI …

         

         Sunt rare astfel de spectacole cizelate la amănunt, provocatoare de emoție în care tăcerea unui personaj … “vorbește”, răspunde replicii partenerului. “Before Breakfast” (“Înainte de micul dejun”) este un astfel de spectacol cu una din dificilele piese scrise de Eugene O’Neill, preocupat întodeauna să trateze drame existențiale prin personaje realist construite. Scrisă în 1916, la început de carieră, această piesă într-un act, cu două personaje, prezintă drama degradării relației unui cuplu, când personajele trăiesc în universuri paralele și comunicarea dintre ele se distruge. 

       

  “Versiunea scenică și regia: Andrei și Andreea Grosu” compun scenic povestea familiei Rowland analizând nuanțat evidențierea caracterelor celor două personaje cu ajutorul unor actori admirabili – Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki. Viziunea regizorală realistă ca stil, de “teatru adevărat” are drept rezultat un spectacol încărcat de emoție. “Dialogul” se desfășoară într-un decor simplu, dar nu simplist, marcat de o masă și două scaune, spațiul de joc fiind delimitat ca desen. Decorul minimalist datorat lui Vladimir Turturică se completează prin obiectele de pe masa “micului dejun” și mânuirea fiecărui obiect e întreprinsă de personaje cu sens major, sugestiv simbolic. 

       

  Piesa este de fapt un monolog al doamnei Rowland în fața soțului Alfred care îi “răspunde” prin tăcere. Pare aproape imposibil ca un actor să interpreteze impresionant un personaj aflat în conflict cu partenera, fără sprijinul cuvântului; Richard Bovnoczki realizează performanța ca personajul Alfred să răspundă fiecărei replici a soției, să transmită stările interioare care îl macină doar prin privire, expresie facială și corporală, gestică, ca rezultat al trăirii intense a situației. Alfred este un scriitor idealist, cu un univers aparte în care visul personal a suferit ratarea. Richard Bovnoczki prin interpretare subliniază excelent tema majoră a piesei, cum un ideal se frânge într-o societate pragmatică. Actorul completează profilul caracterizării lui Alfred și prin tratarea sensibilă a relației de iubire existentă de fapt, față de soție, ajunsă însă, în faza dramatică a degradării posibilității de comunicare între cei doi.       

Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki susțin cu intensitate configurarea relației cuplului Rowland și îmbină rafinat revolta, disperarea și iubirea care îl macină; monologul doamnei Rowland se transformă astfel, într-un dialog amar cu un soț aparent tăcut.  Mihaela Trofimov prezintă cu forță dramatică și sensibilitate interioară, tipologia unei femei preocupate de traiul zilnic afectat de lipsa banilor, trăind într-un univers pragmatic, dar care păstrează sentimentul de dragoste față de soț și atunci când îi condamnă eșecul profesional; actrița rostește nuanțat replica, îi gândește substratul ei, dublat prin expresie. Publicul, așezat de o parte și alta a spațiului de joc, în imediata apropiere a interpreților, urmărește destinul unui cuplu și e implicat la judecata sa prin provocarea transmisă admirabil de cei doi actori.

         “Before Breakfast” este un spectacol de “teatru adevărat”, captivant și emoționant, înfăptuit de artiști inspirați – actorii, regizorii și scenograful. 

“MAGNOLII DE OȚEL” – TEATRUL “AVANGARDIA” / Cinema Pro

UN SPECTACOL ATRACTIV …

         “Avangardia”, un teatru independent cu un specific aparte, își prezintă repertoriul la sala elegantă cu cinci sute de locuri, din centrul Capitalei, la Cinema Pro. Cheia succesului acestui teatru o deține majoritatea actorilor cu personalitate afirmată, distribuiți în piese de succes internațional, câștigat pe mari scene ale lumii, unele și ecranizate și răsplătite cu diverse premii la festivaluri importante. Trebuie subliniat că repertoriul servește dorința de spectacol a Marelui Public, ferindu-l însă, de vulgaritate sau divertismente derizorii, cum se practică în alte teatre independente. O altă notă aparte a acestui teatru este colaborarea cu regizori spanioli apreciați pentru realizările lor teatrale. 

       

  “Magnolii de oțel” de Robert Harling, scenarist și dramaturg american cunoscut, este o piesă jucată pe Broadway care a înregistrat peste o mie de reprezentații, iar în 1990 a devenit film, într-o distribuție cu actrițe din elita cinematografiei americane. Piesa este o comedie cu accente dramatice, bine ticluită de dramaturg pentru a servi o temă mereu actuală – prietenia care poate sprijini în momente de cumpănă pe oricine. Acțiunea se derulează în jurul a șase femei care se întâlnesc mereu la coafor, loc de bârfe și destăinuiri. La coaforul lui Truvy, întâlnirile au mereu în centru pe tânăra Shelby și mama sa, M’Lyon. Sunt destul de rare piesele cu personaje numai femei; în “Magnolii de oțel”, dramaturgul Robert Harling reușește performanța de a construi cu migală fiecare personaj și implicarea sa în acțiune, subiectul fiind inspirat de o întâmplare din viața personală. Replica e abil dirijată pentru a sprijini dezvăluiri biografice din existența personajelor și a stârni umor, dar și emoție dirijată prin situații speciale. 

       

 Regizorul spaniol Richard Reguant, deține o vastă experiență, e activ pe diverse scene din Spania și Brazilia și alege pentru spectacolul de la București o distribuție remarcabilă, alcătuită din personalități apreciate pentru rolurile din teatru și film. Regizorul conduce cu pricepere actrițele pe linia îmbinării comicului cu emoția sensibil dramatică. Piesa este o “comedie dramatică” și interpretele reușesc cu rafinament și credibilitate să împletească armonios comicul cu dramaticul. 

       

  Firul acțiunii e condus în jurul tinerei Shelby, iar Irina Ștefan ilustrează destinul tragicomic al personajului, cu farmec, sensibilitate și intensă trăire interioară. Tânăra actriță punctează nuanțat evoluția lui Shelby care apare în debut ca adolescenta venită la coafor pentru evenimentul căsătoriei, ca apoi să fie o femeie matură cu grave probleme de sănătate. Admirabil, la nuanță, construiește Medeea Marinescu personajul mamei lui Shelby, pe M’Lyon care are o familie cu un soț ciudat și e mereu confruntată cu diverse probleme. Actrița susține prin relaționarea cu partenerele, excelent tema piesei că prietenia poate să te ajute să treci peste situații extreme din viață. Partea comică esențială a acțiunii îi revine lui Quiser, o femeie capricioasă, aparent nebună, rol rezolvat în amănunt cu efecte comice savuroase de exraordinara actriță, Maia Morgenstern care surprinde în orice rol pe scenă sau în film. Printre prietenele de la coafor se află și Clairee, soția primarului decedat, o doamnă mereu curioasă, activă pentru implicarea în viața comunității; Victoria Cociaș realizează remarcabil, cu fin umor, desenul în profunzime a acestui personaj care se implică mereu în acțiune. Ștefania Samfira e Truvy, patroana locului de întâlnire pentru “frumusețe” al doamnelor, iar actrița sugerează discreția personajului în a lăsa cale liberă discuțiilor femeilor venite la coafor, pe care însă le urmărește cu multă atenție. Substanța scrierii e mai modestă în creionarea lui Annelle cea de curând angajată de Truvy, dar tânăra actriță Ioana Barbu reușește să prezinte credibil, expresiv personajul. 

         Bogdan Amarfi propune un decor care ilustrează amănunțit locul elegant al unui coafor, impune atmosfera solicitată de acțiune; costumele cu finețe indică tipologia personajelor și completează imaginea ilustrării scenice a piesei. 

         “Magnolii de oțel” e un spectacol reușit care servește preferinele Marelui Public, fără artificii regizorale forțate, fără provocări de analiză a intențiilor, îi oferă umor și emoție transmise cu sinceritate de actrițe; rămâne un spectacol atractiv și prin tematica majoră de a sublinia importanța prieteniei în viață.  

“SPĂRGĂTORUL DE NUCI” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

ABSENȚA FARMECULUI UNEI FEERII

Este o inițiativă apreciabilă ca de sărbătorile care se apropie, Opera Națională București să dăruiască publicului feeria lui Ceaikovski, “Spărgătorul de nuci”. Libretul lui Marius Petipa este o adaptare a poveștii “Spărgătorul de nuci și Regele șoariceilor” după “Povestea unui spărgător de nuci” de Alexandre Dumas și corespunde magiei zilelor cu daruri ale Crăciunului. 

Muzica lui Ceaikovski cuceritoare, servește sensibil subiectul libretului ce are drept temă tradiționala sărbătoare. Copila Clara, alături de familie și invitați primesc darurile așteptate de la Drosselmeyer; copiii se bucură de jucăriile primite și seara târziu, Clara adoarme în fața bradului cu “păpușa” primită, un … spărgător de nuci. De la prima manifestare de bucurie a sărbătorii se trece la magia visului Clarei, la aventurile cu șoricei, la transformarea spărgătorului de nuci într-un prinț ce o conduce pe fetiță în tărâmul feeric al dulciurilor. Totul este o feerie, un basm și pentru ilustrarea scenică s-au folosit de-a lungul vremii mai multe versiuni ale libretului; întotdeauna însă, nota dominantă a ilustrării scenice a fost spectaculoasă. 

Programul de sală al premierei specifică următoarele – “regia și coregrafia: Oleg Danovski, adaptarea regizorală și coregrafică: Oleg Danovski Jr.”; “adaptarea” nu dă însă, rezultatul spectaculos așteptat. Oleg Danovski a fost și rămâne una din personalitățile de valoare ale baletului nostru și a montat în 1983 “Spărgătorul de nuci” la Teatrul Național de Operă și Balet din Constanța care îi poartă numele. Fiul său, Oleg Danovski Jr. aplică stângaci o adaptare a versiunii tradiționale a tatălui, nota spectaculoasă solicitată de povestea sărbătorilor e minoră în primul rând prin scenografie și afectată și de pregătirea tehnică a interpreților. Scenografa Andreea Koch încropește un decor minimalist, proiecțiile pentru sugerarea atmosferei de iarnă fiind de bază; costumele scenografei simplist concepute nu aduc în scenă magia visului Clarei, nu au eleganță și nu personalizează numeroasele personaje de poveste. Începând de la costumele banale purtate de Drosselmeyer și Clara până la cele ale florilor, Zânei Dulciurilor, șoriceilor, nu se indică strălucirea solicitată de o feerie. 

Sub aspect regizoral și coregrafic, povestea este condusă fără inventivitate. Invitații la sărbătoare se manifestă banal, băieții copii se bat cu săbi, fetițele manevrează la fel păpuși urâțele, Drosselmeyer îmbrăcat în negru ca un vrăjitor nu relaționează cu invitații, iar ansamblul nu e folosit participativ la visul Clarei cea mereu izolată pe un scaun. Regizorul și coregraful Oleg Danovski Jr omite particularizarea personajelor care marea lor majoritate provin din lumea feeriei. Dansatorii reușesc rar să se apropie de trăirea intensă a clipelor de vis ale Clarei și uneori mai apar și stângăcii deranjante în execuția tehnică. Opera are aproximativ cinsprezece maeștrii de balet care se ocupă de pregătirea corporală a dansatorilor, de antrenamentele lor zilnice, rezultatul nu se simte în reprezentație, când apar hibe de execuție în dansuri. Ansamblu nu reușește susținerea liniei armonioase uniform a expresiei în scene principale precum “Valsul florilor” sau “Valsul fulgilor”. Regizorul și coregraful Oleg Danovski Jr nu folosește pe deplin în primul act, evidențierea farmecului vârstei fragede a echipei provenite de la Liceul de Coregrafie “Floria Capsali”.

Unii soliști, la premiera din 14 noiembrie, manifestau stângăcii, “bâlbe” în mișcare și relaționarea cu partenerii. În interpretarea Clarei de către Marina Gaspar este absentă coordonarea regizorală și coregrafică pentru transmiterea sensibilă a visului personajului; solista execută conștiincios indicațiile, dar personajul e exterior în configurarea relațiilor. Calități corporale deosebite, nu pe deplin folosite de coregraf, demonstrează Michele Tirapelle în Drosselmeyer; solistul se detașează din distribuție prin flexibilitatea expresivă acordată personajului. Grand Pas de deux rămâne un moment cheie al spectacolului care solicită virtuozitate din partea interpreților, Mihaela Soare (Zâna Dulciurilor) și Sergiu Dan (Prințul cândva “spărgătorul de nuci”). Mihaela Soare execută cu marea sa experiență, ireproșabil sub aspect tehnic acest moment; pare o “păpușă mecanică” în compania Prințului, timid desenat de Sergiu Dan, dar momentul nu e … “dulce”, e lipsit de grația implicării nuanțate a celor doi interpreți în relația dictată de magia visului. 

Cinci dansuri de caracter (spaniol, arab, rusesc, chinezesc, pastoral) sporesc coloratura visului Clarei și sunt variațiuni de dificultate pentru interpreți. Regia și coregrafia tratează mediocru aceste cinci momente. La premieră, reușeau detașarea unei interpretări remarcabile Rin Okuno în dansul arab și Răzvan Cacoveanu în cel rusesc, ceilalți interpreți erau doar executanți fără strălucire în expresie.

“Spărgătorul de nuci” solicită din partea regizorului, coregrafului, scenografului o explozie de fantezie, dar actuala premieră nu are tocmai originalitatea și fantezia impuse de muzică și libret; este un spectacol cu bune intenții ales repertorial, dar lipsit de strălucire, vizual. Sub aspect muzical, orchestra condusă de dirijorul Iurie Florea, oferă bucuria de a asculta muzica fermecătoare a lui Ceaikovski.

“ȘASE LECȚII DE DANS ÎN ȘASE SĂPTĂMÂNI” – TEATRUL DE ARTĂ

COMEDIE ARMONIOS ILUSTRATĂ

Teatrul de Artă este unul din teatrele independente cu un repertoriu ferit de vulgaritate care luptă ca și celelalte surate independente pentru existența sa cu o legislație strâmbă care nu ia în seamă efortul numeroșilor artiști liber profesioniști, în marea lor majoritate. Comedia specială, cu accente amare nu lipsește din repertoriul acestui teatru. Ultimul exemplu e piesa dramaturgului american Richard Alfieri, jucată cu mare succes pe diferite scene ale lumii; “Șase lecții de dans în șase săptămâni” tratează cu fin umor, tema singurătății oamenilor vârstnici, cât și a celor care aparțin unei minorități sexuale. Richard Alfieri răstoarnă spectaculos acțiunea prin dialogul purtat între doamna Lily, o persoană care vrea să învingă singurătatea și profesorul de dans, Michael; replica acidă punctează fiecare situație, personajele sunt minuțios dezvoltate prin evocarea biografiei și oferă partituri generoase actorilor, dar și foarte dificile.

Actrița și regizoarea Lavinia Jemna Olteanu, stabilită în Germania, traduce piesa și îi dă o imagine teatrală reușită pe scena Teatrului de Artă. Regizoarea folosește decorul atractiv creat de Romulus Baicu – sufrageria doamnei Lily, iar numeroasele costume susțin prin eleganță profilul personajelor și indică trecerea celor “șase săptămâni”, timp al acțiunii. 

Succesul reprezentației se bazează pe o distribuție bine aleasă de regizoare – Victoria Cociaș și George Constantinescu, cât și pe excelenta coregrafie realizată, surpriză de Mihai Petre, dansator cu personalitate afirmată pe scenă, dar în special pe micul ecran. Actorii se confruntă cu executarea unei serii de dansuri – swing, vals, tango, foxtrot sau twist pe care le realizează ca adevărați dansatori sub îndrumarea lui Mihai Petre, atenți fiind însă, să păstreze stările interioare diverse ale personajelor provenite din diferite conflicte iscate prin dialogul anterior “lecției” de dans. 

Victoria Cociaș oferă o interpretare de excepție doamnei Lily, o femeia ironică mereu, dar care se confruntă cu o serie de probleme personale și caută să le mascheze în relația cu tânărul profesor de dans; actrița sugerează dublul sens al repliciilor, expresiv sporește delicat umorul situațiilor, dar și dramatismul din momentele speciale de sinceritate. Victoria Cociaș reușește o performanță în interpretarea acestui rol prin împletirea umorului cu sensibilitatea dramatică a celei ce vrea să înfrângă singurătatea; când Lily dansează cu grație, actrița sugerează prin relația cu partenerul și frământările interioare ale personajului. 

Actorul George Constantinescu este “autorul” înființării în 2010 a Teatrului de Artă, după zece ani de la absolvirea universității și de atunci îl conduce perseverent pe ideea prezentării unui repertoriu cu scopul “trezirii la realitate a spectatorilor”; premiat pentru roluri în teatru independent, acum se confruntă cu personajul profesorului de dans, homosexualul Michael Minetti, un nefericit în căutarea unui suflet pereche. Meritul deosebit al interpretării făptuite de George Constantinescu este modul în care transmite cum masca veselă a lui Michael ascunde tristețea unui om singur, uneori blamat fără rost de societate pentru orientarea sexuală. Cu inteligență, actorul se ferește de a sublinia profilul particular al personajului și îi dă normalitatea omului singur, căutător al comunicării cu lumea pe care o află în relația cu Lily; comicul interpretării sale se transmite prin sinceritatea trăirii situațiilor conflictuale. 

“Șase lecții de dans în șase săptămâni” prezintă publicului o comedie armonios construită, despre realitatea zilelor noastre și tristețile ei uneori aparent comice prin o echipă de artiști dăruiți cu plăcere teatrului independent.  

   

“ÎN FAȚĂ LA 0 12” – Asociația Culturală pentru Educație prin Artă / Teatrul Excelsior

PLĂCEREA “JOCULUI” CU TÂLC

Sunt acțiuni culturale numeroase trecute cu vederea de mass media, dar cu un efect social mult mai mare decât trăncănelile despre vedete de carton. Asociația Culturală pentru Educație prin Artă se preocupă constant pentru atragera publicului tânăr spre teatru considerat “loc” de educație și formare culturală. În cadrul programului “Teen Fest / Festivalul de teatru pentru adolescenți”, organizat de Teatrul Excelsior – alt eveniment trecut cu vederea de presă -, Asociația a prezentat spectacolul “În față la 0 12”.

Oana Răsuceanu, realizatoarea acestui spectacol ingenios conceput ca scenarist și regizor, propune adolescenților și chiar părinților adulți reamintirea jocurilor din copilărie cu intenția subtilă de a demonstra că aceste “jocuri” au însemnat adevărata comunicare între parteneri; “jocurile” din fața blocului sau din parc, erau mult mai active în stabilirea comunicării, decât cele de astăzi din fața calculatorului. Scenariul amintește de copilăria din anii ’80 a celor cu cheia de gât, cu mult farmec, sensibilitate și umor. Oana Răsuceanu, scenarist, coregraf și regizor, se dovedește a fi și un fin mentor pentru adolescenți; calitatea e dovedită și prin dezbaterea pe tema “Încotro?” purtată la finalul reprezentației cu tinerii spectatori, de echipa de realizatori. Discuțiile au fost animate de ofertele scenariului; un adolescent a subliniat pe deplin înțelegerea temei – “Jocurile voastre erau mult mai mișto, decât cele de pe … facebook! Deveneai prieten cu adevărat.”

Acțiunea se construiește în jurul personajelor Ana, Maria, Mihai și Vlad, elevi, colegi și vecini de bloc care se reunesc la joc în fața blocului 0 12 pentru … “elasticul”, “capra”, “frunza”, “de-a vața ascunselea”, dar și pentru o serie de comentarii printre care cele referitoare la ce au mai scris în caietul “oracolul”; cu aceaste jocuri apare o strânsă comunicare de prietenie între cei patru adolescenți, cât și primul sentiment de dragoste și consolidare a unui cuplu. Pentru actori este foarte dificilă interpretarea unor astfel de “copii” ce trec pragul adolescenței. Adina Lucaciu, Irina Velcescu, Andrei Barbu și Rareș Florin Stoica reușesc performanța asimilării în amănunt a tipologiei personajelor atribuite, redau captivant și cu sens trăit interior plăcerea “jocurilor”. Dansul, expresia scenică, rostirea cu subtilitate a cuvântului, caracterizează interpretarea acestor actori capabili prin talentul demonstrat să “joace” oricând într-un spectacol musical pentru … adulți.

Scenografa Anca Lazăr oferă un cadru funcțional și atractiv “jocurilor”, iar ilustrația muzicală datorată lui Eugen Matei Lumezianu dă farmec momentelor de dans și cântec.

“În față la 0 12” e un spectacol reușit din care tinerii spectatori descoperă că plăcerea “jocului” impune din copilărie și reguli de viață de care vor avea nevoie și la maturitate, cât și necesitatea comunicării și prieteniei directe. Echipa de realizatori a acestui spectacol merită prețuire pentru bunele intenții educative transmise cu finețe, atractiv publicului tânăr și mai multă atenție din partea mass media.

“ROMEO ȘI JULIETA” – TEATRUL MIC / Sala STUDIO

SHAKESPEARE … COBAIUL REGIZORILOR!

UN EVENIMENT CULTURAL … Centrul Vechi a fost înzestrat nu cu un restaurant nou, ci cu un lăcaș cultural special pe strada Gabroveni nr.57 care se alătură Centrului Cultural ArCuB de pe Lipscani nr. 84-90. Într-o clădire veche, superb renovată, Teatrul Mic a primit găzduire într-o sală cu aproximativ același număr de locuri ca fostul Teatru Foarte Mic, bine dotată tehnic, cu un spațiu generos de expoziție și un foaier decorat original, admirabil; acum Teatru Mic cel oropsit de “bulinele” de avertizare că se dărâmă la un cutremur, are o sală Studio dedicată a fi un “atelier de creație”.

         Când treceți prin Centrul Vechi trebuie să vizitați expoziția din strada Gabroveni nr.57 dedicată istoricului clădirii și locului, realizată de un curator inspirat, cu documente de preț!

“ATELIERUL DE CREAȚIE” … prezintă, din păcate,o intenție de experiment teatral jalnică, apelând la celebra piesă a bătrânului Will, “Romeo și Julieta”.

         Tebuie să amintim că în medicină pentru experimente și teste de laborator se folosește cobaiul, un animăluț micuț. În teatru, în numele inovației teatrale, regizorii îl folosesc pe … Shakespeare drept cobai pentru așa zise experimente sau drept … test pentru demonstrarea inteligenței lor creatoare; citesc superficial o piesă, terfelesc bine replica și personajele în intenția de a arăta cât de contemporan ar fi Shakespeare pentru dânșii și ignoră tocma, substratul universal al scrierii care îl face pe bătrânul Will a fi mereu contemporan de multe secole.

     

 Stimata actriță a Teatrului Mic, Liliana Pană are o preferință pentru Shakespeare, a realizat și “Hamlet – un exercițiu”, iar acum profită de “atelierul de creație” și vrea să își exerseze calități regizorale și pe … “Romeo și Julieta”. Liliana Pană ignoră însă, respectul elementar pentru Shakespeare, valoare culturală universală de preț, și uită să precizeze măcar în foița program de sală, că publicul nu va urmări “Romeo și Julieta” de Shakespeare cum scrie pe foița respectivă, ci o încropeală de acțiune luată drept pretext regizoral din piesa originală al cărui text a devenit un ghiveci cu replici noi, inventate, iar cele vechi, rămășițe, sunt traduse de nu se specifică cine, într-un limbaj trivial din care nu lipsesc nici înjurăturile. Din, să îi zicem “adaptarea regizorală”, dispar o serie de personaje; Romeo este … “orfan”, părinții Montagu sunt eliminați din acțiune, conflictul dintre ei și familia Julietei, Capulet, nu mai are motivare și logică pentru acțiune; alte personaje sunt ilogic transformate prin replica atribuită de regie. Doica e un personaj amplificat excesiv, Mercuțio devine un bețivan vulgar, obsedad de sex care ca să se trezească din mahmureală mănâncă acritură, castraveți murați, călugărul Lorenzo e doar un individ șocat de comportamentul celor din jur și împrumută din replicile ducelui Veronei, personaj prezent alteori doar ca o voce din “off”, tatăl Julietei care spune că “muncește zi și noapte” (!!) pare provenit din Ferentari, îl mustruliește pe Tybalt cel rău care face flotăr, îl trage de urechi, personajele când se încaieră scuipă ca în Ferentari, etc.

        

 “Viziunea regizorală” intenționează o plasare atemporală a acțiunii, în special prin decorul lui Francesca Cioancă; pe o scenă neagră scenografa plasează două “tronuri” mari, unul marcat de un spătar cu “M”, celălalt cu niște coarne (!) și când acțiunea solicită, apare și un “balcon”. “Tronurile și “balconul” sunt dintr-un fel de fier forjat, aluminiu strălucitor. Acest decor nu sprijină prin nimic acțiunea și substratul ei, nu are consistență ideatică.

 Imaginea generală a spectacolului e penibilă și prin contribuția costumelor propuse de Silvia Șerban; de la scena “balului” până la cele purtate în alte scene, majoritatea costumelor par desprinse dintr-o paradă de modă căznit înfăptuită. Mercuțio, Tybalt, familia Capulet, Doica poartă costume care nu sprijină prin nimic profilul personajelor; apropiate de linia costumelor de astăzi, obișnuite, sunt cele atribuite lui Romeo, Lorenzo și Julietei care poartă însă, rochițe de fetiță din clasele primare. Fără noimă este creionată ca imagine scena “balului” pe muzica lui Sebastian Androne-Nakanishi, în coregrafia lui Raluca Zețu, derulată parcă pe vremea scrierii piesei, când în restul momentelor prin înjurături, scuipat sau bătăi cu arme albe, acțiunea s-ar petrece astăzi. 

       

 Acest “experiment de creație” nu reușește să încropească, măcar substanța tragică a acțiunii din povestea iubirii dintre Romeo și Julieta, cum o fac credibil Charles și Mary Lamb în rezumatul lor. De ce se urăsc cele două familii și ura lor spulberă iubirea lui Romeo și Julietei este un aspect esențial care dispare din spectacol.

 “Versiunea regizorală” ar vrea să sublinieze tema iubirii, dar o prezintă teatral, doar ca poftă erotică, lipsită de emoție și sensibilitate. Exagerat și prin textul atribuit, Romeo e tratat regizoral, la început, ca un îndrăgostit de Rosalina, ca brusc să fie cucerit de Julieta, iubirea dintre cei doi se rezumă apoi, la sărutări pătimașe. Doica sau Mercuțio, sugerează mereu, că iubirea se rezumă la actul erotic. Prin “conceptul” său regizoral, actrița Liliana Pană întrumă actorii spre exagerări vulgare în interpretarea personajelor, ignoră să consolideze și relațiile dintre ele, strict necesare pentru acțiune și conflict. Unii actori reușesc totuși, să salveze din rămășițele textului lui Shakespeare și să amintească de intențiile sale tematice.

 “Orfanul” Romeo e o prezență convingătoare prin Marian Olteanu, cu farmec și sensibilitate în multe momente, dar regia nu îi oferă sprijin și în configurarea conflictelor cu Tybalt și Paris care îl determină la    înjunghierea acestora. Alina Rotaru propune la indicațiile aberante ale regiei, o Julietă școlăriță care învață … limba engleză, dar actrița salvează în multe scene rolul de penibil prin candoarea și trăirea dramatică a situațiilor. Un personaj din altă piesă care nu aparține lui Shakespeare, devine Mercuțio, tratat ca un bețivan, dar actorul Alexandru Voicu reușește să se ferească uneori, de exagerări neavenite și  chiar, să rostească replica cu sensuri multiple. La tinerii interpreți se poate sesiza în general, că nu gândesc substratul replicii rostite, frazarea ei și nu dețin tehnică vocală elementară. Rareș Florian Stoica interpretează pe Lorenzo, un personaj schilodit de “adaptarea regizorală”, dar actorul reușește în unele scene să comunice nuanțat judecarea dramatismului situației în care se află cei doi tineri îndrăgostiți. Liliana Pană este și o actriță cu meritate aprecieri în alte spectacole, dar în personajul Doica dezvoltă vulgar implicarea în acțiune și conflict; în calitate de regizor amplifică exagerat personajul. Familiei Capulet, regia îi aplică indicații cu rezultatul transformării tatălui Julietei într-un golan (Gabi Costin) și a mamei (Ruxandra Enescu) într-o femeie frivolă, fără relație credibilă în fața dramei celor doi îndrăgostoți. Andrei Seușan e condamnat de regie să interpreteze un Tybalt paranoic care își cultivă mușchii cu tot felul de exerciții, chiar și cu ridicarea unor cărămizi. Personajul Paris (Daniel Achim) devine o fantoșă mânuită fără sens de regie. Distribuția se completează și cu alți tineri actori, toți sunt nume remarcate în alte spectacole, dar care acum, regia “experiment” le anulează prezența în scenă. 

         “Romeo și Julieta” de la Sala Studio, face din Shakespeare, valoare universală, un … cobai prin pretenția regizorală de “spectacol modern”, lipsit însă, de emoție, strident în tratarea teatrală, ilogic în relaționarea personajelor. Sperăm că Sala Studio a Teatrului Mic, ca “atelier de creație”, să găzduiască inovații teatrale culturale, nu experimente derizorii.

         

“ÎN CĂDERE LIBERĂ” – TEATRUL “NOTTARA” / Sala “George Constantin”

TEMĂ ACTUALĂ, FUȘĂRIT EXPUSĂ 

Piesa aparține dramaturgului rus Oleg Bogaev, o personalitate răsplătită cu o serie de premii pentru unele din cele peste treizeci de piese scrise. În stil original, dramaturgul încearcă mereu să surprindă în notă tragicomică, starea societății de astăzi și atitudini diverse ale indivizilor în fața situațiilor extreme de viață. În repertoriul unor teatre de la noi, figurează unele din piesele lui Oleg Bogaev de referință, prin modul de tratare cu iz metaforiic a realității curente. 

“În cădere liberă” nu este însă, una din scrierile sale reușite pe deplin pentru că acțiunea și personajele sunt simplist construite în a susține metafora “căderii libere” a societății actuale lipsite de umanitate. Sunt înșiruite în piesă paisprezece secvențe în care un personaj ciudat, “un înger” trece prin paisprezece accidente de mașină care determină și reacțiile celor ce le-au provocat; marea majoritate a lor reacționează egoist, fără responsabilitate și compasiune, fiind preocupată doar de probleme personale. Tema piesei este de strictă actualitate prin modul în care demască absența sentimentului de omenie a multor indivizi față de aproapele lor. Oamenii de astăzi au fiecare o multitudine de probleme personale – fac tot felul de afaceri, vor parvenirea socială, vor relații sexuale rapide, toți suferă de un egoism crunt care le-a anihilat umanismul. Parabola compusă de Oleg Bogaev, dramatică în esență și comic amară în reacțiile personajelor, e lipsită de substratul definirii tipologice prin replica rostită de cei implicați în această situație extremă de viață; construcția lor e fușărit realizată.

 Regizorul de film, Alexandru Maftei se apropie cu această piesă, din nou de teatru, după ce a realizat, de pildă “Nina” la Teatrul de Comedie, un spectacol apreciat. De astă dată, regizorul nu găsește cheia jonglării cu dramatismul situațiilor și satira la adresa personajelor implicate. Acțiunea se dezvoltă în decorul sugestiv marcat de Andrada Chiriac, cu marginea scenei încadrată de bordul interior al unei mașini și spațiul de joc, cu o șosea în curbă și indicatoarele de rigoare. Decorul sprijină intențiile tematice din scriere, dar rămâne o realizare în sine, lipsit fiind de sprijin regizoral în exploatare. De pildă, inexplicabil conduce regizorul ieșirile din scenă ale celor implicați în cele paisprezece accidente, fiecare personaj părăsind locul pe câte o laterală a scenei, cu toate că au fost împreună în mașină și poartă aceiași vinovăție. Costumele imaginate de Brândușa Ioan pentru numeroasele personaje, sunt banale în intenția definirii lor tipologic. 

Cei zece actori din distribuție se confruntă fiecare cu interpretarea mai multor personaje și trebuie să treacă de la o tipologie la alta rapid. Regizorul nu a veghiat cu atenție întotdeauna, îndrumarea actorilor în aceste schimbări de rol. Lucian Pavel rămâne printre puținii din distribuție care reușesc să întreprindă convingător transformările; actorul se confruntă cu prezentarea a cinci personaje (!) – Amantul, Năsosul, Muncitorul 2, Șoferul, Compozitorul - și o înfăptuiește cu atenție în caracterizarea esenței lor tipologice. Sorin Cheloiu găsește soluții reușite pentru definirea altor patru tipologii (!) – Deputatul, Preotul, Regizorul, Dumnezeu. La rândul său și Liviu Cheloiu se confruntă cu alte cinci personaje – Deținutul 2, Bodyguardul, Șeful de pompe funebre, Orbul, Diavolul - și le punctează sugestiv profilurile. Dana Voicu îmbogățește nuanțat prin expresii tipologia Asistentei, venită la locul accidentului și schițează atent și tipologia Bătrânei. În alte diverse apariții, Vali Pena, Cristian Ioniță, Bogdan Dumitrescu, Teodora Calagiu sau Laura Anghel nu reușesc întodeauna să indice convingător esența tipologiilor reprezentative pentru diferite segmente sociale. 

 Ultima secvență a reprezentației, regizorul o rezolvă teatral cu inspirație, scena respectivă fiind morala parabolei lui Oleg Bogaev; este momentul final în care Dumnezeu se adresează publicului cu întrebarea moralizatoare – “Vom găsi un singur OM printre spectatori?” responsabil de accidentul “Îngerului”. Trebuie subliniat că Arcadie Rusu interpretează excelent personajul victimă “Îngerul” și conduce acțiune prin expresie corporală, trăire sinceră a fiecărei situații, personajul fiind lipsit de replică. Arcadie Rusu, dansator și coregraf, demonstrează înțelegerea în profunzime a intențiilor tematice ale scrierii. 

“În cădere liberă” este un spectacol mediocru, lipsit de strălucirea satirei dramatice și de emoție.

P.S. Acest spectacol a fost selectat la cea de a VI-a ediție a “FESTin pe Bulevard” (12 – 21) în programul încărcat cu diverse alte reprezentații invitate din Capitală și țară, derulate în acest festival lipsit de un profil solid; firește, unele spectacole își regăsesc prezența și în alte festivaluri, chiar și în FNT, așa cum e obiceiul “festivalurilor gonflabile” de la noi.  

   

FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU / Ediția a 28-a / 19 – 29 octombrie

EVENIMENT CULTURAL DE AMPLOARE

       

  UNITER (Uniunea Teatrală din România) aplică și dezvoltă de 28 de ani, proiectul Festivalul Național de Teatru (FNT) dedicat celor mai reprezentative spectacole din țară și Capitală dintr-o stagiune, cât și unor personalități, valori în mișcarea teatrală. Anul acesta, ediția a 28-a fost dedicată regizoarei CĂTĂLINA BUZOIANU, personalitate creatoare de inovație teatrală. Și pentru că România se află în anul Centenarului Marii Uniri, inspirat organizatorii FNT au marcat evenimentul prin depunerea în Centrul Vechi, în sala “Memoria” a Centrului Cultural Gabroveni ArCuB, a COROANEI REGALE simbol al celor care au înfăptuit România unită și modernă. 

         Directorul FNT, Marina Constantinescu, cu sprijinul unei excelente echipe de organizatori, a reușit ca această ediție să câștige în amploare prin o sumedenie de manifestări din cele șapte arte, nu numai cele dedicate teatrului în sine cu spectacole considerate  reprezentative pentru stagiune. 

SELECȚIA FNT

         Selecționerul unic, directorul festivalului, Marina Constantinescu  a propus spre vizionare, 31 de spectacole din țară și Capitală, în urma unei documentări riguroase, considerate reprezentative pentru stagiunea trecută cărora le-a alăturat 5 spectacole pentru un nou compartiment – “Teatrul și societatea. Acum”. Prezența în FNT a  producțiilor autohtone, a fost completată cu șase spectacole invitate de peste hotare. 

         Selecția, trebuie să recunoaștem, nu a avut cum să descopere o stagiune bogată în spectacole memorabile. Au activat, e drept, în stagiunea trecută, regizori apreciați, precum Radu Afrim prezent cu patru spectacole, Victor Ioan Frunză cu trei, Vlad Massaci și Felix Alexa cu două și alți câțiva autori doar ai unui singur spectacol; a absentat Alexandru Dabija prezent în ediții anterioare cu mai multe proiecte. Vârf de lance al valorii a rămas regizorul Andrei Șerban prin “PESCĂRUȘUL” ( UNTEATRU) care își putea completa prezența în FNT și cu “Mult zgomot pentru nimic” de la Teatrul de Comedie. Cum la compartimentul “Teatrul și societatea. Acum” un loc își putea afla chiar și “Breking News” în regia lui Mircea Cornișteanu de la același teatru, reprezentat doar prin “Shylock”, un spectacol sub nivelul celor două absente. Sunt evident, păreri subiective pentru că subiectivismul nu poate lipsi nimănui; ca aspect general însă, multe din spectacolele regizorilor activi în stagiunea trecută, cărora s-au alăturat și cele ale altor personalități importante precum Yuri Kordonsky (“Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet” – Teatrul German de Stat / Timișoara) sau Bocsardi Laszlo (“Alice” – Teatrul “Tomasi Aron”, Sfântul Gheorghe și Szempol Offchestra), nu au reușit plasarea în rândul evenimentelor teatrale. Un aspect discutabil, rămâne și absența de la "sediul" festivalului a unui regizor de marcă precum Silviu Purcărete prezent în FNT doar la Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu cu o reprezentație dificil de deplasat în Capitală sau neapariția unor tineri regizori în FNT, cât și oferta cu propuneri regizorale cunoscute din alte stagiuni, un exemplu fiind Victor Ioan Frunză cu “Îngeri în America” la Teatrul Maghiar de Stat / Cluj Napoca, în același concept regizoral aplicat în urmă cu câțiva ani și la Teatrul Metropolis. 

Stagiunea trecută nu a fost strălucită, dar important este că ediția a 28-a a demonstrat că teatrele instituționalizate au acum, rivali și concurență prin valori produse în teatrele independente - UNTEATRU (”Pescărșul”), Teatrul Act (“Stage Dogs” și “Constelații”) sau  Teatrul Avangardia (“Demnitate”). 

SPECTACOLE INVITATE DE PESTE HOTARE

         În FNT au fost invitate șase spectacole deosebite, dintre care trei au fost de teatru – “Prima piesă a lui Cehov” ( Dublin / Irlanda), “Suflete zbuciumate” (Schaubuhne am Lehniner Platz / Berlin & Complicite, Londra), “Domnișoara Iulia” (Schaubuhne am Lehniner Platz / Berlin) și celelalte de teatru-dans contemporan – “Mama” (Peeping Tom / Belgia), “Dezacorduri în afara scene” (SUA) și Nederlands Dans Theater (Haga / Olanda). Toate aceste spectacole aveau drept notă comună, inovația vizuală aplicată ingenios și motivat pe acțiune, dar mai ales profesionalismul de excepție al interpreților. Mai trebuie subliniat că în reprezentațiile de “teatru-dans”, dansatorii, în afara tehnicii stăpânite perfect, ajunse aproape de acrobație, erau și actori desăvârșiți.

         Festivalul Național de Teatru s-a încheiat cu spectacolul memorabil oferit de NEDERLANDS DANS THEATER care a lăsat publicul cu respirația tăiată de emoție privind cele patru momente – “Shoot The Moon”, “Woke up Blind”, “The Statement” și “Vladimir”; erau patru reprezentații de sine stătătoare pe teme de strictă actualitate, în coregrafii de fin rafinament expresiv, iar dansatorii, adevărați maeștrii ai teatrului – dans contemporan, dar și actori de excepție. Spectacolul acestei trupe de CREATORI adevărați, nu se poate uita!

HUB #FNT100 – EVENIMENTE …

         …a fost o secțiune nouă în FNT, găzduită de ArCuB Gabroveni în sălile Centrului Cultural, dotate remarcabil pentru informația zilnică, dar și ofertante pentru alte numeroase manifestări multi art.

Programul festivalului a câștigat în amploare și calitate prin manifestările surprinzătoare în diferite ore ale zilei. Amintim : “Omagiul” adus lui Lucian Pintilie prin înregistrări proiectate a două spectacole realizate în Franța în exil, completate și prin filmul “Niki Ardelean”, cât și lansarea cărții sale “Bricabrac”, sărbătorirea regizoarei Cătălina Buzoianu printr-un spectacol de poezie și lansarea cărții “magie, abur, vis”, remarcabila expoziție a artistului fotograf Brigitte Lacomb și Expoziția de autor – Lia Manțoc, proiecția filmului suedez “Căruța fantomă”, legată de cea a filmului lui Ingmar Bergman “Persona”, licitația “Artmark” – “Dăruind, vei câștiga”, lansările de carte au fost de asemenea numeroase, în fiecare zi, totul s-a completat prin concerte și Atelierul de dans contemporan. Toate compartimentele ARTELOR au primit reprezentare esențială și au avut momente remarcabile. Un eveniment aparte s-a înregistrat prin premiera “Coriolanus” de William Shakespeare, în regia lui Alexandru Darie, la Teatrul “Bulandra”.

         Festivalul Național de Teatru rămâne drept unul din foarte rarele evenimente culturale de la noi prin modul reușit de îmbinare și prezentare a înfrățirii teatrului cu celelalte arte în sprijinul luminării sufletului. 

P.S. Cum se lasă toamna, apare la noi și “moda” festivalurilor modeste în țară și Capitală, unele inexplicabil intersectând aproape programele cu cele din FNT. Această “modă” plimbă în principal, aceleași spectacole mai acătării de la un festival la altul în diferite orașe și în Capitală. Marea majoritate a acestor festivaluri e lipsită de personalizarea proiectului managerial, devenit o formalitate de prezentare a unor spectacole și de lansări de carte, plus numeroase “dezbateri” pe aceleași teme arhicunoscute. 

         Teatrele organizatoare toamna de festivaluri fără profil cert, investesc fonduri “grase” pentru realizarea lor și mai invită și trupe de ocazie de peste hotare, când mai necesară ar trebui să fie investiția pentru o premieră specială dedicată lansării stagiunii teatrale. 

Marele Public a invadat sălile de teatru din Capitală pentru a urmări ofertele din FNT, iar întrebarea “Aveți un bilet în plus?” poate fi considerată motto pentru acest eveniment cultural. La alte festivaluri din Capitală, chiar și cu sediul pe “bulevard”, în săli rămân multe locuri goale, dovadă că ofertele lor nu sunt atrăgătoare de public.