“ ABSOLUT “ – TEATRUL ACT

UN RECITAL MEMORABIL

Trebuie să vizionați “Absolut”, un recital memorabil susținut de Marcel Iureș în regia lui Alexandru Dabija. Preocupat intens de teatralizarea poveștilor, basmelor clasice, regizorul s-a oprit acum la “Ivan Turbincă”, povestea scrisă fermecător de Ion Creangă. O transferă printr-o inteligentă adaptare în lumea noastră. Nu întâmplător alege drept titlu al spectacolului “Absolut”. Ironizează cu un umor încântător, “fotogramă” cu “fotogramă” aspecte esențiale ale condiției umane.

Eroul său, care crede sincer că știe totul despre lume și a trăit mari confruntări cu personaje legendare, este un … boschetar din zilele noastre. Alexandru Dabija transpune inspirat povestea lui Ivan Turbincă în actualitate, respectând însă, la literă sensurile scrierii și colaborează excelent cu Marcel Iureș care întreprinde un magistral periplu de evocare a numeroase personaje stranii, simboluri de fapt, ale vieții. Boschetarul înțelept se transpune , sub ochii spectatorilor care îi stau în preajmă pentru că totul se petrece în spațiul neconvențional al Teatrului Act, în Dumnezeu, Sfântul Petru, Moartea, Scaraoțchi și alte nume cu sens simbolic.

Prin rostirea cu tâlc a replicii, prin ținuta expresiei și gest, trece rapid de la o tipologie la alta, sugerând cu fină ironie raportată la situația lui Ivan, miezul caracterizării personajului invocat. Realizează o performanță actoricească , cucerește publicul , cum numai Marii Actori o pot înfăptui. Spectatorii sunt uluiți asistând la o reprezentație de “Kamer spiel” – joc în camera vieții – la care se amuză copios, descoperind “fețe” tradiționale, legendare, prezentate parcă într-un desen animat de personalitatea creatoare a unui mare actor, veghiat din umbră de un regizor de marcă. Marcel Iureș trăiește intensiv, cu mult adevăr , o istorie încărcată de semnificații despre condiția umană. Îi dă o rafinată expresie și îi sugerează delicat, cu umor, morala.

Modul în care transmite efectul comic prin schimbarea “măștilor” personajelor, îl definește din nou pe Marcel Iureș ca un maestru vrăjitor, o valoare culturală a teatrului nostru. Personal recunosc că nu îl credeam capabil pe actor să abordeze dezinvolt comicul, după roluri dramatice de referință pentru biografia sa artistică. Acum, demonstrează că este un as și în această latură a teatrului.

Marcel Iureș și regizorul Alexandru Dabija au reușit un spectacol unicat prin prezentarea unei fabule despre viață. “Absolut” devine o metaforă despre existență, fantastic mânuită care încarcă de bucurie sufletul și mintea privitorului.

P.S. Sperăm că și în anul nou care bate la ușă să descoperim mai multe astfel de spectacole admirabile. La mulți ani cu bucurie !

“ LAUTREC LA BORDEL “ – TEATRUL METROPOLIS

UN REMARCABIL SPECTACOL DE IMAGINE

Teatrul Metropolis și-a aniversat patru ani de existență fructuoasă de la înființare printr-un remarcabil spectacol de imagine – “Lautrec la bordel” – reunind nume prețuite pentru realizarea sa. Reamintim că este singurul teatru de proiecte instituționalizat din Capitală ce a reușit să se impună ca personalitate în peisajul teatral prin o sumedenie de spectacole apreciate de public și de “analiștii” din zona culturală.

Spectacolul readuce în atenție pe regizorul, și nu actorul de vază, Horațiu Mălăele, un căutător al inovației teatrale . Acest artist poate fi considerat astăzi un … “amiral pe vasul” greu de manevrat pe navigația din zona culturală. Este consacrat ca actor, dar și ca regizor prin “Revizorul” (Teatrul de Comedie), și mai deține și un talent special în arta plastică, de desenator, caricaturist. Cum are harul plastic și știe efectul vizual pentru ilustrarea dramaturgiei, a optat pentru conceperea unui spectacol “după” textul lui Mario Moretti. Textul este însă, mediocru, autorul nu s-a impus în dramaturgie, dar subiectul rămâne incitant ca rost cultural actual. Lautrec , celebrul plastician postimpresionist, prețuit astăzi, care populează muzee importante prin opera sa, devine doar un pretext al textului pentru o satiră la adresa unei lumi aflată în degradare la sfârșitului secolului XIX. Bordelul, cabaretul parizian sunt personajele principale. Lautrec a trăit în acest mediu care i-a fost sursă de inspirație. Provenind dintr-o familie aristocrată, suferind două accidente ce îl lasă infirm, Lautrec se refugiază ambițios în viața de plăceri a Parisului. Textul nu îl are drept erou pe Lautrec, ci imaginea unei lumi în degringolată în care doar, plăcerea momentului dictează existența . În debutul reprezentației sunt precizate datele esențiale ale propunerii textului prin invocarea pe scurt ca pretext, a biografiei lui Lautrec într-o scenă strălucit compusă teatral de regizorul Horațiu Mălăele. În prolog, Lautrec, ca o păpușă cu chipul interpretului său George Ivașcu, precizează biografic ce l-a apropiat de viața din bordel.

Cum textul este șubred în construcția dramatică, regizorul urmărește să îi exploateze posibilitatea de frescă socială a unei epoci surprinsă și în grafica, și tablourile lui Lautrec. Își găsește sprijin vizual pentru a concepe tablouri vivante ale epocii prin scenograful de marcă, Dragoș Buhagiar. Inspirându-se din litografiile lui Lautrec, scenograful și echipa sa (Vladimir Iuganu, Ioana Pascha) au construit impresionant imaginea unei lumi aflată la sfârșit de veac, pitorescul ei, dar discret prăfuit pentru privitorul mileniului trei. Decorul este senzațional și prin plasarea sugestivă a numeroase obiecte semnificative pentru a sugera starea unei lumi la un pas de dispariție. Scena este … capacul unui pian cu coadă, iar clapele sale mărginesc spațiul de joc. Capacul său se va ridica după prolog, și va deveni un tavan oglindă al bordelului a cărui intrare sugerează discret sexul femenin. Roșul va fi culoarea de bază. Costumele lucrate în amănunt, ca și machiajul, par desprinse din desenele-fotografii ale epocii. Scenografia exploatată inspirat de regizor este baza unui spectacol de imagine cuceritor prin sensurile sugerate. Dar … intervine un mare regret. Spațiul de joc ( scena Teatrului Metropolis) este lipsit de condiții, fiind mult prea mic pentru o astfel de scenogrfie amplă, și dezavantajează bunele intenții ale viziunii regizorale de vizualizare supuse astfel, înghesuirii mișcării scenice, ce deservește interpreții.

Regizorul Horațiu Mălăele a vrut și a reușit să prezinte admirabil, șocant emoțional, o radiografie cu scop satiric a decăderii unui mediu social prin personajele care au ajuns să îl populeze. Pentru fiecare personaj din planul activ al bordelului și cabaretului său a apelat la distribuirea unor personalități recunoscute în alte manifestări cu scop cultural, apereciate de marele public. A alcătuit o așa zisă “figurație” specială pentru a construi tipologii perfect conturate de fiecare interpret. Întâlnim în acest “cor” activ și reprezentativ pentru imaginea unei societăți aflate în degringoladă personalități apreciate în viața artistică, nu special din teatru. O remarcăm pe Ozana Barabancea (Madama) care deține o vocea de excepție afirmată în jazz și chiar operă, pe Raluca Vermeșan (Matroana 2) care uimește prin interpretare în “XXL” spectacolul de la Teatrul Act, pe Iulia Vântur (Adele și mama lui Henri), frumoasa și distinsa doamnă de la buletinele de știri Pro Tv și din emisiunea de succes “Dansez pentru tine”, pe Ana Covalciuc (Suzanne – remarcabil interpretată în momentul solistic ), Roxandra Maniu (Matroana 1) , Cristina Ilin (Paulette/Rosa la Rouge), Gilda Stan (Claudine), Simona Pop (Jane Avril) , alături de alți tineri actori – Augustin Pop, Orlando Petriceanu, Raluca Dinculescu, Oana Dragnea, Valentin Florea – remarcați unii, în spectacolele de absolvirea studiilor. Fiecare desenează credibil tipologia ce îi revine de interpretat. Toți contribuie în numeroase scene apropiate de un spectacol musical, prin dans (coregrafia Felicia Dalu) și cântec, la creșterea efervescentă a ritmului reprezentației. Muzica originală compusă de Răzvan Alexandru Diaconu sporește atractivitatea spectacolului. Toți cei care dau viață lumii frivole aflate la apus, merită aplauze pentru adaptarea la cerințele manifestării cu sens major a unui personaj colectiv, pentru dăruirea implicării ilustrării în fiecare moment a unui tablou unde punctul forte al acțiunii rămân, fie Aristide Bruant (Vlad Ivanov), fie Henri de Toulouse Lautrec (George Ivașcu).

În acest spectacol întâlnim un alt … Vlad Ivanov, cum de fapt ne-a și obișnuit prin interpretarea rolurilor din diverse filme și chiar din teatru. Este de nerecunoscut actorul în cinicul și activul animator al cabaretului din bordel. Cântă, dansează și expresiv definește portretul lui Aristide Bruant. Un alt rol de neuitat înfăptuiește acum, Vlad Ivanov. Durerile personale, dar și pofta de viață ale infirmului Lautrec sunt transmise cu multă finețe și măsură de George Ivașcu. Momentul dramatic al destăinuirii lui Lautrec, aflat la sfârșitul încercării de a trăi cu vivacitate, normal viața, ca și scena morții într-un imens pat așezat vertical, sunt alte scene de excepție ale spectacolului lui Horațiu Mălăele. Este însă, prea lungă și datorită textului destăinuirea finală a suferindului Lautrec și nu își găsește o împlinire credibilă în interpretare.

“Lautrec la bordel” rămâne un eveniment teatral pentru oferta de a urmăririi un spectacol deosebit, atractiv prin imagine și posibilitatea de a cunoaște câte ceva despre o valoare culturală, Henri de Toulouse Lautrec și mai ales despre epoca în care a trăit, ce are multe în comun cu unele imagini ale prezentului. Imaginea spectaculoasă a reprezentației se datorează lui Horațiu Mălăele și Dragoș Buhagiar, personalități ale teatrului nostru. Viziunea regizorală a implicat în realizarea proiectului, în roluri secundare, nume de vază din viața culturală ce merită apreciate și pentru reușita apropierii de teatru.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ - TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

CARAGIALE CONTEMPORANUL NOSTRU

“Anul Caragiale” bate la ușă și unele teatre au început să se pregătească serios pentru acest eveniment. Cum se împlinesc o sută de ani de la dispariția marelui și unicului nostru dramaturg și o sută șaizeci de ani de la nașterea sa, teatrele, în special cele “naționale”, ambiționează a înscrie în repertoriu o integrală Caragiale cu cele cinci piese ale sale.

Acest proiect preocupă Teatrul Național “I.L.Caragiale” din Capitală, dar și Naționalul “Marin Sorescu” din Craiova care are de acum în repertoriu “Năpasta”, și de curând “O noapte furtunoasă”. Desigur, și dramatizări după proza lui Caragiale ar fi indicate pentru o astfel de manifestare culturală, dar asta ar presupune mai mult efort din partea regizorilor și chiar a secretariatulul literar, dacă acesta mai funcționează în formula de implicare în repertoriul teatrelor unde lucrează acum numai ca … “piar”.

Preocuparea pentru “Anul Caragiale” este necesară, chiar dacă unora poate nu le convine ironia acidă din scrieriilor sale la adresa lumii noastre, societății mioritice, cu adresă directă, de la “simplii cetățeni” până la politiceni, perfect valabilă și astăzi. Caragiale se dovedește a fi contemporanul nostru. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, ofertele de inspirație produse de societatea actuală fiind atât de generoase, ar mai fi scris multe piese sau s-ar fi exilat pe o insulă necunoscută de mass media. Urmași în dramaturgie de valoarea sa, din păcate, nu s-au ivit.

Regizorul Mircea Cornișteanu, directorul Naționalului craiovean, a fost atras de opera lui Caragiale, încă de la debutul profesional din anii ’70. Propune acum, o nouă viziune legată de actualitate a “Nopții furtunoase” într-un spectacol fermecător, percutant ca efect comic prin transpunerea vizuală în realitate, fără să apeleza la schimbări în screierea piesei și la exagerări facile. Cu inteligență, regizorul nu forțează, nu scoate ochii spectatorilor prin o actualizare exagerată a ilustrării teatrale în ambiția de a fi mai presus de sensurile universal valabile ale scrierii. Respectă autorul, nu îl “adaptează”, îl consideră contemporanul său și al publicului zilelor noastre. Piesa îi oferă pe deplin argumentarea de a plasa acțiunea în actualitate.

Avem și astăzi, “apropitari”, “cherestegii”, “căpitani în garda civică” ca Jupân Dumitrache Titircă Inimă Rea (Ion Colan), care ajung în funcții influente, ca și “amici politici ai căpitanului”, precum Nae Ipingescu (Valentin Mihali). Evident din această societate de ieri și de astăzi, nu pot lipsi “tejghetarul, omul de încredere al căpitanului”, dornic de parvenire, Chiriac (Cătălin Băicuș) și nici “băiatul pe procopseală”, luat pe lângă casă de “cherestegiu”, Spiridon (Dragoș Măceșanu). “Arhivarul la o judecătorie de ocol, student în drept și publicist”, Rică Venturiano (George-Albert Costea) poate fi întâlnit și astăzi la tot pasul, a devenit chiar și formator de opinie pe sticla televizorului. Veta (Cerasela Iosifescu) – “consoarta lui jupân Dumitrache” și Zița (Raluca Păun) – “sora ei”, au și astăzi, numeroase reprezentante care des își manifestă public suferințele din amor. Acestor personaje, tipologii mereu actuale de-a lungul timpului, aflate în o serie de conflicte firești vieții, regizorul nu le transformă decât “ambalajul” vizual. Rămâne esențial valabilă, radiografia socității făptuită de Caragiale în 1879 când a scris piesa după un model de construct universal. Satira sa prinde viață credibil prin regie. Mircea Cornișteanu aplică spectacolului un decor de senzație devenit trambulină pentru a creea prin folosirea sa ingenioasă, numeroase scene comice precum într-un film mut, dar care pornesc din replica prin care se definesc situațiile. Decorul este prilej de ilustrare cu umor exploziv a unei lumi “furtunoase”. Ideea regizorului pentru o astfel de ilustrare teatrală prinde un contur de excepție prin decorul și costumele realizate de Lia Dogaru. Pe o casă cu etaj din centrul spațiului de joc, aflată în construcție, cu schele pe o parte, este instalată o firmă de neon cu intenția de a preciza … “Vilă”. Casa e plasată într-o curte, în care se zărește în stânga un gard prăpădit de mahala, iar partea cealaltă e dominată de un “gard” metalic modern, cu intrare pentru mașini și o ușă specială. Spațiul privat este astfel, protejat ! Cum totul este în construcție, firește că propietarul are nevoie de muncitori supraveghetori. Șeful lor ar fi Chiriac care locuiește într-o rulotă prăpădită așezată într-o parte a scenei, iar Spiridon stă opus într-un cort improvizat. Nu lipsesc din curte masa de lemn, scaunele din plastic specifice unei vile cu mulți metrii pătrați, dar și materialele de construcție acoperite cu o folie de plastic. Decorul este minuțios construit cu aluzie directă la vilele actuale ale unor mici parveniți, funcțional și devine suportul unor scene de irezistibil umor. Decorul “joacă” în spectacol, nu este un simplu ambalaj.

De la bun început, regizorul anunță convenția avertisment de a urmări o poveste contemporană. Până la ridicarea cortinei, se transmit știri de la radio despre Pepe, Zăvoranu și alte personaje mondene și dramele lor sentimentale. Regizorul prezintă original scenic apoi, acțiunea arhicunoscută a piesei, fără să impieteze prin nimic conflictul și replica. De pildă, în celebra scenă dintre Veta și Chiriac, ea se află la etaj și trebăluiește prin cameră cu aspiratorul, iar jos, lângă rulotă se agită bărbatul care a cucerit-o. Sunt… Romeo și Julieta dintr-o mahala. Veta, admirabil interpretată de Cerasela Iosifescu, devine o fâșneață de femeie, ce se manifestă când ca o mâță pricepută în a se pisici provocator, când ca o muiere cu temperament exploziv care știe ce vrea în fiecare moment, în funcție de conflict.

Chiriac, convingător interpretat de Cătălin Băicuș, poartă o “bandană” pe cap în loc de “legătura șic” invocată în final de autor, iubește pasional, dar se pare că și țintește să cultive relația, ca suport în parvenirea sa. Cu măsură este prezentată scenic relația erotică dintre cei doi, în termini actuali. Zița devine o muierușcă grăsuță, prostuță și nefericită, dar insistentă să își afle un partener după divorț. Deține toate datele Raluca Păun să creioneze astfel personajul conform cerințelor regiei. Zița, venită în actul doi într-o pijama des purtată astăzi, stârnește exploziile de râs ale publicului. O noutate în conceptual regizoral este a sugera că Rică Venturiano a fost cucerit la “Iunion” de Veta, și nu de Zița. Intenția nu afectează textul. În final, când se lămurește conflictul, Rică se arată a fi deziluzionat de posibilul mariaj cu Zița. Remarcabil compune, la nuanță, acest rol tânărul actor George-Albert Costea, absolvent în 2008 al UNATC. Regia și actorul, nu omit că Rică este și “publicist”, iar când acesta e afectat de panica derulării conflictului, “profesionistul” nu uită să imprime ca document o relatarea referitoare la situația disperată în care se află. Prin plastica mișcării și specularea rostului cuvântului rostit, actorul propune o altă față surprinzătoare a bine cunoscutului personaj, ca și Cerasela Iosifescu în Veta. Regizorul își dorește a prezenta și un altfel de Spiridon, și Dragoș Măceșanu încearcă să îl definească. Nu sesizează nebunia din jur pentru că… “bea la tutun”, numai că acesta sunt etnobotanicile de astăzi. Când iese din micul său cort, e amețit, scena se umple de fum.

Debutul spectacolului aparține discuției dintre Dumitrache și Nae, cu multe semnificații în definirea acțiunii. Ion Colan, servește prin înfățișare distribuirea sa în jupân Dumitrache, iar Valentin Mihali reușește a citi cu haz, într-o altă gamă de expresie articolul din “Vocea Patriotului Naționale” și să sugereze uneori, că Nae “milițianul” șmecher, știe de fapt, tot ce se întâmplă în casa lui Titircă. Aplauzele finale, regizorul le prezintă original, ca ultimă copertă a viziunii sale.

“O noapte furtunoasă” poate fi considerat un prim eveniment teatral al “Anului Caragiale”. Abilitatea regizorului Mircea Cornișteanu de a demonstra că este contemporanul nostru Caragiale, merită aplauzele acordate de public. Distribuția nu oferă însă, mari surprize de interpretare. Deosebită ar fi doar, evaluarea Vetei în termini noi, cu multă aplicație față de baza replicii, de către Cerasela Iosifescu. De la Medeea – o creație inexplicabil trecută cu vederea de “analiștii” fenomenului teatral, trecerea la Veta, uimește prin abordarea cu substanță comică expresivă a personajului. Pentru un teatru național, considerat îndobște tradițional, o surpriză este și promovarea unui tânăr actor, George-Albert Costea în Rică, rol ce a beneficiat de interpretări însemnate de-a lungul vremii. Interpretul trece cu succes acest examen dificil. Este greu să joci într-o piesă arhicunoscută de Caragiale, având anterior interpretări memorabile. Cerasela Iosifescu și George-Albert Costea s-au detașat de acest trecut marcant, dovedind că fără stridențe, în numele contemporanizării, poți da un alt aspect comic personajelor, dacă asimilezi cu credință un concept regizoral novator, motivat prin exploatarea conflictului și replicii. Așteptăm cu interes și alte propuneri de spectacole Caragiale. Au fost, până acum, dar nu au stârnit entuziasmul marelui public. Au rămas pe linia experimentului neconvingător de contemporaneizare.

O SUTĂ DE ANI, SALA TEATRULUI “ COMOEDIA “ – “ODEON “

UN MEMORABIL EVENIMENT CULTURAL

Unul dintre puținii manageri – directori de teatru pe care îi avem, Dorina Lazăr, a reușit să sărbătorească, în ciuda crizei financiare și culturale , cei o sută de ani a celei mai elegante săli de teatru din Capitală care găzduiește acum, Teatrul Odeon. Cu prețuire pentru istoria lăcașului respectiv, cea care beneficiază de acest edificiu a conceput evenimentul pe coordonate culturale demne de toată stima. A propus contemporanilor spectatori o evocare admirabilă a istoriei uitate pe nedrept.

În 25 decembrie 1911 lua ființă în București, sala actuală a Teatrului Odeon, pentru Teatrul “Comoedia”, un teatru de comedie. Aniversarea s-a petrecut ca în urmă cu un veac. S-a cântat ca atunci, Uvertura la opera “Tannhauser” de Richard Wagner cu Orchestra Universității Naționale de Muzică din București, dirijor Alexandru Ganea, interpretată cu știință muzicală. S-a lecturat, tot ca în urmă cu un secol, “Rapsozii” de Victor Eftimiu, text închint evenimentului cu învocarea lui Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, redat de stimata echipă a Teatrului Odeon. Aceasta a fost pe scurt “serbarea” care lansa însă, o carte memorabilă – “Teatrul Comoedia – Odeon. Un secol de istorie.”, un document necesar oricui iubește și stimează teatrul. Maria – Magdalena Ioniță și colectivul său, au editat la Editura Oscar Print, într-o grafică de excepție cu ilustrații inedite, un adevărat “roman” despre viața de un secol a teatrului nostru. Rar putem descoperi o astfel de istorie a teatrului relatată captivant. Mereu se publică tot felul de volume despre oamenii din teatru, oneste, didactice și fără de o documentare solidă. Acest volum se definește însă, ca un document de valoare, o carte de referință. Se parcurge istoria unei săli de teatru ce a trecut prin multiple destinații teatrale, astăzi fiind în custodia Teatrului Odeon căruia, firește, îi este dedicat un capitol aparte. Biografia sălii înseamnă evocarea numelor de referință care au marcat cu personalitatea lor istoria teatrului românesc.

Dorina Lazăr a reușit prin această manifestare și cartea la editarea căreia a contribuit substanțial, să demonstreze că teatrul nu este o artă efemeră, ci un fenomen cultural activ căruia trebuie să îi acordăm respectul cuvenit pentru contribuția la evoluția societății noastre. Cei prezenți la sărbătoare au avut șansa deosebită, de a urmări în deceniul bezmetic al acestui mileniu trei, o aniversare concepută cu sufletul și respect față de istorie, nu să asiste la un spectacol de duzină din seria manifestărilor cu minor scop publicitar.

“ VIZITA BĂTRÂNEI DOAMNE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

O SUPERPRODUCȚIE DE SUCCES, DAR … DISCUTABILĂ PRIN CONȚINUT

Piesa scrisă în 1956 de Friedrich Durrenmatt beneficiază de un ambalaj vizual superb, dar de o lectură teatrală simplistă. Spectacolul va înregistra un mare succes pentru că publicul e dornic să vadă și o poveste frumos ambalată, ca într-o telenovelă cu un scenariu pornit de la o acțiune de interes, avânt în centru iubire și răzbunare. Tragicomedia lui Durrenmatt cu sensuri profunde, prin “adaptarea” nespecifivată în program pentru respectul față de autor, se transformă într-o comedie simplă, până în final, când conflictului dintre “bătrâna doamnă” Klara Zachanassian (Maia Morgenstern) și iubitul din tinerețe Alfred Ill (Mircea Rusu), se sfârșește tragic.

“Vizita bătrânei doamne” este recunoscută a fi cea mai importantă piesă a dramaturgului elvețian Durrenmatt, cu o tematică provocatoare, și astăzi actuală, despre raportul individ-societate și responsabilitatea acestuia , cât și despre morală și rolul justiției. Piesa s-a montat pe multe scene ale lumii. S-au realizat și multe filme, de notorietate fiind cel cu Ingrid Bergman și Anthony Quinn doar, prin prezența acestor mari actori. Filmul era mediocru. Povestea “bătrânei doamne” aparent pare simplă ca într-o telenovelă. Dar nu întâmplător titlul piesei precizează “bătrâna doamnă”, o femeie care după 45 de ani se întoarce bogată în orășelul natal Gullen, măcinat de sărăcie și promite o sumă fabuloasă dacă i se va face dreptate. S-a iubit în adolescență cu Alfred, a avut un copil care a murit și a fost alungată din oraș în urma unui proces mincinos. Vrea să își ceară dreptate, cumpărând-o cu bani grei. “Adaptarea” întrebuințată de regizorul bulgar Alexander Morfov indică o vizită după numai 30 de ani a “doamnei” care devine o divă fermecătoare, cinică însă, și răzbunătoare. De asemenea, sunt excluse sau comprimate unele scene esențiale pentru motivarea revenirii în provincialul orășel Gullen, a femeii ajunsă bogată prin compromisuri, având un fizic mutilat de ani și întâmplări dramatice. Viziunea regizorală urmărește numai ilustrarea stilului epic al scrierii fără să îi exploateze subtextul relațiilor dintre personaje, psihologia motivării atitudinilor. “Adaptarea” și regia mai încearcă și o actualizare forțată prin apropierea crizei din anii ’50, când a fost scrisă piesa și invocată de dramaturg, cu cea din zilele noastre de la noi.

Observațiile critice de mai sus pot fi neconcludente pentru cei care nu cunosc valoarea piesei și vor fi cuceriți doar de amploarea vizuală a spectacolului și povestea răzbunării unei iubiri trădate. Reprezentația va da senzație publicului că se află la Operă , urmărind cu interes corul, dansatorii și soliștii, într-o desfășurare de forțe remarcabilă, cu peste 50 de participanți la acțiune.

Folosind inspirat posibilitățile tehnice multiple ale scenei mari a Teatrului Național “I.L.Caragiale”, Nikola Toromanov realizează un decor spectaculos prin care prezintă pe o scenă, un oraș. Decorul care se ridică sau coboară sub privirea spectatorilor, fără ostentație, armonios, devine “personajul” numit Gullen, animat de apariția doamnei cândva plecată din orașul căruia îi promite acum, prosperitate, dacă îl va condamna pe “cetățeanul” care i-a înșelat iubirea în tinerețe. Rar se poate întâlni într-un spectacol un astfel de decor realist conceput cu atenție la fiecare amănunt pentru a construi o gară, un local, o catedrală, etc. Decorul devine astfel, personajul principal al spectacolului. Oferta generoasă a decorului ce poate fi considerat “filmic” rămâne doar parțial exploatată teatral de către regizor. Filmul beneficiază de montajul prin care jocul planurilor motivează sensurile esențiale ale acțiunii. În acest spectacol însă, când în prim-plan se petrece o scenă importantă, adeseori în planurile secundare au loc alte manifestări și privirea spectatorului se împrăștie, în dezavantajul interpreților. Spectatorul va fi uluit să vadă un film despre ce se întâmplă în orașul Gullen, dar un film lipsit de montajul necesar să-l atenționeze și asupra replicilor rostite de interpreți , ce de multe ori abia se pot recepta. “Figurația” cu replici puține sau fără de replică - repetăm peste 50 de persoane ! – actori ori studenți la actorie, mobilează ireproșabil decorul lui Nikola Toromanov. Dansează (coregrafia Galina Bobeicu), cântă ca la Operă, formează un ansamblu admirabil. În cazul rolurilor secundare nu se simte totuși, intenția regizorală de a personaliza și relaționa convingător personajele. Rămâne însă, un efort imens organizatoric cooptarea într-un astfel de spectacol a unei distribuții atât de numeroase. Sub acest aspect, spectacolul este un eveniment dorit de marele public și necesar pentru prima scenă a țării.

Regizorul bulgar Alexander Morfov, o personalitate recunoscută și peste hotarele țării sale, a entuziasmat și spectatorii noștri prin “Exilații” de la Teatrul Național din Sofia prin turneul din 2010, efectuat în Capitală tot pe scena mare a Naționalului. Montarea era spectaculoasă, cum este și cea a “Vizitei bătrânei doamne”. Din păcate, regizorul, de astă dată, a neglijat lucrul cu actorii, specularea capacităților lor de a construi la nuanță semnificativă personajele în care i-a distribuit. Poate și dificultățiile înțelegerii rostirii replicii în limba română , străine lui, nu i-au permis o atentă îndrumare a interpretării. Fiecare actor dă senzația că joacă în stilul său, intuitiv, respectând linia generală a viziunii regizorale. Când regia dorește ca “bătrâna doamnă”, Klara Zachanassian, să fie o divă, firește Maia Morgenstern, actriță de marcă, recunoscută pentru harul său, se supune. Și este o divă, o femeie energică și frumoasă. E drept, costumele (Andrada Chiriac) sunt uneori banale, ca și în cazul altor personaje. Maia Morgenstern dezvoltă personajul coerent în intenția de a arăta dorința de a se face dreptate pentru suferința ce a marcat evoluția Klarei. Simplu, fără nuanțe, relaționează cu personajele, și în special cu Alfred. Rolul devine prin regie schematic , dar “vizita unei distinse doamne” cucerește aplauzele publicului. Alfred Ill, un rol pilon al conflictului, personajul pe care întâlnirea cu iubita din tinerețe îl răscolește, intră în panică atunci când constată că promisiunile Klarei au efect chiar și asupra familiei sale,și este singurul care acceptă recunoașterea greșelii morale făptuită în trecut, revine lui Mircea Rusu. Partitură foarte dificilă, solid construită de dramaturg. Situațiile prin care trece Alfred sunt uneori absurde și regia insistă pe această latură,și pe comicul relațiilor, dezavantajând interpretul. Situația limită în care se află Alfred după 45 de ani sau 30, cum specifică “adaptarea” , nu se evidențiază. În distribuirea, în personaje-argument, dar cu replici consistente, unii actori încearcă, și reușesc să suplinească lipsa coordonării regizorale. Se detașează Mircea Albulescu în bătrânul profesor sau Mihai Călin în pictorul supus comenzilor sociale. Cei doi actori, izbutesc în unele momente, când replica le permite , să intre sensibil în relație cu partenerii. Agitația permanentă din scenă, anihilează mereu buna intenție a definirii unor personaje secundare, de către alți actori deosebiți ai Naționalului, precum Marius Manole, Victoria Dicu, Mihai Calotă sau Costel Constantin.

“Vizita bătrânei doamne”, cu dans, cor, muzică și un decor fabulos, de senzație, devine un spectacol de succes pentru marele public, o superproducție impresionantă. Chiar dacă piesa sugera provocarea la judecarea unei teme grave și actuale privind criza morală a unei societăți afectate de sărăcie și degringoladă financiară, iar “adaptarea” și regia o transformă într-o telenovelă, publicul va viziona cu plăcere acest spectacol unicat ca vizualizare scenică, și va aplauda efortul actorilor.

“ REQUIEM. Nu știi nimic despre mine “ - TEATRUL ODEON

UN IMPRESIONANT SPECTACOL ORIGINAL DE DANS CONTEMPORAN

Teatrul Odeon nu se dezminte și găzduiește un alt proiect de excepție, “Requiem. Nu știi nimic despre mine”, spectacol umanitar dedicat strângerii de fonduri pentru victimele cutremului din martie, din Japonia. Proiectul este produs de Fundația PerfoRM cu sprijinul Japan Tobacco International (JTI) și reunește doi ași ai dansului contemporan, pe Răzvan Mazilu și Motoko Hirayama.

Originalitatea acestui spectacol impresionant se manifestă pe mai multe coordonate. Mai întâi, cei doi artiști au repetat apelând la … tehnica modernă, mail-ul și înregistrări video ! Se simte efectul acestei metode originale pentru că fiecare artist va susține o serie de momente solistice, iar comunicarea dintre ei se va petrece abia în final printr-un scurt dans relațional în cuplu. Coregrafia aparține japonezei Motoko Hirayama, pe de-o parte, și lui Răzvan Mazilu și Vlad Merariu, pe de altă parte, fiind unită prin tema centrală, căutarea individuală a unui drum în viață. Scenariul are și el o amprentă de originalitate. Răzvan Mazilu nu se poate desprinde de curentul impus cu succes la Teatrul Odeon, de “teatru-dans”. Ca un actor desăvârșit va susține și o serie de monologuri referitoare la biografia sa, dar și la marile sacrificii ce presupun abordarea profesiei de dansator. Aceste momente remarcabil decupate și interpretate de Răzvan Mazilu, aduc un accent personal, aparte, reprezentației, dar uneori sunt prea lungi (text – Lorena Lupu), în raport cu tema principală. Scenariul își dorește să puncteze clipele de cumpănă existențială prin care poate trece orice individ. Pornește de la apariția unui tânăr nonconformist și se dezvoltă prin două personaje, un bărbat și o femeie, fiecare fiind marcat de căutări, singurătate și profunde frământări interioare, ca în final, prin întâlnirea celor doi, să se sugereze necesitatea vitală a comunicării dintre oameni.

Muzica aleasă în scopul principal al spectacolului de a comemora victimele din Japonia, este “Requiem”, o compoziție din 2005 a muzicianului galez, Karl Jenkins, personalitate distinsă cu multe premii. Interpretarea rafinată a compoziției dedicată sufletelor dispărute, susține scopul proiectului și prin accentele unor poeme japoneze haiku. Scenografia simplă, cu un decor marcat de două bare ușor manipulabile pentru schimbarea poziției, câștigă în imagine prin luminarea spațiului de joc, inspirat creată de Lucian Moga. Reușește să creeze un personaj din lumină.

Desigur că “sufletul” reprezentației rămân cei doi interpreți, Motoko Hirayama și Răzvan Mazilu. Demonstrând o plastică a expresiei corporale ieșită din comun, dansatoarea japoneză construiește un personaj care trece interior prin o serie de stări exteriorizate cu trăire intensivă. Înlocuiește cuvântul prin gestul armonios și amănunțit compus cu trupul său, în funcție de stare. Moto Hirayama pare a fi din … plastilină în comunicarea frământărilor personajului său.

Cuvintele sunt prea sărace în a descrie cum concep cei doi artiști dansul contemporan, transformând tehnica asimilată prin studii și a dansului clasic. Răzvan Mazilu în orice proiect de teatru-dans este admirabil. De astă dată se conentrează pe linia expunerii tumultosului conflict interior ce macină personajul. Singurătatea, necesitatea de a își exterioriza revoltele, de a căuta soluții existențiale, devin motivele cheie ale scenelor de dans solistic. Corpurile celor doi “vorbesc” despre tensiunile existenței în scene ce lasă adeseori, publicul cu respirația tăiată. Tăcerile musicale sunt de asemenea, ilustrate cu finețe gestuală.

Întâlnirea originală dintre acești doi artiști aparținând unor culturi diferite, dar uniți prin harul lor creator, are drept rezultat un spectacol ce nu se poate uita ușor, pentru performanța afilierii dansului contemporan la valorile cu miez cultural al artei scenice.

P.S. Spectacolul întreprinde un turneu în țară.

“ MEȘTEȘUGUL VIEȚII “ – TEATRUL “ BULANDRA “

DOI PE UN … PAT

Trăim într-o lume în care comunicarea devine de la o zi la alta, o mare problemă. Fenomenul e în degringoladă din diverse motive, în comunicarea între mai marii puterii cu simpli lor concetățeni, în mass media cu aceia aleși drept scop al adresării, până la comunicarea de bază, intimă, necesară existențial unui cuplu.

Pe acest motiv al comunicării, William Gibson a scris “Doi pe un balansoar”, o piesă ce a înregistrat un mare succes. Aleksandr Ghelman – “Doi pe o bancă”, un alt succes. Dramaturgul israelian Hanoch Levin atacă același motiv, dar alege un cuplu vârstnic care după treizeci de ani de căsnicie, suferă din lipsa comunicării. Alt aspect, cu o altă tentă stilistică a scrierii, dar aceiași temă spinoasă și actuală cu șanse de succes teatral.

Hanoch Levin are la activ peste cinzeci de piese jucate și apreciate pentru scriitura lor specială prin care atacă grave și diverse probleme ale lumii contemporane. “Meșteșugul vieții” este un text sensibil poetic, o comedie neagră despre condiția umană. (Deosebit este programul de sală ce conține o bogată documentare și o grafică aparte prin care sugerează prin plasarea comentariilor, linia poetică a scrierii.) Acțiunea se construiește în jurul lui Iona (Răzvan Vasilescu) și soția sa, Leviva (Dana Dogaru), oameni cu carduri cum specifică replica, ajunși după trei decenii de mariaj în conflict. Fiecare are regretele și nemulțumirile proprii. Iona vrea să renunțe la relația conjugală. Dialogul nemulțumirilor se va sfârși o dată cu viața lui Iona și apoi a partenerii sale. Aceste precizări sunt necesare pentru a argumenta aspectul teatral neconvingător, adeseori, al viziunii regizorale. Dramaturgul induce cu subtilitate o tentă poetică în conflictul dintre cei doi pe care vârsta îi îndepărtează de posibilitatea de a fi împreună.. Strecoară în acest conflict și personajul Gunkel (Dan Aștilean), un vecin suferind de singurătate, apropiat sufletește de cei doi, în special de Leviva. Piesa oferă generoase partituri pentru actori.

Spectacolul este însă, discutabil chiar dacă reunește nume prețuite ale teatrului. Punctul nevralgic rămâne conceptul regizoral datorat lui Felix Alexa, regizor cu un palmares apreciat. A vrut să fie peste sensibilitatea poetică a piesei, să îi dea un alt ambalaj teatral apropiat de absurd în dezacord cu linia realistă a scrierii. Mai întâi, optează pentru un decor tern, cenușiu apăsător, cu trimitere spre o închisoare a vieții cuplului de oameni pe care scrierea specifică totuși, a fi realizați financiar. Decorul, ce aparține apreciatei scenografe Nina Brumușilă, devine un prim avertisment al intenției viziunii regizorale de a instaura o convenție teatrală fals absurdă și prin întrebuințarea obiectelor din casă. Camera cu paturile celor doi, cu un gol în acoperiș, duce spre trimiteri metaforice forțat propuse în raport cu textul. Cei doi vor ieși din viață în final pentru că sunt obosiți și incapabili fiecare să mai continuie relația lor de durată, chiar dacă invocă ironic amintirile, conflictul dintre ei degajă în piesă un comic amar, bine motivat, aspect ignorat de viziunea regizorală. În debutul reprezentației, Felix Alexa propune un consistent prolog ca imagine convențională, lipsit de replică. Leviva doarme și în somn toarce ca o pisică, iar soțul se revoltă nervos și o răstoarnă din pat. Începutul atenționării realist convingătoare asupra a ce va urma este uitat însă, pe parcursul dezvoltării și îngropării în absurd, fătă rost, a relației.

Actorii reușesc totuși, să treacă în multe scene peste conceptul rigid al regiei împins în absurd prin efecte teatrale, și dau forță emoțională degringoladei în care se află cuplul. Le revine interpreților și sarcina grea de a dubla situațiile și stările personajelor prin songuri, recitative, neconvingător asimilate de viziunea regizorală și manierist, de astă dată, compuse de stimata Ada Milea. Cântecele, la fel cum este și momentul excelent al dansului celor doi (coregrafia Dan Măndiță și Amalia Iscu) sunt un plauzibil pretext al invocării trecutului ce a unit acest cuplu. Muzica nu susține intenția. În ciuda dificultăților vizualizării teatrale, Dana Dogaru reușește să dea credibilitate emoțională personajului Leviva. Actrița dovedește din nou, știința și finețea pătrunderii în profunzimea rolului atribuit. Dorința de viață normală, dar și tristețea vârstei, amintirea momentelor de bucurie ce au unit căsnicia , totul este sugerat admirabil, la nuanță de actriță. Ochii, privirea lor, vorbesc adeseori, mai mult decât replica și contextul vizual, susțin sensibilitatea și nota poetică aparte a naivității personajului. Dana Dogaru creează un alt rol de referință pentru biografia sa de actriță de frunte a teatrului nostru. Și Răzvan Vasilescu, o personalitate valorică, încearcă să treacă peste barierele absurde ale regiei și să impună profilul lui Iona cel pragmatic și revoltat pe relație, dar confuz în argumentare, cum indică textul. Cu atenție actorul arată difuza argumentare a revoltei lui Iona. Dacă în unele scene este îndrumat spre stridențe de expresie, Răzvan Vasilescu reușește să echilibreze pe parcurs definirea verosimilă a personajului prin harul și intuiția sa incontestabile. Dan Aștilean scoate în evidență un rol secundar, chiar dacă regia îi atribuie doar menirea de argument banal al conflictului. Actorul atenționează asupra singurătății dramatice a lui Gunkel care caută disperat comunicarea cu cei din preajmă .

“Meșteșugul vieții” este un spectacol ce prilejuiește întâlnirea cu actori confirmați ca valori, pe care regia i-a îndepărtat prin accente absurde de datele esențiale ale piesei , de poezia scrierii.

“ MISTERUL SEBASTIAN “ – TEATRUL ODEON (SALA STUDIO)

EVOCARE DE EXCEPȚIE A UNUI MOMENT ISTORIC

Teatrul Odeon este printre puținele instituții teatrale preocupate să prezinte proiecte originale în afara premierelor obișnuite, de la spectacole – lectură, la reprezentații invitate de peste hotare, până la “spectacole – document”. “Misterul Sebastian” lansează proiectul “spectacole – document”.

O televiziune controversată a difuzat spre miezul nopții, inspiratul serial documentar “București. Strict secret”, realizat de scriitorul Stelian Tănase. De aici a pornit și intenția sa de a se apropia de teatru și a conceput scenariul pentru “Misterul Sebastian”. Intenția lui Stelian Tănase este de a transfera în teatru, serialul tv. despre puncte fierbinți din istoria Bucureștului , cu referiri la cum a fost afectat acesta de situațiile tragice din triste vremuri trecute. S-a alăturat acestui proiect, regizorul Felix Alexa și rezultatul este un spectacol original, de excepție, despre premiera din martie 1944 a piesei “Steaua fără nume”. Expunerea teatrală a acestui moment a beneficiat de prezența lui Radu Beligan care a trăit acele timpuri dramatice, meșterul de astăzi fiind interpretul personajului Miroiu la lansarea piesei în regia lui Soare Z. Soare. Maestrului i s-au alăturat pentru această evocare, Marius Manole și Rodica Mandache.

Scenariul, dibaci alcătuit , ne relatează cum în perioada când armatele sovietice se apropiau de Capitală, când regimul Antonescu manifesta antisemintismul său prin deportări și “decrete”, Mihail Sebastian scria ultima piesă, iar numele său nu putea figura pe afiș pentru că era evreu. Drmaturgul a decedat în mai,1945, în urma unui suspect accident de mașină. Acest tragic episod din trecut relatat cu lacrimi în ochi și de cineva care a trăit atunci, de maestrul Radu Beligan , a însemnat pentru spectatori o CLIPĂ UNICĂ de contact direct cu istoria.

Cu atenție la transmiterea încărcată de dramatism a episodului, regizorul Felix Alexa a îmbinat proiecțiile cu imagini din arhiva vremii, bine selectate, cu îndrumarea distribuției. Cu distincție și finețe, Marius Manole a definit portetul lui Mihail Sebastian, iar Rodica Mandache a dat firesc actriței evocate. Desigur însă, că miezul reprezentației a fost Radu Beligan, marele actor fiind legat sentimental de Mihail Sebastian.

Acest spectacol trebuie vizionat, fiind o emoționantă evocare a trecutului și anilor săi negri pe care nu trebuie să îi uităm, având drept pion, o personalitate care a trăit atunci tragicul eveniment prezentat. Va rămâne în arhiva paginilor despre teatru ca o filă unicat. Una este când citești despre istorie și alta când o vezi, o simți prezentată de cineva care a trăit-o. Merită toată stima, Teatrul Odeon și Fundația Orient Expres pentru producția acestui spectacol – document.

“ VOCEA UMANĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

UN SPECTACOL, LECȚIE DE ACTORIE LA NIVEL ÎNALT

Orice actor care ambiționează remarcarea printr-un recital sau “one man show”, riscă enorm, dacă nu are în umbra sa un regizor cu har pedagogic pentru a îl îndruma. Dorința de recitaluri e mare. Și în Festivalul Național de Teatru, recent încheiat, au apărut astfel de recitaluri, unele dezavantajând interpretul. De curând, și ArCuB a prezentat “My Life with Men … and Other Animals”, un “one woman show” invitat din Italia al directoarei artistice de la Teatro del Sale din Florența, Maria Cassi. Era un exercițiu de virtuozitate tehnică, regizorul Peter Schneider speculând posibilitățile actriței de a cânta, dansa și susține o relație interactivă cu spectatorii.

La Teatrul Metropolis, “Vocea umană”, recitalul Oanei Pellea, poate fi considerat însă, rezultatul unei lecții de actorie la nivel înalt, fiind un spectacol aparte, emoționant. După mai mult de 25 de ani, Oana Pellea și-a dorit din nou, să fie “studenta” profesoarei sale, Sanda Manu, unul din puținii pedagogi de înaltă clasă pe care îi mai are învățământul nostru artistic. S-a ales un text cu mari dificultăți în precizarea situației conflictuale, un monolog de Jean Cocteau, scris de acesta în 1930 pentru actrița Berthe Bovy de la Comedie Francaise. O femeie care încearcă să își recâștige iubitul, poartă cu acesta un dialog prin telefon, el fiind în pragul căsătoriei cu altcineva.

Regizoarea spectacolului Sanda Manu își pune în valoare măestrie de pedagog în modelarea interpretei pentru a da claritate sensurilor uneori, confuze ale scrierii. A lucrat pentru evidențierea subtextului fiecărei replici rostite, și demersul său pedagogic a dat un strălucit rezultat pentru că a avut alături o actriță de excepție, pe Oana Pellea. Într-o scenografie minimalist concepută cu rost funcțional, ca sprijin pentru atmosfera solicitată de monolog, creată de Iuliana Vîlsan, actrița dezvoltă credibil, de la o replică la alta, stările prin care trece personajul său. Oana Pellea este de nerecunoscut în rolul unei femei îndrăgostite a cărei relație de dragoste a eșuat. Imprimă o frumusețe aparte, atât interioară cât și exterioară, personajului. De la ținută, la glas și intonații, de la râs amar la lacrimă, Oana Pellea pare o altă personalitate artistică. Colaborarea celor două creatoare - actriță și regizoare – are un rezultat surprinzător, “apariția” … celui de al treilea personaj, bărbatul de la telefon. Evident, el nu există pe scenă, nu are replică, dar modul în care Oana Pellea poartă cu el dialogul femeii părăsite de acest bărbat , prin răspunsurile ei sugerează convingător , cele rostite de interlocutorul din umbră. Acest dialog fără partener, actrița îl poartă la început, cu feminitate impusă exploziv ca să masheze drama interioară a celei părăsite, ca spre final, cu sensibilitate redă durerea celei înfrânte în dragoste. Este admirabilă Oana Pellea în acest rol, dovedind complexitatea talentului său. Trăiește interior stările provocate de un dialog cu un personaj absent și comunică sensurile replicilor neauzite chiar prin expresiile tăcerii celei ce le ascultă la telefon. Istoria unei iubiri destrămate, e descifrată printr-o analiză psihologică a femeii ce se confruntă cu această situație disperată , redată inteligent prin nuanțele interpretării actriței de valoare care este Oana Pellea.

“Vocea umană” rămâne o demonstrație de arta actorului, când acesta are în preajmă un regizor – pedagog, un spectacol emoționant, ascultat cu respirația tăiată de către public.

FNT, O RADIOGRAFIE PROFESIONALĂ A STAGIUNII 2010 – 2011

CONCLUZIILE UNUI SPECTATOR

În ediția XXI, Festivalul Național de Teatru a câștigat echilibru și coerență prin propunerea selecției. Trupele străine au fost invitate, nu pentru a demonstra concurențial ce au realizat în teatru cei de peste hotare, ci cu intenția firească de a servi titulatura de “național” a festivalului, fiind invitate spectacole care arătau ce înfăptuiesc creatorii noștri și pe alte meleaguri. “Premiera festivalului”, ilogic programată în edițiile anterioare, a dispărut. Slecționerul unic, Alice Georgescu a vizionat peste o sută de spectacole și a ales 32 pe care le-a considerat cele mai importante pentru stagiune, esențiale și necesare tematicii proiectului unui festival național. Le-a repartizat în cinci secțiuni cu sens alcătuite : “Focus – Andrei Șerban – cehovizare”, având drept argument că 2010 a fost Anul Cehov (150 de ani de la naștere), iar regizorul s-a manifestat preocupat mereu de opera sa, “Spectacole tematice – selecția centrală” – cu premiere remarcate în stagiune, “Dans în teatru” cu intențiile de a reuni cele două arte, “Teatrul de mâine”, argument pentru încercările de a revitaliza convenția teatrală obișnuită și “În prim-plan actorul”, secțiune ce ar trebui dezvoltată pentru că actorii rămân sufletul oricărei reprezentații. Echipa care a dat viață proiectului merită felicitări. Programarea spectacolelor pe mai multe zile fără a se suprapune reprezentațiile de mare interes prin personalitățile de pe afiș, a fost cu atenție îndrumată, chiar dacă la unele, publicul a rămas nemulțumit că sala avea un număr restrâns de locuri și nu permitea mai mulți spectatori. (Un exemplu aparte rămâne “D’ale carnavalului”).

După vizionarea a 25 de spectacole comentate pe acest blog, se poate trage, din nou, concluzia că teatrul nostru are valori incontestabile. Marii regizori, cu vastă experiență, au dominat și aceast festival. De la Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Laszlo Bocsardi, Alexandru Darie, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Tompa Gabor , până la Alexandru Dabija și Yuri Kordonski, toți au avut un cuvânt de spus prin spectacole ce pot provoca multiple comentarii. Toate cu intenția de ținută culturală, mai mult sau mai puțin reușită. Din păcate, regia tânără nu a venit cu propuneri convingătoare. Singurul regizor tânăr din festival , ce a atenționat asupra personalității sale, a rămas Alexandru Mâzgăreanu prin “Purificare”, spectacolul Naționalului bucureștean. Alte nume noi de regizori, nu s-au impus. Au participat la secțiunea “Teatrul de mâine”, e drept, numai patru spectacole.

Din nou, actorii au demonstrat că sunt motorul unui spectacol , dacă au și un regizor ce are pricepere în a îi evidenția. De la cei de la Teatrul “Bulandra” – “vedeta” festivalului prin cele trei spectacole : “Îngropați-mă pe după plintă”, “Însemnările unui necunoscut” și “Ivanov” - , până la echipa lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe sau cea a lui Andrei Șerban de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, actorii au uimit prin interpretarea personajelor în care au fost distribuiți. La Teatrul independent Arca, doi actori – Lari Giorgescu și Silvian Vâlcu, alături de scenograful Vladimir Turturică – au dovedit însă, că pot realiza un spectacol, “Emigranții”, remarcabil, și fără sprijinul unui regizor. Actorii rămân forța vitală a teatrului nostru, dar de multe ori simt lipsa unor regizori, criza regiei fiind evidentă în viața curentă a teatrelor.

Chiar dacă unele spectacole au putut deziluziona pe cei care așteptau realizări memorabile din parte unor regizori de marcă, linia generală impusă de festival a fost calitatea și originalitatea viziunilor regizorale. Puteam fi de acord sau nu, cu un concept regizoral, dar în majoritatea spectacolelor existau momente impresionante, gândite profund pentru a releva teatral consistența piesei.

În prim planul festivalului s-au plasat, după opinia multora, spectacolele Teatrului “Bulandra”, alături de “Strigăte și șoapte” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), “Neguțătorul din Veneția” (Teatrul "Tomasi Aron" din Sfântu Gheorghe), “Nevestele vesele din Windsor” (Teatrul Metropolis), “Furtuna” (Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu"), “Cântăreața cheală & Lecția” (Teatrul de Comedie) și "Purificare" (Teatru Național "I.L.Caragiale").

Cu profesionalism, înfrângând subiectivismul firesc oricărei persoane, selecționerul a prezentat în FNT spectacole de valoare ale mișcării noastre teatrale, care definesc o stagiune reușită. Pentru această ediție , a lucrat zi și noapte, o echipă devotată teatrului, reunită de cei de la UNITER. Ediția XXI s-a sfârșit, meritele sale au fost arătate, în mass media destul de puțin pentru că un eveniment cultural se consideră că nu interesează. “Cafeneaua critică” de la Club A, un proiect cultural unicat susținut de Bogdan Lefter, a marcat evenimentul. S -a lansat de acum, pregătirea următoarei ediții. Va fi “Anul Caragiale” și toate teatrele pregătesc spectacole pentru această aniversare. Selecția devine foarte difivilă. Totuși, poate că ar trebui instituționalizat acest festival , ajutată structurarea realizării sale, cum se întâmplă în alte țări europene, “colege” de UE. Dar grav rămâne că la noi, cultura e tratată ca o Cenușăreasă.

În festival, compartimente speciale au fost “Divanele” – dezbateri cu mari creatori de interes pentru viitorii artiști, cât și numeroase și importante lansări de carte. Teatrul radiofonic, de asemenea, a rămas o prezență activă în fiecare zi, dovedind preocuparea pentru cultură a postului public. Nu același lucru se poate spune despre televiziunea publică, absentă cu premiere de teatru tv. considerate drept un compartiment ce nu aduce audiența pe care mizează prin o mulțime de dezbateri pe așa zise teme “arzătoare la ordinea zilei”. Nici măcar elementare informații zilnice referitoare la programul festivalului, nu și-au găsit locul meritat în jurnalele informative. Nici Festivalul Internațional “George Enescu”, nu și-a găsit locul meritat în buletinele de știri ale numeroaselor noastre televiziuni preocupate de pălăvrăgeli politice, așa că nu trebuie să ne mai mire nimic. Publicul însă, a dat năvală la festival în fiecare zi, demonstrând interesul pentru o manifestare culturală inspirat concepută.

“ DESPRE IUBIRE LA OM “ – TEATRUL “ SICĂ ALEXANDRESCU “ din BRAȘOV

6 NOIEMBRIE – FNT (Ediția XXI )

Aparținând secțiunii “SPECTACOLE TEMATICE – selecția centrală”, spectacolul “Despre iubire la om” ar putea fi considerat ca o radiografie satirică a unui posibil triunghiului conjugal. Scenariul conceput de Niculae Urs, exersat pe scrierile lui Cehov după “Măscăriciul”, un spectacol remarcabil de la Teatrul “Bulandra”, are la bază povestirea scriitorului rus, “Marfă vie”, împănată cu inserturi din alte texte ale autorului, și din păcate, și cu alte replici din limbajul … “cool”. “Marfa vie” este o femeie, Liza Ivanovna (Iulia Popescu), apropiată prin visuri și comportament de doamna Bobvary a lui Flobert. Plictisită de viață, indecisă, superficială, Liza trece de la soț, Ivan Petrovici (Marius Cordoș) , la amant, doctorul Grigori (Demis Muraru), apoi din nou la soț, dar având alături amantul.

Scenografia lui Cosmin Ardeleanu servește admirabil intențiile sugerate de Cehov. Într-o pădure uscată de mesteceni, la capetele unei punți ondulate, sunt indicate două “case”, aproape la fel mobilate cu balansoar și multe perne în jur. Decorul inspirat se completează prin costumele personajelor. De o parte, ar fi locul lui Grgori cel îndrăgostit de Liza, iar dragostea se manifestă tumultuous pe puntea dintre “domiciliile” lor, de cealaltă parte se află Ivan, un burghez, ursuz, interesat de bani, ce își va vinde soția doctorului, vecinul său. Decorul susține intenție de satiră la adresa unui posibil triunghi conjugal.

Viziunea regizorală aplicată de Alexandru Dabija merge pe linia sublinierii ridicolului pasiunilor celor trei, ridicol pe care îl împinge însă, excesiv în grotesc. Prin machiajul purtat de personaje, acestea devin niște jalnici măscărici. Nu trebuie uitat că spațiul de joc este neconvențional, cu spectatorii sunt așezați pe gradene în jurul său, în imediata apropiere de interpreți. Jocul actorilor e îndrumat însă, de regie spre accente stridente. Relațiile sunt neglijate. De pildă, ironia că Liza se vrea actriță, are un copil, e trecută în plan secundar. Regia acceptă incredibil și replici penibile. La un moment dat, doctorul rostește : “Ce vină avem noi, că ne iubim, ce p…a mea” ! Sau Liza : “Tâmpitule, labagiule” ! Este prea mult, să cobori o adaptare după Cehov, la un asemenea limbaj al divertismentului tv, când spectatorii vin la teatru tocmai să scape de el.

Forțarea interpretării de către regie, duce actorii la degradarea conceperii personajelor, la inutile exagerări de expresie și gest. Efortul lor de caracterizare a personajelor rămâne totuși, apreciabil. Bovarismul Lizei, femeie nemulțumită de viața conjugală, dar cu o preferință pentru teatru pe scenă, aplicată naiv și în viața curentă, Iulia Popovici îl susține cu dibăcie în multe momente. Pasională și năzuroasă, Liza este interior atent descifrată de actriță. Nemulțumit de viață, din alte cauze, este și Ivan. Încrâncenările sale, dorința de bogăție sunt credibil sugerate de Marius Cordoș. Un doctor doar nebun din dragoste pare Grigori prin interpretarea lineară a lui Demis Muraru.

“Despre iubire la om” rămâne un produs obișnuit al unei regii ce insistă să se remarce prin efecte exagerate lipsite de motivare în text. Alexandru Dabija este însă, un regizor al profunzimilor, dar de astă dată, a căzut în plasa suprasolicitării temei, împinsă într-un grotesc inuti, ce face ca spectacolul să fie mediocru, să nu transmită credibil nici umor, nici emoție.

P.S. Ultima zi a FNT a mai cuprins "Yerma", "Îngropați-mă pe după plintă", "Furtuna", "Ivanov" - spectacole comentate pe blog, și "Platonov" (Teatrul Național din Târgu Mureș).

“ YERMA “ – TEATRUL TINERETULUI din PIATRA NEAMȚ

5 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )

Secțiunea “DANS ÎN TEATRU” a reunit “Nevestele vesele din Windsor”, regia Alexandru Tocilescu – spectacol comentat pe blog, “Crazy stories in the city”, un spectacol de Arcadie Rusu (Teatrul Mic), “Othello și prea iubita lui Desdemona” în regia lui Mihai Măniuțiu (Teatrul de Mișcare Studio M. din Sfântu Gheorghe) și “Yerma”. Este singurul criteriu al selecției, confuz. Coregrafia intervine tot mai des în teatru să îi sporească atractivitatea, e un aspect cunoscut, dar singura tendință reușită de a îmbina cele două arte, teatrul cu dansul, rămâne , la noi, proiectul original inițiat de Răzvan Mazilu la Teatrul Odeon, “Teatru – Dans”.

“Yerma” este un proiect prin care echipa de realizatori a distrus “teatrul” propus de piesa lui Federico Garcia Lorca, pentru a demonstra că și actorii noștri știu să danseze … în pași de flamenco. Poet, prozator și dramaturg, Federico Garcia Lorca rămâne o valoare a literaturii spaniole. “Casa Bernardei Alba”, “Nunta însângerată” sau “Yerma” sunt piese de referință în dramaturgie. Și în “Yerma”, o piesă cu pregnantă tentă poetică, se află în centru femeia, drama sa fiind acum, neputința de a avea un copil cu soțul Juan. “Adaptarea” compusă simplist de Ungvari – Zrinyi Ildiko condensează la maxim piesa, o ciopârțește, de nu mai rămâne mai nimic din ea, decât tematica. Substanța dramatică este spulberată, replicile sunt reduse la mici explicații sporadic plasate, nota lor poetică e anulată, constructul personajelor e distrus. Sunt înghesuite de-a valma “prima cumnată, a doua cumnată și sătenii” care devin o figurație , un fel de cor uniform ce se exprimă în pași de flamenco. Afișul spectacolului, ca și programul său, aveau obligația culturală să specifice “un spectacol după o idee de Federico Garcia Lorca” pentru că din piesă erau numai mici resturi.

Regizorul Laszlo Beres acceptă “adaptarea”, considerând că dansul poate suplini consistența textului. Plasează ce a mai rămas din acțiune și conflict într-un spațiu confuz. Decorul se rezumă la un pat așezat în centrul scenei în jurul lui fiind înghesuite 15 personaje care trebuie să danseze continuu. Intenția ar fi sugerarea că săteni și cumnate, se uită pe gaura cheii, interesați fiind de patul conjugal al Yermei și Juan. Costumele sunt concepute uniform, în negru, cu mici excepții în cazul Yermei sau al lui Dolores. Scenografia este realizată de apreciata Judit Dobre Kothay care de astă dată nu a mai avut sprijin în regie. Viziunea regizorală plasează și numeroase efecte fără rost, de pildă venirea lui Juan cu o mască, un fel de cap de taur, imagini colorate de viață redate din când în când, într-o formă ovală, plasată deasupra spațiului de joc, etc. Baza viziunii regizorale rămâne pentru Laszlo Beres, coregrafia lui Lorant Andras. Coregraful apelează la flamenco, dans popular spaniol, pasional, despre bucuriile și tristețiile vieții, exprimate în ritm alert. Flamenco are însă, mai multe stiluri și ritmuri, de la alegrio, la buleria, solea, până la tangos. Coregraful simplifică posibilitățile celebrului dans spaniol, firește și pentru că a lucrat cu actori , nu cu dansatori profesioniști. A vrut doar să valorifice expresia lor corporală. Actorii fac efortul demn de stimă de a asimila datele elementare ale dansului flamenco. Bat ritmul remarcabil, au ținuta corporală solicitată de dans, cât și gestica adecvată. Merită felicitări acești actori – dansatori pentru dăruirea lor în acest exercițiu de flamenco. Coregrafia și regia complică dansul prin intervenția lui Victor, un personaj infirm care pare că o iubește pr Yerma. Acesta va “dansa” cu Yerma într-un moment fără semnificație dramatică. O altă scenă de … tăvăleală se va petrece între Yerma și Juan, fiind lipsită de fior relațional.

Întâlnim în distribuție personalități ale Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, actori capabili să interpreteze mari roluri. Este excelent Cezar Antal în Victor, sugerând prin gest și priviri, stările interioare ale acestui trist personaj. Isabela Neamțu în Yerma se luptă să suplinească prin expresie lipsa replicii. Este ireproșabilă în caracterizarea dorinței unei femei nefericite și blamate de cei din preajmă că nu are un copil, trăiește intensiv frământările Yermei. Actrița subliniază și senzualitatea personajului, în dans și mișcare fiind explozivă temperamental. Celelalte personaje prin regie și coregrafie sunt transformate în scheme uniforme .Actorii sunt executanți remarcabili în scenele de dans și recită timid fiecare, cele câteva replici atribuite. Lucreției Mandric îi revine personajul Dolores, conceput regizoral a fi malefic, iar descântecul său e recitat fără vlagă. Horia Surdu dansează cu nerv în Juan, dar personajul nu are contur dramatic , datorită “adaptării”.

Păcat de efortul actorilor de a bate ritmul de flamenco timp de o oră și patruzeci și cinci de minute, fără să reușească a transmite poezia și dramatismul scrierii acestei piese de Federico Garcia Lorca, luată numai drept pretext pentru un spectacol lipsit de fior emoțional. Spectacolul nu este nici dans în teatru, nici teatru – dans, ci doar un exercițiu primar de flamenco.