festCO (Festivalul Comediei Romanesti) – ediţia a VII-a

În căutarea valorilor

În ciuda crizei cu dificultaţile ei financiare ,Teatrul de Comedie a continuat proiectul său “festCO” ce se impune drept unul din puţinele festivaluri teatrale mioritice riguroase în tematică. Are un scop precis , perseverează în ideea slujirii şi dezvoltării dramaturgiei româneşti. Ideea este … ambiţioasă şi pentru că dramaturgia noastră e sărăcacioasă în valori, iar astăzi, greu mai produce piese de interes pentru public, inspirate din realitatea pe care acesta o trăieşte ameţit de productiile televiziunilor. ”festCO” îşi doreşte să stârnească iniţiative creatoare, atât în domeniul dramaturgiei, cât şi prin spectacolele care o slujesc.

Dramaturgi şi … premii

În urma propunerii unui selecţioner unic s-au prezentat la rampa concursului acestui festival, 14 spectacole. ”festCO” are însă şi o secţiune dedicată strict dramaturgiei, la care după tipicul concursurilor serioase cu piesa expediată într-un plic şi autorul reprezentat doar printr-un motto, s-au acordat următoarele premii: ”Inasula femeilor” - Valeriu Butulescu (premiul întâi), ”Canapeaua” - Olga Delia Mateescu ( II ) şi “Matineu” – Radu Macrinici (III ), la cea de a IV-a ediţie a manifestării. Rămâne ca regizorii, dacă piesele le stârnesc interesul să le valorifice pentru a vedea luminile scenei. Dar să ne întoarcem la cele 14 spectacole cu piese româneşti pentru că ele fac subiectul comentariului nostru. Dramaturgul preferat de teatre s-a dovedit a fi, în stagiunea 2008, Matei Vişniec, ales cu trei piese: “Buzunarul cu pâine” (Teatrul Metropolis), ”Mansardă la Paris” (Centre Culturel Kulturfabrik Luxemburg ) şi “Ioana şi focul”(Teatrul de Comedie). Spectacolele cu aceste texte au reuşit să colecţioneze cinci din cele şapte premii ale “festCO”.

Premiul pentru cel mai bun spectacol “Buzunarul cu pâine” – un regal de “teatru adevarat”, emoţionant conceput de Oana Pellea şi Mihai Sandu Gruia ca actori, regizori şi scenografi. Acest spectacol este un caz rar, cu actori care reuşesc să descifreze mult mai bine sensurile unei scrierii decât regizorii de profesie. Piesa a beneficiat de mai multe viziuni regizorale pline de pretenţii sofisticate, dar nici una din cele pe care le-am văzut nu a avut sensibilitatea şi claritatea în transmiterea ideilor scrierii pe căile imaginii teatrale ca propunerea celor doi artişti. Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, juriul din care am facut şi eu parte, l-a atribuit ex aeqvo lui Constantin Cojocaru pentru interpretarea stralucită a personajului Emil Cioran din “Mansardă la Paris” şi lui Marius Manole pentru rolurile din “Ioana şi focul”. Dorina Chiriac pentru Ioana din aceiaşi piesă a fost răsplătită cu Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal, iar Aurelian Bărbieru pentru numeroasele personaje din acelaşi spectacol, a obtinut Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar. Ofertele dramaturgului Matei Vişniec au adus satisfacţia premierii celor care i-au interpretat diverse partituri. Tot cu o piesă de Matei Vişniec – “Mansardă la Paris” – Radu Afrim a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun regizor. Un singur premiu nu l-a avut la bază pe Matei Vişniec, anume cel pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, acordat Ilenei Ploscaru pentru Chiriachiţa din “Titanic vals” de Tudor Muşatescu. Pentru scenografie nu s-a acordat nici un premiu. Faptul că piesele lui Matei Vişniec au ocupat substanţial palmaresul celei de-a VII-a ediţii a “festCO” demonstrează recunoaşterea meritelor dramaturgului, dar e şi un semnal de alarmă în privinţa lipsei de noi piese de interes pentru repertoriul teatral.

Cu un singur spectacol – “Scaunele”, Theatre du Tropic din Franţa – au fost solicitate piesle lui Eugene Ionesco. Era un spectacol corect, lipsit însă de strălucirea ironiei scrierii, de acum celebre. Cu toate că nenea Iancu, minunatul nostru Caragiale rămâne cel mai vital şi în continuare cel mai actual dramaturg al nostru, nici o scriere de-a sa nu şi-a găsit în 2008 o realizare teatrală demnă de “festCO”. Marele dramaturg a absentat nemotivat din repertoriu. In această ediţie a fost însă solicitat dintre clasicii nostri, în mod surprinzător, Mihail Sebastian cu “Steaua fără nume” (două teatre) şi cu “Jocul de-a vacanţa” (un teatru). La timpul potrivit vom vorbi despre aceste spectacole.

Dramaturgia zilelor noastre a fost modest reprezentată prin Iulian Postelnicu, Lia Bugnar şi Adrian Lustig. S-a afirmat şi chiar s-a impus pe scenele noastre, în special pe cele ale teatrului independent, Lia Bugnar. Actriţa de ţine ştiinţa scrierii cu abilitate a replicii teatrale, numai că sunt destul de fragil construite conflictele în piesele sale. ”Şapte dintr-o lovitură”, piesa scrisă la comandă pentru a reuni noile achiziţii de tineri actori ai Teatrului National “I.L.Caragiale” şi “Jocul de-a adevărul” au fost textele Liei Bugnar, materializate în spectacole oneste, dar care n-au oferit prilejul unor evidenţieri deosebite pentru interpreţi. Iulian Postelnicu a propus Teatrului Municipal din Focsani, ”Nişte dintr-ăştia” în regia sa, un text insipid, fără miză dramatică. ”Clinica” de Adrian Lustig a fost un alt text mediocru ca scritură dramatică. Repertoriul dramaturgiei selectate s-a completat nu cu scenarii după basme ca în ediţiile anterioare, ci cu un scenariu inventiv conceput de Romulus Vulpescu, cu fragmente din creatiile de început ale teatrului nostru, ”Molto, gran’impressione” la Naţionalul bucureştean.

Uşor se poate constata că producţia dramaturgiei noastre nu a fost bogată nici în stagiunea trecută. Cândva se vorbea de “dramaturgia de sertar”, cu piese nevalorificate înainte de ’90 din cauza cenzurii. Se pare că acea “dramaturgie de sertar“ nici nu a existat. In zilele noastre creaţii dramaturgice de valoare nu prea s-au afirmat, cu toate că nu mai avem cenzură, iar realitatea oferă generos subiecte de inspiraţie. Din lipsă de material dramaturgic actual, regizorii şi actorii s-au apucat să scrie ei piese. Unii au reuşit să-şi descopere şi acest talent şi au câştigat aprecieri pentru scrierile lor concepute cu simţ critic acid la adresa actualităţii. S-au remarcat în mod deosebit, în special în teatrul independent, regizoarea Gianina Cărbunariu şi actorul Mimi Brănescu.

În urma acestei ediţii, organizatorii “festCO” au lansat provocarea de-a înfiinţa o secţiune specială pentru teatrul independent cu dramaturgie autohtonă în intenţia de a stimula acest domeniu ignorat.

Din lipsa de noi texte româneşti, unii regizori le adapteaza pe cele vechi, le întorc pe faţă şi pe dos. Este adaptat el şi Shakespeare, aşa că li se pare un fleac să-l toace mărunt pe Caragiale, sau pe Sebastian. Unii nici nu mai au buna cuviinţă de a specifica “adaptare”, precum regizorul Dan Vasile. Specifică în programul de sală, cu mândrie, doar “un spectacol de … “, considerându-se mai presus decât dramaturgul. De ce oare nu scriu aceşti regizori îngânfaţi, dânşii piese pe care apoi să le pună în scenă? Un posibil răspuns ar fi că poate n-au talent nici la scris.

Pe scurt despre unele spectacole

Am comentat pe larg ,la vremea premierelor, unele din spectacolele selectate pentru “festCO”, în “Timpul liber”, suplimentul “Romaniei libere”, publicaţie de care m-am despărţit de curând din cauza tabloidizării sale. Am apreciat atunci distribuţia de la “Ioana şi focul” (Teatrul de Comedie), alegerea repertoriala a Teatrului Naţional “I.L.Caragiale” – “Molto gran’impressione”, ca şi proiectul aceluiaşi teatru de a pune în evidenţă tinerii săi angajaţi în “Şapte dintr-o lovitură”. Am comentat şi “Jocul de-a adevărul” (Teatrul Metropolis) şi ”Clinica” (Teatrul de Comedie), şi am recomandat “Buzunarul cu pâine” care merita însa, în contextual actual, determinat de festival, unele completări.

Teatrul Metropolis (singurul teatru instituţionalizat de proiecte): ”BUZUNARUL CU PÂINE” de Matei Vişniec datorită Oanei Pellea şi lui Mihai Gruia Sandu rămâne evenimentul teatral al festivalului prin sensibilitatea şi credibilitatea demonstrate în tratarea textului. Fără efecte artificiale şi exagerări vizuale a transmis emoţie, a provocat spectatorii la judecarea comportamentului acelor indivizi ce se cred a ştii totul despre lume, dar nu sunt capabili, în egoismul lor nemăsurat, să întindă o mână de ajutor celui aflat la ananghie.

Centre Culturel Klturfabrik din Luxemburg: “MANSARDĂ LA PARIS” de Matei Vişniec a surprins prin coerenţa şi inventivitatea viziunii regizorale, prin acurateţea prezentării unei personalităţi importante a culturii noastre, Emil Cioran. Situaţia în care se găseşte personajul aflat la vârsta senectuţii într-un moment de cumpănă existenţială, regizorul Radu Afrim a ilustrat-o în tentă suprarealistă cu ajutorul unor efecte video inspirate (Mihai Păcurar şi Mihai Sibianu) ce le-a manevrat inspirat. Viziunea regizorală a prins viaţă prin interpretarea reuşită a echipei reunite la Luxemburg, şi în special prin jocul impresionant al actorului Constantin Cojocaru, care desena profilul unui personaj afectat de Alzheimer.

Teatrul “Jean Bart” din Tulcea : “STEAUA FĂRĂ NUME” de Mihail Sebastian a beneficiat de regia lui Aurel Palade remarcat şi premiat în cadrul proiectului “Comedia ţine la TINEri”. Textul era citit scenic cu atenţie pentru susţinerea relaţiilor dintre personaje, sublinindu-i intenţiile şi presărat cu accente comice inspirate. Actoriceşte se simţea însă, o oarecare stângăcie în abordarea personajelor. Scenografia era banală.

Teatrul Clasic “IOAN SLAVICI” din Arad : din nou ,“STEAUA FĂRĂ NUME”, acest spectacol fiind însă, cea mai neinpirată selectie a festivalului. Parcă în batjocoră un teatru ce s-a botezat “clasic” a ignorat total piesa lui Mihail Sebastian în favoarea unui “spectacol de Dan Vasile”. Acesta nu a mai considerat necesar să specifice măcar că e o “adaptare” şi a inventat tot felul de situatii şi relaţii ridicole. De pildă, Miroiu şi Udrea se sugera că ar avea o reletie homosexuală. Mona, transformată în Necunoscuta, se impunea în relaţia cu Miroiu numai când rămânea în tanga, etc. Decorul (Luminiţa Perişoară) avea drept element central un WC. Mâine, poimâine s-ar putea ca regizorul să “adapteze” astfel şi “Othello”, să transforme relaţia dintre maur si Iago în una asemanatoare celei dintre Miroiu şi Udrea. Mai nimerit ar fi totuşi ca Dan Vasile să scrie un text şi să-l regizeze cum vor muşchii dânsului, nu să terfelească piese cunoscute în intenţia de a-şi demonstra fantezia, că de pricepere regizorală - a dovedit în acest caz - nu prea are habar. In orice spectacol regizorul “traduce” scenic textul, viziunea sa teatrală având motivare în scriere. In cazul de faţă această regulă elementară nu era cunoscuta de cel cu pretenţia de a fi considerat regizor.

Teatrul Municipal din Focşani : “NIŞTE DE-ĂŞTIA” de Iulian Postelnicu. Un text fără sare şi piper, fad, cu pretenţii, poate, de scheci tv de o ora, susşinut de Alexandru Papodopol şi Leonid Doni. Surprinzator, dar Alexandru Papodopol, popular, cu notorietate câştigată în tot felul de apariţii în seriale tv, nu reuşea să facă a fi auzite măcar replicile, rostite fuşerit. Colegul sau, Leonid Doni dintr-un text minor, contura totu şi profilul unui posibil personaj, cu umor în unele momente.

Teatrul de Stat din Constanţa: ”TITANIC VALS” de Tudor Muşatescu, în regia actorului Cristian Şofron era un spectacol modest, învechit în folosirea mijloacelor de expresie teatrală şi lipsit de ritm. Textul, bogat în sugestii ce ne pot aminti de realitatea noastră actuală, nu era exploatat.

Teatrul Municipal din Baia Mare: ”JOCUL DE-A VACANȚA” a suferit o adaptare din partea regizorului Radu Afrim, recunoscută de acesta şi indicată prin paranteza ce însoţea titlul iniţial al piesei lui Sebastian – [OPTIUNEA 9]. Debutul reprezentaţiei anunţa o posibilă idee originală, interesantă, cu motivare în text. Personajele se aflau în febrilă activitate într-un birou modern şi erau isterizate de solicitările slujbei lor. Activităţile le creiaseră un posibil stres, şi dorinţa firească de joc de-a vacanţa. Cum a fost imaginat de regizor şi interpretat de majoritatea actorilor acest “ joc” era însă, discutabil şi uneori lamentabil. Madam Vintilă se transforma în domnul Vintilă, Bogoiu devenea un saltimbanc ,etc. Fiecare scenă era încărcată cu efecte, ce se vroiau comice, şi relaţii fără suport în textul iniţial luat drept pretext, iar adaptarea apela adeseori la un limbaj trivial. Finalul spectacolului nu mai avea legatura cu debutul lui. Explozia de fantezie specifică acestui regizor şi-ar fi găsit mult mai credibil o motivare dacă dânsul ar fi scris un text şi nu l-ar fi luat drept pretext pe Sebastian.

Festivalul Comediei Romanesti a avut însă ţinută culturală, chiar dacă recolta repertoriala nu a scos la iveala nume noi, iar unele din cele 14 spectacole – în special cele de la Arad şi Baia Mare - aratau o căznită tendinţă de modernizare.

O nouă premieră marca Tocilescu

Acest spectacol eveniment al Teatrului de Comedie, original, modern, antrenant prin ilustrare teatrala, indeplineste memorabil principala menire culturala a teatrului. Razi in hohote si apoi rasul iti incremeneste pe buze si gandesti, judeci satira la adresa unei negre epoci istorice. Nu iti dai seama cum au trecut cele trei ore in care regizorul Alexandru Tocilescu iti ofera lectura scenica a unei piese de referinta a lui Mihail Bulgakov despre o lume apusa, dar ale carei mentalitati le poti sesiza dramatic si astazi. Se condamna, de fapt, prostitutia morala a trecutului de care toti suntem vinovati.Pentru ca piesa lui Mihail Bulgakov are o actiune dominata de suspans, trece de la prologul prezentarii personajelor din primul act la o cavalcada satirica finalizata tragic, nu vom aminti drept argument pentru aprecierea spectacolului tratarea conflictelor. Sunt ireprosabil ilustrate scenic la granita fragila dintre realismul dur si suprarealismul la care apeleaza ca stil de expresie teatrala regizorul Alexandru Tocilescu pentru a-si sublinia mesajul sau. "Elizaveta Bam", spectacolul Teatrului "Bulandra", regizorul l-a conceput desavarsit in stil suprarealist, conform cerintei scrierii lui Daniil Harms. In "Casa Zoikai" foloseste doar ca efecte suprarealismul. De altfel, piesa lui Daniil Harms este scrisa in aceeasi perioada a tumultuosilor ani ‘30 de dictatura comunista pe care o ataca si Mihail Bulgakov, ambii avand o soarta trista pentru curajul lor. Mihail Bulgakov a luptat incrancenat sa treaca peste cenzura vremii si piesa sa a avut mai multe variante.

Regizorul Alexandru Tocilescu a adaptat variantele din 1923 si 1937 in versiunea propusa reprezentarii, cu respect pentru intentiile scriitorului rus de a condamna, satiriza o societate in care nobili, personaje simple, dar si servilii regimului comunist se confrunta cu farsa istoriei de schimbare a unui sistem social, la care trebuie sa se adapteze. Fiecare isi are scenariul sau de parvenire sau de scapare, unii la Moscova, altii viseaza Parisul, toti umilindu-se pentru proiectele lor. Traducerea textului in limbaj dramatic actual, desavarsita ca sensuri, ii apartine Mariei Dinescu. Viziunea regizorala, prin fantezia unica a lui Alexandru Tocilescu, demonstreaza cum casa Zoiei Denisovna Pelt devine, in primul rand, un bordel moral pentru cei ce o populeaza. Schimbarea regulilor morale in functie de perceptele noului sistem social si politic, trecerea de la real in fantastic si fantasmagoriile sale, regizorul le vizualizeaza suprarealist, avand un solid sprijin si intr-un decor spectaculos simbolizand cutremurul lumii sociale.

Alexandru Tocilescu prilejuieste cu acest spectacol debutul admirabil al creatoarei decorului Vanda Maria Sturdza, asistata de Irina Chirila. Cele sase usi ale mult ravnitului apartament al Zoikai pentru scenografa devin un personaj ciudat, prin care se infaptuieste trecerea de la realitate spre fantastic. Prin miscarea lor se schimba si cadrul actiunii, iar prin aprinderea ochiului magic specific fiecarei usi intimitatea indivizilor e urmarita consecvent. Decorul este inventiv intrebuintat de regizor, fiind lucrat in amanunt ca aspect realist si usor transferabil catre o lume nebuna. Vizualizarea conceptului regizoral se completeaza prin contributia celor peste 60 de costume, ingenios create de Anca Paslaru, cu trimiteri amanuntite, specifice pentru tipologia fiecarui personaj. Cum se stie, regizorul Alexandru Tocilescu in orice spectacol al sau apeleaza la muzica drept contrapunct al situatiilor.

De asta data, in coloana sonora realizata de Gabriel Basarabescu se regasesc imnuri, cantece patriotice clasice ale epocii staliniste, dar si compozitii de Prokofiev. Excelent este, de pilda, momentul de dans (coregrafia ii apartine lui Pastorel Ionescu) in care doi chinezi – personaje ale piesei! – interpreteaza cu Maniuska, "nepoata" camerista a Zoikai…, balet clasic, trecand in lumea fantasticului. Finalul muzical cu acea acuza cantata – "vinovati!" – si trecerea apoi la o lozinca stalinista taie zambetul si respiratia spectatorilor, punctand ilustrarea teatrala dramatica a sfarsitului reprezentatiei.
Regizorul Alexandru Tocilescu si-a dorit si a infaptuit stralucit o acida satira mustind de dramatism despre o forta dictatoriala ce distruge fondul uman al oricarui individ. Gandurile sale nu puteau prinde viata scenica socanta, emotionala, credibila pana in cele mai mici amanunte realiste, daca nu avea sprijinul unei distributii deosebite. Foarte rare sunt spectacolele in care nimeni nu te deziluzioneaza, in care si cel mai mic rol este ireprosabil.

Zoika, femeia pragmatica indragostita de contele Pavel Fedorovici, ii prilejuieste apreciatei actrite Virginia Mirea trecerea in randul marilor valori interpretative ale prezentului. Actrita asimileaza in cele mai mici amanunte personajul; e dramatica, exploziv-comica, Zoika e si sensibila, dar si un om rau, dur, disperat in cautarea solutiei evadarii din lumea ce o obliga sa gaseasca diverse cai comode de supravietuire. Virginia Mirea realizeaza o creatie greu de uitat in rolul dificil al Zoikai. O alta valenta expresiva dezvolta George Mihaita in Ametistov, escrocul plurivalent ce va administra eficient afacerile Zoikai. Finalul, in care Ametistov este obligat a se dezbraca de hainele pretentioasei sale functii si sa revina la vesmintele unui prapadit proscris, ramane una din secventele memorabile ale reprezentatiei datorita interpretarii lui George Mihaita. El atesta si prin acest rol, dupa cel din "Revizorul", ca este una dintre putinele valori incontestabile ale teatrului nostru.
Regizorul reuseste sa-l scoata la iveala din zona actorilor corecti pe Gelu Nitu, sa-i exploateze valente necunoscute ale talentului sau. Se stia ca actorul canta profesional la pian, si canta si in acest spectacol, dar si traieste intens fiecare situatie in care e implicat contele indragostit de Zoika, confruntarile cu o lume ce ii subjuga identitatea. Deosebita Mihaela Teleoaca in abila camerista a Zoikai, prin schimbarea expresivitatii sale si constructul fermecator al unui personaj cu vise modeste infrant de trista realitate in care traieste. smechera Maniuska se supune docil directivelor Zoikai, dar si spioneaza fiecare situatie conflictuala in folosul sau. Mihaela Teleoaca impune un farmec aparte personajului si atunci cand acesta n-are replica prin expresia receptarii sincer comice a situatiilor prin care trece. Excelent este Valentin Teodosiu in directorul comercial Gus, un profitor sinistru al conditiei sale sociale de personaj autoritar al regimului.

Un alt personaj din aceeasi zona cu Gus este presedintele comitetului de bloc, un unsuros arivist, cu multa precizie in nuante fiind interpretat de Gheorghe Danila. De nerecunoscut este Emilia Popescu in cele doua aparitii ale Allei, femeia cu pretentii de mare doamna ce decade sub presiunea realitatii. De la distinctie la vulgaritate, actrita efectueaza cu maiestrie transformarea, gandind in amanunt atitudinile personajului. Doi chinezi – dar si ce chinezi!! – infaptuiesc spectaculos, cu mult firesc, Dragos Huluba si Aurelian Barbieru. De la accentul verbal la tinuta, compozitiile lor sunt desavarsite, incarcate de fin umor. Andreea Samson, Simona Stoicescu, Teodora Stanciu, Mihaela Macelaru si Roxana Ciuhulescu sunt excelente in compozitia partiturilor de plan secund ce le revin. Lor li se alatura si Marius Drogeanu, Candid Stoica, Eugen Racoti, George Grigore, dar si o echipa cu o mobilitate aparte, careia ii revin "spiritele" ce dau viata decorului.

Actorii au asimilat in profunzime conceptul regizoral si au ilustrat cu credinta dorinta regizorului de a aduce aminte publicului de astazi trecutul istoric degradant pentru umanitate.
Regizorul Alexandru Tocilescu ne propune in aceasta comedie amara sa ne amintim trecutul razand, dar sa nu uitam niciodata condamnarea sa, pentru a nu se mai repeta. Face acest apel intr-un spectacol de valoare, accesibil unui public larg, un spectacol pentru sufletul oricui, indiferent de varsta si pregatire culturala. Regizorul tinteste sensibilitatea receptorului dandu-i impuls sa gandeasca la trecutul ce mai poate avea efecte negative si in prezent.