“REGINA MARIA – JURNAL DE RĂZBOI” – TEATRUL MIC / Sala Studio

UN REUȘIT RECITAL, ÎNCĂRCAT DE EMOȚIE

         Marea Unire de la Alba Iulia din 1918 a devenit pretext pentru o serie de spectacole, unele mai mult sau mai puțin izbutite. Spectacolul “Regina Maria – Jurnal de război” de la noua sala Studio din str. Gabroveni nr.57 a Teatrului Mic, poate fi considerat printre cele reușite, servind momentul “aniversar”, chiar dacă inexplicabil a fost trecut cu vederea de mulți comentatori preocupați de acest eveniment istoric.

       

  Actrița Simona Mihăescu a avut curajul conceperii unui “scenariu adaptat” după volumele de memorialistică “Maria Regina României – jurnal de război”, ediție îngrijită de istoricul Lucian Boia, o personalitate în domeniu, apărute la Editura “Humanitas”; cu pricepere, actrița a selectat inteligent pentru un recital, momentele importante din mărturiile acelei minunate Regine, un OM patriot cu adevărat care cu devoțiune și adevărat spirit de iubire pentru poporul român și idealul său de unire, a fost numită “mama tuturor”. Remarcabil este “scenariul adaptat” în care delicat, fără ostentații, se arată ce presupune să fi la conducerea unui popor aflat în momentele de restriște ale războiului și ce înseamnă dragostea față de semenii tăi. Spectacolul poate fi considerat o “lecție” unică de istorie pentru cei care astăzi nu o mai fac la școală, o “lecție” despre ce presupune rangul din fruntea unei țări, sentimentul de iubire și interesul față de popor fiind mai presus decât cel din familie. Simona Mihăescu se încumetă să susțină un one woman - show cu personajul Regina Maria și reușește să țină publicul cu respirația tăiată. 

         Reușita recitalui se datorează Simonei Mihăescu și echipei care s-a alăturat proiectulu. Ștefan Lupu, actor și regizor, conduce ireproșabil ilustrarea teatrală a recitalului. Firește că unei astfel de evocări erau necesare proiecțiile pentru a completa susținerea atmosferei timpului din vreme de război trăită de eroină. Regizorul plasează inventiv proiecțiile cu sens major alese prin sprijinul unor profesioniști în domeniu – Iuliana Bălțătescu (light design / video), Marius Tudor și Adriana Robe (content audio – video), Constantin Șimon (video mapping). Proiecțiile bine selectate nu sunt cu Regina Maria, creează doar prin imagini atmosfera timpului istoric. Cu bună pricepere Ana Cântăbine concepe o scenografie minimalistă; decorul se rezumă la o masă și un scaun, “biroul” jurnalului și un paravan manipulat de personaj pentru a defini trecerea timpului. Regina nu poartă veșminte de preț și coroană, e simbolic îmbrăcată atemporal  într-o ținută simplă, în alb. 

        

 Simona Mihăescu interpretează impresionant personajul Regina Maria ca o femeie energică, profund sensibilă privind viața celor din jur, implicată în salvarea răniților, marcată de pierderea copilului de trei ani, Mircea, răpus de tifosul exantematic adus de război, dornică de salvarea țării din încrâncenarea forțelor în război, dar și de realizarea unirii românilor. Actrița trăiește intensiv și credibil, stările dramatice prin care a trecut acest personaj emblematic pentru istoria noastră, cu atenție pentru a dezvălui în profunzime caracterul unui OM pe care întâmplarea îl aduce pe tron de regină. Simona Mihăescu prezintă de fapt, nu o “regină”, ci o femeie cu ținută morală a cărei viață personală e dăruită celor din jur cu tot sufletul. Excelent actrița sugerează ce înseamnă să fi om, indiferent de statutul social de rang înalt, așa cum consemnează istoria că a fost Regina Maria. 

         “Regina Maria – jurnal de război” este un recital deosebit în care o actriță servește cu har o temă majoră prin interpretarea unui personaj de referință, un spectacol exemplar de cum se poate concepe un … one woman-show sau one man-show, soluție aleasă de unii interpreți. 

P.S. Rămâne de nențeles de ce serviciul de “piar” sau relații cu publicul al Teatrului Mic, nu reușește a face publicitate unui astfel de spectacol. Nu e de mirare însă, pentru că nu o face nici la alte spectacole, un ultim exemplu fiind premiera cu “Legături periculoase” de care personal am auzit întâmplător pe … faceboock. 

“RICHARD 3” – TEATRUL “BULANDRA” / Sala “LIVIU CIULEI”

                                                    “ … ?”

Semnul întrebării ales drept titlu, e rezultatul unor sumedenii de întrebări iscate de acest spectacol “manifest” propus de unul, singurul de astăzi, regizor român cu valoare confirmată internațional și demonstrată pe deplin, Andrei Șerban care mai activează și pe la noi. Spectacolul său cu “Richard 3” este o îmbinare absolut originală, dar și discutabilă, de teatru politic, teatru brechtian distanțat și epic, teatrul de estradă, dar și de teatru realist; un amalgam de drumuri teatrale se îmbină pentru a pune în fața societății actuale, dar și a fiecărui spectator, “oglinda” lui Shakespeare de a privi viața. “Richard al III-lea”, ca și toate piesele lui Shakespeare cel genial, sunt scrieri care au strălucit de-a lungul vremurilor și întotdeauna sunt actuale, indiferent de secolul apariției pe scenă; “Lumea e aceiași și ca dânsa suntem noi”!

        

Povestea vieții lui Richard ajuns rege se petrece într-o lume a crimei “morale”, mereu aceiași de patru secole, la propiu și la figurat. Regizorul Andrei Șerban vrea să pună în față “oglinda” sa teatrală lumii politice de la noi ajunsă în vârful puterii, dar mai vrea să ne o pună și nouă care suntem de fapt, părtași la dezastrul societății, a țării aflată pe muchia prăpăstiei. Se ivește astfel, prima întrebare – cui se adresează totuși, acest spectacolul? Se adresează spectatorului de rând furios și revoltat de ce se petrece în viața sa publică, în societatea în care trăiește sau celui care crede cu naivitate minciuna că totul e minunat? După spectacol, primul rămâne nemulțumit, cu un gând amar că nu mai are soluție de a stopa “crima” ce domină realitatea, celălalt se amuză copios, râde ca la un spectacol satiric de estradă, ca și când ar urmări un pamflet ocazional, iar dacă se simte vizat prin funcție și ambiții, părăsește sala. “Manifestul” spectacolului șochează, dar nu are și un mesaj cu tâlc și pentru unii și pentru ceilalți, e exagerat politizat, fără a transmite emoția provocării judecăcrii situației extreme în care se află publicul și ce vină poartă fiecare. Revoltații par să fie satisfăcuți și entuziasmați prin comentarii de ce au văzut pe scenă că teatrul atacă direct politicul, dar uită că unii ACTORI au ieșit în STRADĂ să protesteze, nu pe scenă, împotriva clasei politice, când ei stăteau comod acasă și priveau la televizor totul și alți actori pot ajunge chiar miniștrii ai puterii imorale. Simpatizanții  (Dragnea sau Putin) se amuză, râd, dar spectacolul nu îi trezește să judece personal situația dramatică impusă de cei citați și alții ca ei, cu puterea în mână și acceptă lumea imorală în care trăiesc, cred că tot spectacolul e un joc de satiră, derizoriu al nemulțumiților și manipulării. De ce îi acceptă la putere pe cei “satirizați”? … Sunt și ei vinovați pentru accept?!

         Sub aspect strict teatral, propunerea regizorală are unele momente memorabile și altele discutabile. “Richard al III-lea” este o piesă cunoscută tuturor, ca un libret de operă celebră. Spectacolul se numește “Richard 3”, în “traducerea și adaptarea Danielei Dima”. Traducerea replicii lui Shakespeare în limbajul de astăzi este admirabilă. “Adaptarea” transformă însă, piesa într-un pretext pentru a interveni exagerat cu replici noi din circuitul actual, împrumutate din limbajul abject al politicienilor mioritici, precum – “Altă întrebare” sau “Vreți să fiu conducătorul vostru?” lansată de un individ de la noi dornic a fi dictator. Suntem sătui de astfel de replici și ele duc la o politizare minoră a “manifestului” teatral încercată de “adaptare”, distrug sensul major al condamnării impostorilor care le rostesc. “Adaptarea” îl aduce fără rost și pe … Shakespeare în acțiune, în partea a doua a reprezentației care apare din trapa centrală a scenei unde merg și personajele decedate, ca să susțină un monolog moralizator spectatorilor lipsiți de neuroni. El le spune didactic ca un profesor fără har pedagogic – “Nu aveți nimic de comentat? Nu ziceți nimic? … E cineva care dorește o țară capturată de infractori și hoți?”. Actorul care îl interpretează pe Richard (Marius Manole, și mulți colegi de profesie), ca și unii spectatori, răspund în stradă întrebărilor lui … Shakespeare puse forțat de “adaptare”. Andrei Șerban și Daniela Dima trăiesc în America – alt stat cu probleme majore politice, dar se pare că nu cunosc prin această “adaptare”, profunzimea specificului realității dezastruoase de la noi care are multiple cauze particulare provenite din varii domenii sociale ale societății noastre. 

       

  Scenografia reprezentației “manifest” e minimalist concepută. Andrei Șerban inițiază decorul și are drept sprijin tehnic pe “consultantul spațiului scenic: Octavian Neculai”, arhitect, personalitate marcantă în scenografie. Schele metalice, o scară în spirală, o tribună pentru discursuri, sunt elemente de bază ale decorului, decorate ostentativ cu pârghii de neon ca la un spectacol de estradă, viu colorat. Funcționale ca sens major rămân scara cu treptele parvenirii și decăderii, tribuna discursurilor și folosirea trapei din centrul scenei de unde apare la început Richard și pleacă în moarte personajele ucise, iar în finalul spectacolului vine …  Richmond care este același Richard, dar fără handicapuri fizice. ( În foița cu distribuția e totuși necesară sublinierea că Richard și Richmond sunt personaje interpretate de același actor pentru a atenționa asupra viziunii speciale a conceptului regizoral, că toți conducătorii sunt la fel în manipularea puterii.) 

Costumele atemporale sunt concepute de Fruzsina Nagy și trimit prin diverse accesorii spre toate epocile, ajung până a ne aminti de ținutele rockerilor; coroana puterii e neagră, ca moartea care o declanșează pentru obținerea ei. În constructul scenografic, imaginea  reprezenației e bogată în accente simbolice, unele fiind bombastice. Exagerată rămâne, de pildă, imaginea finală a lui Richard cel decăzut și ajuns la paranoie, gol purtând pampers. Muzica live susținută de Raul Kusak, punctează sugestiv demența politichiei celor obsedați de putere. Cântecul “Timpul e de partea mea” al formației The Rolling Stones, interpretată de toți actorii întervine în finalurile celor două părți ale reprezentației. Rostul acestor intervenții iscă totuși, întrebarea – “de partea cui e timpul?”, de partea lui Richard și puterii imorale oricând?! Aplicarea acestui moment muzical ansamblului, ridică întrebări rămase fără răspuns. 

        

 Viziunea regizorală folosește pentru teatralizarea scenică a acțiunii mai multe căi. Una pornește de la teatrul politic susținut de Erwin Piscador în Germania secolului trecut, idee de teatru care propune analiza problemelor socio-politice ale societății adresată publicului larg ca provocare de a judeca atent cauzele politice grave care afectează economia, viața individului în general. Timpul a arătat însă, întodeauna, că teatrul indiferent de gen, are în substrat atitudine politică. La noi înainte de ’89, teatrul era cel mai activ dizident al sistemului comunist și a stabilit o convenție cu publicul de înțelegere a atacurilor sale. Andrei Șerban a dedicat spectacolul “Richard 3”, memoriei marilor regizori Liviu Ciului și Lucian Pintilie care pentru spectacolele lor, regimul politic de atunci i-a condamnat la exil. A face astăzi teatru explicit politic e un demers bun, când cenzura nu mai există. (Încă!) “Richard 3” este un spectacol de teatru politic, dar exagerat politizat și forțat adus în actualitatea noastră dramatic suferindă. O altă cale practicată de regizor e cea a lui Bertolt Brecht de teatru epic distanțat de trăirea conflictelor. Regizorul îndrumă actorii, ca personajele lor să se adreseze mereu publicului, unii chiar de la tribună; demers regizoral inspirat și ireproșabil susținut de interpreți. În viziunea regizororală se aplică însă, unor situații și calea relaționării între personaje, apropiată de teatrul realist. Sunt memorabile de pildă, scene dintre Richard (Marius Manole) și lady Anne (Alexandra Fasolă) care după crimele acestuia acceptă să-i fie soție sau cea cu ducesa de York, mama sa (Mirela Gorea). În aceste scene se simte pe deplin “citirea” în profunzime a situațiilor de către regizor; de exemplu lady Anne acceptă mariajul cu ucigașul pentru că și ea vrea puterea cu intenția de a îl domina pe Richard. Altă cale regizorală în îmbinarea genurilor de teatralizare este cea estradistică, intenții de satiră stârnesc râsul publicului în cazul unor personaje devenite ridicole în raport cu conflictul major. Tot acest joc de îmbinare de genuri teatrale, slăbește consistența mesajului acestui “manifest politic” de condamnarea crimelor “morale” a căror vinovăție o au toți cei obsedați de putere, dar și … publicul. Andrei Șerban vrea însă, mai mult, să arate publicului că de fapt, fiecare dintre noi deține în suflet ascuns un Richard! Intenția sa filosofică se mariază greu cu tema majoră a “manifestului politic” dat de oferta teatrală. În spectacol sunt aglomerate prea multe căi de ilustreare teatrală care diminuează rostul transmiterii spectatorilor provocarea de a judeca unde poate duce demența puterii; unii au conștientizată că Richard are la noi un urmaș pofticios de putere, alții îi sunt simpatizanți și pe aceștia trebuie să îi provoace spectacolul la gândire. Rostul unui astfel de teatru politic este nu de a cuceri aplauzele celor revoltați de “crima morală” a politicienilor, ci pe acelea ale celor care ignoră cu inconștiență rostul politicului în cârmuirea unei țări, de a îi impresiona și provoca să mediteze privind viața din jur, societatea. 

       

  Spectacolul câștigă importanță și prețuire prin actori și îndrumarea lor de către regizor, indiferent de discutabilile propuneri ale “adaptării” și teatralizării. Marius Manole realizează ceea ce se poate numi o adevărată creație prin interpretarea lui Richard, definind  nuanțat caracterul unui astfel de personaj activ în orice epocă istorică. Actorul intră în “pielea de șarpe” a lui Richard; își găsește motivare în acțiunii prin handicapul fizic ca argument pentru cei care îi refuză înfățișarea, dar în interior are dorința de a înfăptui cu orice preț câștigarea puterii autoritare. Marius Manole sugerează și posibilitatea ca fiecare dintre noi să avem tăinuită o ambiție, ce poate fi condamnabilă sau nu, în redarea complexității personajului. Richard al său apare mai întâi ca un om, cu necazuri personale care îl împing apoi, pe drumul crimei și demenței. Marius Manole, indiferent de artificiile exagerate de imagine teatrală, urmărește consecvent de a ne pune în față chipul omului periculos Richard care manipulează conștiințe. Creația actorului are la bază inteligența rostirii cuvântului cu atenție la substratu de sensuri, completată de talentul său aparte de a reda complexitatea personajului și prin flexibilitatea expresiei corporale. Marius Manole pedalează în interpretare pe stările interioare ale celui obsedat de putere, diplomat manipulator de acte criminale, nu pe handicapul fizic al lui Richard. În finalul reprezentației, Marius Manole apare și sub chipul lui Richmond, noul rege; Richard coboară în trapa din centrul scenei prin ucidere, de unde iese apoi Richmond cu aceleași atitudini, în hainele de la început ale celui trecut în neființă, dar fără handicap fizic. Finalul este forțat politizat și spulberă orice speranță de scăpare din cercul “crimei morale”. 

         Majoritatea actorilor din distribuție are sarcina de a interpreta un personaj important și un altul sau altele secundare și o fac fără reproș. Alexandra Fasolă (lady Anne / fiul regelui Henric / un călugăr), Rodica Lazăr (regina Elisabeta / un călugăr), Cornel Scripcaru (regina Margaret / copilul Eduard / Shakespeare), George Ivașcu (regele Eduard al IV-lea / un ucigaș / primarul Londrei), realizează cu mare artă personajele în stiluri de joc diferite. Alexandra Fasolă excelent prezintă pe lady Anne, ca o femeia cu ambiția ascunsă de a deține puterea, ignorând contextul crimelor care îi distrug familia. Cu forță dramatică subliniază Rodica Lazăr, disperările reginei Elisabeta de a pierde frâiele puterii. Mirela Gorea prezintă portretul unei mame pe care handicapul fiului îi stânjenește posibilitatea de a influența puterea. George Ivașcu se adaptează cu măsură și rafinament împingerii spre caricatură a personajelor ce îi revin, tratate regizoral ostentativ satiric precum la estradă, dar reușit conturate de actor. Cornel Scripcaru realizează admirabil pe regina Margaret într-un travesti sugerând o adevărată vrăjitoare prezicătoare de dezastre, ca apoi în tentă estradistică să prezinte celelalte două personaje, cu finețe. Regia nu acordă importanța necesară intervențiilor importante pentru conflictul major, ducelui de Buckingham, iar interpretarea actorului Cătălin Babliuc este lineară, fără accente în evoluția calculată a personajului. Adrian Ciobanu rezolvă credibil cele patru personaje atribuite, alături de Catinca Maria Nistor atentă a diferenția rolurile care îi revin și Lucian Ifrim, Alin State în alte apariții secundare. Atorii se vrea a își găsi un sprijin prin lavaliere în rostirea replicii, metodă bine folosită de unii, mai strident vocal de alții. 

         “Richard 3” stârnește multora comentarii la superlativ cu laudele determinate de întâlnirea cu teatrul politic, ca un “manifest” de atenționare asupra rostului criminal moral al politichiei din culise; râd,  se amuză inconștient unii de rolul lor de fapt, din afara sferei politichiei, de a stopa demersurile imorale ale politicienilor, poate și pentru că nu mai găsesc soluții. Spectacolul le arată trist că drumul e fără ieșire. Chiar așa să fie? Amalgamul de soluții teatrale e practicat inventiv de marele regizor Andrei Șerban, doar într-o lună de repetiții, și rezultatul e parțial spectaculos, discutabil teatral în intenția provocării și acelei categorii de spectatori comozi printre care sunt și mulți impostori care confundă … varza cu capra vecinului pe care o vor decedată. “Richard 3” pentru mine personal, e lipsit de un mesaj provocator, atacă ostentativ o clasă politică recunoscută a fi total imorală de care cei conștenți, dar nu transmite și celorlați, simpatizanți sau nu, provocarea de a fi cetățeni cu judecată; ei râd și își văd de treburile lor, mai mult sau mai puțin morale. Intenția de a ne sensibiliza și că în fiecare individ există apropieri ascunse de Richard, nu e convingător transmisă teatral celor din societatea noastră aflată în criză dramatică morală gravă, de valori recunoscute de toți cetățenii.

P.S. Un spectacol de teatru politic e important astăzi la noi, actorii protestează și în stradă alături de unii concetățeni impotriva unei clase politice imorale, dar are menirea și de a trezi din inconștiență pe cei adormiți sau manipulați, prin efectul ilustrării teatrale coerente și logice, aspect neglijat ca esență de conceptul regizoral. Pot fi criticată că aparțin celor din grupul “# rezist”, dar acest spectacol analizat distant are unele defecte ce nu se pot ignora de cei care iubim teatrul cu adevărat și prețuim pe creatorii săi cu har, precum regizorul Andrei Șerban sau actorul Marius Manole, valori incontestabile ale mișcării teatrale. 

“NOII INFRACTORI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala MARE

OFERTĂ DE COMEDIE … CU TÂLC

După comedia “Dineu cu proști”, spectacolul de mare succes al naționalului bucureștean, regizorul Ion Caramitru propune acum Marelui Public, “Noii infractori” de Edna Mazya, o altă comedie, despre cei pe care societatea actuală îi provoacă să considere că “totul nu e decât … un mare bordel”, cum specifică o replică. Publicul are nevoie de comedie, dar nu orice fel de comedie cu iz bulevardier ieftin, ci de umor cu substanță dramatică, așa cum propune și “Noii infractori” prin Edna Mazya; dramaturgul israelian, scenarist și regizor, a fost distins cu premii pentru demersul său artistic. Subiectul ales este șocant, cu răsturnări de situații, cu replica cu umor savuros și substrat cu tâlc, totul în jurul unei famili de oameni obișnuiți, cândva cu bună stare; Dorina, omul de bază al familiei, luptă să câștige bani și alege o soluție … surpriză. 

ALEXANDRINA HALIC (bunicuța Anca) și VIRGINIA MIREA (Dorina)

Regizorul Ion Caramitru concepe un spectacol cu subtil umor, cu discrete trimiteri la actualitate într-o distribuție admirabilă care oferă publicului alte … surprize. În rolul principal al piesei, Dorina, “debutează” pe scena Naționalului bucureștean, Virginia Mirea, fostă actriță a Teatrului de Comedie, răsplătită cu premii în spectacole de referință realizate de mari regizori, în compania a paisprezece actori apreciați din colectivul primei scene. O altă surpriză este prezența în distribuție a Alexandrinei Halic care a încântat copilăria multora la Teatrul pentru copii “Ion Creangă”. Regizorul Ion Caramitru, ca un mare actor, deține știința descifrării profilului psihologic al personajelor și o aplică îndrumării colegilor din distribuția aleasă. Cu meșteșug, regizorul se ferește de orice accent vulgar posibil de speculat prin subiectul acțiunii, urmărește scenă cu scenă sensul comic, satiric al situațiilor cu subtextul lor amar. Rezultatul – râzi cu poftă, dar rămâi pe gânduri privind cum astăzi, în societate necesitatea banilor poate manevra conștiințe. Acțiunea se derulează ritmat, uimește prin veridicitatea ilustrării teatrale a “ambalajului” vizual, dar în primul rând prin interpretarea actorilor. 

Florilena Popescu Fărcășanu reușește să ocupe funcțional scena mare a Naționalului, cu un decor realist pentru a indica sufrageria casei unei familii cândva avute; costumele numeroase create de scenografă sunt cu pricepere atribuite personajelor pentru a le servi caracterizării prin diverse amănunte. Spectacolul câștigă atractivitate vizuală prin scenografia Florilenei Popescu Fărcășanu, exploatată cu pricepere și prin jocul de lumini – light design Chris Jaeger, sporită și prin momentele de dans – puțin cam multe însă, strunite coregrafic de Florin Feroiu pe acompaniamentul muzical propus îmbietor de Călin Țopa.

VIRGINIA MIREA (Dorina)

Actorii ocupă cu dezinvoltură spațiul de joc generos, fără a se face simț efortul. “Debutul” Virginiei Mirea este eclatant; având și expediența trecutului în care actrița a dovedit știința de a juca în comedii sau drame, descifrează în amănunt profilul Dorinei, femeia obsedată de criza financiară a familiei, dar ingenioasă în a găsi soluții de salvare, discutabile însă sub aspect moral. Virginia Mirea trăiește intens fiecare moment prin care trece Dorina, cu sinceritate în manifestări și grijă permanentă de a susține relațiile diverse cu solicitările celor din familie – copiii maturi și soțul, dar și “invitatele” în locuință, reacțiile exterioare sunt dublate și de sugerarea stărilor interioare ale personajului, emoționant expuse în finalul reprezentației. O altă surpriză a spectacolului provoacă Alexandrina Halic în personajul bunicuței posibil atinsă de alzheimer; cu delicatețe în expresie, ferindu-se de accente pe posibila boală a bunicuței, actrița subliniază cu umor atitudinea șmecheră a acesteia privind relațiile cu cei din preajmă. Soțul Dorinei, este un bărbat încrezut în importanța sa la locul de muncă, Arie neglijează însă, prin superficialitate starea reală a familiei sale, fiind plin de sine, dar și supus autorității soției; Andrei Finți reușește admirabil să redea credibil caracterizarea personajului Arie.

ANDREI FINȚI (Arie) și TEODORA MAREȘ (Bambi)

 Fiica Dorinei, plecată de acasă pe alte meleaguri cu dorința de realizare ca scriitoare, Bambi, prilejuiește Teodorei Mareș o interpretare remarcabilă; actrița sugerează esența personajului , dovedind că Bambi e urmașa Dorinei sub aspect caracterial și poate fi o “infractoare” moral pentru o existență comodă. Plăcut prezentat scenic e și Ylal, fiul Dorinei cel în căutarea visătoare a unui rost, Silviu Biriș punctând cu umor superficialitatea acestui personaj, alături de Afrodita Androne în rolul soției, Sarit, un cuplu dornic de bani nemunciți.

ILEANA OLTEANU (Naomi)

“Invitatele” în casa Dorinei sunt Naomi, Sigal și Miki, fiecare cu motivări personale, privind alegerea “profesiei” ca soluție de existență. Încântător definește Ileana Olteanu pe studenta Naomi care își câștigă banii pe căi neortodoxe; actrița înzestrată cu talent și pentru dans, dezvoltă cu temperament nuanțat personajul. Reușită este și întâlnirea cu tânăra actriță Diana Sar în rolul lui Sigal, mămică pentru care obligația de a câștiga bani o determină să aleagă drumul prostituției. Completează în forță, trioul fetelor cu profesie hulită, Miki cea timidă care se transformă într-o ființă special provocatoare în  interpretarea cu haz a Cosminei Olariu. Apariții de personaje argument pentru acțiune realizează în nuanțe comice bine plasate, actorii Daniel Badale (Șimșon), Alexandru Hasnaș (Șlom), George Piteștereanu (Haim) și Mihai Verbițchi (Un client). În apariții secundare intervin ireproșabil - Viorel Florea (Roy), Alexandru Popescu și Nicolae Tase (Polițiștii), Aris Bănuțoiu (Tânărul). Struniți atent de regizor să nu cadă în exagerări și vulgaritate, actorii colorează aspectul general al acelei “famili” aflate în criză financiară din care doar “infracțiunea” îi poate salva. 

“Noii infractori” este o comedie amară despre realitatea unei  societăți în care “infracțiunea” devină soluție salvatoare și oferă publicului amuzamentul dorit.

“CÂNTĂREAȚA CHEALĂ” – TEATRUL “MARIA FILOTTI” / Brăila

DOUĂ “SPECTACOLE” … ÎNTR-O REPREZENTAȚIE 

         Eugene Ionesco, “părintele” teatrului absurd, întodeauna dă de furcă regizorilor. În volumele de eseuri și interviuri, Eugene Ionescu precizează că absurdul îl întâlnim mereu în viață sub cele mai diferite forme; un exemplu oferă și viața noastră, invadată de discursuri absurde, cu promisiuni și mai absurde. Dramaturgul atenționa că “absurdul este un fapt real întâlnit în jurul nostru”, iar spectacolele trebuie să îl reflecte ca într-o oglindă pusă în fața publicului. 

        

 Actorul, regizorul, dar și dramaturgul, Radu Iacoban, personalitate afirmată și apreciată din generația tinerilor regizori, încearcă o viziune teatrală parțial demnă de interes pentru “Cântăreața cheală”, piesa de pornirea în 1950 a drumului teatrului absurd. Regizorul vrea să îmbine firescul interpretării dialogurilor de către actori cu imaginea îngrădirii personajelor într-un cadru absurd, o “cușcă” cu jocuri de lumini, iar rezultatul este … un spectacol cu sensuri multiple ale replicii bine speculate de interpreți și unul de imagine, de “ambalaj”, exterior în raport cu conflictele dintre personaje.

        

 Radu Iacoban reușește excelent să evidențieze conținutul replicii lui Eugene Ionesco prin colaborarea și îndrumarea actorilor deosebiți pe care îi are Teatrul “Maria Filotti”. Familiile Smith și Martin sunt cupluri conflictuale, discuțiile lor aparent sunt absurde pentru că partenerii nu comunică, fiecare având preocupări personale; acest miez tematic, regizorul îl expune teatral ireproșabil prin intermediul actorilor. Convenția comunicării absurde între cei doi soți Smith se stabilește de la prima scenă a reprezentației; doamna își judecă meniul servit, domnul nu o ascultă, fiind preocupat de tableta din mână. Ramona Gîngă remarcabil prezintă pe acea femeie cu pretenții de autoritate casnică, o doamnă Smith năzuroasă, iar Valentin Cristian Terente subliniază cu fin umor pe domnul Smith cel refugiat în alte preocupări ca să scape de pretențiile partenerii de viață. Actorii se transpun în personaje pe care ușor le poți întâlni și în viața de zi cu zi, în dialoguri absurde, stârnite însă, de nemulțumiri ascunse.

 Silviu Debu și Corina Borș dau un farmec special interpretării cuplului Martin, în care fiecare e total dezinteresat de celălalt. Doamna Martin devine prin Corina Borș, o tânără aparent mereu curioasă de cei din preajmă, dar cu gândul în altă parte, incapabilă să judece o situație, să comunice o atitudine; actrița sugerează minunat tipologia specifică unor tineri superficiali. La rândul său, Silviu Debu compune nuanțat pe acel domn Martin incapabil să perceapă realitatea, ușor de manevrat în orice situație. Senzațional impune Adrian Ștefan personajul Căpitanului de pompieri care aparent e stăpân pe funcție, dar e mereu uimit de situații și crede că le rezolvă; actorii dau firesc absurdului replicii pentru că și îi  evidențiază dibaci, substratul realist, interpretarea, relațiile între personajele atribuite fiind excelent realizate. Intervențiile lui Mary, ca servanta oricărui cuplu, nu mai beneficiază de aceiași indrumare regizorală și interpretarea, nu mai servește tendința de joc realist; Mădălina Anea recită replica și nu îi dă savoare. Prezentarea celor două cupluri Smith și Martin oferă un posibil spectacol satiric despre absurdul vieții cotidiene. 

         Interpretarea actorilor e grav afectată însă, de un cadru scenografic interesant în sine, dar funcțional absurd, lipsit de rost în raport cu intențiile piesei și interpretarea actorilor. Tudor Prodan construiește un decor bazat pe cadre de neon cu manevrarea lumii insistentă (light design – Bogdan Gheorghiu), apropiat ca imagine de un spectacol de estradă. Decorul nu sprijină prin nimic, starea conflictuală a cuplurilor sau intervențiile Căpitanului de pompieri; abundența jocului de lumini, dublată de intervenții sonore, nu fac decât să anihileze miezul tematic al piesei de a arăta absurdul comunicării care macină lumea actuală.

         Îmbinarea a două stiluri de tratare teatrală – cel realist al relatării cuvântului cu sensurile ascunse din spatele său și cel al ambalajului într-un decor dominat de efecte absurde -, au drept rezultat un spectacol confuz pentru susținerea intențiilor dramaturgului. “Cântăreața cheală” rămâne o reușită întâlnire cu actori capabili de interpretări admirabile, bine exploatați regizoral, dar un spectacol incoerent în transmiterea sensurilor majore ale tematicii.