“CÂNTĂREAȚA CHEALĂ” – TEATRUL “MARIA FILOTTI” / Brăila

DOUĂ “SPECTACOLE” … ÎNTR-O REPREZENTAȚIE 

         Eugene Ionesco, “părintele” teatrului absurd, întodeauna dă de furcă regizorilor. În volumele de eseuri și interviuri, Eugene Ionescu precizează că absurdul îl întâlnim mereu în viață sub cele mai diferite forme; un exemplu oferă și viața noastră, invadată de discursuri absurde, cu promisiuni și mai absurde. Dramaturgul atenționa că “absurdul este un fapt real întâlnit în jurul nostru”, iar spectacolele trebuie să îl reflecte ca într-o oglindă pusă în fața publicului. 

        

 Actorul, regizorul, dar și dramaturgul, Radu Iacoban, personalitate afirmată și apreciată din generația tinerilor regizori, încearcă o viziune teatrală parțial demnă de interes pentru “Cântăreața cheală”, piesa de pornirea în 1950 a drumului teatrului absurd. Regizorul vrea să îmbine firescul interpretării dialogurilor de către actori cu imaginea îngrădirii personajelor într-un cadru absurd, o “cușcă” cu jocuri de lumini, iar rezultatul este … un spectacol cu sensuri multiple ale replicii bine speculate de interpreți și unul de imagine, de “ambalaj”, exterior în raport cu conflictele dintre personaje.

        

 Radu Iacoban reușește excelent să evidențieze conținutul replicii lui Eugene Ionesco prin colaborarea și îndrumarea actorilor deosebiți pe care îi are Teatrul “Maria Filotti”. Familiile Smith și Martin sunt cupluri conflictuale, discuțiile lor aparent sunt absurde pentru că partenerii nu comunică, fiecare având preocupări personale; acest miez tematic, regizorul îl expune teatral ireproșabil prin intermediul actorilor. Convenția comunicării absurde între cei doi soți Smith se stabilește de la prima scenă a reprezentației; doamna își judecă meniul servit, domnul nu o ascultă, fiind preocupat de tableta din mână. Ramona Gîngă remarcabil prezintă pe acea femeie cu pretenții de autoritate casnică, o doamnă Smith năzuroasă, iar Valentin Cristian Terente subliniază cu fin umor pe domnul Smith cel refugiat în alte preocupări ca să scape de pretențiile partenerii de viață. Actorii se transpun în personaje pe care ușor le poți întâlni și în viața de zi cu zi, în dialoguri absurde, stârnite însă, de nemulțumiri ascunse.

 Silviu Debu și Corina Borș dau un farmec special interpretării cuplului Martin, în care fiecare e total dezinteresat de celălalt. Doamna Martin devine prin Corina Borș, o tânără aparent mereu curioasă de cei din preajmă, dar cu gândul în altă parte, incapabilă să judece o situație, să comunice o atitudine; actrița sugerează minunat tipologia specifică unor tineri superficiali. La rândul său, Silviu Debu compune nuanțat pe acel domn Martin incapabil să perceapă realitatea, ușor de manevrat în orice situație. Senzațional impune Adrian Ștefan personajul Căpitanului de pompieri care aparent e stăpân pe funcție, dar e mereu uimit de situații și crede că le rezolvă; actorii dau firesc absurdului replicii pentru că și îi  evidențiază dibaci, substratul realist, interpretarea, relațiile între personajele atribuite fiind excelent realizate. Intervențiile lui Mary, ca servanta oricărui cuplu, nu mai beneficiază de aceiași indrumare regizorală și interpretarea, nu mai servește tendința de joc realist; Mădălina Anea recită replica și nu îi dă savoare. Prezentarea celor două cupluri Smith și Martin oferă un posibil spectacol satiric despre absurdul vieții cotidiene. 

         Interpretarea actorilor e grav afectată însă, de un cadru scenografic interesant în sine, dar funcțional absurd, lipsit de rost în raport cu intențiile piesei și interpretarea actorilor. Tudor Prodan construiește un decor bazat pe cadre de neon cu manevrarea lumii insistentă (light design – Bogdan Gheorghiu), apropiat ca imagine de un spectacol de estradă. Decorul nu sprijină prin nimic, starea conflictuală a cuplurilor sau intervențiile Căpitanului de pompieri; abundența jocului de lumini, dublată de intervenții sonore, nu fac decât să anihileze miezul tematic al piesei de a arăta absurdul comunicării care macină lumea actuală.

         Îmbinarea a două stiluri de tratare teatrală – cel realist al relatării cuvântului cu sensurile ascunse din spatele său și cel al ambalajului într-un decor dominat de efecte absurde -, au drept rezultat un spectacol confuz pentru susținerea intențiilor dramaturgului. “Cântăreața cheală” rămâne o reușită întâlnire cu actori capabili de interpretări admirabile, bine exploatați regizoral, dar un spectacol incoerent în transmiterea sensurilor majore ale tematicii.