GODOT CAFÉ – TEATRU

PRIMELE PROPUNERI …

Teatrul independent lansat în centru vechi al Capitalei, pe strada Blănari, nr.14, începe să își definească personalitatea, să își construiască oferta originală de spectacole. Programul său reportorial este divers, include de la “Stand up comedy“, la spectacole de teatru cu piese scurte, de la improvizații și spectacole nonverbale, la cele muzicale, la recitaluri sau concerte. Fiecare zi a săptămânii ambiționează a fi dedicată unui spectacol cu un anume specific. Dorind a fi un minicentru cultural, Godot Café își completează activitatea și prin expoziții, spațiul său elegant dându-i această posibilitate. În viitor, promite lansarea unui proiect dedicat celor mai reușite examene de absolvire ale tinerilor din învățământul artistic!

Godot Café – Teatru așteaptă proiecte noi din partea celor interesați de teatrul independent, de spațiul neconvențional, din partea tinerilor cărora li se oferă aici un loc de afirmare generos dotat tehnic. Spectatorii, cu o cafea sau un suc în față, unii cu o țigară alături, uită de comoditățiile unei cafenele, dacă artiștii reușesc să îi atragă printr-un spectacol apropiat de sufletul lor.

Am vizionat doar câteva spectacole prin care cei de la Godot Café încearcă să traseze linia repertorială a acestui nou teatru independent ce are toate șansele de a se impune.

“BULLETS OVER LIPSCANI “

Prima premieră de teatru produsă la Godot Café se datorează unei tinere echipe cu nume cunoscute din alte spectacole. Tânărul regizor Eugen Gyemant s-a remarcat mai întâi prin examenul de adsolvire din 2008 cu “Deșteptarea primăverii“, apoi la cea de a patra ediție a concursului “COMEDIA ȚINE LA TINEri“ cu “Privește înapoi cu mânie“ care a fost distins cu premiul pentru cel mai bun spectacol, și premii pentru regie, scenografie și pentru unii interpreți. Propune acum pentru teatrul independent o adaptare după scenariul filmului lui Woody Allen “Bullets over Broadway“ din 1994, o parodie savuroasă. “Gloanțele“ numai sunt peste Broadway, ci peste … Lipscani ! Adaptarea se adresează publicului tânăr prin ridiculizarea situațiilor și pretențiilor celor care se cred a fi “intelectuali“. Replica, adaptată, este excelentă, cu trimiteri percutante la actualitatea mioritică. Spectacolul lui Eugen Gyemant are calitatea de a fi construit cu țintă precisă pentru publicul tânăr al teatrului independent. Scenografia Izei Tărțan, un decor minimalist și costume inspirat imaginate prin folosirea accesoriilor, este un sprijin pentru viziunea regizorală. Eugen Gyemant a lucrat spectacolul pe linia caricaturizării personajelor, fiecare apariție și moment scenic relațional, marcat fiind de expresii comice și gaguri încântătoare. Spectacolul său original este o reușită pentru specificul teatrului independent. Trei secvențe absurde sunt dirijate de un detectiv particular căruia i se adresează mai întâi, o “filozoafă” – ea îi solicită găsirea personajului … Dumnezeu, apoi e vizitat de … moarte și în final de un soț cu probleme. Fiecare secvență este exploziv comică. Amintim de pildă, cea în care regizorul apelează la o proiecție când detectivul provoacă moartea la … “Mortal Kombat“, joc la modă pe internet al generației cool .

Excelent s-au adaptat cavalcadei satirice propuse de regizor – Dan Rădulescu, Cătălin Babliuc și Smaranda Caragea. Sunt tineri actori care au pornit pe drumul afirmării și au reușit uneori să fie remarcați chiar și în spectacole ale tetrului instituționalizat. În ambițiosul detectiv apare Dan Rădulescu, un actor special, capabil de împlinirea unor roluri dramatice, dar și comice. După Jimmy din “Privește înapoi cu mânie“ în regia lui Eugen Gyemant, a obținut pentru Ariel din “Furtuna“ (regia Alexandru Lustig ) premiul pentru cel mai bun actor la COMEDIA ȚINE LA TINEri . Detectivul său e construit cu umor, ca un șmecher abil. Dan Rădulescu jonglează cu accentele comice plasate cu atenție la sensul replicii. Mai multe personaje revin lui Cătălin Babliuc, fiecare fiind cu haz interpretat și bine diferențiat topologic. Smaranda Caragea se confruntă și ea cu diverse tipologii pe care le colorează amuzant. Actorii susțin un examen dificil prin acest spectacol și reușesc a fi remarcați pentru interpretarea cu măsură, fără vulgaritate a fiecărui rol.

“Bullets over Lipscani“ merită a fi vizionat pentru fantezia acestei tinere echipe care prezintă o satiră amuzantă apropiată de cerințele publicului special al teatrului independent.

“ DE CE NU ? “

Este un spectacol original, ieșit din linia obișnuită a teatrului, un excelent spectacol de muzică și poezie, de muzică ușoară și evocarea unor valori ale poeziei noastre. Horia Moculescu și Alexandra Velniciuc, artiști din domenii și generații diferite, s-au ambiționat și au conceput un “scenariu“ admirabil prin care leagă melodii (nu numai șlagăre) de poezie, cu dibăcie, alăturând sensibilitatea cu … satira. Melodiile propuse de Horia Moculescu, alese pentru a atenționa cât de important este textul unui cântec de așa zisă muzică ușoară, se leagă prin temetică de poeziile inspirat selectate, recitate de Alexandra Velniciuc. Astfel, își găsesc suport emoțional sporit poezii de Mihai Eminescu, Marin Sorescu sau Nichita Stănescu, prin alăturarea melodiilor cu texte cu sens poetic concepute de Mihai Maximilian sau Aurel Storin. Deosebită este selecția poezie-text care servește sentimentul iubirii și în unele momente alunecă inspirat către o fină și actuală satiră.

Dialogul muzică-poezie purtat de cei doi artiști se extinde și spre publicul luat ca partener direct în unele momente. Horia Moculescu se dovedește, din nou, un cantautor, dar și un moderator de excepție în relația interactivă cu publicul. Godot Café este un spațiu al teatrului independent dotat și cu un pian de calitate cu coadă scurtă, folosit pe deplin de Horia Moculescu. Remarcabilă este și partenera sa, tânăra actriță Alexandra Velniciuc care demonstrează că posedă arta recitării inteligente și dezvoltă cu subtilitate prin frazare și accent latura lirică a unor poezii ori pe cea satirică a fabulelor. Sunt rari actorii care se apropie de poezie. Actrița mai demonstrează și muzicalitate prin câteva dialoguri muzicale cu maestrul Horia Moculescu. De câțiva ani acest cuplu de artiști susțin pe TVR emisiunea “Atenție se cântă!“, unul din puținele divertismente reușite din mass media vizuală. Experiența acumulată prin această emisiune dă acum roade într-un spectacol original, detașat de proiectul tv. prin care invită publicul pe tărâmul delicat al poeziei, dar și pe cel al comediei .

“De ce nu?!“ este un spectacol atractiv de muzică și poezie, cu implicare interactivă a spectatorilor, de la care nimeni nu poate pleca nemulțumit. Publicul redescoperă cu plăcere poezia și muzica de calitate, poate da sugestii melodice pentru compozitor, poate cânta cu cei doi, și firește aplauda pentru inițiativa spectacolului. În fiecare LUNI, Godot Café invită spectatorii la acest spectacol unicat ce susține proiectul unui repertoriu divers , îi onorează dorința de calitate culturală, și promite ca la fiecare reprezentație să-I îmbogățească în funcție de sugestiile publicului.

“ TE IUBESC ! TE IUBESC ? “

Provoacă interesul publicului prin tematică. Spectacolul lansat în vara lui 2009 este de fapt, un “împrumut“ de la “Lăptăria lui Enache”, un alt spațiu de teatru independent din Capitală.

Textul se supune intențiilor actuale a adaptărilor ; “Zăpezile de altădată“ de Dumitru Solomon, regretatul dramaturg apropiat ca scriitură de teatrul absurd, este adaptat cu intenția de a îl actualiza. Actualizarea forțată îi afectează însă, sensurile prin trimiteri penibile la realitatea zilelor noastre. De exemplu, în cazul lui Marcel, personaj central, se plasează fără sens dramatic consecvent …consumul de etnobotanice! Hiba spectacolului rămâne regia lui Chris Simion care a optat pentru această adaptare și nu a găsit soluții pentru a da credibil viață scenică scrierii lui Dumitru Solomon . Rezultatul este un spectacol apropiat de divertisment tv. ca propunere regizorală cu pretenția de a fi “modern“. Nu lipsesc proiecțiile cu unele replici “moralizatoare“ sau o secvență din celebrul film … “Pe aripile vântului“ pentru că tematica este iubirea și avatarurile ei. Acțiunea este aparent simplă. Paula (Corina Moise) și Marcel (George Corodeanu) trăiesc iubirea la prima vedere, se căsătoresc, apar suspiciuni în relația lor, etc. Mai intervin mama Paulei (Manuela Hărăbor), o … statuie cu rol de moralist și un dansator (Alexandru Grigore). Prin efecte scenice derizorii regia încearcă să atragă publicul apelând și la decorul datorat Adinei Mastalier, un “recipient“ transformabil cu efort de actori pentru a sugera posibile diverse locuri ale acțiunii. Răsplătirea spectacolului cu aplauze are susținere prin interpretarea actorilor, în special a personajului Paula de către Corina Moise. Actrița dezvoltă stările prin care trece Paula, o femeie care iubește sincer, dar se frământă că nu întodeauna partenerul răspunde pe măsura pretențiilor ei. Actriță de film și teatru, Corina Moise este admirabilă și în acest spectacol prin constructul amănunțit al personajului, finețea expresiei trăită interior. Este o tânără actriță care merită valorificarea talentului de către regizori în spectacole mai ample ca tematică și aspect teatral. Se remarcă și Manuela Hărăbor care se confruntă cu rolul unei mame ciudate, și regia o mai transformă și într-o “statuie” vorbitoare din lumea fantasticului. Profesia mamei ar fi de realizator al unei emisiuni tv. cu sfaturi de viață. Actrița reușește să treacă peste intențiile forțate ale regiei, cu firesc și dezinvoltură, și impune tipologia unei femeii egoiste, frivole. Manuela Hărăbor se supune și cerințelor unui moment de dans, coordonat cu profesionalism de partenerul său, Alexandru Grigore. Scena dansului nu are însă, o motivare regizorală credibilă raportată la intențiile scrierii, ci apare ca un accent de divertisment oarecare. George Corodeanu în Paul își prezintă cu umor, dar simplist personajul, interpretarea sa distonează în raport cu cea a partenerii, fiind apropiată mai mult de stilul teatrului de estradă.

“Te iubesc ! Te iubesc ?“ poate amuza publicul dornic de divertisment, dar rămâne un spectacol banal, în ciuda efortului unor interpreți nesprijiniți însă, de regie .

“ ALT BĂRBAT. ALTĂ FEMEIE. “

Aceast spectacol propune o întâlnire cu teatrul nonverbal. Maestrul curentului este Dan Puric care prin Passe Partout D.C. a impus acest stil de expresie, urmat pe o altă coordonată și de Mihai Mălaimare la Teatrul Masca.

Teatrul nonverbal solicită stăpânirea desăvârșită a tehnicii expresiei prin pantomimă, aplicată unui scenariu inspirat. În cazul de față, scenariul este o încropeală de secvențe ce ar vrea să ilustreze posibilele relații dintre un bărbat și o femeie, în funcție de tipologie și apartenența geografică. Femeia este fie o intelectuală fițoasă, fie o regină, etc, iar bărbatul un … Indian sau superman. Scenariul își caută susținere chiar și verbală, prin ilustrația muzicală abundentă cu ritmuri și melodii celebre, exagerat folosită pentru teatrul nonverbal. În majoritatea scenelor , ilustrația muzicală era plasată pleonastic în raport cu încercările de pantomimă ale cuplului.

Spectacolul reunește efortul unei echipe. Coregrafia aparține lui Andreea Duță, costumele Mihaelei Miu. Contribuția lor la atmosfera solicitată de teatrul nonverbal este însă, modestă, tributară mai mult teatrului vechi. Interpreții cuplului sunt Adelaida Zamfir și Nicolae Nastasia, nume afirmate în filme, telenovele, dar și în teatrul independent. Se evidențiază în unele scene Nicolae Nastasia prin plastică expresivă, acumulată și prin participarea la unele spectacole de marcă produse de Passe Partout D.C. Adelaida Zamfira încearcă să stabilească o relație cu partenerul, dar lipsită fiind de școala acestui special gen teatral, expresia gestului și mișcării sunt amatoristice.

“Alt bărbat. Altă femeie.“ este un exercițiu lipsit de strălucire al teatrului nonverbal, pe un scenariu derizoriu.

Așteptăm cu interes propunerile de noi producții la Godot Café !

“ APLAUZE, APLAUZE! “ – TEATRUL DE REVISTĂ “ CONSTANTIN TĂNASE “

“ CRIZĂ MARE, MONȘER ! “

În sfârșit, Teatrul de Revistă "Constantin Tănase “ a revenit la sediul său, la Sala Savoy de pe Calea Victoriei, clădirea a fost consolidată, iar sala renovată, modernizată. Redeschiderea sălii s-a marcat prin spectacolul “Aplauze, aplauze!“ cu menirea de a onora și cei treizeci de ani de carieră ai cuplului artistic al popularilor actori, maeștrii teatrului de revistă, Stela Popescu și Alexandru Arșinel. Toate bune și frumoase până aici, chiar dacă foaierul își așteaptă “mobilarea” cu imagini din istoria bogată a acestui teatru iubit de public căruia Constantin Tănase i-a trasat cu multe decenii în urmă, drumul succesului. Atenție, textele lui Tănase sunt actuale și astăzi, rămâne a fi și folosite în spectacolele teatrului care îi poartă numele! Consistența acestui spectacol cu scop aniversar, rămâne însă, discutabilă sub unele aspecte.

“ Aplauze, aplauze ! “ folosește textele unui remarcabil creator al domeniului, mereu actual prin intențiile satirice, regretatul Mihai Maximilian, dar se simte lipsa unui scenariu care să le ansambleze în scopul de a sărbătorii cei treizeci de ani de carieră ai vedetelor în compania unor tineri aspiranți la aplauze. “Scenariul“ a optat pentru plimbarea prin scenă și chiar în sală a unui “prezentator“ lipsit de replică, anost care agita niște așa zise “cadouri“, cutii, ca să prefațeze fiecare moment. Mult prea abundente erau momentele muzicale ! Cum spectacolul la data premierii nu avea un program de sală, prezentatorul putea măcar nominaliza pe tinerii …oferiți drept “cadouri“ celor sărbătoriți, în care teatrul își pune speranța că vor continua tradiția succeselor acestui prețuit gen artistic. Desigur, exista și posibilitatea ca în cazul unui astfel de spectacol să fie implicate și alte personalități marcante ale colectivului, precum Cristina Stamate, Adriana Trandafir, Nae Lăzărescu și Vasile Muraru.

În diversele momente de … “umplutură“ ale aniversării cu greu se putea sesiza personalitatea cuiva. Tinere actrițe se luptau cu diverse scheciuri, stângaci, fără haz, nu reușeau să treacă rampa, parcă erau împrumutate de la o casă de cultură din echipa de amatori. Interpreții de muzică ușoară, în majoritatea lor erau palide apariții cu intenții de a imita pe cei consacrați. Nu îi nominalizăm că poate, poate, ne vor uimi cu un alt prilej. Melodiile, în afara celor străine, aparțineau apreciatului compozitor Vasile Veselovski, și nu lui V. Vasilache ( !! ) cum preciza distribuția transmisă de serviciul de comunicare al teatrului. S-au remarcat totuși, Daniela Cristea sau în scurte apariții actorul Nae Alexandru ori Duo Lascu cu un moment de acrobații comice cu profesionalism executate. Se simțea în interpretarea multor tineri și lipsa unei atente îndrumări regizorale, cu toate că “Aplauze, aplauze!“ poartă semnătura unui veteran al teatrului, Bițu Fălticineanu, tributar stilului “clasic“ al acestui dificil gen. Spectacolul său nu are ritm, multe momente sunt terne, chiar prăfuite ca ilustrare teatrală.

În afara acestor neîmpliniri, “Aplauze, aplauze!“ rămâne însă, o reprezentație cu un ambalaj atractiv datorat scenografiei rafinat concepute de arhitect Theodora Dinulescu. A creat un decor fastuos și costume spectaculoase, în special baletului. Manevrarea luminii, dezavantajează însă uneori, oferta scenografică și chiar pe interpreți prin accente de culoare sau scăderi ale luminozității. Baletul are scene remarcabile, precum carnavalul de la Veneția, dar coregrafia lui Cornel Popovici, când încearcă o apropiere de expresia modernă a hip hop-ului, nu se mai dovedește inspirată.

Evident că aplauze entuziaste stârnesc pe drept vedetele aniversate și adorate de spectatori pentru calitățiile lor de excepție, care susțin și cu acest prilej câteva scene memorabile. O compoziție minunat lucrată, la nuanță, propune Stela Popescu în “Savarina“, o “lecție” a cerințelor credibilității teatrului de revistă. Travestiul îi readuce pe cei doi într-o scenetă savuros interpretată. Lui Alexandru Arșinel, în afara aparițiilor ca actor de marcă al genului, îi aparține și un moment muzical special în care își evidențiază calitățile vocale. Prezențele Stelei Popescu și ale lui Alexandru Arșinel sunt ireproșabile, sunt sarea și piperul spectacolului, dar … destul de puține în raport cu un scenariu ce solicită trei ceasuri pentru a se derula.

“ Cadoul“ surpriză rămâne Tamara Buciuceanu-Botez care în “Madam Gogoașă“ este o încântare să o urmărești prin umorul de bună calitate și farmecul ce îl degajă cu spontaneitate. Deasemenea, un minirecital exemplar prezintă invitata Sanda Ladoși.

“Aplauze, aplauze!“ va mulțumi publicul prin o nouă întâlnire cu aceste rare și incontestabilele personalități, Stela Popescu, Tamara Buciuceanu-Botez și Alexandru Arșinel, dar îl va lăsa dezamăgit de prestația artistică a tinerilor care ambiționează a le fi urmași. “Criză mare, monșer!“ spunea Caragiale, și criza se simte și în cazul regiei noastre și interpretării tinerilor care vor să se dedice teatrului de revistă, un gen special ce nu beneficiază din partea învățământului artistic de atenția cuvenită. Divertismentul tv. ca și teatrul de revistă. suferă la noi prin lipsa de noi scriitori cu har înzestrați pentru astfel de texte, cât și de tineri interpreți și regizori inventivi în actualizarea expresiei, originali prin conceptul artistic.

“ ÎNGROPAȚI-MĂ PE DUPĂ PLINTĂ “ – TEATRUL “ BULANDRA “

BUCURIA ÎNTÂLNIRII CU … “ TEATRUL ADEVĂRAT “

“ Teatrul adevărat “ este considerat de-a lungul timpului de către mulți teoreticieni – filosofi, practicieni regizori, etc -, cel ce se adaptează adevărului unei realități în perpetuă mișcare pentru a i se adresa cu scop emoțional, provocator. Un exemplu oferă la început de an, Teatrul “Bulandra”, care revine în forță în peisajul nostru teatral, prin premiera “ Îngropați-mă pe după plintă “, și demonstrează că “teatrul adevărat“ presupune efect emoțional și nu artificii regizorale șocante.

“Îngropați-mă pe după plintă plintă“ nu este o piesă de teatru contemporan, ci un roman aparținând scenaristului și regizorului rus de film, Pavel Sanaev, scris în 2003. Considerând că subiectul și sensurile sale sunt apropiate de înțelegerea oricărei persoane din zilele noastre, regizorul Yuri Kordonski a optat pentru dramatizarea romanului. Simplu, dar nu simplist, romanul ca și dramatizarea propun provocarea comico-dramatică de a ne reaminti ce a însemnat copilăria și cum ne-a marcat pe fiecare. Sașa Saveliev (Marian Râlea) este cel care evocă momentele copilăriei, când la nouă ani era crescut de bunicii aflați în conflict cu mama care-l revendica după ce a încercat să-și croiască un drum în viață. Sunt dominante relațiile de iubire și comunicare dintr-o familie, dar au importanță și condițiile specifice anilor ‘70-’80 din URSS comune pentru toți cei din lagărul socialist. În povestea lui Sașa se regăsește însă oricine, chiar dacă nu a aparținut spațiului respectiv. Lăsând de o parte succesul înregistrat de acest roman în Rusia, dar și în plan internațional, un spectacol de teatru pe acest fir psihologic al evocării copilăriei, putea fi neatractiv, chiar un eșec. Yuri Kordonski a găsit inspirat cheia potrivită a TEATRALITĂȚII PERFECTE expusă scenic printr-o distribuție de excepție, susținută de scenografia captivantă a Ninei Brumușilă, de John Carr – lighting design și George Marcu - muzica originală și sound design. Spectacolul are un leit motiv muzical ce punctează sensibil esența secvențelor dramatizării. Chiar dacă balanța între epicul scrierii lui Pavel Sanaev și dramaticul scenariului teatral conceput de Yuri Kordonski, duce la redundanță în unele momente și la scăderi de ritm, având ca rezultat un spectacol mai lung, cu ample monologuri, “înfrățirea” regie-scenografie dă însă, imaginea generală a unui film fascinant, fără aparat de proiecție. Traducerea Mașei Dinescu are replică vie, cu pricepere realizată de autoare pentru cerințele scenei.

Prin simbioza regie-scenografie, aspect destul de rar întâlnit în teatru, decorul devine un personaj, din amănunte sugerează și construiește atmosfera emoționantă a spectacolului. Decorul joacă rolul celui care fără cuvinte poate atenționa asupra sensurilor esențiale ale situațiilor. Expunerea concomitentă a acțiunii trecut-prezent, fantastic-real ce amintește de “Un veac de singurătate“ a lui Marquez prinde viață prin personajul - decor , remarcabil manipulat regizoral. De la intrarea în sală privirea spectatorului este atrasă de imaginea de pe scenă. E dominată de câteva crengi uscate susținute de fire nevăzute, într-un spațu colorat în nuanțe de gri. E imaginea nostalgică a copilăriei omului simplu, care încet, încet prinde viață. Începe să pulseze realul, Sașa îi dă startul, cu firesc. Prin posibilitățile tehnice ale scenei, cât și participarea unei echipe de mașiniști implicați cu dăruire, ce merită felicitări, se mobilează concret diverse spații solicitate de acțiune. Scena devine … platoul unic al unui film teatral, construit sub ochii publicului din numeroase elemente de mobilier și obiecte, în stil realist, care apar și dispar ca o trecere a vieții. Ele marchează fie cele două camere ale bunicilor lui Sașa, precum și alte locuri ale acțiunii. Construcțiile diverselor spații de joc nu contenesc până în final, când spectatorii vor fi “marcați” prin ninsoarea de confetti albe din sală care să le amintească de “iarna” vieții celor cărora le-au urmărit povestea și în care s-au regăsit adeseori. În afara decorului de excepție, Ninei Brumușilă i se datorează și costumele care definesc personajele prin diverse accesorii. Scenografia sa trece peste “moda” experimentelor spectaculoase, ambițioase, dar găunoase ca sens, câștigă valoare prin colaborare la nuanță cu viziunea regizorală.

Yuri Kordonsky a urmărit stilul “ realismului magic “ în viziunea sa regizorală, a jocului imaginilor raportate nuanțat, cu respect pentru text l. La început, spectacolul pare o comedie prin disputele dintre Bunică și Sașa, ca să se transforme de la o scenă la alta, într-o dramă, încărcată de sensibilitate și flux poetic. Emoționante imagini teatrale susțin disputele dintre personaje. Yuri Kordonsky creează vizualizări ale situațiilor detașate de orice convenție obișnuită. Originalitatea este un cuvânt banal pentru regia sa. Memorabile sunt de pildă scenele în care Bunica (Mariana Mihuț - suportul de bază al mesajului spectacolului) îi citește o poveste lui Sașa sau cea a revenirii acasă cu bomboane a Bunicului (Claudiu Stănescu – care concepe remarcabil personajul), ori telefonul său către apriga femeie care i-a stat alături o viață. Regizorul nu apelează în nici o scenă la efecte stridente, tratarea teatrală are întodeauna motivare solidă prin cuvânt. De pildă, Sașa desenează discret cu cretă ca un copil, gândurile ce îl macină cu sens principal însă, pentru evoluția sa. Pe lângă harul, pregătirea culturală, “școala lui Dodin” își spun cuvântul în cazul lui Yuri Kordonski, regizorul rus care trăiește în America și ne aparține de la un timp prin spectacolele de neuitat de la Teatrul “Bulandra“ – “Unchiul Vanea“, “Căsătoria“, “Sorry“, “Crimă și pedeapsă“, iar la Naționalul bucureștean – “Inimă de câine“. A descoperit la noi mari actori prin care își poate exprima crezul artistic.

Actorii sunt pentru Yuri Kordonsky penelul principal al expunerii scenice a conceptului său regizoral. Motivul conflictual al scrierii este Sașa, dar coloana sa vertebrală rămâne Bunica in interpretarea de excepție a Marianei Mihuț. Actrița se contopește cu personajul, îi asimilează psihologia, trece de la stările sale aparent comice la cele profund dramatice, de la autoritatea tranșantă, la sensibilitatea tăinuită inerior. Cu o tehnică actoricească magistral stăpânită, dublată de o sinceră trăire, Bunica sa este și femeia dintr-o familie cu specific rusesc, care a trăit epoca KGB și realitățiile vremii de atunci, dar și cea pentru care nepotul înseamnă regăsirea fiului pierdut în tinerețe. În raporturile cu fiica sa , mama lui Sașa, se arată a fi marcată de un instinct matern rezumat în vorbirea populară de la noi prin … “Eu te-am făcut, eu te omor … dacă nu mă asculți “. Mariana Mihuț rezolvă admirabil oferta acestui rol complex în care se regăsesc bunicile lumii. Monologurile sale au un efect la sală rar întâlnit. La unison spectatorii își țin adeseori respirația vrăjiți de magia destăinuirilor Bunicii. Mariana Mihuț înfăptuiește o creație în aceast dificil personaj aflat la limita jocului dintre râs și lacrimă, dintre patologic și universala trăire a femeii pentru care maternitatea e scop principal.

După o absență mai lungă de pe scena Teatrului “Bulandra“ revin la rampă apreciații actori Marian Râlea (Sașa) și Claudiu Stănescu (Bunicul) cu interpretări tulburătoare ale personajelor. Este surprinzător cum Marian Râlea poate impune credibil evocarea copilăriei lui Sașa. Actorului îi revin două coordonate de interpretat ale personajului – copilăria ilustrată și povestită de maturul Sașa. Cu finețe în măsura expresiei, Marian Râlea devine copilul Sașa, prezentat însă, în evocări cu gândul maturului narator al unei copilări amare. Copilul Sașa își împarte mereu cu inconștiență iubirea între mamă și bunică, maturul caută lămurirea sentimentelor față de cele două personaje, Marian Râlea fiind extraordinar în interpretarea cu măsură, la nuanță semnificativă a expresiei treptelor existenței personajului. Cu minuție compune Claudiu Stănescu profilul Bunicului ce are o biografie specială. Personajul său este un actor de profesie, vedetă chiar, care își trăiește egoist viața alături de bunica autoritară pe care a iubit-o când a luat-o de soție în tinerețe, și îi este alături, sentimental totuși, și la bătrânețe, când atitudinea sa de stăpână a familiei dictată și de grija față de nepot, s-a amplificat. E revoltat de marginalizarea în familie de către bunică, dar sensibil legat de ea. Toate aceste complicate stări sufletești ale personajului, actorul le evidențiază cu multă credibilitate și le transmite celui din sală emoționant. Sunt momente în care doar prin mimică și gesturi, însoțite sporadic de replică, Claudiu Stănescu reușește să amuțească foșnetul respirației publicului. Unui rol mai restrâns ca posibilitate de argumentare prin replică a biografiei sale, reușește să-i dea complexitate, Andreea Bibiri. Actrița susține partitura mamei printr-o continuă tensiune interioară a acelei femei nefericite că nu i-a putut fi alături copilului. Regăsirea după un divorț al unui echilibru în viața intimă prin relația cu Tolea, determină ambiția mamei de a avea alături copilul încredințat la momente de restriște bunicii, pe Sașa, de a fi o familie, aspect relevat excelent de actriță. Andreea Bibiri trăiește și fără de cuvinte prin relație cu cei din jur nefericirile mamei. Tolea, un personaj sporadic prezent în scenă, dar evocat de bunică , Marius Florea Fizante îl desenează cu precizia unui actor atent la nuanță și relații și în cazul unui rol secund. Toți cei distribuiți în acest spectacol în partituri argument pentru susținerea personajelor centrale punctează verosimil aparițiile lor. Se rețin Valentin Popescu în Leoșa, prietenul Bunicului, Profira Serafim în Tonea, asistenta medicală sătulă de șpaga clienților cu conserve .

“ Îngropați-mă pe după plintă “ – este titlul cu sens metaforic al romanului și spectacolului, ce rezumă dorința de iubire a oricui se simte frustrat în copilărie, în viață, de afecțiunea unei familii. Spectacolul marchează un eveniment al stagiunii noastre amorțite în care spectatorii pot regăsii pe calea comico-tragică, stări trăite, frânte de tumultul vieții contemporane. Teatralizat fără efecte derizorii pe drumul practicat de marii regizori ai “ realismului magic “, spectacolul degajă emoție, provoacă la râs și lacrimă, dar și la gând interior. Este un spectacol de “ teatru adevărat “ apropiat de sufletul oricui, ce TREBUIE VIZIONAT stârnind forță pentru ziua de mâine, prin buna dispoziție , dar și lacrima emoției.

P.S. Deosebit, aparte pentru peisajul nostru teatral, este programul de sală conceput de Luminița Răuț și Ștefan Theodorescu în grafica și fotografiile lui Cosmin Ardeleanu, ce servește admirabil sensurile spectacolului, dar și menirea informativă.

“ 50 DE ANI “ – TEATRUL DE COMEDIE

SĂRBĂTOAREA VALORILOR.

SPECTACOL CU O SINGURĂ REPREZENTAȚIE… ISTORICĂ

Este o șansă rară prilejul întâlnirii cu o familie a valorilor. Această șansă au avut-o participanții la aniversarea unei jumătăți de secol de existență a Teatrului de Comedie. Născut în 5 ianuarie 1961 și-a serbat aniversarea de 50 de ani, alături de primul său director, meșterul Radu Beligan și o parte din echipa care a impus atunci, primul teatru personalizat de la noi. A fost o sărbătoare a valorilor lumii teatrale. Au urmărit acest spectacol, cu o singură reprezentație, numeroși tineri aspiranți la mirajul scenei. Reunirea generațiilor desena o filă din albumul istoriei teatrului nostru.

Sosirea la întâlnire a fiecărui invitat era un spectacol în sine. Nu mai conteneau îmbrățișările și entuziasmul reîntâlnirilor. O mare familie se reunea, iar respectul, prețuirea și bucuria revederii creiau o atmosferă vibrantă. Se întâlneau prietenii marelui public, ca oamenii obișnuiți, fără fard și costum de scenă. Se intersectau peste tot discuțiile ce invocau o viață nelipsită de dificultăți mai mari sau mai mărunte în funcție de epocă. Turnee. Cenzură. Spectacole contestate. Premii. Dispariția celor dragi. Reîntâlnirea părea un film cu camera ascunsă a unor vieți dedicate generos cu tot sufletul templului Thaliei. Invitații se hotărau cu greu să intre în sala de spectacol. Nu vroiau să se despartă unii de alții. Se regăseau emoțional. Firește, în jurul meșterului Beligan s-a creat un furnicar. Totul arăta ca un puternic stup de albine, lângă matcă. Cu discreție, alături de “regina” stupului care dăduse startul pentru culegerea roadelor, directorului din urmă cu 50 de ani, stătea cel actual, George Mihăiță, directorul Teatrului de Comedie. Se manifestau ca oameni normali, obișnuiți. Erau însă, VALORILE unei bresle. Venirea invitaților a fost o primă lecție despre ce presupune solidaritatea, prețuirea valoriilor unei profesii în care orgoliile, disputele se manifestă adeseori, mai pregnant decât în alte meserii.

În sală, a urmat un alt spectacol. “ Moderatorul ” muzical era fanfara “Zece prăjini“ condusă de Ovidiu Lipan Țăndărică. Regia a aparținut lui Alexandru Dabija, de la care se aștepta totuși, și un nou spectacol promis, “Celebrul 702”, piesa de lansare în 1961 a Teatruluii de Comedie, care “înfiera cu mânie proletară imperialismul“. Prin proiecții din jurnalele de știri de atunci s-a amitit timpul evenimentului înființării Teatrului de Comedie. O imagine emblemă cu meșterul Radu Beligan în rolul principal din “Celebrul 702“ a devenit fundalul amintirilor. Cu modestie și umor – doar ne aflam la un teatru de comedie ! -, directorul din 1961, omul-istorie a vieții teatrale, a relatat clipa nașterii acestui teatru cu douăzeci și șase de actori, doi regizori și un scenograf. A început astfel cea de a doua lecție de istorie a teatrului. Din echipa de atunci au continuat drumul amintirilor, alți “pioneri” ce au consolidat și impus în plan internațional acest teatru. Umorul evocărilor nu a lipsit, dar nici lacrimile și uimirea publicului din sală. Pentru a răsplăti cu aplauze destăinuirile, tinerii spectatori dictau ridicarea în picioare a asistenței în semn de respect. Rămân file de istorie pentru Teatrul de Comedie, cuvintele rostite de meșterul Radu Beligan, de regizorii care i-au fost atunci alături, David Esring și Lucian Giurchescu și de actorii Sanda Toma, Ion Lucian și Mircea Albulescu. Cum se cuvine fanfara “Zece prăjini” îi primea cu acorduri din “imnul – Onor la general”. Sunt “generalii” teatrului nostru.

“Dacă mă gândesc bine, sunt mulțumit că tu ești directorul cel mai bun de astăzi al teatrului“, cu aceste cuvinte și-a încheiat alocuțiune meșterul Beligan. Și … i-a predat “ bastonul “ său lui George Mihăiță care a mai primit multe vorbe de apreciere din partea înaintașilor pentru spectacolele de astăzi ale Teatrului de Comedie. Tinerii prin aplauzele lor entuziaste confirmau laudele.

În toate evocările se sublinia prietenia celor din echipă, ce a contribuit la recunoașterea internațională a teatrului. Marin Moraru preciza că la baza prestigiului câștigat atunci de Teatrul de Comedie rămâne că … “ Noi am fost o familie. Nu am fost un teatru“ !! Și astăzi acest teatru se manifestă ca o familie unită. Cultivă calea începutului, ca o familie a valorilor.

Până târziu în noapte tinerii, actori sau regizori colaboratori, au stat alături de maeștri ascultându-le cu emoție amintirile. Întâlnirea din 5 ianuarie 2011 dintre generații dă speranță viitorului teatrului și prin modul în care a fost receptată de tinerii prezenți.

O surpriză pentru organizatorii aniversării, a fost intrarea în scenă în rol de … recuziter a actorului și regizorului Horațiu Mălăele care și-a rostit “crezul “ său : “Teatrul care-mi place mie / Este cel de comedie / Iar directorul baban / Este … George Beligan“.

Astfel, istoria și-a spus cuvântul printr-o serbătorire a valorilor ce nu se poate uita de către cei interesați cu adevărat de teatru.

P.S. Cu amărăciune s-a putut sesiza absența de la acest moment de istorie a teatrului, a unor doamne invitate ( cronicari ai unor reviste ) , care au ratat acest spectacol unic.

Surprinzător, aniversarea celor 50 de ani, un eveniment cultural a interesat totuși, majoritatea televiziunilor, Pro Tv a transmis chiar, în direct deschiderea spectacolului.

“ DINEU CU PROȘTI “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

COMEDIE LA SUPERLATIV

Din motive obiective nu am putut viziona la premieră spectacolul. După o lună de la lansare, sala mare a Naționalului bucureștean era arhiplină. Are peste o mie de locuri ! La finalul reprezentației, spectatorii au aplaudat minute în șir. Unii strigau alături de “clasicul” – “Bravo !” , “Vă rugăm, mai jucați odată pentru noi !“, “Încă odată !“ , etc. Rar am întâlnit o asemenea manifestare de entuziasm din partea marelui public, stăpânul absolut al teatrului. Astfel de manifestări ale satisfacției spectatorilor nu reușesc să înregistreze nici măcar unele “șușe” cu pretenții artistice derulate, de pildă, la Palatul Național al Copiilor, comentate pe blog. Publicul teatrelor, sufocat de divertismentul tv. pueril, își dorește astăzi, altfel de comedii, sătul fiind de cele cu gaguri de mahala, de vulgaritate. Cei care invadează sălile de teatru sunt mai pretențioși față de actul artistic. Refuză așa zisa inovație fără substrat ideatic solid, iar când aceasta se practică în cazul comediei prin exagerări și vulgaritate, nu o acceptă. Publicul vine la spectacolele de comedie să se încarce cu bună dispoziție și le apreciază pe acelea care precum într-o fabulă degajă și un substrat moralizator credibil, subliniat de realizatori. Un astfel de spectacol este “Dineu cu proști”, cu vervă, exemplar profesional prezentat scenic. Satirizează de fapt, pe cei care imoral, cu inconștiență califică drept “proști” pe oamenii simpli din preajmă, iar calificativul poate avea până la urmă, un revers grav pentru ei, dezvăluind adevărata față a prostiei umane.

Autorul piesei este francezul Francis Veber, actor, dramaturg, regizor și scenarist. Voga sa se datorează meșteșugului, moștenit și de la Labiche, de a scrie comedii sau farse cu replici savuroase pentru situații exploziv comice, inspirate din actualitate. “Le diner de cons” a înregistrat în Franța un mare succes, atât pe scenă, cât și în transpunerea cinematografică din 1998. Cheia succesului internațional, înregistrat și la noi, este actualitatea temticii. Și în societatea noastră de astăzi activează numeroase persoane care se consideră importante pentru miezul vieții sociale, politice sau chiar culturale și sfidător acuză de “prostie” pe cei din jurul lori. Actualitatea piesei argumentează și prezența sa pe prima scenă a țării. Francis Veber clădește cu dibăcie acțiunea plină de surprize pe această temă în “Dineu cu proști”. Ironia sorții face ca Pierre Brochant (Șerban Ionescu) să nu mai poată participa la dineul inițiat de membrii unei elite de snobi cu pretenții intelectuale, ce invită pentru distracția lor un individ pe care îl consideră a fi un prost. Cel ales pentru amuzament de către Pierre este Francois Pignon (Horațiu Mălăele). Pierre însă, are o criză de schiatică și trebuie să stea acasă, iar în jurul său și al lui Francois, se învârt o serie de personaje, fiecare reprezentând o categorie socială, fiecare desenată cu ironie de dramaturg. De la o scenă la alta conflictul sporește, acțiunea se îmbogățește prin situații comice fascinante, ritmul acestei farse crește.

Regizorul Ion Caramitru speculează impecabil textul și substratul conflictual al scrierii. Nu apelează la artificii teatrale, se bazează pe actori în exploatarea sensurilor fiecărei replici, iar rezultatul este un spectacol de comedie captivant, rafinat în trimiteri spre actualitatea noastră. Fiind și un actor de marcă, Ion Caramitru deține știința regizorului pentru care ACTORUL este mijlocul principal în ilustrarea unei viziuni regizorale. Are școala incontestabilă a maeștrilor regiei, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie. Cu ușurință un alt regizor dornic de succes facil sau să șocheze un anume auditoriu, ar fi transformat “Dineu cu proști”, fie într-un spectacol de estradă banal, fie într-o reprezentație în care actorii erau înăbușiți de pretenția unor simboluri vizuale. Ion Caramitru servește însă, sensurile scrierii, lucrând cu minuție relațiile dintre personaje și constructul teatral al fiecăruia, beneficiind evident, de o distribuție, inspirat selectată.

Mecanismul conflictual al piesei este Francois Pignon, “prostul” ales de către șeful cu bani al unei edituri, Pierre. Rolul are complexitate, iar Horațiu Mălăele adoptă căi noi de expresie în această partitură asimilată cu atenție pentru sensurile diverse ale replicii, tratate cu finețe, la nuanță. Precum un mare actor, categorie rară căreia îi aparține, Horațiu Mălăele descifrează și scoate în evidență dublul sens al replicilor lui Francois, legat de specificul strict caracterial al personajului, dar și de tiparul contextului tematic al situațiilor ironic propuse de dramaturg. Speculează fermecător naivitatea omului simplu, un maniac de fapt, mândru de preocuparea sa de a se refugia în construirea de edificii celebre din … bețe de chibrit, dar sincer în analiza situațiilor în care este implicat. Sinceritatea lui Francois devine filtru comic exploziv al fiecărei scene, aprins cu măestrie de Horațiu Mălăele. Este vrednică de apreciat modalitatea în care actorul reinventează expresia comică, fără ostentații manieriste. Timidul, naivul, sincerul Francois dă până la urmă o lecție de viață, de moralitate grupării celor cu pretenții de judecători ai prostiei, susținută prin interpretarea de excepție a lui Horațiu Mălăele. Un sprijin substnțial găsește actorul în partenerul său permanent din scenă, Șerban Ionescu interpretul lui Pierre, un alt actor de valoare care poate evidenția comicul unor situații tensionate dramatic. Trăiește de fapt, o dramă Pierre, editorul pe care situațiile ajunse la limită îi scot la iveală imoralitatea pe mai multe planuri, șmecheriile și superficialitatea. Șerban Ionescu interpretează cu trăire interioară fiecare moment cu care se confruntă cinicul său personaj, rezultatul fiind de un comic irezistibil. Relația de bază a spectacolului dintre Pierre și Francois, este susținută progresiv de cei doi interpreți, sporind umorul fiecărei scene.

Funcțional și plăcut ca aspect general este decorul conceput de Florilena Popescu Fărcășanu. Casa elegantă a bogatului Pierre e încărcată de numeroase obiecte, în special tablouri cu trimitere la picturi celebre și contribuie la crearea atmosferii spectacolului, sporind comicul momentelor de vârf.

În marea lor majoritate, celelalte personaje din planul secund, sunt interpretate în tonul demn de aprecieri al spectacolului. În Cheval, funcționarul serviciului de finanțe, recuperator de taxe și impozite, anchetator drastic, Alexandru Bindea impune efectul comic, descifrând în amănunt personajul. Interpretarea sa cu măsură este remarcabilă. Dorin Andone în Leblanc, amicul lui Pierre, se reține prin participarea sa activă la relațiile cu fiecare partener, chiar când e lipsit de replică. Printr-o caracterizare ironică, abilă, Alexandru Georgescu atenționează asupra tipologiei doctorului Archambaud, un rol de serviciu. Se remarcă deasemenea, Costina Ciuciulică în soția lui Pierre prin sugerarea ambiguității femeii care profită de avantajele căsniciei cu editorul infidel. Neplăcut surprinzător este stilul simplist, apropiat de cel revuistic aplicat de Medeea Marinescu în interpretarea amantei lui Pierre, Marlene. Cade în plasa exagerării comicului. Dacă și ceilalți actori ar fi adoptat acest mod superficial de apropiere de personaj, spectacolul putea fi un eșec.

“Dineu cu proști” este un spectacol ce TREBUIE VĂZUT fiind o comedie satisfăcătoare pentru oricine iubește teatrul. Este o comedie la superlativ, exemplar susținută de realizatori, slujitori cu har ai actului artistic. Într-o societate tulburată de amărăciuni, acest spectacol rămâne o oază de bună dispoziție pentru cei tratați ca niște proști, că pot avea și speranța de a da replică prin atitudine îngânfaților snobi, atât politicieni, cât și “analiști” din diverse medii. Acest spectacol de comedie nu e derizoriu, are consistență prin mesajul comunicat , precum și "Artă" de la Teatrul "Bulandra" , care stilistic propune o altfel de dramaturgie .