FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT) – EDIȚIA XXIII (25 octombrie – 3 noiembrie)

ZECE ZILE DE SĂRBĂTOARE !

        

Ajuns la cea de a XXIII-a ediție, Festivalul Național de Teatru (FNT) a câștigat în ultima perioadă în special, un prestigiu incontestabil cu toate că sprijinul financiar s-a șubrezit din cauza crizei generale. Avem o mulțime de festivaluri - și nu “festivale” cum le denumește un actual subsecretar de stat din Ministerul Culturii -, dar niciunul nu se definește drept un slujitor conștiincios al valorilor teatrului nostru. Timp de zece zile (25 octombrie – 3 noiembrie) spectatorii din Capitală, cărora li se alătură cei veniți din țară și 70 de specialiști de peste hotare – critici și directori de festivaluri, vor cunoaște pragul valoric prezent al anului teatral 2012, la care a ajuns teatrul românesc. Se va reflecta o stagiune dintr-un an calendaristic al unei grave crize financiare pentru teatre, ce a afectat se pare, și calitatea repertoriilor. Criza a determinat și organizatorii FNT, în principal UNITER, să renunțe pentru actuala ediție  la invitarea unor teatre de peste hotare. Totuși, în ciuda condițiilor, actuala ediție devine o adevărată sărbătoare a teatrului nostru !

         De trei ediții, directorul artistic și selecționerul unic , Alice Georgescu urmărește să evidențieze calitatea spectacolelor dintr-un an teatral. Muncă foarte dificilă întreprinsă în condiții grele cu reținerea obligatorie a subiectivismului personal, firesc oricui selecționer. Actuala ediție, afectată și de alte necazuri decât criza financiară, a renunțat la spectacolele din secțiunea specială a valorilor dedicată doamnei Mariana Mihuț din motive obiective, dictate de sănătatea sa, precară  doar, în această perioadă. FNT se derulează pe următoarele coordonate cu pricepere construite de selecționer – “Creatori și teatre în spectacol”, “Legendele scenei”, “Actorii în prim-plan”, “Teatrul de mâine” și “Caragiale inevitabilul”. Astfel, selecționerul unic Alice Georgescu, pune față în față, creatorii de ieri și creatorii de astăzi , regizori, scenografi și actori. Secțiunilor dedicate strict spectacolului, li se alătură “Evenimente conexe” culturale, numeroase și consistente – “Divanele”- dezbateri pe teme actuale, ateliere, lansări de carte, expoziții, concerte, colocvii. Programul FNT se completează și prin o serie de manifestări ce se pot numi secțiunea din afara selecției principale care își îndreaptă atenția spre independenți și spre participanții la Gala Tânărului Actor de la Costinești. Nici filmul nu absentează din acest festival, fiind programate pelicule realizate de regizori de teatru.

Radio România Cultural este partener activ zilnic la FNT, televiziunea publică absentează însă, fiind aflată într-o confuzie de programe și fără TvR Cultural, post suspendat, iar proiectul de teatru tv este la început de drum, dar a prezentat totuși, un singur spectacol, “Furtuna” în regia lui Victor Ioan Frunză și alte informații pe canalul TvR 2.

         FNT a prins o altă viață  prin modificarea și a metodelor de comunicare pentru informarea curentă. În pasajul Piața Universității funcționează Info FNT, cu numeroase acțiuni surpriză. De asemenea, informarea online este remarcabil înfăptuită de Press FNT, oferind zilnic precizări și documentare.

         UNITER, cu sponsorizări modeste în special, din partea Ministerului Culturii și Primăriei Capitalei, dovedește din nou că își respectă proiectul său de bază pornit în urmă cu 23 de ani -  Festivalul Național de Teatru, și  echipa sa demonstrează un ireproșabil management. Rar se poate întâlni în mișcarea teatrală o astfel de echipă care merită pe deplin prețuire !

         Evenimentele sunt numeroase în această ediție, ce promite din nou a fi o reușită, dar cum nu poți fi prezent în mai multe locuri și acest blog are un specific, vom prezenta un jurnal ce cuprinde numai comentarii referitoare  la cele peste 20 de spectacole selectate prezente  prin două sau trei reprezentații, în cele zece zile de festival. Firește, mai mult de jumătate din ele au fost comentate pe blog la data premirii.

“ UN PIC PREA INTIM “ – TEATRUL “ NOTTARA” – “ Fest(in) pe Bulevard “

                    DE TOATE PENTRU TOȚI

Multi-premiat, dramaturgul contemporan american, Rajiv Joseph scoate piesa “Un pic prea intim” din genul teatrului bulevardier comic, dând o altă aură, de tragicomedie, subiectului ales. Povestea șocantă a poetului și profesorului Tom, rezumă mai multe conflicte intime într-o piesă apropiată de teatrul epic. Tom (Andi Vasluianu) este un altfel de Don Juan, modern, sincer uimit de rezultatul cuceririlor sale. În aceiași perioadă a acțiunii , Tom reușește să lase gravide trei femei: Jen – prietena sa oficială, Maureen - vecina sa și Becca – studenta sa. Piesa își dezvoltă original conflictul apelând la monologuri.

Regizorul Cristi Juncu, un adevărat specialist în teatrul intimist, în teatrul psihologic, cu rezultate remarcabile în spațiile neconvenționale, reușește să descifreze în profunzime intențiile scrierii. Viziunea sa regizorală este stânjenită însă, de prezentarea piesei în sala “Horia Lovinescu”, pe scena mare a teatrului , când epicul relatării teatrale își găsea un loc mult mai potrivit în spațiul sălii studio, “George Constantin”; se puteau mult mai direct dezvolta monologurile  de interacțiune cu publicul solicitate de dramaturg.

Regizorul alege calea vizualizării metaforice sprijinită substanțial fiind prin intențiile scenografiei lui Cosmin Ardeleanu. Negru și roșul sunt culorile dominante ale scenografiei, decorul fiind marcat printr-un copac negru cu fructe roșii care domină podeaua alături de bile mai mari sau mai mici, negre. O lună de foc imensă parcurge toate fazele pentru a marca trecerea timpului. În negru sunt veșmintele tuturor personajelor, cu excepția amicului lui Tom, colorate divers fiind, doar încălțările fiecărei doamne. Negrul ar putea trimite spre o posibilă lume cu reguli morale spulberate și roșul spre focul pasiunilor. Concretul pasiunilor trăite de Tom și femeile din preajma sa prin această scenografie, mult stilizată, pierde totuși din esența substanței.

Ilustrația muzicală aleasă de Cristi Juncu, sprijină amuzant substratul comic al situațiilor. Regizorul merge pe linia  dezvoltării scenice a conceptului  pe două coordonate, dramaticul și comicul. Cea dramatică domină prima parte a reprezentației, ca apoi , la cina servită de Tom, să treacă exagerat la comic, ca în final să se întoarcă la dramatic. Propune un joc între tragic și ironie, partea comică fiind subliniată neinspirat și prin intervențiile râsului din off al unor posibili spectatori.

Andi Vasluianu (Tom)

Meritul principal al reușitei acestui spectacol rămâne modul în care regizorul conduce distribuția și pune în valoare calitățile actorilor aleși. Cristi Juncu știe să lucreze cu actorii, să colaboreze cu fiecare în parte pentru a defini convingător personajul distribuit și a servi viziunea sa regizorală. Andi Vasluianu face o subtilă demonstrație a versatilității lui Tom, ce trece de la o situație la alta , diferită prin consistență, prin normalitatea atitudinilor. Actorul construiește un Don Juan actual, care  manifestă dezinvoltură în perceperea relațiilor pasionale, tratate cu sinceră credință, chiar dacă încalcă regulile statutului obișnuit al moralei. Excelentă este interpretarea sa în rolul  poetului și profesorului Tom, captivat pasional de femeile întâlnite și uimit că nu îi sunt înțelese  intențiile, dar care va rămâne singur în final, cu … muza sa poezia.

Irina Velcescu (Franny), Dan Bordeianu (Seth) și
 Diana Roman (Becca)

Colegii de distribuție susțin personajul central prin interpretarea ireproșabilă a fiecărui rol , prin relaționarea permanentă, personajele lor devenind victime ale lui Tom. Femeia care îl iubește necondiționat pe Tom, Jen este prezentată de Cristina Florea ca o persoană interiorizată, preocupată de profesia ei, având un dublu univers personal; va fi înșelată de Tom, dar insistă în dragostea față de el. Actrița accentuează expresiv trăirile interioare prin care trece Jen. Remarcabilă este Catrinel Dumitrescu în Maureen, vecina care are un copil, dar se îndrăgostește de Tom și rămâne gravidă, ca și Jen. Subtextul situațiilor și al replicilor își găsesc transmitere prin interpretarea cu sensuri multiple de către  actriță. În Beeca, studenta aparent naivă, Diana Roman construiește în profunzime portretul tinerei cucerite de profesorul ei, dornică de a parveni și ea ca poetă precum modelul oferit de dascăl.  Irina Velcescu este Franny, sora lui Jen, care se implică, se revoltă în relațiile lui Tom. Pe tot parcursul evoluției lui Franny, actrița cu inteligență imprimă o notă de mister în relațiile personajului, ca în final să își argumenteze admirabil acțiunile pentru că și ea l-a iubit cândva pe Tom. În prietenul poetului, Seth, dibaci Dan Bordeianu sugerează aparent nedumeririle față de atitudinile lui Tom,  cât și bănuielile și intențiile sale subtil moralizatoare.

“Un pic prea intim” este un spectacol atractiv, convingător în esența sa, fiind singurul care s-a detașat calitativ din cele trei premiere ale Teatrului “Nottara” pentru care a organizat de fapt, festivalul cu pretenții de a fi și internațional “Fest(in) pe Bulevard”. Festivalul a fost … mult zgomot (și bani !!) pentru mai nimic. 

P.S. Teatrul nu oferă pe site ilustrațiile necesare pentru spectacolele prezentate. 

“ MATRIMONIALE “ – TEATRUL “NOTTARA” – “Fest (in) pe Bulevard”

“ CRIZĂ MARE MONȘER !” … ȘI ÎN DRAMATURGIE

         Autoarea piesei “Matrimoniale” , Lia Bugnar – actriță, regizoare și dramaturg, a primit din partea Teatrului “Nottara” oferta de a scrie un text despre “criză” , în conformitate cu motto-ul festivalului “Fest(in) pe Bulevard”,  că vorba lui Caragiale e “Criză mare monșer!”. A scris un text, că piesă de teatru nu se poate numi, în care a vrut să vorbească despre … toate crizele existențiale posibile. Pe scurt iată subiectul. O femeie de vârstă medie, Eva, ajunsă foarte bogată după moartea soțului de 94 de ani, vrea să se recăsătorească și alege pe net doi bărbați – Tibi și Zaharia. Închriază un restaurant pentru a se întâlni cu ei. Îi supune unei probe, să dea zece răspunsuri la întrebarea ce le place la ea . Îl alege pe Zaharia. Apare după vreun ceas de tatonări , Mira , soția lui Tibi și încep să curgă monologurile surpriză, despre fiecare. Aflăm că Tibi, căruia i s-a refuzat donarea unui rinichi pentru bani, este disperat. Fiind căsătorit a optat însă, pentru oferta Evei pentru că are împreună cu Mira, două … fete siameze ce trebuiesc operate. Eva promite imediat că va pleca a doua zi la Londra cu ele pentru operație, dar cu niște condiții … Și Zaharia, medic veterinar, are problemele sale. Este homosexual și îngrijește o fetiță mută abandonată, ce are șase degete la o mână și studiază pianul. Se descoperă, că fetița ar fi a … Evei care a crezut la naștere că pruncul a murit. Întâlnirea dintr-o întâmplare stupidă se finalizează cu bine. Eva îi va duce pe toți la Londra și la întoarcere le promite că vor locui împreună într-o vilă cu trei apartamente !!! Evident că mai sunt și multe detaii despre posibila existență a acestor așa zise personaje. Textul nu este o parodie, ci o încropeală, un montaj penibil de informații șocante provenite din ziarele tabloide ce vor să arate diverse “crize” individuale, lipsa banilor sau neînțelegerea homosexualilor, etc. Acțiunea este lipsită de o logică elementară, personajele sunt scheme de carton care se încearcă a fi definite prin monologuri stupide. Lia Bugnar ar trebui să se apuce a scrie scenarii pentru telenovele. S-ar putea să aibă succes la unii telespectatori. Cum autoarea vrea să fie mereu actuală, dacă tot își batem joc de cuvântul “criză”, de ce oare nu a atacat în acest “ghiveci” tematic cu pretenții că ar trata “criza” și problema …  Roșia Montana sau gazele de șist ? Timpul nu e pierdut, va scrie și despre această temă gravă,poate pentru teatrele independente unde când s-a afirmat promitea a fi o personalitate în dramaturgie, mai puțin în regie și actorie. Este inexplicabil cum un teatru cu pretenții ca Teatrul “Nottara”, prin managerul și numeroasa sa echipă de colaboratori, acceptă un astfel de text ?!

Diana Lupescu propune “un spectacol de autor” realizând și regia, și scenografia, și ilustrația muzicală! Scenografia este modest desenată. Decorul se rezumă la două mese și patru scaune dintr-un local cu pretenții, costumele sunt banale, cu excepția celui al Evei de o eleganță stridentă. Ilustrația muzicală a unui astfel de text nu se poate remarca. În viziunea sa regizorală, Diana Lupescu încearcă inutil să dea o cât de câtă personalitate profilului fiecărui personaj. Dispune de o distribuție ireproșabilă, dar sărmanii actori se confruntă cu un text ridicol. Ada Navrot (Eva), Crenguța Hariton (Mira), Lucian Ghimiși (Tibi) și Mihai Marinescu (Zaharia) sunt victimele textului. Fiecare încearcă să se ferească de penibilul situațiilor expuse prin replică.

“Matrimoniale” este un spectacol ce a fost dedicat festivalului internațional “Fest(in) pe Bulevard” secțiunii competitive  - “Criză mare monșer !” - alături de patru spectacole din Franța, Serbia, Bulgaria, Austria , un concert și “Candid” de la Teatrul Țăndărică. Se spera că va lua marea distincție ! Juriul a acordat însă, premiul, spectacolului remarcabil din 2007 (!!!) “Candid” , și organizatorii festivalului nu au mai anunțat în mass media rezultatul competiției !

“Meritul” unic al acestui spectacol deplorabil este că demonstrează a fi o “criză mare monșer” și … în dramaturgie, dar și în managementul unor teatre.    

“ MOBILĂ ȘI DURERE “ – TEATRUL “NOTTARA” – “Fest (in) pe Bulevard”

                             … MULTĂ DURERE!

         La propiu și la figurat se poate spune despre acest spectacol că generează…”multă durere!”. La propiu, “durerea” vine din timpul reprezentației ce durează aproximativ trei ceasuri în care comicul absentează, satira lui Teodor Mazilu se sesizează cu greu în ritmul tern al celor petrecute pe scenă. Din când în când, rar, publicul zâmbește. La figurat, “durerea” se poate isca, atât prin regia aparținând unui nume cunoscut, Alice Barb, cât și prin scenografie, și chiar prin interpretarea actorilor.

         Piesa fiind scrisă înainte de evenimentele din’89, pe vremea cenzurii comuniste, dramaturgul Teodor Mazilu a fost nevoit să se ferească de pericolul cenzorilor. Cu un conflict simplu, în subteranul scrierii și uneori prin replică, atacă însă, imoralitatea, parvenitismul și chiar corupția acelor timpuri de tristă amintire. Astăzi, când funcționează libertatea, despre acele metehne se scrie mult mai direct și vehement. S-a dat liber să poți satiriza furtul și minciuna ! Spectacolul cu “Mobilă și durere” aparține proiectului teatrului “Piese vechi în haine noi !”. Piesa nu este foarte “vechie”, dar suferă de răul cenzurii, ce îi afectează scriitura. “Hainele noi” dorite de Alice Barb – regie, ilustrație muzicală și light-design -, sunt însă, vechi, lipsite de inspirația actualizării sensurilor majore ale textului produs al anilor ‘80. Regizoarea practică o minoră să îi spunem adaptare prin cei doi “tovarăși” directori ai unor fabrici de mobilă – Sile și Paul, deveniți acum, patroni și prin strecurarea unor completări ale replicilor în sensul de a le actualiza. Textul rămâne monoton în raport cu realitatea curentă sufocată de corupția unor parveniți, indivizi imorali, astăzi deveniți politicieni servitori ai mai multor partide, ieri, servili doar față de un singur partid.

         Pentru Teodor Mazilu conflictul dintre Sile și Paul prin subtextul situațiilor țintește dorința lor de îmbogățire manevrând funcția de șef, baza rămâne însă, trădarea în amor, imoralitatea. Sile a trădat-o pe tânăra Lizica, o muiere temperamentală care s-a căsătorit cu bătrânul Paul, iar Sile o va lua de soție pe prostovana Melania, îndrăgostită și părăsită de Gore, sluga abjectă a șefului. Pe calea sublinierii conflictelor din amor, merge și regia, fără să mai încerce a revitaliza novator preocupările de înavuțire ale personajelor.

         Scenografia Danei Istrate nu servește prin nimic evidențierea sensurilor majore ale satirei – parvenitismul, pofta de bani, minciuna, imoralitatea. Decorul împarte dezagreabil scena în două spații principale de joc – biroul lui Sile și casa lui Paul, la care mai adaugă în lateralul scenei un loc la munte pentru întâlnirea lui Sile cu Melania. Desenul decorului este nesugestiv. Mobila este încropit aleasă, cu toate că sunt ștabi ai unor fabrici de mobilă -  Sile și Paul, și nu indică pofta de înavuțirea și prostul “bun gust” al acestor parveniți. Iluminarea scenei este mereu egală de nu se mai înțelege logic trecerea dintr-un spațiu de joc în altul. Decorul s-ar anima prin cortinele interioare din scenă cu frânturi de desen ce ar vrea să amintească de stilul clasic arhitectural și cu un tablou atârnat strâmb pe fundal. Tabloul pare a ilustra un stâlp de electricitate pe un drum, dar este greșit a îl percepe astfel, pentru că regia îi dă o menire metaforică. În unele scene considerate importante de regie – de pildă, întâlnirea lui Sile cu Melania --, tabloul luminează … o cruce de neon! Poate fi și crucea de pe Caraiman că tot se întâlnesc la munte cei doi! Această metaforă penibilă ar putea avea trimitere și spre imoralitatea personajelor, veghiate în fundal de un tablou cu o cruce strâmbă ! Metafora de bază a regiei este însă … câinele. Soția lui Paul, Lizica are un câine alb de pluș, Gore urlă a jale ca un câine când nu i se împlinesc ambițiile, câinele de pluș domină imaginea finală a reprezentației, etc. Efectele false ale imaginii teatrale dirijate de regie sunt însă, mult mai multe. Mai amintim și de jocul cu tablourile date cadou doamnelor din preajmă de Sile și Paul, poate cu intenția de a arăta că parveniții acaparează și opere de artă, joc însă, manevrat de regie neconvingător. Spre final, decorul se schimbă la vedere într-o sală de … bal, cu o masă fastuoasă în fundal. Costumele scenografei, de la cele curente, la cele de la bal sunt lipsite de funcționalitate pentru sprijinirea caracterelor personajelor și intențiile satirice ale tragicomediei lui Mazilu. În această scenografie confuză, Alice Barb vrea să dezvolte un concept exagerat în efecte și lipsit de coerență. Regizoarea este și autoarea ilustrației muzicale, executate live la … țambal de Costel Istrate! Îngrămădește o serie de scurte motive muzicale, chiar și din “Love story”, drept contrapuncte pentru diverse situații. Aducerea țambalului pe o laterală a scenei nu face decât să încarce fără rost viziunea regizorală și așa încărcată de artificii penibile în numele originalității. Dacă sub aspect vizual conceptul regizoral se dovedește haotic, fără concretețe în idei, lipsit de motivare și umor, aceste aspecte sporesc și prin indrumarea actorilor pentru a concretiza tipologiile ce la revin.

Gelu Nițu (Sile) și Dani Popescu (Gore)

         Distribuția este compusă din actori apreciați, dar nefiind coordonați, fiecare își interpretează rolul cum crede de cuviință. Se detașează, fiind remarcabilă prin asimilarea tipologiei Meleniei, Ioana Calotă. Cu măsură actrița dezvoltă mai întâi portretul unei june naive, ca apoi să descopere cum mariajul cu Sile îi poate aduce avantaje și devine o “doamnă” cu pretenții. Fără exagerări, cu umor, Ioana Calotă compune admirabil acest rol servind substratul tematic al piesei. Încearcă o caracterizare în esență a lui Gore, trecând peste accentele de imagine exagerate ale regiei – jocul cu lanterna, lătratul a jale, etc -, Dani Popescu, atent să îi dea consistență personajului. Ion Besoiu în Paul, în special în monologul final, cucerește publicul, chiar dacă nu îi sunt pe deplin exploatate capacitățile de către regie. În rest, distribuția produce deziluzii, lipsită fiind de dirijarea regiei spre relaționare în funcție de situații. Astfel, Ada Navrot, actriță de marcă a teatrului, nu reușește să propună decât o schiță simplistă a Lizicăi, o parvenită nevricoasă, instabilă în relațiile cu cei din preajmă. Superficial, prin manevrarea unor expresii din alte spectacole, este tratat Sile, personajul central de către Gelu Nițu. Practică încercări de comedie artificiale, în raport cu situațiile. Păcat de resursele multiple ale acestui actor ce nu sunt folosite pe deplin de viziunea regizorală. Un rol modest construit dramaturgic, Urecheatul, tânărul care cochetează cu doamnele, îi revine lui Șerban Gomoiu. Este trist că o astfel de distribuție nu a aflat împlinire în conceptul regizoral.

         “Criză mare monșer !” susține motto-ul  festivalului “Fest(in) pe Bulevard”. Criza se reflectaă uneori în teatru și drept … criză de inspirație, un exemplu fiind și premiera “Mobilă și durere”.