``JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE`` - TEATRUL DE STAT CONSTANȚA

 AFIRMAREA UNOR TINERE TALENTE

Pandemia afectează viața teatrală. În Capitală este foarte rar de întâlnit acum prezența unor teatre din țară venite în turneu. Și Festivalul Național de Teatru, proiect de tradiție, derulat în Capitală, de doi ani se organizează ... online. Iată însă, că profitând de o etapă în care restricțiile pandemiei au scăzut, Teatrul de Stat Constanța a venit în București cu două spectacole remarcabile, ``Jocuri în curtea din spate`` și ``Doi tineri din Verona``, să arate și că deține o echipă de tinere talente care asigură că viitorul mișcării teatrale va fi pe mâini bune. 

``Jocuri în curtea din spate`` aparține scriitoarei contemporane Edna Mazya din Israel, personalitate culturală marcantă. Piesa a cunoscut la noi mai multe montări în diferite teatre, pornind din 2011 cu examenul de licență al regizorului Bobi Pricop, apreciat și preluat spectacolul de Teatrul Act. De astă dată, piesa prilejuiește din nou, remarcarea unei tinere echipe de creatori de la Teatrul de Stat Constanța.

Dramaturgul surprinde în profunzime o radiografie sensibil dramatică a psihologiei a patru băieți de 17 ani și o fată de 14 ani din zilele noastre, acesta fiind planul central al acțiunii, dublat însă de cel al maturilor care judecă și condamnă un viol, justițiarii. Tânăra regizoare Diana Mititelu a primit și premiul UNITER pentru debut cu acest spectacol. Derularea acțiunii pe cele două planuri – violul și judecarea sa, în care personajele sunt interpretate de aceiași actori cum indică dramaturgul, Diana Mititelu o construiește ingenios, cu pricepere în a îndruma actorii. Spectacolul a fost găzduit de Teatrul Evreiesc de Stat, activ în proiecte, renovat, având și un foaier decorat atractiv. 

Diana Mititelu alege inspirat ca spectatorii așezați pe trei laturi ale spațiului de joc, îngrădit precum cel dintr-un posibil tribunal, să judece tema acțiunii – starea tinerei generații. Scenografia lui Răzvan Bordoș este excelentă servind cerințele textului și conceptului regizoral printr-un decorul aparent simplu în care în fundal figurează doar un leagăn precum cel din spațiile de joacă pentru copii, împrejmuit pe trei laturi de un ``gard`` din lemn cu semnificație alcătuit. 

Regizoarea folosește decorul pentru ilustrarea teatrală a unei fine analize a psihologiei celor cinci adolescenți aflați mereu în mișcare, îndrumă actorii să definească starea interioară a fiecărui personaj și atunci când le revine să interpreteze rolul maturilor judecători din planul doi al acțiunii. Viziunea regizorală servește admirabil cerințele de teatru intimist și provocă impresionant emoția și gândira publicului asupra unui fenomen actual, situația tinerei generații și modul de percepere de către adulții judecători.

Planurile paralele ale acțiunii – adolescenți și justițiari, obligă actorii la transpunerea rapidă dintr-un personaj la altul. Actorii întreprind minunat aceste transformări, trec de la superficialitatea perceperii relațiilor între naivii adolescenți, la personajele mature, autoritare prin funcție, cu ușurință și vaitate în judecarea acuzării actului de viol. Actrița Cristina Luca interpretează pe Dvori, fata de 14 ani care dorește să fie o femeie matură, dar și pe procuroare și o face excelent. Compune la nuanță profilul adolescentei încă un copil naiv cu dorința de a fi considerată o femeie cu experiență, imitând o maturitate căreia nu îi cunoaște sensurile. Se transpune rapid, în diverse momente, în procuroarea hotârâtă să pedepsească actul violului. Într-o altă reprezentație rolurile vor fi interpretate de Ecaterina Lupu. Andrei Bibire (Asaf / Avocatul -A), Theodor Șoptelea (Sela / Avocatul – SE), Cătălin Bucur (Gidi / Avocatul – G) și Ștefan Mihai (Șmulick / Avocatul – Ș) sunt remarcabili în interpretarea a două personaje. Fiecare reușește să concretizeze personalitatea diferită a adolescentului, dar și cea a rolului de avocat atribuit. Cristina Luca, Ecaterina Lupu și Andrei Bibire vor realiza și în ``Doi tineri din Verona`` partituri importante, alături de Theodor Șoptelea și Ștefan Mihai, spectacol comentat mai jos. În ``Jocuri în curtea din spate``, distribuția pare a fi alcătuită din liceenii pe care îi poți întâlni pe stradă când ies de la școală pentru că actorii, unii cunoscuți și din filme, se transpun perfect în personajele adolescenților, fără artificii în interpretare, ca apoi să devină surprinzător maturii avocați. 

``Jocuri în curtea din spate`` demonstrează că avem talente în tânăra generație, actori și regizori, cărora teatrele instituționalizate trebuie să le acorde atenția cuvenită prin repertoriul ales, iar acest spectacol o face ireproșabil pe deplin.

``DOI TINERI DIN VERONA`` - TEATRUL DE STAT CONSTANȚA

 UN SPECTACOL ORIGINAL, REUȘIT

Ne confruntăm din nou, cu intenția regizorilor de a trata original piesele lui William Shakespeare. De multe ori, această intenție are drept rezultat un spectacol lipsit de consistența piesei, adaptată și ilustrată teatral extravagant. Destul de rar originalitatea unei viziuni regizorale speculeză și respectă, bogăția de sensuri a unei piese a genialului Shakespeare. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu alege ``Doi tineri din Verona``, o piesă mai puțin solicitată de regizori, o comedie scrisă de bătrânul William în perioada 1594 – 1595, cum spun specialiștii că a apărut și ``Romeo și Julieta`` a cărei acțiune se petrecea în Verona. Viziunea regizorală încearcă tratarea originală a poveștii celor doi tineri din Verona – Valentin și Proteus, fără să afecteze substratul piesei, tematica, doar să îi acorde o trimitere subtilă spre un fenomen actual.

Shakespeare propune acțiunea prin plecarea celor doi din Verona la Milano, într-un alt mediu social și cultural. Fără o adaptare a textului, regizorul Alexandru Mâzgăreanu duce ``emigrarea`` lui Valentin și Proteus în ... Extremul Orient, un alt mediu cultural și social. Efectul teatral este surprinzător, dar servește intențiile lui Shakespeare de a arăta că indiferent de contextul social regulile morale sunt același și trebuie respectate. Confilctul rămâne la fel ca în piesă. Valentin pleacă din Verona, iar prietenul Proteus cel îndrăgostit de Iulia, hotărăște să îl urmeze, numai că în noul mediu uită de iubita sa și se îndrăgostește de Silvia, fiica ``ducelui`` conducător al comunității respective. Dar ... între Silvia și Valentin, amicul lui Proteus, s-a ivit dragostea. Trădarea prieteniei și a iubirii îl caracterizează pe tânărul Proteus. Regizorul urmărește consecvent prezentarea acțiunii pentru o trimitere ingenioasă spre actualitate, când mulți tineri migrează din țară, dar unde ajung, unii uită de principiile universale ale moralității în comportament. Spectacolul rezultat din această viziune originală de plasare a conflictului în ... Extremul Orient, tratează substanțial tema piesei prin valorificarea replicilor lui Shakespeare cu o echipă minunată de actori, bine coordonați regizoral, fapt mai rar aflat în alte spectacole ... originale.

Echipa de tineri actori ai Teatrului de Stat Constanța este alcătuită din talente de excepție de către managerul Erwin
Șimșensohn, preocupat de a da șansa afirmării gernerației lor. În rolul lui Proteus cel plin de sine și trădator de sentimente, evoluează remarcabil Florin Aioane. Cu forța talentului său, tânărul actor construiește treaptă cu treaptă profilul personajului aflat în situații extreme, dar care uită de orice regulă morală. Excelent este și Andrei Bibire în Valentin cel atent la adaptarea într-un alt mediu social și cultural, ferm însă în sentimente personale. Ecaterina Lupu definește prin abilitatea talentului pe Iulia care pleacă travestită în căutarea iubitului Proteus. Tânăra actriță denotă capacități deosebite pentru abordarea unui personaj dificil de interpretat, cum este și Iulia. Conceptul regizoral plasează personajul Silviei în Extremul Orient, iar interpretarea Cristianei Luca se achită excelent de dificultățile propuse de regizor. Impresionant actrița transmite frământările dictate de dragostea Silviei pentru Valentin și situația statutului social pe care îl are. Actrița prin abordarea rolului subliniază că iubirea are drept limită în orice lume, doar pe cea morală. Tânăra distribuție este numeroasă și se completează și prin prezența unor actori cu experiență precum Liviu Manolache în tatăl lui Proteus, ca apoi să devină prin glas, păpușa ``ducelui`` din Extremul Orient, efect regizoral apreiabil ca sens. Ireproșabili sunt și actorii distribuiți în roluri din planul secund al acțiunii – Cătălina Mihai (servitorul lui Valentino), Andrei Cantaragiu (Turio), Lucian Iftime (servitorul lui Proteus) , alături de Maria Lupu, Florina Stănculeț, Grațian Prisăcariu, Theodor Șoptelea, Ștefan Mihai, Vlad Lință, Alina Mantu și păpușarii Arina Cojocaru, Tiberiu Roșu. Cum spectacolul prezentat în deplasare la Teatrul Odeon, nu a avut un program de sală, sunt posibile neglijențe în indicarea numelui unor interpreți pentru care ne cerem scuze.

Spectacolul cucerește prin distribuție, dar și prin aspectul vizual original. Andreea Săndulescu propune un decor din panouri în aparență simplu, semnificativ însă, prin manevrare și accente luminoase inspirate în a indica spații diverse ale acțiunii din lumi diferite. Costumele Alexandrei Mâzgăreanu rămân însă, punct forte al vizualizării, fiind create cu fantezie pentru fiecare personaj și servind caracterizarea sa, autoarea demonstrând calități de excepție în profesie.

Pledoaria lui Shakespeare pentru morală, iubire și prietenie, e finalizată în piesă prin puține replici în soluționarea acțiunii cu mariajul celor două cupluri, Proteus și Iulia, Valentin și Silvia. Regizorul a încercat teatral să o ilustreze original, dar finalul rămâne confuz ca sens, după acțiunea derulată pe parcurs cu multe semnificații majore.

`\Doi tineri din Verona`` se poate considera un experiment teatral original, reușit, care arată că Shakespeare este contemporanul nostru, fără a îi fi afectată scrierea din secolul de mult trecut, ci doar a demonstra că este foarte actuală și astăzi ca temă.

P.S. Felicitări Teatrului de Stat Constanța pentru tânăra sa echipă de actori și regizori care amintesc de demersul trecut al Teatrului din Piatra Neamț de unde provin multe din valorile actuale ale mișcării teatrale.

``CABARET`` - TEATRUL ODEON

 O MINUNE APARE ...

... , în sfârșit, în viața teatrală din acești aproape doi ani de pandemie - ``CABARET``, un musical tragi-comic celebru pe libretul lui Joe Masteroff, muzica John Kander. Este un spectacol uimitor, solid construit de Răzvan Mazilu cu o echipă senzațională care arată că în războiul de acum, cu blestematul virus, teatrul rămâne creator cultural de emoție și bună dispoziție. Chiar dacă nu ne-ar fi afectat această pandemie, ``Cabaret`` se înregistra drept un eveniment prin valoarea incontestabilă a realizării teatrale cu trimitere subtilă și spre lumea de astăzi în care politicul și socialul se află într-un ... cabaret, comic și tragic pentru cetățeni.

Mulți poate își mai amintesc de filmul ``Cabaret`` din 1972, regizat de Bob Fosse, distins cu premii Oscar, dar de astă dată, vor urmări uimiți, un altfel de ``Cabaret`` conceput de Răzvan Mazilu – regie, coregrafie și costume, cu sensuri multiple și țintă spre actualitate, spectaculos prezentate pe mai multe planuri. Răzvan Mazilu a mai montat reușit ``Cabaret`` și la Teatrul German din Timișoara, dar acum își dezvoltă în profunzime viziunea regizorală. Joe Masteroff a compus libretul după piesa lui John Van Druten și povestirile lui Christopher Isherwood, cu acțiunea în anii `30, la Berlin, orașul plăcerilor cu cluburi deochiate. În acel timp însă, din umbră prindea rădăcini, partidul nazist. Spectacolul respectă ilustrarea acelei epoci, uitate poate, dar sugerează fără ostentație trimiterile spre actualitate, alarmante, când politicul intervine în viața omului simplu. Titlul musicalului a fost și rămâne o metaforă cu rezonanță, indiferent de epocă. Vrem să ne distrăm, să cântăm, ca într-un cabaret precum cel de la ``Kit Kat`` din Berlinul de atunci, clubul mai funcționează și astăzi, dar nu vedem realitatea din jur. Muzica aparține lui John Kander și în reprezentație este ilustrată live de o orchestră deosebită – Mihai Muroiu (pian), Andreea Archip (pian), Robert Magheti (tobe), Florian Nicolau (bas), Alex Avramovici (clarinet), Robert Preduț (saxofon), Alexandru Moraru (trombon), Silviu Groaza (trompetă), orchestră plasată în fundalul scenei, reținut luminată. Acțiunea dezvoltă povestea de iubire a două cupluri aflate în Berlin – londoneza Sally, vedetă la cabaret și americanul Clifford, scriitor în devenire, alături de Fraulein Schneider, propietara unei modeste case în care închiriază spații și Herr Schultz, un mic comerciant evreu. Lor li se alătură Maestrul de ceremonii al întregii acțiuni, dar în plan secund și Fraulein Kost, chiriașa prostituată a doamnei Schneider și Ernst Ludwig, membru al partidului nazist, prieten de ocazie al scriitorului. Am amintit prezența în acțiune a acestor personaje pentru că ele conduc conflictele și susțin tematica spectacolului.

Pentru excelenta sa viziune regizorală, cu o acțiune intens ritmată în diverse spații de joc, Răzvan Mazilu apelează la un decor compus inventiv de Sabina Spatariu. Decorul încărcat cu diverse obiecte semnificative pentru acțiune, sugerează însă, că sala teatrului are continuitate și pe scenă prin decorațiile sale și publicul devine astfel captiv în capcana acestei lumi. Într-un scurt moment, luminile se vor aprinde în sală și Maestrul de ceremonii se adresează direct spectatorilor pentru a sugera captivitatea lor în acest ... veșnic cabaret al lumii. Costumele numeroase ``colorează`` senzațional reprezentația. Autorul lor este ... regizorul Răzvan Mazilu care se dovedește a avea har în acest compartiment major din scengrafie! Interpreții schimbă mereu costumele în funcție de situații, locul acțiunii – pentru Cabaretul Kit Kat, domiciliu fiecăruia, etc – și fiecare costum joacă un rol major pentru definirea amănunțită a personajului. Rar se poate vedea un spectacol cu astfel de costume care ``vorbesc`` argumentând buna dispoziție, dar și drama existenței. Teatrul Odeon și Răzvan Mazilu au ridicat piatră cu piatră construcția ireproșabilă a acestui spectacol pregătit din 2020, ajuns în pandemie cu restricțiile respective, confruntat cu decesul Oanei Ștefănescu distribuită în rolul Doamnei Schneider, căreia regizorul îi dedică acum spectacolul, iar astăzi, la lansare spectacolul e confruntat cu aceleași restricții ale pandemiei care acceptă spectatorii cu certificatul verde, dar într-un număr restrâns fără rost, de locuri în sală. De sigur, la noi procentul de vaccinare e jalnic prin inconștiența multora, ca și a politicienilor ce dețin frâiele legislației, dar iubitorii de teatru, în majoritatea lor, s-au vaccinat.

Peste soarta grea a pregătirii acestui spectacol, actorii au reușit să treacă strălucit și senzațional s-au adaptat și cerințelor dificile solicitate de un musical. Au fost minuțios pregătiți de regizorul și coregraful Răzvan Mazilu căruia i s-au alăturat pentru pregătire, Monica Petrică – asistent coregrafie, Maria Alexievici – direcție muzicală și colaboratorii întregii echipe din spatele cortinei. Spectacolul se derulează pe mai multe planuri conflictuale, teatral expuse regizoral de Răzvan Mazilu prin delicate semnale metaforice cu sens precis în susținerea temei referitoare la cum poate fi afectat omul, societatea, de semnale politice.

Animarea explozivă a reprezentației revine trupei de la Cabaretul Kit Kat prin Meda Victor, Maria Alexievici, Cristina Danu, Anca Florescu, Vlad Bîrzanu, Cezar Antal, Marian Lepădatu. Toți sunt actori, dansatori, cântăreți, desăvârșiți și personalizează personaje, punctează cu abilitate situațiile, dau viață subiectului prin libertinaj în expresie. Rolul ``dirijorului`` dezmățului de la Kit Kat dar și al acțiunii, revine lui Mihai Smarandache ce este Maestrul de ceremonii. Multiplele sale transformări dictate de momentele conflictului, actorul purtând machiajul unui claun, le înfăptuiește admirabil prin cântec, expresie gestuală și gândirea substratului fiecărui cuvânt rostit, prin relaționarea constantă cu toți cei din preajmă, dar și cu publicul. Rolul are complexitate, iar interpretarea lui Mihai Smarandache, dovedește calitățile sale de mare actor.

Superlativele în apreciere însoțesc și pe interpreții cuplurilor centrale declanșatoare a conflictelor, pe actorii ce se dovedesc a se adapta perfect și solicitării unui musical. La nuanță, cu sensibilitate și dramatism creionează Gabriela Popescu și Ionel Mihăilescu, acel cuplu care își află iubirea – doamna Schneider și domnul Schultz. Ionel Mihăilescu trăiește interior intensiv, nedumerirea omului simplu, evreu, darnic cu cei apropiați, nedumerit însă, în fața pericolului de apariția nazismului care nu îi acceptă etnia. Actor de mare clasă fiind, Ionel Mihăilescu descifrează detailat expresiv, substanța personajului. Gabriela Popescu a mai lucrat cu Răzvan Mazilu în musicalul ``În plină glorie!`` la Teatrul de Comedie, iar acum se dovedește a fi din nou ... ``în plină glorie`` prin compunerea minuțioasă a femeii singure care își află dragostea ce va fi frântă de situația politică. Să nu uităm că acești actori cântă și dau sens major temei libretului.

O surpriză sunt tinerii actori Ioana Mărcoiu (Sally) și Silvian Vâlcu (Clifford), adaptați partiturii musicalului. Dorința celei venite de la Londra la Berlin pentru a deveni vedetă de cabaret, Ioana Mărcoiu o impune ca linie generală în caracterizarea lui Sally, fără a neglija însă sugerarea sentimentului de iubire sinceră pentru scriitorul american, Clifford. Actrița atenționează în interpretare că dorința de succes profesional poate eșua dacă nu privești cu judecată ansamblu social. Ioana Mărcoi cântă, dansează și nu uită consistența rolului său principal pentru subiectul acțiunii și tematica sa. Clifford este personajul inspirat din realitate Berlinului de atunci, un tânăr american naiv, dornic de distracție, trezit brusc la starea socială în fața amenințării partidului nazist. Excelent definește actorul acest personaj evocator pentru epoca subiectului.

O altă surpriză este Antoaneta Zaharia în Doamna Kost și e de nerecunoscut în rolul prostituatei dezinteresată de mediul social, iar actrița compune cu finețe această tipologie. O bucurie mai este și întâlnirea cu Eduard Trifa, confruntat la Teatrul Odeon cu rolul lui Hamlet într-un spectacol eșuat. Actorul desenează credibil, fără ostentații expresive, pe cel dedicat partidului nazist, Ernst, aflat la început de drum în acțiunea viitoare. Mai completează distribuția și Relu Poalelungi în două roluri secundare – Marinarul și Nazistul.

``Cabaret`` este un eveniment teatral cultural, un spectacol al valorilor. Finalul reprezentației lasă publicul fără respirație, când decorul se retrage din scenă, interpreții se dezbracă de costume pentru a sugera că suntem ... goi într-o lume neagră dominată de cabaretul pasiunilor politice cu recul social. La aplauze actorii vin îmbrăcați în negru cu tricouri pe care scrie ... cabaret! Excelent și-a gândit și finalul metaforă, realizatorul spectacolului, Răzvan Mazilu. Aplauzele entuziaste ale publicului sunt stârnite mereu în timpul reprezentației, în fața diferitelor secvențe. Răzvan Mazilu îi propune ... ``oglinda lumii` fără artificii de imagine video, etc, drept o provocare emoțională superb ilustrată teatral printr-o echipă de interpreți pe scenă, dar și în umbra ei, dedicați cu talent proiectului. 

Trebuie să vedeți acest spectacol care vă va mulțumi sufletul!

`` KiRiTZA sau Jocul de-a ...`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE / Sala Studio

 ÎNTÂLNIREA CU O INOVAȚIE TEATRALĂ REUȘITĂ

Marele Public poate fi surprins de acest spectacol, cunoaște de-a lungul vremii Chirițele din cele patru piese datorate lui Vasile Alecsandri, dar acum se va întâlni cu KiRiTZA, rezumat tipologic al personajului, actual și în zilele noastre. Maestrul Gigi Căciuleanu concepe un scenariu inspirat din cele patru piese, actualizat discret. Se precizează în substratul programului de sală a fi ``o adaptare liberă de Gigi Căciuleanu după Vasile Alecsandri``. Preia elementele esențiale din activitatea Chirițelor în viața socială, păstrează cu măsură limbajul lor cu arhaisme și jargonul franco-român pentru a sugera inventiv prin stilul teatral al reprezentației, că tipologia Chiriței și a celor din preajmă, activează și în prezent. KiRiTZA lui Gigi Căciuleanu are o altă înfățișare, e suplă fizic, dar e dominată de același dorințe de parvenire socială ieftină chiar și în Europa și pe mapamond. Devine astfel, o tipologie foarte actuală. 

Gigi Căciuleanu este un meșter în a propune o inovație teatrală specială, dezvoltată în numeroase proiecte. Să nu uităm că la Teatrul Național din Capitală a realizat spectacolul ``D`ale noastre`` în 2012 pe scenariul pornit din substratul satiric ai operei lui Caragiale. Să nu uităm că trei ani la rând, până astăzi, în Gala Tinărului Actor ``Hop``, ca director artistic, a argumentat stilul său de inovație teatrală - ``DansActorul``. Meșterul vrea să arate cu argumente teatrale, că publicului din mileniul trei i se poate transmite emoțional un mesaj prin spectacole în care mișcarea, dansul pot servi replica și conflictul, nu numai printr-un musical, ci prin o altfel de expresie originală. Conceptul său solicită însă, un efort considerabil din parte actorilor.

``KiRiTZA`` e o punere în scenă amplă pe linia ``DansActotul``. Firește că apar și unele dificultăți pentru unii interpreți și chiar pentru spiritul vizual al scenografiei. Decorul realizat de Florentina Popescu-Fărcășanu servește proiectul, fiind rezumat la o canapea roșie a pasiunilor, dominat în fundal de portretul lui Bârzoi cel sus pus ca funcție, soțul Kiritzei, care va fi schimbat în final cu cel al tânărului Leonaș care parvine în funcție. Bârzoi intervine din off în dialoguri cu sens major. Costumele însă, nu sprijină miezul tematic și tipologia personajelor. Lilina Cenean propune costume necesare prin croi doar aplicării mișcării și dansului, dar sunt banale, fiind lipsite de accesorii pentru definirea personajelor. Costumele pentru Kiritza sau pentru Guliță, personaje centrale ale scenariului, sunt lipsite de minime accesorii strict necesare ca sprijin în definirea lor cu ironie.

Actorii se confruntă cu aplicarea unei interpretări care solicită dans, mișcare și muzică. În rolul actualei Kiritze, personaj scos din tiparele clasice, Oana Berbec este minunată; deține calități vocale excepționale ca soprană de operă, cântă replica în diverse registre, dansează și pe poante, reușește să prezinte o Chiriță actuală măcinată de dorința inconștientă a parvenirii. În final, Kiritza se va urca și în balon să cucerească autoritar lumea de pretutindeni, dar... regizorul Gigi Căciuleanu o transformă semnificativ într-un manechin gol. Oana Berbec cântăreață, dar și actriță, demonstrează ce presupune conceptul de ``DansActorul``.

 Un alt punct forte al reprezentației care servește strălucit conceptul este Lari Giorgescu în rolul lui Guliță, fiul Kiritzei, cel dirijat de mamă, mereu agitat prin mișcare și dans și expresiv în sublinierea importanței replicii. Lari Giorgescu arată din nou, că în teatru personajele pot prinde consistență și prin înfrățirea cuvântului cu mișcarea și dansul și o pot face la superlativ actorii, dacă dețin însă, calități deosebite pentru acest demers. Lui Ionuț Toader îi revine personajul Ion, servitorul, rol cu semnificație actuală, realizat admirabil de actor și prin momentele de interacțiune cu publicul, de atenționare privind pericolul celor dornici de putere ignorând oamenii simpli. Aylin Cadîr în rolul Luluța se adaptează excelent conceptului regizoral, indicațiilor de dans și mișcare. Este mobilă, expresivă și transmite o trăire interioară a situațiilor în care personajul acționează. Remarcabile sunt aparițiile în diverse momente ale actriței Victoria Dicu în Doamna Enerva(n)tă, atentă la relațiile cu partenerii cu haz desenate. Din distribuția de la premiera din 14 octombrie, s-au mai remarcat în mod aparte și Mihai Calotă, Florin Călbăjos. Distribuția este numeroasă, cu transformări ale actorilor și în alte personaje sau în acțiunile ansamblului. Înterpreții au prilejul de a exersa conceptul ``DansActotul`` și o fac ireproșabil. Dar ... Gigi Căciuleanu plimbă actorii, cu excepția Oanei Berbec, în diverse personaje la fiecare reprezentație a conceptului, ceea ce personal nu cred că îi avantajează pe ei și nici consistența credibilității spectacolului care devine astfel doar ``o școală``, un studiu pentru un altfel de teatru.

Trebuie subliniat că publicul nu se va întâlni cu `` KiRiTZA`` un spectacol musical, ci cu o intenție originală de înfrățire a cuvântului cu mișcarea și dansul, fără artificii inutile pentru mesaj. Muzica provine de la Jacques Offenbach & Paul Ilea și este montată cuceritor, armonios slujind proiectul lui Gigi Căciuleanu.

``KiRiTZA`` este un reușit experiment de curent teatral novator, actual fără ostentație, despre lumea noastră, atractiv prin propuneri teatrale, cu o distribuție de actori talentați dornici de inovație. Este un spectacol gândit subtil pentru a transmite tema parvenirii prin funcții politice și demonstrează că viziunea lui Vasile Alecsandri din secolul al XIX-lea asupra societății, rămâne actuală și în mileniul trei.

``NEPOTUL MEU, VENIAMIN``- TEATRUL DE COMEDIE / Sala ``Radu Beligan``

 UN SPECTACOL ATRACTIV

Teatrul de Comedie în colaborare cu Teatrul Evreiesc de Stat, lansează pentru iubitorii de teatru propunerea de a o cunoaște pe Ludmila Ulițkaia, un mare scriitor rus contemporan care dezvoltă în acțiune teatrală o tematică actuală – conflictul dintre etnii și cel între generații. Pentru unii spectatori este însă cunoscută Ludmila Ulițkaia ca prozator de talie internațională, răsplătită cu numeroase distincții pentru romanele sale traduse și editate la noi. Romanele sunt impresionante, captivante prin poveștile consistente despre viața cu bunele și relele sale. Analiștii o consideră pe Ludmila Ulițkaia ``un Tolstoi modern``. Născută în 1943 într-un sat din Urali, a trăit și a cunoscut în amănunt viața din Rusia cu aspecte comune și în multe țări ale lumii. Este astăzi unul din principalii disidenți intelectuali din Rusia care condamnă regimul autoritar dictat de interesul celui care conduce statul. La sfârșitul anilor `70, Ludmila Ulițkaia s-a angajat pentru un timp, consilier literar la Teatrul Evreiesc de Stat din Moscova, a scris scenarii și s-a apropiat atunci de teatru, ca apoi să se lanseze ca romancier. ``Nepotul meu, Veniamin`` este una din foarte puținele piese de teatru datorate Ludmilei Ulițkaia.

Autoarea propune scenei povestea tragi-comică a unei femei evreice, dornică de o familie și de urmașii ei, ca orice om. Acțiunea este plină de întâmplări neașteptate, degajă sensibilitate, dar și mult umor ; oferă imagini din viața unor oameni obișnuiți din care nu lipsesc suferința și bucuriile. Umorul punctează mereu acțiunile personajului central, Esfir Livovna (Maia Morgenstern), căreia îi revin monologuri esențiale pentru substratul acțiunii, mai ales în prima parte a piesei. Alături de Esfir este Elizaveta Iacovlevna (Emilia Popescu), opusul ei prin echilibrul judecării situațiilor. Completează seria întâmplărilor neașteptate, Sonecika (Andreea Alexandrescu), Vitea (Răzvan Krem Alexe, iar în alte reprezentații Andrei Miercurea). Alegerea repertorială a acestei piese este meritorie prin conținutul tematic bogat în trimiteri la actualitate.

Regizorul Vlad Massaci își bazează conceptul spectacolului pe actori, dar uneori uită sensul tematic și să cizeleze mai ales interpretarea personajului central pentru a susține miezul acțiunii, substratul ei. Maia Morgenstern este o actriță care își investește marele talent în o sumedenie de spectacole ale teatrului instituționalizat, dar și în teatru independent. Înzeastrează cu talentul său exploziv rolul Esfirei, o femeie singură care își dorește ca nepotul Veniamin, personaj mereu invocat, dar care nu apare pe scenă, să aibă o familie și urmași. Maniera interpretării acestui personaj special, degajă mult umor apropiat mai mult de una din `gaițele` lui Kiritescu, decât de tipologia și situația specială a Esfirei. Impune farmec și ironie în caracterizarea personajului, dar îl îndepărtează de substratul tematic al biografiei sale. Emilia Popescu în Elizaveta cea din preajma Esfirei, compune cu măsură rolul celei echilibrate în analiza situațiilor neașteptat ivite și susține nuanțat relațiile cu partenerii. Maia Morgenstern și Emilia Popescu sunt actrițe prețuite pentru calitățile lor, cu experiență, dar regizorul nu reușește să le speculeze strălucit capacitățile în raport cu contextul piesei.

Excelenți sunt cei doi tineri actori – Andreea Alexandrescu în Sonecika și Răzvan Krem Alexe în Vitea. Naivitatea apropiată de inconștiență a fetei infiată de la un orfelinat, Andreea Alexandrescu o trăiește cu fină expresie, credibil emoțional. Colegul de școală al naivei, Vitea, prinde viață scenică minunat prin interpretarea lui Răzvan Klim Alexe. Inițiativa regizorului de a aduce acest cuplu la marginea scenei este admirabilă, pentru că tinerii, indiferent de posibila etnie a fiecăruia, demonstrează că iubirea poate învinge această barieră și comunicarea umană e necesară, iar actorii reușesc să servească pe deplin intențiile textului.

Regizorul apelează pentru imaginea generală a viziunii sale asupra textului, la apreciata scenografă Iuliana Vîlsan. De astă dată decorul său e mult prea încărcat cu tot felul de mobilier și obiecte cu posibile intenții metaforice pentru lumea aflată în acțiune pe scenă. Cele două spații de joc, cel al Esfirei și cel al Elizavetei, se departajează doar prin efecte ieftin vizuale și nu sugerează semnificativ personalitatea locuitoarelor.Tot pe linie metaforică , scenografa compune și costumele. Personajele centrale, Esfir și Elizaveta, poartă uniforme, ilustrate exagerat prin jocul între alb și negru. Textul compune personalitatea fiecărui personaj, dar actorii sunt dezavantajați de această scenografie sufocantă.

Cortine muzicale departajează secvențele acțiunii și sunt inspirat concepute ritmic de Vasile Șirli.

``Nepotul meu, Veniamin`` rămâne un spectacol atractiv prin intențiile textului unei scriitoare de valoare universală și prin prezența în distribuție a două personalități teatrale. Ne putem amuza la acest spectacol în care însă, provocarea tematică la gând interior a conflictului mereu actual dintre etnii e destul de fragil transmisă.

GALA TÂNĂRULUI ACTOR ``HOP`` / Ediția a XXIV-a

 UN ADEVĂRAT ... ``MASTERAT`` LA ACTORIE!

Această Gală anuală organizată de UNITER s-a lansat și s-a dezvoltat prin inițiativa regretatului Ion Caramitru, președinte al Uniunii Teatrale, preocupat de evoluția și popularizarea tinerilor actori. A pornit sub coordonarea unei alte personalități dispărute, Cornel Todea și a urmărit întodeauna o temă specială, sub diverse directorate artistice, cu scopul completării strict necesare a pregătirii tinerilor absolvenți pentru evoluțiile ulterioare. În cei 24 de ani de existență, cei premiați la diverse ediții ale Galei, sunt astăzi ACTORI, răsplătiți cu aplauzele entuziaste ale Marelui Public, prețuiți pentru talentul lor

Ultimele trei ediții s-au derulat sub directoratul artistic al maestrului GIGI CĂCIULEANU – dansator, coregraf, dar și poet. Tema propusă a fost ``Teatru coregrafic, DansActorul``. Maestrul preciza la finalul mandatului său de directorat al ultimei ediți derulate la început de septembrie - ``Aș fi fericit să gândiți ca mine că această Gală Hop să reprezinte pentru noi toți, actori și public, nu un tribunal care judecă, ci o etapă pe drumul creșterii noastre artistice. Să nu o considerăm neapărat numai ca pe o vitrină sau catapultă. Să fim în același timp cât mai meseriași ca actori și cât mai noi înșine ca ființe umane.`` Este dornic meșterul de a înființa și o școală de mișcare și idei. Prima ediție coordonată de maestru în 2019, urmărea ``Actorul în stare de dans``, iar următoarele ``Apropierea de cuvânt, motor al mișcării``. În 2020 această apropiere de cuvânt, de replică, avea opera nemuritorului Shakespeare, iar în 2021, ``Caragiale - o lume în mișcare. Ce lume! Ce lume!``. Acest studiu tematic original, propus de maestrul Gigi Căciuleanu poate fi considerat un adevărat ... ``masterat``, treaptă a doua pentru absolvenții secției de actorie din numeroasele universități de artă din țară pe care le avem.

Cea de a XXIV-a ediție a Galei s-a desfășurat în ciuda pandemiei la Casa de Cultură a Studenților din Alba Iulia ( 2 - 4 septembrie) cu participarea a 26 de concurenți, 11 la Secțiunea individual, 15 la Secțiunea grup. Nu vom comenta precum în cazul celorlalte ediții prestațiile fiecărui concurent pentru că am urmărit online derularea evenimentului. Consider că online, teatrul online, inițiat din cauza blestematei de pandemii, nu poate transmite emoție privitorului ca într-o sală de spectacol când interpretarea actorilor este în fața ta, în direct. La actuala ediție subliniez însă, că tinerii concurenți demonstrau și pe online că dețin calități pentru ilustrarea scenică a temei propuse prin mișcare și cuvânt.

Proiectul UNITER al Galei și prin ultimele trei ediții și tematica propusă de meșterul vrăjitor Gigi Căciuleanu, rămâne într-adevăr o treaptă de masterat pentru afirmarea talentului tinerilor actori, popularizarea lor. Să sperăm că această Gală va continua și cu cea de a XXV-a ediție, cu o temă de ... ``masterat``, derulată în trei ediții, cum solicită proiectul și viitorului director artistic.

P.S. Amintim că numeroasele universități de teatru produc anual pe bandă rulantă aproximativ ... 300 de absolvenți la actorie, toți cu speranța afirmării într-o țară mică în care cultura mai este și ignorată de toți guvernanții ei. Mulți își susțin și masterate la acele universități. Termină trei ani de actorie și unii mai trec să studieze doi ani și ... regie, fiind aspiranți la acest ``rol`` important. Se mai pregătesc apoi unii și pentru ... doctorat! Profesorii lor sunt toți doctori, dar puțini dintre ei cunoscuți și apreciați pentru practicarea profesiei pe scenă, în teatre instituționalizate sau independente. Acest sistem de învățământ artistic cu masterate și doctorate nu prea dă rezultate strălucite în activitatea creatoare pe scenă. Ne confruntăm, de pildă cu o criză de ... regizori! Aceasta rămâne o problemă ce merită o dezbatere amplă.

``URÂTUL`` - TEATRUL EXCELSIOR / Sala ``Ion Lucian``

 ÎNTÂLNIRE CU ... TALENTUL!

În acest spectacol deosebit, patru actori – Dan Pughineanu, Oana Predescu, Matei Arvunescu, Alex Popa și regizorul Mădălin Hîncu, fac o demonstrație de talent deținut de creatori din tânăra generație, în compania echipei tehnice de buni profesioniști ai Teatrului Excelsior. Demonstrația lor se petrece pe una din piesele speciale și dificile ale dramaturgului german contemporan Marius von Mayenburg. Scrierile sale dramatice depășesc zona cunoscută a dramaturgiei cu acțiune și conflict, sunt parabole cu țintă către societatea actuală, ofertante pentru regizorii doritori de modernitate teatrală. Marius von Mayenburg s-a impus ca o personalitate teatrală, activând în diverse domenii. Și repertoriile teatrelor noastre au apelat la piesele sale - ``Chip de foc`` sau ``Urâtul``, în diferite teatre. Teatrul Excelsior pentru copii și adolescenți, dar nu numai pentru ei, înscrie acum în repertoriu din nou,``Urâtul`` și încredințeasă piesa unui regizor tânăr și unor actori tineri din colectivul teatrului.

Lette este personajul central, ``urât`` la chip, dar realizator al unei invenți importante în compania unde lucrează. Din cauza înfățișării, șeful Scheffler trimite un asistent să facă publică inovația. Revoltat că nu reușește să își prezinte inovația, Lette alege soluția unei operații estetice și de aici pornește substratul parabolei lui Marius von Mayenburg. Depersonalizarea lui Lette, cel acum cu un chip frumos, declanșează un circuit de operații estetice în societate pentru un nou ambalaj al chipului și succes, iar el ajunge în pragul sinuciderii. Astfel, prinde conținut dramatic, tema dramaturgului de atenționare că societatea actuală e dominată de artificiul imaginii și nu de conținutul valoric. Aparență și esență, valoare și falsificarea ei, sunt astăzi note dominante în societate.

Piesa este provocatoare pentru orice regizor să se dezlănțuie cu fantezie în vizualizarea teatrală prin efecte de imagine, prin proiecții video și scenografie, machiaj, mai ales că din distribuție partenerii lui Lette trebuie să se transpună și în alte personaje. Regizorul Mădălin Hîncu alege inteligent calea expunerii teatrale prin dirijarea actorilor, ei fiind pilon de bază, nu efectele teatrale derizorii și reușește să transmită emoțional tema, mesajul dramaturgului că trăim într-o societate bolnavă care anulează reperele valorice. Regia, dar și concepția scenografică îi aparțin. Decorul se rezumă la scaune rotative pe o scenă goală, dominată de culoarea neagră, neutră, costumele realizate de Cristina Diaconu, sunt semnificativ atribuite personajelor. Lette poartă un costum alb, celelalte personaje îmbrăcate în negru au hanorace cu glugă pe care o manevrează pentru sugerarea transpunerii în alt profil tipologic. Vizualizarea teatrală se înfăptuiește prin actori și e sprijinită de jocul excelent al luminilor, de scena rotativă și de proiecții video cu prim planuri ale interpreților cu măsură uneori plasate în momentele cheie ale conflictului : lighting design – Costi Baciu, sound design – Andrei Doboș, video design – Cristian Niculescu. Publicul recepționează astfel, consistența jocului între alb și negru, între valoare și falsitate în existență. 

Scena din debutul reprezentație e concepută de regizor drept capcană pentru public, când personajele pe scaune rotative nu comunică între ele față în față, când lui Lette (Dan Pughineanu) îi ia loc asistentul Karlmann ( Alex Popa) la ordinul șefului companiei Scheffler ( Matei Arvunescu ), când soția lui Lette, Fanny ( Oana Predescu ) nu îl privește în față, cu toate că se iubesc cei doi. Regizorul nu apelează la efectul unui machiaj pentru chipul lui Lette, ci la substanța replcii rostite de fiecare parsonaj pentru a sublinia că înfățișarea acestuia nu poate deteriora conținutul valoric al personalității sale. Prin interpretare, actorii reușesc să prezinte credibil substanța fiecărui personaj.

Dan Pughineanu trăiește interior intensiv frământările la care e supus Lette, de la revoltă în fața nedreptății cauzată de înfățișare, până la dezumanizarea dictată de un alt chip acum, frumos adoptat, ajuns însă în final la disperarea sinuciderii. Admirabil susține în final, actorul monologul lui Lette, morală a fabulei construită de dramaturg. Expresiile actorului atribuite personajului în funcție de situații, fără sprijin de machiaj, sunt rod al talentului celui care gândește atent rostul fiecărui cuvânt rostit de personaj. Dan Pughineanu se confruntă cu un rol foarte greu, dar îi definește desăvârșit consistența. Ceilalți tineri colegi din distribuție sunt puși în fața confruntării grele cu transpunere rapidă, la secundă, în alt personaj, argument al acțiunii. Senzațională este Oana Predescu în transformarea de la soția iubitoare, ignorând aspectul chipului partenerului de viață, la o femeie vârstnică, renovată estetic la chip, provocatoare la o relație erotică în fața frumosului acum, Lette, având și un fiu confuz sexual. Oana Predescu susține un ``examen`` de actorie de notă maximă pentru că deține o mobilitate a expresiei și forță de exploatare a sensurilor multiple ale cuvântului rostit. În Scheffler, șeful autoritar al companiei unde lucrează Lette, rapid transformat în doctorul estetician de chipuri, Matei Arvunescu compune minunat esența acestor personaje profitoare de succes personal prin impunerea imaginii fizice a celor din preajmă. Actorul efectuează transformările nu numai prin expresie, dar și prin tonalități vocale. Alex Popa e când asistentul promovat de șef în prezentarea proiectului inventiv a lui Lette, când fiul bătrânei ``frumoase``, lipsit de personalitate. Transformările sunt realizate la nuanță de acest actor deținător de multiple capacități de expresie. Cei patru tineri actori din distribuție, demonstrează că dețin capacitatea abordării unor partituri ample, diverse, perceptate în profunzime rolului prin descifrarea substanței replicilor personajului. E drept, că fără un regizor ca Mădălin Hîncu, atent la importanța actoruului în viziunea regizorală, le-ar fi fost dificil să evidențieze talentul deținut.

``Urâtul`` prin echipa de realizatori – regie și actori , cu sprijinul tehnic al celor din umbra scenei -, este un exemplar spectacol de INOVAȚIE TEATRALĂ, de modernitate și transmitere de emoție și provocarea de a judeca realitatea din societatea în care trăim. Ei ne asigură că viitorul teatrului nostru e pe mâini bune.

P.S. Acest spectacol provoacă a judeca și sensul actual al cuvântului ``vedetă`` atribuit unor persoane renovate estetic prin botox pe buze și silicon pe sâni, unele care scârție prin tot felul de cântări, dar cu pretenți de artiste. MARII ARTIȘTI nu mai sunt vedete pentru mass media care popularizează insistent, în tot felul de emisiuni tv, nu VALOAREA, ci RENOVAREA ÎNFĂȚIȘĂRII celor care aspiră a fi artiști. Trăim cu adevărat într-o societate bolnavă în care VALOAREA e ignorată pentru popularizarea IMAGINII, indiferent de domeniul în care ar activa profesional.

``TOTUL SE TRANSFORMĂ`` - Compania Cortina AG

 APLAUZE MERITATE PE DEPLIN!

Spectacolul este o producție a Companiei Cortina AG de teatru independent, un altfel de teatru independent fără adresa unui sediu, dar ale cărui producții sunt primite pentru reprezentare publicului, de către teatre instituționalizate sau pe alte scene. Compania Cortina AG a realizat mai multe proiecte, toate având în distribuție actori de prim rang ai teatrului nostru și efectuează turnee în țară cu spectacole ireproșabil realizate pe texte actuale, de calitate. Este un altfel de teatru independent pentru că prijeluiește unor actori consacrați, dar chiar și unor tineri aflați la început de carieră, satisfacții dorite, răsplătite și cu aplauzele publicului.

``Totul se transformă`` cu piesa lui Alexandru Popa, în regia lui Vlad Zamfirescu, a fost găzduit de Teatrul Național ``I.L.Caragiale``, unde de foarte mult timp, în Sala Mare nu au mai răsunat îndelungat aplauzele entuziaste ale publicului. Acest spectacol evidențiază din nou, necesitatea colaborării între un dramaturg și un regizor. Dramaturgul, scenaristul Alexandru Popa și regizorul, actorul Vlad Zamfirescu, au oferit publicului spectacole reușite precum ``All inclusive``, ``Pe o pânză de păianjen``, ``Gigel`` un one-man show, în regim de teatru independent, lung metrajul ``Secretul fericirii``, dar au lucrat proiecte și în teatre instituționalizate - ``Efecte colaterale`` (Teatrul ``Nottara``), ``Numitorul comun`` (Teatrul de Comedie). Scriitorul Alexandru Popa a colaborat pentru producții cinematografice și cu alți regizori. Alexandru Popa și Mimi Brănescu, o altă personalitate din domeniu, nu dețin premii la concursuri de dramaturgie, ca alții, dar sau impus publicului prin calitatea pieselor sau scenariilor, bine construite, cu trimiteri la actualitate prin conflicte și personaje, definite substanțial.

În ``Totul se transformă`` acțiunea este de strictă actualitate, cu subtilă trimitere la pandemia care ne afectează pe toți. Personajele sunt abil caracterizate, iar publicul se poate regăsi în tipologia lor. Sunt în conflict două vecine – Tora (Maia Morgenstern) și Cora (Carmen Tănase) care locuiesc într-un duplex cu grădină. Tora, o femeie divorțată, cu pretenții intelectuale, își dorește autoizolarea de Cora, o asistentă medicală pensionară care locuiește cu fiul ei, Vigo (Vlad Zamfirescu). În viața Torei, intervine și fostul soț (Mircea Rusu), certat cu tănăra iubită pentru care a părăsit mariajul. Situațiile sunt inspirate din realitatea curentă, încărcate de umor și fină ironie, cu trimitere tematică privind comunicarea între oameni cu destine diferite, relațiile de cuplu, cât și cele părinte – copil. 

Imolda Manu construiește atrăgător duplexul vecinelor și costumele personajelor, adaptate tiparului fiecăruia. Regizorul – actor Vlad Zamfirescu urmărește ca elementul teatral de bază al reprezentației să fie actorul și reușește pe deplin, având o distribuție cu actori a căror valoare este cunoscută. Actorii trăiesc interior dramatic situațiile în care personajele sunt implicate, rezultatul fiind mereu comic, dar în puține momente și dramatic.

Maia Morgenstern (manager al Teatrului Evreiesc de Stat) este o actriță cu o bogată activitate, abordează remarcabil multiple roluri, compuse în amănunt. În Tora, actrița și când nu are replică transmite desăvârșit starea femeii singure, refugiată în lectură. Este excelentă în fiecare moment al acțiunii și în relațiile speciale cu partenerii, oprește însă, efectul comic, ca sensibil să treacă spre final în nota dramatică a singurătății femeii părăsite de soț. După interpretarea remarcabulă a Marthei din ``Cu-i e frică de Virginia Woolf?`` de la Teatrul Odeon din echipa căruia face parte, Carmen Tănase este greu de recunoscut în asistenta medicală pensionară, grijulie față de fiul său Vigo, ajuns la ... 40 de ani. Cora sa este o femeie simplă, energică, actrița dezvoltând personajul la nuanță, în profunzime pentru fiecare intervenție în acțiune, rezultatul fiind de un comic ireproșabil. Remarcabil e Mircea Rusu (directorul artistic al Naționalului bucureștean) în rolul fantelui Trent, soțul care păstrează tăinuit urmele căsniciei trădate. Vlad Zamfirescu (managerul provizoriu al Teatrului ``Bulandra``) definește credibil pe Vigo cel dependent până la un punct de mama sa, dornic de a se elibera din această relație. Este o mare plăcere pentru Marele Public, întâlnirea cu aceste personalități ale teatrului nostru pe care le răsplătește cu aplauze și în timpul reprezentației pentru strălucita lor interpretare într-o piesă în care se regăsește.

``Totul se schimbă`` este o comedia de situații mult așteptată de publicul marcat de blestemata pandemie, un spectacol de mare succes, de teatru adevărat, provoator de buna dispoziția dorită, dar și de un gând interior privind ``oglinda`` unei realități cunoscută de toți.

P.S. În regie se încearcă mereu a se aplica, adeseori exagerat, ideea că totul se poate schimba ... novator pentru modrenizarea teatrului. Rezultatul e adeseori ... trist. Poți urmări o comedie a nemuritorului Caragiale, tratată novator, la care rareori zâmbește cineva din publicul care rămâne fidel ... teatrului adevărat. 

`FORMA LUCRURILOR` - TEATRUL DE COMEDIE / Sala Studio

 SPECTACOL CAPTIVANT, CU ACTORI MINUNAȚI

Piesa aparține americanului Neil LaBute, dramaturg, scenarist, regizor, personalitate marcantă în lumea culturală contemporană. Fina ironie domină construcțiile sale dramatice. Multe din piesele lui Neil LaBute au fost și sunt prezente în repertoriile teatrelor noastre. `Forma lucrurilor`, piesă în patru personaje, îmbină în nuanță satirică două teme – una privind relația de comunicare în rândul tinerei generații, iar cealaltă se referă la arta contemporană și modernism. Acțiunea se derulează în jurul lui Evelyn (Anca Dumitra ), studentă la arte plastice aflată în pragul pregătirii licenței de diplomă și Adam (Lucian Ionescu), student și el la o facultate cu un alt profil care lucrează drept supraveghetor la un muzeu, pentru a se întreține. Între cei doi se înfiripează o poveste ciudată de dragoste. Adam are și doi prieteni, studenți și ei, Phillip (Anghel Damian) și Jenny (Andreea Alexandrescu), aflați în prag de mariaj. Acțiunea se complică și este plină de suspans. 

Actorul Silviu Debu, cu o biografie bogată în roluri, în teatru și film, se preocupă și de regie, un demers apreciabil fiind acest spectacol. În primul rând, alege excelent distribuția și prijeluiește actorilor evoluții senzaționale în rolurile atribuite. În al doilea, rând apelează la o scenografie, realizată de Clara Pop, care dă imagine atractivă reprezentației, servind sensurile sugerate de titlul piesei. Decorul în culoare albă este doar aparent simplu, alcătuit din o serie de cuburi care manevrate de actori, trimit spre `forma` diverselor spații de joc, solicitate de acțiune. Regizorul Silviu Debu folosește însă cu stângăcie adeseori, `forma cuburilor` pentru a indica locul acțiunii și îngreunează prin o serie de manevre, ritmul tensionat al reprezentației. Apar uneori și `cortine` prin jocul luminii, unele reușit aplicate, altele exagerat. Scenografa Clara Pop colorează inventiv imaginea spectacolului prin costumele personajelor care servesc profilul fiecăruia. Un exemplu de ingeniozitate creatoare sunt de pildă, costumele purtate de Evelyn. Farmecul deplin al spectacolului sunt însă, actorii, punct forte și atractiv al cunoașterii unui segment social important – tânăra generație și problemele ei.

Teatrul de Comedie dispune de o trupă de actori excelentă, dintre care unii sunt prețuiți și populari prin evoluții pe micul sau marele ecran ori în spectacole importante și din alte teatre. În cazul de față, publicul se va reîntâlni pe scenă cu ANCA DUMITRA, cunoscută telespectatorilor pentru rolul Gianinei din serialul de comedie de mare succes difuzat de aproape zece ani la Pro Tv - `La`s Fierbinți`. Actrița a câștigat prețuirea și spectatorilor de teatru în alte roluri diverse și amintim personajul Hero din `Mult zgomot pentru nimic` în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul de Comedie sau Abgail din `Vrăjitoarele din Salem` în regia lui Vlad Cristache, la Teatrul `Toma Caragiu` din Ploiești. Anca Dumitra este o actriță deținătoare a unui talent complex, poate juca fermecător comedie, dar și dramă cu rafinată sensibilitate. Acum construiește în detaliu, la nuanță, personajul Evelyn, tânăra dornică să revoluționeze arta contemporană, `forma` ei. Finalul reprezentației aduce o mare surpriză prin monologul lui Evelyn, susținut excelent de Anca Dumitra în direct cu spectatorii, în care evidențiază tema piesei și reala ei relație cu Adam. Din nou, Anca Dumitra demonstrează că este o actriță de valoare a generației sale. LUCIAN IONESCU dă viață strălucit lui Adam, tânărul timid, supraveghetor într-un muzeu unde se va îndrăgosti de Evelyn. Actorul și-a afirmat alte valențe ale talentului său complex, în urmă cu câțiva ani, în cunoscuta emisiune tv de la Antena 1, `Te cunosc de undeva`, apoi prin cizelarea talentului vocal și de dansator, uimește în musicalul `Familia Addams` la Teatrul Excelsior și în alt musical la Sala Palatului, iar în prezent în `Maria de Buenos Aires` la Teatrelli, toate în regia lui Răzvan Mazilu, singurul regizor de valoare al genului musical de la noi. În teatrul de proză, Lucian Ionescu a interpretat o sumedenie de personaje comice sau dramatice pe diverse scene, ca și la Teatrul de Comedie, unde este angajat alături de colega Anca Dumitra. De astă dată, actorul uimește, e greu să îl recunoști în Adam cel obligat la transformări de Evelyn și le înfăptuiește cu mare dexteritate prin ținută corporală, gestică și expresie, cu măsură, transformări dublate de o trăire interioară sinceră. Adam al său rămâne îndrăgostitul care își schimbă mereu `forma`, dar nu și sufletul, acest minunat actor fiind atent să exploateze substratul fiecărei replici rostite. 

În acțiunea piesei intervine și cuplul secundar Phillip (Anghel Damian) – Jenny (Andreea Alexandrescu), cei doi fiind gata de a se căsători. Personajele sunt interpretate ireproșabil de actori. Anghel Damian și-a câștigat popularitate pentru serialul `Vlad` difuzat de Pro Tv, unde a devenit și ... scenarist pe lânga rolul central interpretat. Ambițios, Anghel Damian atacă diverse compartimente ale creației – regie, scenaristică, dar rămâne o personalitate ca actor pentru o sumedenie de roluri interpretate pe scena teatrelor independente, ca și la Teatrul de Comedie. Talentul său desăvârșit s-a impus în special în Treplev din `Pescărușul` în regia lui Andrei Șerban la `UNTEATRU` și râmâne în așteptarea unor roluri mari, cuvenite, nu în o serie de proiecte mediocre, ca text sau regie. Pe tânărul Phillip cel curios și agitat, actorul îl definește admirabil drept produs al generației `cool` și susține cu minuție relațiile cu partenerii. Un rol aparent secund, actorul îl evidențiază în profunzime, încântător. Fata naivă, inocentă, Jenny este un personaj cu finețe desenat de Andreea Alexandrescu, deținătoare a unui bogat palmares de partituri, jucate in teatre independente sau instituționalizate. Chiar dacă Jenny nu este un rol apropiat de profilul actriței, aceasta reușește o delicată caracterizare a personajului.

`Forma lucrurilor` este un spectacol cuceritor emoțional, cu suspans teatral care demonstrează că avem o generație nouă de actori de înaltă clasă, speciali prin calitățile deținute, capabili de variate partituri. Spectacolul se prezintă în Sala Studio a Teatrului de Comedie, iar actorii se adaptează perfect condițiilor jocului firesc din teatru intimist, aflați fiind în imediata apropiere de public. Trebuie să vedeți un astfel de spectacol, atât pentru actori, cât și pentru subiect și tematica piesei.

`HENRIC al IV-lea` - TEATRUL ODEON

 FANTEZIE TEATRALĂ, CU REZULTAT DISCUTABIL

La fiecare spectacol, în spatele său se află regizorul `traducător` scenic al textului și mesajului său, atent la valorificarea rostului fiecărei replici rostite de actori. În cazul de față, Vlad Cristache, personalitate marcantă a noului val de regizori, oferă o explozie de fantezie teatrală, dar neglijează îndrumarea interpreților, dublul sens al replicii autorului piesei, Luigi Pirandello.

Nu se poate nega că Luigi Pirandello (1867 – 1936) – poet, romancier, dramaturg, dar și eseist cu rezonanță pentru teoria teatrală, rămâne o personalitate a timpului său. Viu comentată a fost teoria teatrală a `măștilor` care ascund sufletul personajelor, dar acea teorie nu cuprinde însă și importanța conflictului drept argument esențial pentru acele `măști`. După modelul lui Shakespeare că `Teatrul e oglinda sufletului`, a pledat doar pentru ideea că `oglinda` chipului nu arată de fapt și pe cea a sufletului. Își aplică teoria în piesa `Șase personaje în căutarea unui autor` (1921), iar în anul următor amplifică teoria sa în `Henric al IV-lea`. Ultima este o piesă cu un construct dramatic complicat prin acțiune și conflict, susținut în principal prin fiecare replică bogată în multiple sensuri. Astăzi, în mileniul trei, punctul țintă tematic al piesei – adevărul interior al fiecăruia privind existența, capătă altă amploare. Demersul filosofic lansat de dramaturg în `Henric al IV-lea`, în contextul global al realității sociale din 2021, pare depășit pentru transformările existențiale actuale. 

Regizorul Vlad Cristache comprimă firește textul, dar nu îi aplică și o adaptare necesară în acest caz, prezintă teatral exagerat ca vizualizare, acțiunea complicată a piesei din care cu greu se percepe subiectul și tema de bază a autorului. Dirijarea teatrală e plină de fantezie, dar acoperă sensurile replicii. Acțiunea încurcată a conflictului, implică personaje din segmantul social al celor bogați. Pe scurt, ei au organizat în urmă cu 20 de ani, o cavalcadă specifică epocii medievale, iar eroul ei aflat sub `masca` lui Henric al IV-lea, suferă un accident și își pierde memoria. Personajul Henric e știut în istoria epocii, rege al Germaniei în dispută cu Papa Grigore al VII-lea și care ajunge la penitență la Canossa. Acțiunea se derulează după două decenii de la accident, amicii lui Henric din cavalcadă printre care și iubita de atunci, se deghizează din nou în personajele medievale din dorința de a îl salva de nebunie pe cel accidentat care trăiește acum, tot sub masca lui Henric (Marius Stănescu) în preajma a patru falși consilieri secreți (Gabriel Pintilei, Ioan Batinaș, Ionuț Kivu, Relu Poalelungi) și servitorul Giovanni (Cezar Antal). Prin replică dramaturgul arată că de fapt, eroul și-a revenit din căderea psihică, dar preferă să rămână sub `masca` istorică a lui Henric și după 20 de ani pentru a ignora o realitate amară. Iubita din cavalcadă, aflată sub `masca` Marchizei Matilde Spina (Elvira Deatcu) are acum o altă viață în compania unui bărbat cândva Baronul Titto Belcredi (Dan Bădărău), are și o fiică, Frida (Ioana Bugarin). Iubitul Fridei (Eduard Trifa) încearcă să descifreze nebunia lui Henric în compania Doctorului Dionisio Genoni (Ionel Mihăilescu), personaj amintind ca `mască` de Papa Grigore al VII-lea. Această acțiune extrem de dificilă poate fi ofertantă teatral pentru un regizor și Vlad Cristache o speculează, numai că spectacolul rezultat devine o melodramă referitoare la un caz particular de nebunie din care publicul percepe greu subiectul, referințele sale la istoria lui Henric din epoca madievală, dar și tema centrală a piesei. 

Scenografia compusă de Mădălina Niculae și Andreea Tecla, servește docil teatralitatea dorită de regizor, dar încarcă excesiv cu simboluri definirea spațiilor de joc diverse solicitate de acțiune. Tablouri, oglinzi și alte elemente fac trimiteri cu rost metaforic. Costumele încearcă o ilustrare stângace spre epoca medievală a regelui Henric. Piesa e un spectacol al sensurilor cuvântului, iar vizualizarea actuală plină de sugestii metaforice dezavantajează textul replicii. Manevrea luminii, aprinderea celei din sală pentru integrarea publicului în acțiune, sunt alte numeroase efecte derizorii. Muzica originală și interpretată live de Cezar Antal reușește totuși să puncteze momente esențiale ale conflictului.

Regizorul s-a axat pe imagine teatrală și mai puțin pe cizelarea interpretării personajelor. Din distribuție se detașează însă, trei actori care evidențiază credibil substratul replicii rostite și relaționează constant cu partenerii. Salvează reprezentația de confuzia iscată de teatralitate excesivă, Marius Stănescu în rolul lui Henric. Monologurile rostite de el, reușesc să oprească respirația publicului pentru că arată chipul unui om căzut într-un coșmar și trezit într-o realitate pe care o detestă. Jocul propus de Pirandello – realitate și aparență, e trăit intensiv de Marius Stănescu, în funcție de situații conflictuale. Interpretarea sa servește sensul tematic al piesei că `masca` lui Henric ascunde dramatic fața unui suflet chinuit de o dragoste eșuată. Este excelent din nou, acest mare actor înzestrat cu inteligență în descifrarea în profunzime a profilul personajului. Perfect prezintă Elvira Deatcu pe Matilde, femeia iubită de Henric care și-a refăcut viața după accidentul din cavalcadă. Actrița deține știința de a sublinia sensurile cuvântului și susține expresiv relațiile cu partenerii prin ținută, gestică și expresia chipului. Elvira Deatcu dă viață acelei femeii cu stări duble, una tăinuită interior. Ionel Mihăilescu în personajul doctorului cu `masca` Papei Grigore este admirabil prin modul de jonglare al fețelor personajului, om și `mască`. Actorul transmite la nuanță fiecare atitudine relațională. Acești trei actori de valoare servesc emoțional intențiile dramaturgului. Din păcate ceilalți actori din distribuție, apreciați în alte spectacole, sunt acum copleșiți de viziunea teatrală a regizorului care nu le exploatează calitățile. Interpretarea lor e confuză se axează mai mult pe `masca` medievală și foarte puțin pe situația actuală a înscenării trezirii lui Henric din nebunia pe care eroul nu o mai are.

`Henric al IV-lea` poate fi considerat un experiment regizoral teatral pe un text `citit` fără profunzime, în care trei actori reușesc să îi dea totuși, substanță emoțională particulară în afara ansamblului. 

GALA PREMIILOR UNITER / Ediția a XIX-a – Sala Mare a Teatrului Național `I.L.Caragiale`

 O REUȘITĂ SĂRBĂTOARE A TEATRULUI 

Foto Andrei Gândac

Într-o seară toridă s-au reunit la Teatrul Național `I.L.Caragiale`, membrii de vază ai vieții teatrale pentru a sărbători valorile breslei, în ținute rafinat elegante, cu masca pe față care le ascundea zâmbetul, dar bucuria întâlnirii era foarte mare. Se arăta că în ciuda blestematei pandemii TEATRUL TRĂIEȘTE, activează, nu doar pe noul circuit online, inventat la restriște. Teatrul adevărat existent de secole, cucerește publicul prin contact direct, față în față cu spectatorii, prin comunicarea de emoție cu ei, nu prin proiecții ieftine a spectacolelor difuzate acasă pentru calculator sau leptop. Aceasta este o mare problemă ce merită discutată amplu, chiar dacă au apărut persoane marcate de credința în teatrul online din diverse motive bazate în principal, pe cel financiar. Evoluția spectaculoasă a tehnicii, sper că nu poate transforma Omul în ... robot fără emoții.

Galea Premiilor UNITER este un proiect de excepție inițiat de Ion Caramitru, aplicat de atâția ani, când valoarea educațional culturală a teatrului e ignorată de autorități și a avut acum de marcat valori teatrale din perioada gravă a crizei iscate de pandemie în 2020. În anul trecut teatrele au tras cortina, au activat numai în ianuarie, februarie, martie 2020. Evident selecția valorilor a fost restrânsă, dar proiectul nu a putut ignora pe realizatorii unor spectacole din cele trei luni când puteau oferi premiere. 

Premiile au fost acordate ca de obicei, în urma selecției unui juriu alcătuit din trei critici de teatru și definite de un alt juriu mai amplu, cu recunoscute personalități din toate domeniile breslei (Dorina Lazăr - actriță, Puiu Antemir – scenograf, Eugen Jebeleanu – regizor, Alina Epîngeac și Octavian Saiu – critici de teatru), un fapt normal. Nu doar criticii de teatru pot hotărî valorile creative! Acest aspect al configurării juriilor e o veche problemă pentru orice Gală. Premiile acordate se pot afla pe orice relație de socializare și firește pe siteul UNITER.

Juriile în marea lor majoritate și în special cel care hotărește premiile, au văzut spectacolele filmate, pe... online. Este foarte greu a defini valorile în urma prezentării unui spectacol de teatru filmat, adeseori cu mijloace tehnice minore care dezavantajează în principal actorii. Felicitării însă, celor premiați și tot respectul pentru efortul depus de a demonstra că teatrul este viu, trăiește alături de publicul din sală.

O sigură observație – e de neînțeles de ce primul juriul selecționier nu a inclus la nominalizări drept cel mai bun spectacol `Jurnal de România. 1989.` Oricât de minunate ar fi cele trei spectacole nominalizate și ar fi de valoare, pe care e drept nu le cunosc, cel regizat de Carmen Lidia Vidu căreia i s-a acordat meritoriu premiul de regie în final, avea o consistență strict necesară de a expune un act teatral ca Artist Cetățean. Creator original în comunicare teatrală, Carmen Lidia Vidu a conceput un spectacol de mare intensitate dramatică, despre noi și societate, pe care îl puteți urmări în repertoriul Naționalului bucureștean. (Este comentat și pe acest blog). S-a dovedit o regizoare activă inovator în expresie teatrală pentru a expune emoțional o temă majoră pentru orice categorie de public. Sunt foarte rari astfel de regizori – cetățeni cu grijă față de ce transmit Marelui Public, indiferent de text.

Gala Premiilor UNITER cu această ediție în vremuri de restriște, măcinate și de pandemie, a fost o adevărată sărbătoare pentru a demonstra că TEATRUL TRĂIEȘTE și luptă pentru public în relație directă cu el. Firește, breasla își mai are și persoane nemulțumite, dornice de parvenire, chiar și la direcția teatrelor. Trist. Aceste voci stridente în special pe online, în numele unui conflict fals între generații, nu au capacitatea de a pricepe că în artă VALOAREA e confirmată de MARELE RECEPTOR, îndiferent de domeniu și trebuie respectată, prețuită pentru ce a dăruit în cazul de față, activ teatrului, imaginii sale.

Felicitări UNITER care a prezenta și actuala ediție a Galei, organizatorilor în frunte cu Aura Corbeanu pentru sărbătoarea oferită celor care prețuiesc pe cei din mișcarea teatrală curentă. Televiziunea publică a transmis în direct, conform unei tradiții acest eveniment, realizat cu multă pricepere datorată regizorului Bobi Pricop și prelucat profesional de regia tv Luminița Dumitrescu. E drept alte televiziuni nu au acordat atenția cuvenită evenimentului nici măcar la jurnalele de știri. TEATRUL TRĂIEȘTE, activează indiferent de greutățile pandemiei dublate de cele financiare și de ignoranța pentru cultură din mass media și din partea autorităților.

``D`ALE CARNAVALULUI`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE`` / Sala Studio

STRIDENȚE TEATRALE, REPLICĂ DISTRUSĂ

Spectacolul este regizat de Alexandru Dabija, una dintre puținele valori regizorale consacrate și prezente în teatrul nostru. De astă dată, regizorul vrea să servească tendința de modernitate teatrală, de inovație, pe care o aplicată piesei ``D`ale carnavalului``, comedia de moravuri a celebrului Caragiale. Satira dramaturgului cu replică ironică și mult substrat la adresa aspectelor negative, la morala celor din segmentul social al micilor burghezi, este sufocată de efectele teatrale dezvoltate de viziunea regizorală care pare că ar vrea să transforme comedia grotesc spre o ... dramă. La acest spectacol publicul râde foarte rar. Regizorul reduce tema satirei la grotescul poftelor sexuale al unor indivizi cu o identitate confuză. Personajele lui Caragiale devin caricaturi neînsemnate. Proveniența lor socială, statutul financiar, ``carnavalul`` existenței lor zilnice, sunt anulate. Aplauzele publicului în fața situațiilor sau a replicilor apar foarte rar pentru că nu mai sunt provocate de ce se petrece pe scenă, în dauna textului.

Regizorul apelează la dotarea scenei rotative a Sălii Studio prin decorul conceput de Raluca Alexandrescu. Acest decor este un fel de căsuță ai cărei pereți se dovedesc a fi din hârtie când vor fi sparți spre final de personaje-caricatură. Decorul se învârtește mereu, chiar amețitor, cu trimiteri la frizeria lui Nae Girimea (Gavril Pătru) sau la locul ``carnavalului`` din cartierul micilor burghezi. În fundalul decorului, cu intenție simbolică, circulă uneori ... o barză! Mobilierul se rezumă în principal la o serie de navete pentru băutură și la o ladă, plus o colivie cu un papagal împăiat în frizerie. Toate accesoriile decorului, ca și rotarea sa insistentă care solicită efort interpreților, sunt întrebuințate regizoral în scopul construcției de gaguri, fără a avea rezultat comic. Decorul e tern, lipsit de culoare pentru imaginea generală a reprezentației. La rândul lor, costumele oferite de Liliana Cenean, sunt la fel de terne, chiar și cele purtate la ``carnaval`` cu trimiteri abstracte. Vestimentația fiecărui personaj, nu indică semnificativ tipologia personajelor. De pildă, Mița Baston (Irina Movilă) poartă un costum răvășit în care domină ... bandaje cu sânge la picioare și unul la o mână, Crăcănel (Claudiu Bleonț) poartă pantaloni care îi permit să arate de mai multe ori publicului, o parte a posteriorului pe care ar fi tatuat numele Mița cea care îl înșeală cu Nae. Scenografia (Raluca Alexandrescu – decor, Liliana Cenean – costume) se vrea, poate, ``inovatoare``, dar e o făcătură, lipsită de sensuri satirice.

Superficialitatea imaginii vizuale generale, se amplifică prin haosul propus de viziunea regizorală prin interpretarea caricaturală a personajelor lui Caragiale. Stridența vocală domină interpretarea și distruge multiple sensuri ale replicii. Rar se întâmplă în această reprezentație ca replica să provoace umor publicului. Un exemplu ar fi momentul lui Crăcănel (Claudiu Bleonț) când se rostește replica arhicunoscută - ``Ce căuta neamțu-n Bulgaria?``, dar astfel de momente sunt foarte rare. Tot lui Crăcănel însă, îi revine regizoral o secvență la prima sa apariție scenică, penibilă, fără rost fiind provocarea sa la `dialog` cu papagalul din frizerie, prin țipete din parte personajului-caricatură. Ținta conceptului regizoral ar fi ridiculizarea poftelor sexuale și domină în coordonarea teatrală a situațiilor și relațiilor dintre personaje. Cei înșelați de consoartele lor – Pampon (Emilian Oprea) care e șchiop în această reprezentație și Crăcănel (Claudiu Bleonț) – manevrează mereu bastoanele personale, dar cu sens sexual. Nu lipsesc trimiteri spre tema aleasă de regizor nici în manifestările Catindatului (Mihai Munteniță) sau Chelnărul, O mască (Rodica Ionescu). Caricaturi fără substanță devin și Mița Baston (Irina Movilă) și Didina Mazu (Natalia Călin), dar și Ipistatul 1 (Mihai Calotă), Ipistatul 2 (Ciprian Necula). Cei doi sunt de fapt, polițiștii cartierului, dar în goana inovației teatrale ajung la ``carnaval``... să fabrice vată de zahăr pe băț! Mai puțin caricaturizat rămâne Iordache (Marius Rizea), calfa din frizeria lui Nae Girimea. Distribuția cuprinde actori recunoscuți pentru harul lor în multe alte spectacole de teatru sau chiar în cinematografie, dar acum, demersul regizoral ``novator`` nu le speculează talentul. 

Această reprezentație cu``D`ale carnavalului`` nu provoacă publicul la condamnarea prin râs a unor clauni mereu agitați pe scenă într-un confilctul iscat de trădare în viața sexuală. Substanța biografică a personajelor lui Caragiale, devenite acum caricaturi, dispare, când grotescul înăbușă tratarea teatrală a conflictelor prin tot felul de așa zise gaguri stupide. Inovația teatrală dorită de regie se dovedește a fi numai ... un experiment. Folosește o piesă arhicunoscută de majoritatea publicului, dar fără comunicare de semnificații multiple în conceptul teatral, chiar și pentru cei tineri care poate nu au auzit de Caragiale. Nici măcar tendința de modernizare teatrală a unor piese clasice prin experimentul de actualizare a lor, nu cuprinde această viziunea regizorală novatoare.