“ DOUĂ POVEȘTI DE AMOR “ – ArCuB

BUNĂ DISPOZIȚIE CU … CEHOV

Întâlnim adeseori pe afișele diverselor manifestări culturale din Capitală specificarea de colaborare – ArCuB. Este Centrul de proiecte culturale aflat sub “autoritatea Consiliului General al Municipiului București”, și site-ul său ne mai informează că e o instituție publică și are drept misie “educarea publicului prin artă și cultură, precum și susținerea efectivă a artiștilor tineri neincluși în structuri instituționalizate”. Mai produce, editează cărți. De pildă, volumul de înaltă ținută grafică, “Bucureștiul ascuns – Fișe pentru o tomografie urbană” în colaborare cu Ordinul Arhitecților din România, ilustrat remarcabil și editat de “igloomedia”. Albumul are intenția de a fi o carte de vizită a Capitalei pentru oficialitățile care o vizitează, dar și o contribuție a ilustrării atrative a istoriei orașului lui Bucur. Dar … ArCuB, în proiectele pe care le finanțează din banii publici ai municipalității, se ocupă și de teatru. Prezintă spectacole de teatru, la sediul său renovat din preajma Intercontinentalului, de pe strada Batiștei, nr.14, fostul ARLUS. Afișele actuale invită la “Niște femei”, spectacol în partereniat cu Teatrul “George Ciprian” din Buzău, la “O lume pe dos” și “Visul lui Don Quijote”, ambele în coproducție cu Teatrul de Comedie (toate sunt comentate pe blog), iar mai nou la “Două povești de amor”, de astă dată o producție proprie. Din păcate, toate aceste spectacole nu implică “tineri neincluși în structuri instituționalizate”.

“Două povești de amor” este un colaj cu două piese scurte scrise de Cehov în 1888, la începutul activității sale ca dramaturg, după “Ivanov”. Reușita acestui proiect ArCuB se datorează unei echipe ce reunește personalități active din lumea teatrului instituționalizat. Regia aparține lui Mircea Cornișteanu (directorul Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova), distribuția reunește pe Cerasela Iosifescu (Teatrul “Nottara”), Silviu Biriș (Teatrul Național “I.L.Caragiale”) și Ion Arcudeanu (Teatrul “Ion Creangă”).

Decorul este realist conceput de Bogdan Spătaru, cu posibilități de transformare pentru a indica spațiile de joc solicitate de cele două piese într-un act reprezentate. Costumele servesc intențiile regiei de a diferenția substanțial cele două cupluri din “Ursul” și “Cerere în căsătorie”, interpretate de aceiași actori. Regizorul Mircea Cornișteanu urmărește atent jocul dintre dramele personale ale fiecărui personaj și situațiile comice în care le implică dramaturgul, rezultatul fiind o comedie savuroasă. În “Ursul”, cu fin umor, regizorul tratează conflictul dintre văduva Elena Ivanovna (Cerasela Iosifescu) și Smirnov (Silviu Biriș) care îi solicită plata datoriilor răposatului soț, conflict ce se transformă într-o iubire pasională.

În “Cerere în căsătorie”, viziunea regizorală schimbă registrul și se apropie de o ilustrare teatrală apropiată prin numeroase gaguri de filmele comediei mute. Evident, că și conflictul dintre Ivan (Silviu Biriș), venit să o ceară în căsătorie pe vecina Natalia (Cerasela Iosifescu), cucerește prin comicul ilustrat teatral captivant de regie și actori, aplauzele marelui public. Cheia succesului acestui spectacol o dețin firește actorii, remarcabili în cele două ipostaze propuse de regie. Cerasela Iosifescu are știința de a se adapta de la partituri dramatice la comedie. În Elena pare o văduvă sinceră în izolarea sa, ca să se transforme încet, încet într-o femeie atractivă, provocatoare când îl întâlnește pe Smirnov. Transformările sale sporesc comicul acțiunii. Ambiguitatea personajului actrița o transmite cu multă măsură în expresie. Următorul rol, actrița îl compune și prin transformarea ținutei și machiajului, Natalia fiind aparent o modestă femeie, dar aprigă în apărarea propietăților familiei. Cerasela Iosifescu rămâne una din actrițele deosebite pe care le avem și care de la Medeea, așteaptă un rol major care să-i reprezinte capacitățiile sale multiple de expresie. Silviu Biriș este remarcabil în “Ursul”, construind un umor de bună calitate prin relaționarea cu partenerii pentru prezentarea convingătoare a tipologiei propuse de Cehov. Cu ajutorul costumului și machiajului , configurează apoi , pe Ivan cu abilitate în expresie în funcție de replică și situație, speculând ipohondria personajului. Silviu Biriș, actor activ, înregistrează în această stagiune o evoluție deosebită, fiind remarcat nu numai prin rolurile de la Naționalul bucureștean, ci și prin colaborările cu Centrul Cultural “Nicolae Bălcescu” (“Nimeni nu-I perfect”, spectacol comentat pe blog) și acum cu ArCuB.

În Luca și Stepan, personaje de plan secund se remarcă Ion Arcudeanu prin conturarea convingătoare a tipologiei fiecăruia și contribuția de a susține prin relațiile cu cei din preajmă comicul situațiilor.

“Două povești de amor” este un spectacol pentru marele public, cu respect cultural față de Cehov, servit convenabil de regie și de remarcabili actori, fiind un prim pas pentru valorificarea atribuțiilor acestui Centru de proiecte culturale al Capitalei de la care se așteaptă însă, și promovarea tinerilor creatori independenți.

P.S. Cehov dă multă bătaie de cap unor “comentatori” care îi întâlnesc numele pe afișul teatral. De pildă, un Cațavencu de la cândva un săptămânalul satiric de prestigiu, sub titlul … “Încă un cadavru în armură rusească” (!!!) scria despre premiera Teatrului “Bulandra”, “Ivanov”. Oricui poate să îi placă sau nu spectacolul regizat de Andrei Șerban, dar să îl bălăcărești pe Cehov, “rusul” mai lipsea să spună “sovieticul”, în numele satirei practicate de publicația pe care o servești este alarmant și demonstrează stadiul jalnic la care a ajuns mass media prin indivizii angajați să o reprezinte. Respectivul l-a confundat pe Cehov cu … Băsescu sau Oana Zăvoranu, nume preferate pentru comentariile și informațiile din mass media actuală !

ZIUA MONDIALĂ A TEATRULUI – 27 MARTIE

SĂ LUĂM AMINTE …

“PENTRU UN TEATRU ÎN SLUJBA OMULUI” (fragmente din mesajul lansat pentru întreaga lume a teatrului de Jessica A. Kaahwa, Uganda)

“ … Teatrul pătrunde cu subtilitate în sufletul omului cuprins de teamă și suspiciuni, transformând imaginea sinelui și deschizând o lume de opțiuni în fața individului și comunității. El poate conferi sens realităților zilnice, împiedicând un viitor nesigur. El se poate angrena în politicile umane în moduri simple și directe. ( …) Teatrul este limbajul universal prin care putem schimba mesaje de pace și reconciliere. ( … ) “ . Autoarea acestui mesaj internațional este dramaturg, actriță, regizor și profesor.

ALEXANDRU TOCILESCU : “DESPRE TEATRU ȘI-ALE LUI”, invitat la Conferințele Teatrului Național “I.L.Caragiale”

Cunoscuta personalitate a regiei a amintit vreme de aproximativ două ore, istoria recentă a teatrului nostru dinainte de ’89 și cenzura de atunci. “Subiectul conferinței ar fi încercarea de a limpezi aspecte ale rezistenței prin cultură în sfera teatrului, cum și dacă acest lucru a existat”, preciza Alexandru Tocilescu. Un numeros public i-a ascultat cu respirația tăiată relatările despre cum s-au acceptat de cenzură spectacolele sale rămase memorabile pentru istoria teatrului nostru, s-a amuzat cu amărăciune la invocarea atitudinilor “culturale” ale tovarășilor de la vizionările ce precedau orice premieră, și au rămas pe gânduri spectatorii tineri descoperind adevărul gol goluț despre acele timpuri de tristă amintire. Fără să nominalizeze ostentativ “personalități” din acea vreme , nulități culturale ale cenzurii ușor de păcălit dacă aveai curajul să îi provoci la dialog argumentat, Alexandru Tocilescu a arătat că teatrul se poate califica a fi un autentic dizident al “societății socialiste – comuniste -, multilateral dezvoltate” . Teatrul de atunci a creat o relație excepțională cu publicul afectat de dictatura comunistă care îi înțelegea pe deplin intențiile protestatoare, mesajele. O spectatoare i-a mulțumit în final pentru exemplele-argument relatate considerând că teatrul rămâne un dizident activ din secolul apus. E drept, rar invocat pentru lupta intelectualilor cu sistemul comunist !

De Ziua Mondială a Teatrului, Alexandru Tocilescu a impresionat nu printr-un spectacol, ci prin atitudinea sa civică despre practicarea profesiei cu scop pentru rostul său cultural în viața cetății pe care îl deține teatrul de când a apărut ca artă. Trebuie să vă procurați “caseta” cu această conferință-document despre teatru și dizidența sa în fața unui sistem idiologic autoritar, aplaudată atunci de spectatorii cu care reușise să stabilească o convenție culturală tacită prin transmiterea unor mesaje majore, respectând rostul teatrului de provocarea gândirii, judecării celui din stal asupra ce îi propune un spectacol. Era un teatru “în slujba omului” !

TEATRUL METROPOLIS ; SENIORII TEATRULUI ȘI FILMULUI ROMÂNESC !

Printr-o inițiativă demnă de laudă a directorului Teatrului Metropolis, George Ivașcu, s-a înființat în Capitală, Aleea Celebrităților din preajma magazinului Cocor. Cu prilejul Zilei Mondiale a Teatrului, s-a mai marcat o stea în pavaj, cea a meșterului Radu Beligan. Seara, la Clubul Prometheus, Teatrul Metropolis a organizat sărbătorirea unor artiști seniori care au împlinit o vârstă rotundă ca ani. Serbarea a fost marcată prin prezența primarului general al Capitalei, Sorin Oprescu. Acesta și-a manifestat prețuirea sa pentru teatru și a înmânat … diplome și buchete de flori pentru sărbătoriți. Aceștia au fost Violeta Andrei, Tora Vasilescu, George Motoi, Radu Gheorghe, dar și absenții din motive profesionale obiective, Eugenia Maci și Ion Besoiu. Această … modestă serbare ca importanță a valorilor teatrului nostru, s-a încheiat cu fragmente dintr-un spectacol musical în limba engleză, “Jazzy Tarot”, premieră din 2008 a Teatrului Metropolis. Intenționa a fi o replică dată de tinerii interpreți de prețuire a seniorilor. Din distribuție am remarcat pe ambițioasa Irina Sârbu, actriță și interpretă deosebită de jazz, tinerii actori fiind în majoritatea lor foștii studenți ai profesorului George Ivașcu.

A uimit la această serbare , năvala numeroaselor posturi de televiziune care au cotropit spațiul restrâns al Clubului Prometheus. La nici un eveniment cultural major ca valoare, la o premieră de teatru importantă prin numele de pe afiș - regizor, actori -, nu se sesizează decât foarte, foarte rar apariția vreunei televiziuni. Jurnalele informative tv. nu sunt interesate de adevăratele evenimente culturale. De astă dată s-au înghesuit să surprindă în imagini … cum mai arată acum, vedetele de demult ale filmului și chiar ale teatrului, nu pentru că ar fi fost un eveniment cultural remarcabil momentul respectiv pentru Ziua Mondială a Teatrului. Era doar o inițiativă firească de sărbătorire a unor nume din istoria filmului și teatrului.

CAMPANIA “ARTIȘTII PENTRU ARTIȘTI”

Continuă și astăzi sărbătorirea Zilei Mondiale a Teatrului prin derularea în întreaga țară a proiectului devenit tradiție, inițiat de UNITER, “Artiștii pentru artiști”, cu spectacole ale căror fonduri strânse din vânzarea biletelor se donează susținerii materiale a seniorilor cu probleme de sănătate.

Spectacolul independent, “Desculț în parc” în regia lui Ștefan Bănică jr. (comentat pe blog), ca și sesiunea de autografe pentru “50 de ani de la primul disc” susținută de Margareta Pâslaru sunt puncte importante ale acestei remarcabile acțiuni caritabile dedicate stării de sărăcie a unor actori seniori.

Televiziunile au auzit oare de acest proiect generos și necesar astăzi pe timp de criză în numele respectului pentru cei care au slujit cu credință teatrul nostru în Capitală, dar și în țară ?

Să luăm aminte … teatrul rămâne în interesul OMULUI !

“ MICUL PRINȚ “ – TEATRUL ODEON

“ CE VREI SĂ SPUI ? “

Întrebarea din titlu aparține personajului, Micul Prinț, adersată celor cu care se întâlnește în peripulu său, dar se potrivește și cu spectacolul prezentat la Teatrul Odeon de Carmen Lidia Vidu DUPĂ “Micul Prinț” de Antoine de Saint – Exupery, întrebare căreia regizoarea nu reușește să-i dea un răspuns teatral convingător. “Micul Prinț” este povestea pe care copiii, dar și adulții, o citesc și recitesc fascinanți, descoperind întodeauna lucruri noi. A fost publicată în 1943, iar autorul său, Antoine de Saint – Exupery, pilot și diplomat, a dispărut în 1944 într-un accident aviatic. În timp, scrierea francezului a înregistrat un record de traduceri în diferite limbi, peste o sută ! Este o “lecție” de viață, sensibil relatată, întâlnirea într-un deșert a unui pilot care a suferit un eșec de zbor cu avionul său, cu Micul Prinț, un copil, venit să cunoască lumea noastră de pe asteroidul B 612. Scrierea despre cunoaștere, dragoste și frumosul vieții, în care se poate regăsi oricine o citește indiferent de vârsta sa, este aproape imposibil de dramatizat, “adaptat” pentru un spectacol teatral, fără să îi știrbești farmecul. Carmen Lidia Vidu încearcă un spectacol în care ia drept pretext scrierea, un spectacol “după” Antoine de Saint Exupery.

În spectacolul de la Teatrul Odeon din sala Studio ne reîntâlnim cu pretențiile regizorale ale celor care își iau drept suport pentru un posibil succes un autor de valoare. Astfel de viziuni regizorale spulberă însă, substanța, consistența scrierii în numele așa zisei originalități teatrale. Carmen Lidia Vidu este printre primii regizori care și-au propus drept mijloc de exprimare teatrală proiecțiile, efectele video, ce în timp au devenit doar o manieră de tratare a textului ales pentru reprezentarea scenică. Aplică această manieră excesiv și pentru “Micul Prinț” și propune un spectacol “după” scrierea memorabilă a francezului. Ideea personală a regiei se rezumă la prezentarea simplistă a relațiilor copilului care descoperă lumea, cu bunele și relele sale, prin dialoguri și relații, doar cu proiecții în prim plan ale personajelor pe care le întâlnește . Folosește elementar posibilitățiile tehnice ale sălii noi Studio lansate de Teatrul Odeon. Sala devine un spațiu clasic de teatru, cu scena în față, cu toate că deține multiple posibilități de folosire, în care se plasează ca decor… patru nori cu scopul unor ecrane de proiecție. Scenografia lui Constantin Ciubotariu nu creează prin nimic atmosfera emoțională a scrierii. Costumele personajelor care apar doar în proiecții ar aparține … secolului XVI !! De ce? Antoine de Saint-Exupery este vibrant emoțional pentru noi cei din mileniul trei prin drumul cunoașterii vieții propus indiferent de epocă istorică.

Este inexplicabilă tratarea textului ca imagine teatrală cu sens prin intervențiile video ale numeroaselor personaje. Ele intervin prin scriere ca argument al constatării relațiilor de când e lumea dintre oameni, nu sunt artificial implicate în dezbaterea despre drumul cunoașterii. Evident, există în acest spectacol confuz și Micul Prinț. Rolul este atribuit unui copil, Alexandru China Birta, dar abia la aplauze am putut constata că acest interpret deține o înfățișare potrivită solicitării povestirii, are un chip fermecător și o naivitate credibilă. Viziunea regizorală îl plimbă într-o lumină confuză însă, pe Miciul Prinț printre … norii unde apar filmate personajele pe care le descoperă, iar expresia sa prin dialogurile improvizate cu proiecțiile este anulată. Îi vorbesc din off, Aviatorul (Florin Zamfirescu), Vulpea (Rodica Mandache), Șarpele (Gelu Nițu), Floarea (Jeannine Stavarache), Regele (Mugur Arvunescu), Vanitosul (Mircea Constantinescu), Omul de afaceri (Ion Batinaș), Lampagiul (Mircea N.Crețu), Geograful (Laurențiu Lazăr) sau Bețivul (Pavel Bartoș). Scenic relațional personajele nu mai există. Aceste personaje, simboluri umane ale existenței, indiferent de epocă, devin astfel, niște fantoșe din alt timp istoric.

“E adevărat, nu-i așa, că oile mănâncă copacii?”, întreabă Micul Prinț. Da! Așa cum unii regizori “mănâncă” scrieri de valoare fără un elementar respect față de ideea conținutul lor. Acest spectacol se recomandă a nu fi vizionat nici de copii, nici de adulții care îi însoțesc. Îi rugăm să citească povestea lui Antoine de Saint Exupery !! Este numai un experiment regizoral care argumentează o replică a Micului Prinț : “Oamenii mari, de bună seamă, sunt foarte, foarte ciudați”. Sunt ciudați și ambițioși și…“nu înțeleg multe" …

P.S. Ilustrațiile aparțin lui Antoine de Saint Exupery fiind dedicate inspiratei sale scrieri.

Cu dorința de a duce copii la teatru, spectacolul poate atrage publicul prin titlu, dar … mai bine ar fi vizionat spectatorii în compania micuților din preajmă, tot la Teatrul Odeon, “Aventurile lui Habarnam”. E drept, e un spectacol încântător din 2005, regizat de Alexandru Dabija!

“ MACBETH “ – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

UN SPECTACOL UNICAT

Regizorul și profesorul Radu Penciulescu oferă un spectacol unicat, o lecție de teatru, de excepție pentru peisajul nostru teatral, cu “Macbeth” de William Shakespeare. Este “un studiu”, și menționăm că proiectul aparține Centrului Cultural de Creație și Cercetare Teatrală “Ion Sava” din cadrul primei scene a țării. Precizarea este necesară pentru că în ultimii ani, cultura teatrală a fost afectată de intervenția tehnicii vizualizării excesiv întrebuințate care distruge esența specificului acestei arte, CUVÂNTUL și sensurile sale. În numele “teatrului modern” s-au înmulțit reprezentațiile cu proiecții spectaculoase, cele încărcate de false efecte scenografice cu pretenții metaforice, pe texte clasice “adaptate” ori “după … X” autor , cu sensurile dramaturgului transformate, răsturnate. În așa zisul “teatru modern” rostul cuvântului este diminuat, ca și cel al actorului. Rezultatul sunt spectacole distant emoționale, cu mesaje confuze. Radu Penciulescu propune reîntoarcerea la “teatrul adevărat” unde cuvântul e baza expresiei, dar original prin reducerea la structura fundamentală a textului, specifică minimalismului ca stil contemporan. Alege “Macbeth” pentru că “piesa parcă ar fi fost scrisă ieri, nu acum 400 de ani”, “Macbeth este mai actuală decât era pe vremea lui Shakespeare ! “

Radu Penciulescu nu “adaptează” piesa, ci doar comprimă textul. Elimină câteva personaje secundare, de pildă pe Donalbain al doilea fiu al lui Duncan, regele care va fi ucis de Macbeth, pe Menteith, pe Angus, nobili scoțieni, etc. Cu respect față de scriere, comprimă textul care susține conceptul său regizoral, concentrează replica în monologuri ce nu lipsesc niciunui personaj important pentru evidențierea conflictului. Regizorul exploatează fațetele acestor monologuri, una fiind axată pe ce gândește interior, cealaltă explicativ relațională, exterioară, e adresată publicului luat drept partener de către cel care îl rostește. Condițiile reprezentației permit pe deplin implicarea relației directe cu spectatorii. “Macbeth” este și una din puținele piese mai scurte scrise de Shakespeare în care a concentrat acțiunea în ritm rapid, aplicat și de regizor spectacolului. Acțiunea se concentrează pe prăbușirea unei personalități – Macbeth, care își are relele, dar și bunele sale caracteristici personale. Ambiguitatea umană este desăvârșit marcată de Shakespeare prin replica nelipsită surprinzător și de o anume poezie, date speculate admirabil de regie.

“Macbeth” este noaptea neagră a crimei, a comploturilor pentru cucerirea puterii. Regizorul jonglează cu intensitatea luminii din scenă, diminuată cu scop clar în scenele acțiunilor criminale și strălucitoare în cele ale motivării de către personaje a actelor săvârșite. Shakespeare a scris piesa inspirat fiind de un moment istoric real. Regatul Scoției era în război cu norvegienii care își doreau să îi dea jos regele și să ocupe tronul un om de-al lor. Sub diverse conjuncturi politice și sociale, astfel de conflicte s-au tot repetat de-a lungul istoriei fiecărei țări, și pentru a sublinia acest sens, spectacolul este atemporal ca indiciu vizual, fiind de esență prin mesaj. Decorul și costumele create de Florilena Popescu-Fărcășanu, servesc scopului regiei, și punctează doar linia dezvoltării acțiunii. Se folosește scena mare a Naționalului bucureștean care găzduiește spectacolul. Peste 200 de locuri pe gradene, așezate ca într-o potcoavă, primesc spectatorii. Cortina de fier a scenei se coboară în spatele sălii improvizate pe scena mare când începe reprezentația și spectatorii devin astfel, martorii derulării unui conflict din imediata lor apropiere într-un spațiu de joc gol, cu un fundal metalic, inspirat conceput; trei uși și o scară duc spre locurile particulare ale acțiunilor criminale. “Mobilierul” se reduce la introducerea în unele scene a unor elemente, un scaun cu rol de tron, patru butoaie metalice, chiar și o tobă specială. Muzica originală și mai ales ambianța sonoră, datorate lui Iosif Herțea, marchează emoțional momentele esențiale ale conflictului. Costumele sunt neutre, atemporale, cu accente pentru indicarea menirii personajului în acțiune. Sunt bogate în accente pentru cele trei vrăjitoare transformate motivat și în posibile cerșetoare, ambițioase de profit prin prezicerile provocatoare de conflict. Ca desen vizual, totul este aparent simplu, dar susține interpretarea incitantă a actorilor și atmosfera spectacolului. Captivant conduce regizorul amplificarea conflictului ce are în centru puterea, care devine … personajul invizibil, însă principal al spectacolului. Radu Penciulescu nu condamnă ostentativ pofta de putere și mijloacele odioase de obținerea puterii, lasă la latitudinea publicului să judece pericolul acestui “microb” ce afectează de secole omenirea. Actul nesăbuit al crimei, uciderea regelui său de Macbeth ca să îi ia tronul, odată înfăptuită declanșează caruselul repetării faptei.

Conflictul pentru puterea absolută, nici Shakespeare și normal, nici regizorul nu îl tratează banal, ca o luptă între bine și rău, ci ca o ambiție a unor personalități cu motivări interioare însă, pe care publicul, lumea din jurul lor trebuie să le judece și sancționeze. Motivările personale fiind contrare ca scop, sporesc conflictul.Vor puterea din orgolii personale sau pentru binele comunitar? Spectacolele mediocre au obișnuit publicul să i se spună de la bun început, cine e rău și bun. În “Macbeth” i se propune o altă tratare convențională a celor buni și răi. Să-i judece publicul! Și Lady Macbeth și Macbeth în imoralitatea lor prezintă o doză de umanitate ceea ce îi face și mai înfiorători.

O scurtă prefață din trei secvențe, ca și la Shakespeare, lansează atenționarea asupra ambiguității personajelor. Vrăjitoarele-cerșetoare pornesc acțiunea. Ana Ciontea, Victoria Dicu – o tânără actriță, descoperire remarcabilă a Naționalului și Amalia Ciolan, subtil, fermecător interpretează aceste personaje. În regia lui Radu Penciulescu, ele reprezintă un segment social important pentru sugerarea actualității piesei. Când se întorc de la război generalii victorioși - Macbeth (Ion Caramitru) și Banquo (Mircea Rusu) – primirea lor de către cerșetoare este răsplătită de cei doi. Istețe și ele îi răsplătesc, una dintre ele anunțându-l pe Macbeth : “Tu vei fi rege!”. Cu măsură, regia sugerează relația dintre oamenii simpli și cei din vârful piramidei sociale. Cele trei sunt un liant al scenelor conflictuale.

Desigur, în centrul acestui “studiu” profund actual, sunt Macbeth (Ion Caramitru) și Lady Macbeth (Valeria Seciu). Și textul, ca și spectacolul analizează relația dintre ei dominată de contextul societății. Lady Macbeth declanșează conflictul pentru acapararea puterii. Folosește prestigiul generalului Macbeth pentru a îl instiga la crimă, când acesta se întoarce învingător din război. Soția îl vrea rege! Valeria Seciu este uluitoare în acest personaj. Reușește să evidențieze strălucit ambiguitatea acestei, de fapt, nefericite femei. Lady Macbeth în interpretarea sa pare o persoană sensibilă, dar măcinată de ambițiile personale ce o provoacă să încerce anihilarea ezitărilor lui Macbeth, și reușește să-l domine, să înfăptuiască actul criminal. Din momentul crimei însă, sângele declanșează nebunia bolnavă acum, a personajului. Lady Macbeth a pornit șirul crimelor și plata morală se înfăptuiește tragic, finalul vieții sale fiind remarcabil susținut de jocul actriței. Valeria Seciu înregistrează în bogata sa biografie artistică o creație deosebită prin acest rol.

Generalul Macbeth încearcă, mai întâi, să-și caute argumente pentru a refuza proiectul propus de cea din preajma sa. Va ucide însă, dar gestul sângeros nu îl afectează pe moment, ci îl determină să continue drumul crimei pentru a își consolida puterea obținută tot prin crimă. Puterea îi dă forța să meargă mai departe și să ucidă în numele puterii. Va plăti bărbătește în final, pentru pofta sa de putere, pentru ambițiile sale. Ion Caramitru, actorul rar întâlnit astăzi pe scenă, pentru care cuvântul este mijlocul principal de expresie în configurarea credibilă a personajului, descifrează la nuanță partitura lui Macbeth. Măestria regizorului și a actorului constă, în principal, să nu facă vreo trimitere forțată spre un personaj politic cu puteri devastatoare din istorie, să nu arate cu degetul că Macbeth ar fi răul cel mare. Prin tratarea personajului în profunzime, acesta devine argumentul alarmant pentru pericolul ce îl reprezintă ambiția puterii acceptate de cei din jur care se poate manifesta la oricine ajunge pe o treaptă superioară a socetății. Ion Caramitru “specializat” în Shakespeare în urma memorabilelor interpretări a unor personaje de referință, Hamlet și Eduard al III-lea, reușește o nouă performanță artistică în Macbeth. Ambiguitatea generalului, firescul manifestărilor sale chiar și în momentele unor hotărâri cu rezultate cumplite, Ion Caramitru le comunică trăind interior motivarea stărilor prin care trece Macbeth cel care ignoră că a obținut prin crimă, imoral, puterea, și firește, se va prăbuși în final. Fiul regelui ucis, Malcolm, îi va urma la putere. Printr-o altă scenă anterioară se sugerează însă, și ambguitatea lui Malcolm și s-ar putea ca și acesta să urmeze calea apărării puterii prin acte extreme, ca și Macbeth. Tânărul Mihai Calotă este remarcabil în acest personaj, cum de asemenea conturează cu finețe, Matei Alexandru, profilul ambiguu al regelui Duncan.

“Macbeth” este un spectacol eveniment nelipsit de puternice momente emoționale. De excepție este de pildă, scena tragică a uciderii lui Lady Macduff și a copilului ei. Ana Ciontea, căreia îi revine ca și altor colegi de distribuție mai multe roluri, după vrăjitoarea-cerșetoare, concepe excelent disperarea soției nobilului scoțian Macduff. Impresionant este ilustrat teatral momentul uciderii celor doi, urmat de cel în care podeaua este spălată de angajații salubrității care lasă publicul cu respirația tăiată. Distribuția se completează prin interpretările remarcabile ale colegilor de distribuție care trebuie să rezolve mai multe personaje-argument. Se adaptează credibil la două roluri diferite tipologic, Mircea Rusu. La început este generalul victorios Banquo pe care actorul îl caracterizează nuanțat în expresia atitudiniilor sale, ca apoi să se transforme în doctorul scoțian, marcând abil temerile și nedumeririle acestui personaj care constată nebunia celor din jur. Dorin Andone în Macduff și un sergent, dovedește știința susținerii relațiilor în funcție de situații și profilul personajului. Sprijină viziunea regizorală prin desenul verosimil al mai multor personaje-argument și Alexandru Bindea (Portarul, Un ucigaș, Un crainic), Eduard Adam (Ross, Un lord, Siward), Ovidiu Cuncea (Lennox, Seyton, Un ucigaș) și Amalia Ciolan (O vrăjitoare, Fleance, Doamna de onoare).

În “Macbeth” regizorul Radu Penciulescu propune “un studiu” de caz lansat de “Shakespeare contemporanul nostru” despre pericolul mirajului puterii al celor care ignoră regulile moralei universale. Publicul este discret implicat prin actul teatral la acest “studiu”. Ușor se sugerează că și privitorul poate fi vinovat de ceea ce se petrece în imediata sa apropiere, i se transmite necesitatea de a judeca și condamna prin atitudine, nevroza puterii celor sus puși.

Maestrul regiei Radu Penciulescu demonstrează din nou prin acest spectacol că arta teatrului nu e o joacă de-a imaginea scenică extravagantă, ci un act cultural incitant, provocator de emoție prin CUVÂNT și interpretarea sa de către actori. În “Macbeth”, cuvântul lui Shakespeare e transmis cu sens, impus strălucit de regie prin pârghia principală a teatrului – actorii.

“Îmi pot imagina că mulți se enervează când aud că există o artă de a-l citi pe Shakespeare”, scria în 1951 Bertolt Brecht. Unii “analiști” de astăzi s-ar putea “enerva” la acest spectacol-studiu că nu se încadrează așa zisei “modernități” … siliconate a imaginii teatrale, specifică experimentelor actuale. Marele public însă, nu. Acest SPECTACOL UNICAT ca esență dramatică am convingrea că va atrage spectatorii prin valoarea și actualitatea lui Shakespeare, chiar dacă nu le este cunoscută piesa, ca și “analiștilor” ce se vor formatori de opinie, și se vor regăsi prin intermediul unor mari actori, în nebunia unei lumi unde puterea poate naște monștri cu față umană.

P.S. Scena sălii mari a Teatrului Național “I.L.Caragiale” unde se prezintă “Macbeth” este transformată în sală de spectacol. Când în curând clădirea Naționalului va intra în consolidare și renovare, această “sală” pe scenă va funcționa în continuare și, desigur, se vor asigura condiții tehnice pentru o audiție ireproșabilă.

“METODA” - TEATRUL “NOTTARA” (Sala “GEORGE CONSTANTIN”)

O PIESĂ DE INTERES SUPERFICIAL REGIZATĂ

Selectarea în repertoriu a piesei “Metoda” (“Metoda Gronholm”) a dramaturgului portughez Jordi Galceran este demnă de toată lauda. Lansarea sa a avut loc în 2003 la Teatrul Național Catalan, a înregistrat numeroase premii și succes în plan internațional. Dramaturgul este actor, regizor amator, profesor și a câștigat în timp prețuire pentru activitatea sa literară.

Oricine va viziona “Metoda” va fi mulțumit de subiectul actual, dezvoltat captivant printr-un suspans bine dirijat. Acțiunea se derulează pe o schemă simplă. O mare corporație multinațională organizează un concurs pentru ocuparea postului important de manager. Temă, perfect actuală! Patru persoane se prezintă la un interviu cu un test psihologic riguros, dur, iar întrebările le parvin prin intermediul unui sertar din sala unde sunt invitați la concurs. Dar … de la bun început sunt atenționați că printre cei patru este intrusă și o persoană care ar reprezenta compania pentru evaluare. Cine ar putea fi acest personaj, rămân să constate cei care vor merge la spectacol. Textul atrage printr-un suspans, excelent construit de autor, ca într-un roman polițist de calitate. După fiecare probă a testului cu intenții psihologice, bănuiala se îndreaptă spre alt personaj care ar putea fi “spionul” provocator al companiei. Jocul testelor sporește tensiunea acțiunii. Finalul moralizator ca într-o fabulă, este marea surpriză a piesei.

Având un astfel de text încărcat de suspans, era de așteptat ca spectacolul să țină mereu publicul cu respirația tăiată. Regizorul Theodor-Cristian Popescu a practicat însă, o lectură superficială a piesei, lăsând totul în grija actorilor, fără să îi sprijine în configurarea relațiilor tensionante solicitate de text. Scenografia, mai precis spus decorul lui Ștefan Caragiu – costumele fiind derizorii -, indică o sală de lucru modernă, elegantă ca la firmele cu pretenții. Decorul este remarcabil, dar neinspirat folosit de regizor. Majoritatea timpului reprezentației, actorii stau pe scaune în jurul mesei, ca la … o primă lectură a unei piese. Mișcarea lor în spațiul de joc în funcție de tipologia fiecărul personaj lipsește și are drept rezultat scăderea ritmului tensiunii propus de text. Chiar dacă este o sală de ședințe a conducerii corporației, aparent rigidă ca posibilități de mișcare, decorul lui Ștefan Caragiu propune diverse modalități de ilustrare teatrală a conflictului prin sertarele din pereți, prin obiectele de pe masă, etc. Regizorul ilustrează forțat prin efecte puerile, de pildă scena în care concurenții sunt nevoiți să “interpreteze” sugestiv tipologii celebre, unul se vrea a fi prelat, altul amintește de Napoleon, altul de un claun etc. Viziunea regizorală este statică și nu exploatează capacitatea de expresie a actorilor care spre norocul spectatorilor reușesc totuși, desene credibile ale concurenților. Fiecare încearcă apropierea de caracterul personajului ce îi revine.

Cerasela Iosifescu în Mercedes definește la nuanță esențele unui caracter ferm, o femeie încrâncenată, cu ambiția protejătii intereselor personale. Actrița rezolvă, de exemplu, admirabil situația propusă de dramaturg că mama lui Mercedes ar fi decedat în vreme ce personajul concura pentru postul de manager. Ambiguitatea personajului e susținută continuu de interpretă. Cerasela Iosifescu este o personalitate a teatrului care de la Medeea, șansa nu i-a mai oferit o partitură importantă pe măsura harului său.

Deosebită este și interpretarea lui Adrian Văncică în Fernando. Actorul trasează în amănunt caracterizarea celui care luptă disperat să câștige postul visat, un arivist cu o acoperire profesională precară. Misterul din jurul lui Fernando, dubiul că ar putea fi omul companiei, sugerează cu finețe în expresie, Adrian Văncică. Aparenta înfrângere a lui Enrique în contextul concursului, o rezolvă remarcabil Alexandru Jitea. Carlos este un alt personaj a cărui caracterizare este dificilă și prin sugerarea la un moment dat că ar avea probleme sexuale. Gabriel Răuță rezolvă apreciabil dificultatea rolului.

“Metoda” poate fi un spectacol de succes pentru marele public prin propunerea piesei și interpretarea actorilor, dar modest în raport cu oferta autorului de a prezenta subtil probleme majore ce frământă societatea actuală.

Și Teatrul “Nottara”, ca mai toate teatrele instituționalizate, dovedește că se confruntă cu spinoasa … criză a regiei.

“XXL (FAT PIG)” - TEATRUL ACT

O COMEDIE AMARĂ IREPROȘABIL REALIZATĂ

Teatrul Act este primul teatru independent înființat în 1995 din inițiativa lui Marcel Iureș, ce și-a consolidat în timp statutul ca teatru de prestigiu, cu o personalitate bine definită și a captivat un public care i-a devenit fidel, alcătuit majoritar din tineri spectatori. Prin condiția spațiului său specială, neconvențională, unde actorii joacă în imediata apropiere a spectatorului, repertoriul proiectelor selectate s-a apropiat de teatrul psihologic, de teatrul intimist. Remarcabile au rămas spectacolele concepute în acet stil de Alexandru Dabija, Vlad Massaci sau Cristi Juncu, fiind jucate stagiuni la rând cu casa închisă. Amintim de pildă, “Basch, o trilogie contemporană” sau “Forma lucrurilor”, piese de Neil LaBute, unul din autorii preferați ai teatrului pentu că scrierile sale servesc profilului său.

Regizor și scenarist, actor și dramaturg american, Neil LaBute revine pe afișul Teatrului Act cu “XXL (Fat Pig)”, un spectacol ireproșabil realizat care fără doar și poate se va juca de acum multe stagiuni. În replici lejere, dar de substanță pentru actualitate, se propune prin intermediul a patru personaje un conflict pe tema prejudecățiilor actuale. Piesa, tradusă cu pricepere de Irina Velcescu în limbajul generației “cool”, piperat, dă prilej regizorului Cristi Juncu să lucreze ca pe o bijuterie în filigran relațiile dintre tinerele personaje pentru evidențierea psihologiei lor și are drept rezultat un spectacol savuros de comedie amară.

Eroii sunt Tom (Andi Vasluianu), Carter (Vlad Zamfirescu), Jeannie (Irina Velcescu) – angajați ai unei mari corporații și Helen (Raluca Vermeșan) – o bibloitecară isteață, dar … supraponderală. Povestea este aparent simplă. Tom se îndrăgostește de Helen, iar colegii de corporație Carter și fosta sa prietenă , atractiva femeie Jeannie, reacționează. Cum ? Vizionați spectacolul la care vă veți amuza copios, dar veți rămâne și pe gânduri adeseori privind unde poate duce falsa prejudecată și tendințele superficiale ale unei mode de a aprecia și da sentințe pentru cei din preajmă considerând importantă doar înfățișarea lor.

Regizorul Cristi Juncu ilustrează teatral textul inspirat, atenționând în principal prin decor și proiecții asupra atmosferei specifice timpului nostru, unde laptopul și i-phone-ul sunt nelipsite existenței moderne. Decorul lui Cosmin Ardeleanu marchează iscusit prin mobilier mai multele spații ale petrecerii acțiunii, de la cel al corporației, la localul înâlnirii lui Tom cu Helen, etc. Proiecțiile, original derulate cu sens precis, pe o fâșie orizontală din fundal, indică la început locul acțiunii – New York, ca apoi să acompanieze fiecare moment ca punct de trecere spre celălalt prin prim planuri de expresie ale personajelor dictate de diversele situații în care au fost implicate. Fotografii ale stărilor personajelor centrale intervin ca imagine și pe laptopul lui Tom sau pe i-phone-ul manevrat insistent de Carter. Într-un spațiu de joc neconvențional ușor orice spectator sesizează astfel de accente plasate pentru a spori tensiunea conflictului. Creativ jonglează Cristi Juncu proiecțiile și imaginile înregistrate prin tehnica de ultimă oră. Meritul său cel mai important rămâne totuși, îndrumarea actorilor pentru construcția credibilă a personajelor. Ținând cont de contactul direct prin apropierea de spectatori, a impus o interpretare din zona expresiei reținute, nuanțate, solicitate de film, unde orice mic gest sau privire au sens în raport cu conflictul și tipologia personajelor. Cu o bogată experiență în film în diverse roluri, Andi Vasluianu surprinde acum în interpretarea lui Tom, un personaj cu o sensibilitate aparte, ce își dorește a fi detașat de provocările unei existențe mondene. Gradat dezvoltă relația lui Tom cu Helen și influența intervențiilor celor din corporație. Andi Vasluianu este de nerecunoscut în acest personaj, pe care îl definește inteligent, cu sensibilitate, dezvăluind larga gamă de expresie pe care o deține personalitatea sa creatoare. Întregul său construct al personajului este finalizat emoționant în scena de la sfârșitului reprezentației care taie respirația publicului.

Excelentă este și Irina Velcescu în frumoasa Jeannie, fosta prietenă a lui Tom, colega de corporație. Actrița reușește să sugereze dubla stare ce macină personajul. Pe de o parte arată cu reținere gelozia descoperirii că fostul amic și-a găsit o prietenă, pe de altă parte este revoltată ca angajat autoritar al corporației că această persoană supraponderală ar strica imaginea echipei, și cu răutate femenină se exprimă, în scena de pe plajă. Fără clișee, cu firesc gând interior motivat prin replică, Irina Velcescu parcurge stările conflictuale prin care trece Jeannie. Remarcabilă și în spectacolul “Niște fete” de la Teatrul “George Ciprian” din Buzău, actrița se dovedește a fi în plutonul de frunte al generației sale de tineri actori.

Perfect se adaptează tipologiei cinicului Carter, băiatul cu ifose, un parvenit ajuns într-o corporație, Vlad Zamfirescu. Sabotarea relațiilor dintre Tom și Helen este relatată remarcabil de actor. Vlad Zamfirescu stăpânește expresia verosimilă a efectului comic subtil plasat și bine manevrat în raport cu situațiile, rostind malițios replica. El este unul dintre rarii actori care dețin capacitatea de a se adapta diveselor spații de joc – de la scena clasică la cea neconvențională, intimistă -, ieșind întodeauna în evidență prin naturalețea transpunerii în rol.

Marea surpriză a spectacolului este tânăra Raluca Vermeșan, absolventă a Universității “Hyperion”, interpreta supraponderalei Helen, nod al conflictului prejudecăților. Se dovedește a fi o actriță cu har, specială, necomplexată de aspectul fizic. Chipul său este fermecător ca expresie, actrița reușind să se identifice la nuanță cu autoironia, candoarea și inteligența lui Helen. Interpretarea sa impresionează prin normalitatea abordării unui personaj comun societății actuale, dar blamat fără a îl înțelege caracterial. Prin acest rol ieșit din matca obișnuinței, Raluca Vermeșan se afirmă ca o actriță capabilă de o evoluție spectaculoasă dacă va păstra măsura în folosirea datelor sale personale.

“XXL (Fat Pig)” este producția independentă a Asociației Culturale Catharsis, Teatrul Act și Teatrul “Ciprian Porumbescu” din Buzău care se poate plasa în rândul reușitelor acestei stagiuni. Este un spectacol despre societatea de astăzi radiografiată cu ironie în unele din tendințele inconștint adoptate, în special de tinerii induși în eroare de mass media, susținut de o echipă care deține știința practicării teatrului psihologic într-un spațiu neconvențional.

P.S. Fotografiile nu au fost transmise de teatru.

“ PLURALUL ENGLEZESC “ – TEATRUL DE … ȘUȘĂ

CAPCANA DISCREDITĂRII

În ultima perioadă, Teatrul “Bulandra“ și Teatrul Metropolis au propus publicului spectacole-eveniment în regia unor personalități ale vieții teatrale: “Îngropați-mă pe după plintă“ – regia Yuri Kordonski, “Ivanov“ – regia Andrei Șerbn și “Nevestele vesele din Windsor“ – regia Alexandru Tocilescu (Spectacolele sunt comentate pe blog). Televiziunile, care ignoră orice informație culturală, firește nu au acordat atenția cuvenită nici acestor evenimente. Deodată însă, Antenele tv. și alte posturi, au anunțat cu surle și trâmbițe, “evenimentul cultural – Pluralul englezesc“, fără să specifice și cui aparține acest spectacol căruia i-au făcut o reclamă deșănțată. Avem teatre instituționalizate și teatre independente ce se luptă cu criza financiară, dar spectacolul “Pluralul englezesc“ nu aparține nici uneia din aceste categorii. A mai apărut o categorie de producători de spectacole particulare intinerante, cu un preț al biletelor piperat în raport cu cel solicitat publicului de teatrele de stat și independente, având în distribuții nume remarcabile, chiar și doctori profesori în învățământul artistic. Acestei categorii îi aparține și “Pluralul englezesc“. Din această categorie fac parte însă, și “Străini în noapte“ – regia Radu Beligan, și “Desculț în parc“ – regia Ștefan Bănică jr, spectacole demne de luat în seamă, comentate la data lansării lor în circuitul turneelor. Tot această categorie de producători a procopsit însă, piața ofertei teatrale și cu penibilul spectacol “O noapte furtunoasă“, de plidă, comentat pe acest blog. Evident că nu orice producție teatrală poate fi o reușită, un eveniment cultural. Numărul “șușelor” al acestor producții intinerante sporește totuși, alarmant. Discreditează menirea culturală a teatrului, ca și pe actorii implicați. Se știe că majoritatea actorilor sunt săraci, fiind răsplătiți cu salarii penibile pentru prestația în teatrele unde funcționează, dar implicarea lor în astfel de șușe îi discreditează în fața spectatorilor care plătesc pe un billet 50 sau 60 de roni și nu 30 ca la teatrele cu sediu stabil. Nu îi poate discredita participare la diverse telenovele – discutabile calitativ -, pentru că pe micul ecran prestația lor în fața unui anume public telespectator, se detașează profesional în contextual distribuțiilor cu mulți amatori. Publicul plătitor pentru șușe devenite … eveniment prin publicitatea informațională tv. poate fi însă, deziluzionat de ce i se oferă pe mari scene din țară . De exemplu, la “Pluralul englezesc“ vizionat la Teatrul “Nottra“, la ieșirea din sală, la finalul reprezentației, cupluri de spectatori comentau : “ O prostie dragă . Am dat banii de pomană ! “ sau “ Am venit pentru Dichiseanu și am văzut un circ. Păcat de acești actori“ ori “Piesa asta parcă am mai văzut-o de mult , dar era altceva. Nu mai vreau la teatru de acum !“. În turneele prin țară ale acestui spectacol s-ar putea ca publicul să fie entuziasmat de întâlnirea cu actorii cunoscuți ai distribuției, dar pentru prestigiul lor este un eșec. După ce am revăzut la Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian“, “Desculț în parc“, ce include în distribuție în locul lui Mitică Popescu, suferind din cauza unei fracturi, pe George Mihăiță, și el excelent în rol, “Pluralul englezesc“ mi-a reamintit de “ O noapte furtunoasă “ de la Palatul Național al Copiilor , un alt spectacol de șușă.

ARGUMENTARE

“Pluralul englezesc“ este piesa englezului Alan Ayckboum scrisă în 1972, celebră în întreaga lume prin spectacole comerciale, jucată cu succes și pe Broadway. La Teatrul Mic a înregistrat din 1978 un record de reprezentații vreme de 17 ani ! Cunoscuta personalitate a teatrului, Sanda Manu a regizat atunci această piesă cu o distribuție remarcabilă în care actorii jucând atâția ani, au ajuns să le încărunțească podoaba capilară. Regizoarea a montat apoi, în 2003, tot la Teatrul Mic, “Cum iubește cealaltă jumătate“ de același autor englez, un text apropiat prin configurație de “Pluralul englezesc“. Se joacă și în prezent la Teatrul Mic, salvându-l de premiere cu alte propuneri repertoriale ce nu atrag publicul.

În noua formulă de reprezentarea a piesei, regizorul Toma Enache, comprimă textul, îl “adaptează“ printr-un limbaj vulgar al traducerii, introduce replici cu intenție comică de “actualizare”, anihilând tocmai știința dramaturgului englez, Sir Alan Ayckboum, de a susține prin cuvânt situațiile comice, nelipsite totuși, și de o tentă dramatică pentru destinele personajelor. Substratul dramatic al piesei, în care două din cele trei cupluri sunt afectate de eșecuri în viață, regia îl ignoră. Povestea este solid construită de dramaturg prin trei cupluri ce se întâlnesc în fiecare sărbătoare a Crăciunului, marcând trecerea unui an în care existența lor socială a suferit modificări. Piesa relatează istoria tragi-comică a celor trei familii: familia Sidney dornică de parvenire socială – soțul (Armand Calotă, actorul Tearului Național “I.L.Caragiale“) și soția sa Jane (Delia Nartea de la Teatrul de Comedie, profesor doctor asociat la UNATC) -, familia arhitectului Geoffrey – (Constantin Cotimanis de la Teatrul “Nottara“) și soția sa Eva – (Victoria Cociaș de la Teatrul “Nottara”) și familia bancherului Ronald – (Ion Dichiseanu de la Teatrul “Nottara“) și soția Marion (Cezara Dafinescu de la Naționalul bucureștean). Stimații actori sunt îndrumați regizoral să se… scălămbăie ca să stârnească râsul spectatorilor și uită de tipologiile atribuite de dramaturg și implicațiile conflictuale. Viziunea regizorală pornită ca o circotecă prin imaginea generală a spectacolului, defavorizează actorii. Spectatorii râd sporadic pentru că nu mai sunt definite teatral sensurile conflictului, și aplaudă în final cu respect actorii pe care îi prețuiește pentru alte prestații artistice, cum face la orice întâlnire cu dânșii. Circul teatral dictat de o regia realizată parcă de un amator de la o casă de cultură, are un sprijin pe măsură în decor. Maria Dobre și Simona Marcu concep banal cele trei bucătării ale famililor respective, unde se derulează acțiunea, și nu reușesc să sugereze prin obiecte măcar, mediul social al aparținătorilor.

Stimații actori nu beneficiază de îndrumarea regizorului pentru dezvoltarea personajelor și sunt cu toții obligați doar la exagerări în expresie și relații. În primul act se prezintă familia Sidney care așteaptă oaspeți de Crăciun. Rolul celui dornic de parvenire care se va lăuda mereu că se pricepe la toate, îi revine lui Armand Calotă. Actorul își tratează caricatural personajul, se maimuțărește mereu și fușerește rostirea cu sens a replicilor. Delia Nartea în Jane, soția ambițiosului Sidney, urmează linia caricaturizării personajului impusă de regie. Evoluțiile cuplului pe parcursul celor trei acte se rezumă numai la sporirea exagerărilor. De pildă, când Jane vrea să facă la familia arhitectului curățenie în bucătărie, Delia Nartea în fustiță scurtă stă mereu aplecată cu spatele spre public în scopul de a provoca un moment comic. Își agită posteriorul, fără nici un rost. Fiecărui cuplu autorul îi atribuie o stare conflictuală bine motivată ce este ignorată sau tratată exterior, exagerat, de către interpreți. Familia arhitectului Geoffrey se confruntă cu diverse probleme. Arhitectul, interpretat cu reținere și chiar jenă față de intențiile regiei de Constantin Cotimanis, este afectat de nebunia soției și suferă un eșec al construcției proiectului său. Datele conflictului sunt confuz scoase în evidență, regia atribuind arhitectului mai multă atenție doar în relațiiile cu… posterioarele partenerelor. Soția sa Eva, interpretată de Victoria Cociaș, prin “conceptul” regizoral apare ca o nebună dintr-un ospiciu, ca în ultimul act , inexplicabil, să fie vindecată și să devină o femeie pragmatică. Este jenant cum o actriță apreciată pentru realizări de marcă în alte spectacole, să ajungă a se scălămbăia în nebunia Evei ca un claun amator. Cel de al treilea cuplu al bancherului este interpretat de Ion Dichiseanu și Cezara Dafinescu. Bancherul Roland care în acțiune suferă și el în final un eșec profesional și are mereu probleme cu alcolismul soției sale, e tratat schematic de interpret. Schița caricaturală a personajului se amplifică în ultimul act, când bancherul e gazda sărbătorii și în casă e frig. Își primește oaspeții in… halat de baie, iar pe parcurs toate personajele uită de frigul din casă sugerat la început penibil de regie. Lui Marion, soția lui Roland, regia a găsit de cuviință să-i speculeze exagerat preocupăriile sale pentru alcool, uitând de motivările și relațiile cu cei din preajmă ce o determină să își înnece nemulțumirile în beție. Cezara Dafinescu se supune indicațiilor regiei și Marion a sa se fâțâie exagerat prin scenă cu paharul în mână ca să susțină în final un monolog al beției , ca într-un spectacol de revistă din secolul trecut. Marion devine o caricatură de personaj. Actorilor manevrați de un regizor pentru care comicul presupune doar caricaturi de personaje, nu li se poate reproșa decât acceptul implicării docile într-o astfel de … șușă.

“Pluralul englezesc“ prin povestes celor trei familii din medii sociale diferite este o piesă cu rezonanțe actuale, dar a fost tratată ca un spectacol cu Țociu și Palade, cu toate că distribuția reunește actori de marcă. Fenomenul acestor inițiative particulare ce se transformă în șușe care mai sunt și promovate de televiziuni ca evenimente culturale, discreditează imaginea teatrului și a interpreților. Marea majoritate a celor care se lasă păcăliți de astfel de proiecte superficial și vulgar coordonate regizoral, nu au nici o motivare, mai ales că sunt personalități cunoscute ale teatrului.

“ VISUL LUI DON QUIJOTE “ – ArCuB și TEATRUL DE COMEDIE

UN EXPERIMENT DISCUTABIL

Se poartă apelarea la scrieri de valoare universală luate drept pretext pentru experimente regizorale, având drept rezultat, în majoritatea cazurilor, spectacole mediocre, unele chiar jalnice. Regizorii precizează cu mândrie “după” X mare dramaturg sau “adaptare“. De astă dată, proiectul finanțat de ArCuB pornește de la un text “inspirat din dramatizarea lui Mihail Bulgakov (traducrea Mașa Dinescu) după romanul ‘Don Quijote’ de Miguel de Cervantes“, cum precizează afișul. Este riscantă intenția de a ataca o valoare a literaturii universale datorată lui Cervantes prin apropierea de Bulgakov care nu a conceput o “dramatizare“ a celebrului roman, ci a încercat, pe vremea stalinismului, o adaptare printr-o piesă de teatru cu un clar substrat politic. Din această intenție ciudată rezultă textul confuz ca sensuri al cărui autor este actorul și regizorul, Dan Tudor care propune un spectacol-experiment ce durează o oră.

Don Quijote este un personaj de referință pentru cultura universală despre care se scriu și astăzi studii. Textul și regia lui Dan Tudor ar dori să extragă din universul lui Don Quijote ideea că “Visul nu poate fi închis, vindecat … din fericire“, cum își precizează autorul spectacolului viziunea sa. Intenția putea fi interesantă. Baza motivației ar fi piesa în patru acte, cu multe personaje scrisă de Bulgakov cu scopuri clare de evitarea cenzurii comuniste. De la buna intenție este însă, un drum lung prin textul configurat și vizualizarea sa teatrală superficială, parcus de Dan Tudor. Timp de un ceas, se vrea a se sugera că “visul“ lui Don Quijote s-ar petrece într-un spital de psihiatrie, iar conform textului trei actori sunt nevoiți inexplicabil să joace mai multe personaje : Marius Bodochi pe Don Quijote și Alonso Quijano, Mihaela Teleoacă pe Antonia, nepoata lui Don Quijote, Maritornes, slujnica de la han și Ducesa, Marius Drogeanu pe Palomeque Stângagiul, hangiul Sanson Carassco, bacalaureat (!!). Scapă de acest artificiu regizoral Tiberiu Păun căruia îi revine doar Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote și Andrei Amariei distribuit în Pacientul. Atenționăm că experimentul are drept cadru al așa zisei acțiuni un ospiciu, personajele fiind de fapt, pacienți și doctori.

Vrând să sugereze lumea visului lui Don Quijote, regizorul își asociază viziunea sa cu o scenografie în alb aparținând lui Cătălin I. Arbore, decorul având intenția prin desen a indicării unui spital ca loc al acțiunii. În aceiași sală Studiou a Teatrului de Comedie, unde se prezintă spectacolul, un decor în alb, apropiat în linii generale de cel al acestei reprezentații, funcționează cu alt sens pentru “Înmormântarea“ în regia lui Laszlo Bocsardi, prezent în repertoriul curent. Viziunea regizorală ar vrea să accentueze nebunia viselor personajului și apelează la diverse obiecte cu ajutorul scenografului. Don Quijote se visează cavaler cu un lighean, o mătură pe post de suliță, Rocinante devine o trotinetă, ca și măgărușul lui Sancho Panza, etc, obiecte insistent folosite. Aceste efecte stăruitor prezente în vizualizarea conceptului regizoral au drept rezultat la public stârnirea râsului ca la un spectacol de revistă. Pledoaria pentru dramaticul vis și ambițiile lui Don Quijote, rostul cultural al cunoscutului personaj, se spulberă. Regizorul ilustrează comic, o temă care mustește însă, de dramatism.

Soluțiile regizorale exagerate numai ating esențele scrierii inițiale și afectează în primul rând pe interpretul distribuit în personajul Don Quijote, Marius Bodochi (Teatrul Național I.L.Caragiale). Actorul încearcă stângaci să scoată cele două personaje atribuite – Don Quijote și scăpătatul cavaler, Alonso Quijano – din zona comicului în care le impinge viziunea regizorală, dar nu reușește. Replica și nici situațiile spre care îl îndrumă regizorul, nu îl sprijină. Stimatul și popularul actor, Marius Bodochi, în acest experiment pare, în primul rând, neadecvat distribuit, nu găsește convingător o linie minimă de sugerare a personajului central, și datorită propunerii regizorale. Mihaela Teleoacă și Marius Drogeanu, actorii Teatrului de Comedie, au de luptat cu configurarea rapidă a mai multor personaje și reușesc transformări pentru caracterizarea esenței lor tipologice. Mihaela Teleoacă devine o ducesă cu ifose nobiliare, atrasă de “visele“ lui Don Quijote sau o hanghiță nurlie care refuză fanteziile clientului ori naiva nepoată Antonia. Actrița deține harul ca și rolurilor schematice să le evidențieze credibil profilul. Marcant punctează prin expresie și Marius Drogeanu tipologiile personajelor în care e distribuit și susține relațiile cu cele din preajmă. Cei doi actori nu uită nici să sugereze că inițial personajele sunt angajate ale spitalului și acceptă jocul transformărilor pentru binele pacienților. Tiberiu Păun (actor liber profesionist) se confruntă cu dificila partitură a lui Sancho Panza, și el posibil pacient al spitalului, și nu îi găsește o linie elementară de caracterizare. Pacientul, un rol de figurație aplicat inutil textului, este Andrei Amariei. Actorii încearcă să se adapteze fiecare cum poate, experimentului inițiat de ArCuB și regizorul Dan Tudor, iar rezultatul este un spectacol confuz, în care destinul dramatic al lui Don Quijote e tratat până la urmă doar ca nebunia unui bolnav psihic incurabil.

Când se pornește de la Cervantes se trece la Bulgakov și se ajunge la un rezumat ideatic simplist, rezultatul este un spectacol minor, la care unii spectatori se pot doar amuza ca la un divertisment oarecare. Orice regizor poate eșua în astfel de experimente, dar trist rămâne că ArCuB, un centru cultural al Capitalei produce astfel de spectacole, le finanțează pe banii publici ai crizei actuale cu pretenția de a “moderniza“ teatrul. Nici un spectacol de teatru produs până acum de ArCuB nu s-a remarcat ca un eveniment cultural.