“ VISUL LUI DON QUIJOTE “ – ArCuB și TEATRUL DE COMEDIE

UN EXPERIMENT DISCUTABIL

Se poartă apelarea la scrieri de valoare universală luate drept pretext pentru experimente regizorale, având drept rezultat, în majoritatea cazurilor, spectacole mediocre, unele chiar jalnice. Regizorii precizează cu mândrie “după” X mare dramaturg sau “adaptare“. De astă dată, proiectul finanțat de ArCuB pornește de la un text “inspirat din dramatizarea lui Mihail Bulgakov (traducrea Mașa Dinescu) după romanul ‘Don Quijote’ de Miguel de Cervantes“, cum precizează afișul. Este riscantă intenția de a ataca o valoare a literaturii universale datorată lui Cervantes prin apropierea de Bulgakov care nu a conceput o “dramatizare“ a celebrului roman, ci a încercat, pe vremea stalinismului, o adaptare printr-o piesă de teatru cu un clar substrat politic. Din această intenție ciudată rezultă textul confuz ca sensuri al cărui autor este actorul și regizorul, Dan Tudor care propune un spectacol-experiment ce durează o oră.

Don Quijote este un personaj de referință pentru cultura universală despre care se scriu și astăzi studii. Textul și regia lui Dan Tudor ar dori să extragă din universul lui Don Quijote ideea că “Visul nu poate fi închis, vindecat … din fericire“, cum își precizează autorul spectacolului viziunea sa. Intenția putea fi interesantă. Baza motivației ar fi piesa în patru acte, cu multe personaje scrisă de Bulgakov cu scopuri clare de evitarea cenzurii comuniste. De la buna intenție este însă, un drum lung prin textul configurat și vizualizarea sa teatrală superficială, parcus de Dan Tudor. Timp de un ceas, se vrea a se sugera că “visul“ lui Don Quijote s-ar petrece într-un spital de psihiatrie, iar conform textului trei actori sunt nevoiți inexplicabil să joace mai multe personaje : Marius Bodochi pe Don Quijote și Alonso Quijano, Mihaela Teleoacă pe Antonia, nepoata lui Don Quijote, Maritornes, slujnica de la han și Ducesa, Marius Drogeanu pe Palomeque Stângagiul, hangiul Sanson Carassco, bacalaureat (!!). Scapă de acest artificiu regizoral Tiberiu Păun căruia îi revine doar Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote și Andrei Amariei distribuit în Pacientul. Atenționăm că experimentul are drept cadru al așa zisei acțiuni un ospiciu, personajele fiind de fapt, pacienți și doctori.

Vrând să sugereze lumea visului lui Don Quijote, regizorul își asociază viziunea sa cu o scenografie în alb aparținând lui Cătălin I. Arbore, decorul având intenția prin desen a indicării unui spital ca loc al acțiunii. În aceiași sală Studiou a Teatrului de Comedie, unde se prezintă spectacolul, un decor în alb, apropiat în linii generale de cel al acestei reprezentații, funcționează cu alt sens pentru “Înmormântarea“ în regia lui Laszlo Bocsardi, prezent în repertoriul curent. Viziunea regizorală ar vrea să accentueze nebunia viselor personajului și apelează la diverse obiecte cu ajutorul scenografului. Don Quijote se visează cavaler cu un lighean, o mătură pe post de suliță, Rocinante devine o trotinetă, ca și măgărușul lui Sancho Panza, etc, obiecte insistent folosite. Aceste efecte stăruitor prezente în vizualizarea conceptului regizoral au drept rezultat la public stârnirea râsului ca la un spectacol de revistă. Pledoaria pentru dramaticul vis și ambițiile lui Don Quijote, rostul cultural al cunoscutului personaj, se spulberă. Regizorul ilustrează comic, o temă care mustește însă, de dramatism.

Soluțiile regizorale exagerate numai ating esențele scrierii inițiale și afectează în primul rând pe interpretul distribuit în personajul Don Quijote, Marius Bodochi (Teatrul Național I.L.Caragiale). Actorul încearcă stângaci să scoată cele două personaje atribuite – Don Quijote și scăpătatul cavaler, Alonso Quijano – din zona comicului în care le impinge viziunea regizorală, dar nu reușește. Replica și nici situațiile spre care îl îndrumă regizorul, nu îl sprijină. Stimatul și popularul actor, Marius Bodochi, în acest experiment pare, în primul rând, neadecvat distribuit, nu găsește convingător o linie minimă de sugerare a personajului central, și datorită propunerii regizorale. Mihaela Teleoacă și Marius Drogeanu, actorii Teatrului de Comedie, au de luptat cu configurarea rapidă a mai multor personaje și reușesc transformări pentru caracterizarea esenței lor tipologice. Mihaela Teleoacă devine o ducesă cu ifose nobiliare, atrasă de “visele“ lui Don Quijote sau o hanghiță nurlie care refuză fanteziile clientului ori naiva nepoată Antonia. Actrița deține harul ca și rolurilor schematice să le evidențieze credibil profilul. Marcant punctează prin expresie și Marius Drogeanu tipologiile personajelor în care e distribuit și susține relațiile cu cele din preajmă. Cei doi actori nu uită nici să sugereze că inițial personajele sunt angajate ale spitalului și acceptă jocul transformărilor pentru binele pacienților. Tiberiu Păun (actor liber profesionist) se confruntă cu dificila partitură a lui Sancho Panza, și el posibil pacient al spitalului, și nu îi găsește o linie elementară de caracterizare. Pacientul, un rol de figurație aplicat inutil textului, este Andrei Amariei. Actorii încearcă să se adapteze fiecare cum poate, experimentului inițiat de ArCuB și regizorul Dan Tudor, iar rezultatul este un spectacol confuz, în care destinul dramatic al lui Don Quijote e tratat până la urmă doar ca nebunia unui bolnav psihic incurabil.

Când se pornește de la Cervantes se trece la Bulgakov și se ajunge la un rezumat ideatic simplist, rezultatul este un spectacol minor, la care unii spectatori se pot doar amuza ca la un divertisment oarecare. Orice regizor poate eșua în astfel de experimente, dar trist rămâne că ArCuB, un centru cultural al Capitalei produce astfel de spectacole, le finanțează pe banii publici ai crizei actuale cu pretenția de a “moderniza“ teatrul. Nici un spectacol de teatru produs până acum de ArCuB nu s-a remarcat ca un eveniment cultural.