UNIVERSITATEA “SPIRU HARET” ȘI ÎNVĂȚÂMÂNTUL ARTISTIC

GALA ABSOLVENȚILOR - “ARTELE SPECTACOLULUI” (ACTORIE)

Din puzderia de universități particulare care au și o secție dedicată teatrului, Universitatea “Spiru Haret” a reușit a se remarca, de-a lungul anilor, beneficiind de un corp profesoral cu nume de prestigiu. Am urmărit anul trecut, dar și cu alte ocazii, spectacole-examen deosebite care evidențiau roadele unei pedagogii cu știință aplicată pentru cizelarea aptitudinilor celor care plătesc o taxă pentru studii, visând să devină actori. Gala Absolvenților din 2009 a prezentat patru spectacole de final după trei ani de studiu : “Frigul”, “Domnișoara Iulia”, “Fetele din Iowa” și “Gâlcevile din Chioggia” (spectacolele sunt comentate pe blog) de la clasa prof. univ. dr. Lucia Mureșan și lect.univ. dr. Mircea Constantinescu, lect. univ. dr. George Grigore. Admirabilul pedagog, actrița Lucia Mureșan s-a stins din viață anul acesta, iar secția “Artele spectacolului” (Actorie) a pierdut un decan și un profesor de excepție. Spectacolele clasei sale erau ireproșabile sub aspectul pedagogic al evidențierii tinerilor actori absolvenți. De altfel, mulți absolvenți ai acestei secții s-au remarcat în mișcarea noastră teatrală și la diverse televiziuni, au obținut premii la Gala Tânărului Actor – “Hop” de la Mangalia, ca și în cadrul altor manifestări organizate de UNITER.

Gala Absolvenților 2010 a Universității “Spiru Haret”, de astă dată, ne-a deziluzionat în intenția de a cunoaște capacitățile tinerilor studenți. Am vizionat trei spectacole-examen : “Cameristele”, “Loving Shakespeare” și “Cui i-e frică?…”, găzduite pentru contactul cu marele public de Teatrul Masca și Teatrul de Comedie. Nici această universitate nu deține o sală de spectacol proprie pentru prezentarea absolvenților, cum era căndva Studioul “Casandra” al UNATC. Gala Absolvenților de la “Spiru Haret” a oferit nu spectacole de cunoaștere a actorilor, ci niște examene de regie puerile ale dascălilor clasei conf. univ. Adriana Piteșteanu, conf. univ. drd. Vlad Rădescu și asist. univ. dr. Iulia Boroș, asist. univ. dr. Sorin Dinculescu. Unii profesori de actorie cu vocație pedagogică au fost și sunt și regizori. Ei uită de regie întodeauna, când prezintă absolvenții actori pe care i-au avut la clasă ca pedagogi și trebuie doar să le pună în valoare aptitudinile. Un exemplu, rămâne regretatul regizor Ion Cojar. Majoritatea pedagogilor însă, ca și în cazul de față, sunt la bază actori, cu realizări sau cu absențe pe scenă care surprinzător se trezesc regizori când își prezintă studenții uitând de menirea lor de dascăli la actorie. Profesorii coordonatori Adriana Piteșteanu și Vlad Rădescu și-au dorit la această Gală să fie … regizori !! Rezultatul – spectacole de absolvire lamentabile în defavoarea celor cărora le erau destinate, tinerii actori absolvenți ! Dânșii nu sunt însă, un “accident” pedagogic al celor cu expediență stimată în domeniu. La mai toate universitățile de stat sau particulare se întâlnesc examene de absolvire unde pedagogii de la actorie manifestă ambiții regizorale. Este o modă pedagogică de a acoperi poate și hibele absolvenților, lipsită însă, de eficiență pentru viitorul lor artistic.

Pentru spectacolele Galei celor de la Universitatea “Spiru Haret” s-au depus eforturi și cheltuială în conceperea de costume și machiaje exagerate, dar toate aceste artificii regizorale nu făceau decât să anihileze posibilitatea cunoașterii tinerilor absolvenți. Erau sufocați de intenții regizorale extravagante, adeseori vulgare.

“CAMERISTELE” – UN SPECTACOL DE … CIRC Adaptarea piesei lui Jean Genet ar fi trebuit să aibă drept scop principal un exercițiu de studiu și evidențiere a celor trei absolvente distribuite în partituri provocatoare ca substanță de idei. Această exercițiu nu se făcea simțită în spectacol. “Regizorii” au apelat ca sprijin și la costumele create de Cristina Ghiță. Cele două cameriste, Claire (Adriana Bordeanu) și Solange (Cristina Ghiță, autoarea și a costumelor) purtau o uniformă clasică, standard, lipsită de orice detaliu, accent pentru a diferenția personalitatea, particularitățile personajelor. Doamna (Ana Turos) era înveșmântată ca o balerină într-un costum roșu țipător, purta unghi false ca … o Cruelă, era strident machiată ca să își dea ostentativ … ochii peste cap ! De fapt, costumele susțineau “viziunea regizorală” a profesorilor de actorie. Tipologiile celor trei personaje erau anulate și de interpretarea condusă schematic, relații între personaje nu existau, actrițele nu gândeau asupra sensurilor elementare ale replicilor. Le rosteau exterior, le recitau banal. Textul lui Jean Genet era spulberat de “îndrumarea regizorală”, iar cele trei fete, distribuite în partituri dificile, se zbăteau pe scenă să demonstreze că Doamna ar merita să fie otrăvită de cameristele sale ! Mișcarea scenică apela la o continuă agitație fără sens însă, se încercau și momente de pantomimă, și ca efect șocant mai intervenea și un stroboscop etc. Cele trei absolvente s-ar putea să dețină capacități pentru profesia aleasă, dar nu au reușit să le arate pentru că ilustrarea scenică a textului era concepută regizoral amatoristic și ignora esența sa ca mesaj, atât de importantă pentru interprete.

“LOVING SHAKESPEARE” – UN SPECTACOL DE REVISTĂ VULGAR Intenția pedagogică de a concepe un scenariu cu scene din cinci piese ale marelui și unicul Will pentru studiu și afirmarea celor care în viitor ar putea avea ocazia întâlnirii cu dramaturgia de referință, este meritorie. Numai că datorită ambițiilor regizorale spectacolul-examen se transforma într-un fel de divertisment de joasă speță, iar cei distribuiți în roluri importante păreau a nu cunoaște ce personaje joacă. Și în acest spectacol s-a apelat la costume ce contribuiau pe deplin la vulgaritatea desenului scenic.

Secvența din “Visul unei nopți de vară” avea intenția de a propune cunoașterea lui Puck. Fără o elementară logică didactică rolul era împărțit în două, Puck 1 (Delia Riciu) și Puck 2 (Julianna Nagy) și își pierdea consistența. Exercițiul pedagogic de a scoate în evidență calitățile celor distribuite în Puck era astfel anulat. Absolventele nu sugerau personajul, rosteau în costumele lor de gimnaste, doar căznit replicile sale fără a le da nici un sens. Într-o altă secvență din “Visul unei nopți de vară” programată în finalul exercițiului pedagogic, se luptau cu rolurile atribuite patru actrițe. Cele din Puck, Julianna Nagy și Delia Riciu încercau un travesti fără rost pedagogic în Lysander și Demetrius, iar Alexandra Blejan și Diana Croitoru încercau neconvingător un desen al personajelor Helena și Hermia.

În scena din “Neguțătorul din Veneția”, neinspirat selectată, Diana Croitoru în Nerissa și Ileana Jacola în Portia nu reușeau nici măcar să sugereze linear caractereale personajlor. Păreau a nu fi citit integral piesa. Se agitau doar prin scenă fără să se apropie de starea conflictuală a personajelor.

O alta secvență , bine aleasă pentru studiu era desprinsă din “Îmblânzirea scorpiei”. Corina Grigoraș (Katarina) și Alexandru Rizescu (Petrucchio) încropeau însă, vulgar confruntarea dintre cele două personaje celebre. În afara rostirii stridente a replicilor, actorii dovedeau că nu dețin nici tehnica frazării logice a textului.

În Ariel din “Furtuna” , Andreea Bolovan, printr-o interpretare fals dirijată “regizoral”, devenea doar un claun oarecare. Nu reușea să comunice rostul lui Ariel în piesa lui Shakespeare.

Șocantă “regizoral” s-a dorit interpretarea monologului lui Malvolio din “A douăsprezecea noapte” repartizat lui Vladimir Finașcu. Personajul era tot un claun, mult vulgar și pentru o reprezentație a unui teatru de revistă. Ca efect comic “regizoral” își dădea jos pantalonii pentru a dezvălui chiloții cu o frunză desenată în față și o inimă în spate. Personajul parcă era desprins dintr-un divertisment tv. cu Țociu și Palade.

Tinerii cărora li s-a dat drept studiu personajele lui Shakespeare, nu au reușit remarcarea în principal pentru că examenele erau conduse pe o linie superficială și revuistică, încărcată cu vulgarități.

“CUI I-E FRICĂ? …” – BEȚIE CA LA CRÂȘMĂ Alegerea repertorială a piesei lui Edward Albee, “Cui i-e frică de Virginia Woolf?” este pretențiosă, partiturile fiind complexe. Realizarea unui spectacol-examen de absolvire “după” acest text s-a rezumat l-a transformarea sa vulgară într-un conflict în care beția și erotismul deveneau ținte pentru interpretarea personajelor de către absolvenți . Întâlnirea celor două cupluri de intelectuali - Martha și George, Honey și Nick -, devenea în reprezentație, o reuniune a unor bețivi dintr-un cartier mărginaș . Exagerat era tratată Martha (Maria Alexe) ca o femeie isterică, o bețivă oarecare, Honey (Francesca Dogaru), ca o muierușcă sexy, prostuță, Nick (Șerban Trîmițașu), ca un individ primitiv, ușuratic în comportament. Singurul din distribuție care încerca să depășească așa zisele intenții regizorale rămânea Marian Popescu în George, interpretat cu maturitate în sublinierea frământărilor personajului. Se remarca în unele momente prin atenționarea asupra tristeții interioare a soțului Marthei, prin care motiva situația tensionată din nefericitul cuplu imaginat de Edward Albee. Sensurile subtile ale dramaticei existențe a personajelor nu se făceau simțite în acest spectacol-examen cu publicul. Cauzele, motivarea tragediei ce măcina cuplul Martha-George nu mai existau. Peste toate, “viziunea regizorală” apela abundant la o ilustrație muzicală exagerată, la efecte de semiîntuneric în unele scene, care îngreunau perceperea expresiei interpretării. Efectele mai erau “îmbunătățite” și prin jocuri cu baloane, prin apelarea la un … prezervativ etc. Păcat de piesa lui Edward Albee și de bieții absolvenți, astfel manevrați scenic ! Am înțeles că în fiecare rol funcționa o dublă distribuție, cu excepția personajului George. Nu am urmărit și cealaltă distribuție, dar și ea trebuie că era supusă aceluiași “drum regizoral”.

În curând, pe întâi septembrie, începe la Mangalia, o nouă ediție a Galei Tânărului Actor. Vom comenta pe blog acest eveniment de importanță pentru tinerii actori. Sperăm ca așa cum am fost obișnuiți la edițiile anterioare, printre cei distinși pentru merite deosebite să se afle și absolvenți ai Universității “Spiru Haret”.

Urăm “baftă” tuturor concurenților care au trecut de proba preselecției !

OBSERVAȚII GENERALE PRIVIND ÎNVĂȚĂMÂNTUL ARTISTIC

Chiar după doar trei ani de studiu, fără masterate, doctorate, etc, absolvenții secției de actorie de la orice universitate de stat sau particulară, au nevoie de examenul confruntării cu publicul într-o sală, cum era Studioul “Casandra” , cândva. Le este necesar contactul într-o mini-stagiune, cu publicul larg pentru finalizarea studiilor. În cazul secției de regie după numai trei ani de studiu indicat ar fi să rămână în anonimat absolvenții “ciclului primar” al instruirii în domeniu. Regia nu este o profesie a cărei asimilare în tainele sale să se finalizeze în trei ani. Conform convenției de la Bolognia adoptată și de România destul de superficial, fără prea multe precizări, absolvenții de regie au nevoie obligatoriu si de un masterat de doi ani pentru completarea studiilor. Este necesar ca masteratele lor să fie găzduite de teatre într-o stagiune. Teatrul Metropolis a oferit găzduire pentru trei masteranzi la regie de la UNATC care au prezentat spectacolele de absolvire cu dramatizări după nuvelele lui Cehov. Rătăcirea lui Bogdan Drăgoi doar după trei ani de studiu la UNATC cu examenul de regie “Normal” la Teatrul Foarte Mic, nu a fost … normal, avantajoasă pentru dânsul. Spectatorii au părăsit sala fără entuziasmul aplauzelor. Colegii săi de an au avut noroc că nu au beneficiat de relațiile celui citat pentru prezentarea publică a unui examen încropit după trei ani de studii.

Rămâne un punct nevralgic lansarea la pubic a absolvențiilor după trei ani de studiu la clasele de actorie cu spectacolele-examene în care se manifestă pretenții regizorale din partea dascălilor, cât și lipsa unei săli, cum a fost “Casandra”, unde să fie derulată măcar o mini-stagiune. Obligația profesorilor este de a demonstra aptitudinile deținute de absolvenții din clasele pe care le-au păstorit trei ani, și cum se manifestă ele după instruirea studenților. Dascălii nu trebuie să regizeze în viziuni personale piesele selectate pentru examenul final, ci să arate cum au condus studenții către asimilarea în esență a personajelor în care au fost distribuiți. Spectacolele-examen îngălate de dascăli prin efecte teatrale derizorii, cu machiaje și costume fără rost, lipsite de coerență în expunerea consistentă a personajelor în raport cu textul, sunt în dezavantajul viitorilor actori. Se cheltuiesc bani aiurea fără scop pedagogic.

Marele regizor și pedagog, Radu Penciulescu consideră : “Piesa se remontează prin actorii care fac vizibil ceea ce este invizibil în text.” Pedagogii, nu mai discutăm de practicanții regiei în teatrele profesioniste, au obligația de a arăta că studenții lor știu să descifreze credibil profilul unui personaj, să îi configureze și prin relațiile cu partenerii tipologia, să rostească textul după o asimilare a sa gândită în profunzimea sensurilor.

Grave deficiențe în pregătirea profesională manifestă mulți absolvenți ai claselor de actorie și în frazarea replicilor, în emisia vocală, în impostarea glasului, în dicție, în tehnici elementare pe care orice viitor actor trebuie să le dețină.

Când universitățile de stat și particulare produc pe bandă rulantă actori, din care 90% mai plătesc și o taxă consistentă pentru studii, este necesară și acordarea șansei acestor absolvenți de-a fi cunoscuți de către publicul larg printr-o stagiune într-o sală special dedicată învățământului artistic.

DIN NOU DESPRE ÎNVĂȚĂMÂNTUL ARTISTIC : “CRIZĂ MARE MONȘER” !!!

UNATC FĂRĂ … “CASANDRA”

Au trecut câțiva ani de când UNATC – Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale”- nu mai deține Studioul “Casandra”. Era un “miniteatru” în buricul târgului, în centrul vechi al Capitalei, plasat în preajma Teatrului de Comedie. La“Casandra”,UNATC susținea o stagiune normală, începând din octombrie până în vară, cu spectacolele claselor terminale de actorie și regie, prezentate în ultima perioadă gratuit publicului pentru a nu se mai plăti drepturile de autor pentru unele texte înscrise în repertoriu. La Studioul “Casandra” - inspirat nume ales pentru a cunoaște absolvenții actori și regizori aflați la început de drum în carieră -, s-au lansat marile personalități ale teatrului nostru. Ultimul an de studiu însemna pentru studenții claselor de actorie și regie susținerea pe timp de o stagiune a unei confruntări cu publicul prin spectacolele concepute sub îndrumarea dascălilor cu intenția de a le evidenția capacitățile creatoare. Spațiul Studioului “Casandra” a fost revendicat de fostul propietar și retrocedat, dar nici un for oficial nu s-a preocupat să ofere absolvenților UNATC o nouă locație pentru susținerea unei stagiuni cu spectacolele - examen de lansare și popularizare a talentelor cizelate în anii de studiu. UNATC, cea mai importantă instituție de stat a învățământului artistic pentru teatru și film, cu o tradiție binecunoscută, trebuia să fie sprijinit de Ministerul Educației și cel al Culturii pentru atribuirea unei săli în care absolvenții să aibă marea confruntare cu spectatorii. După funcționarea UNATC conform cerințelor Tratatului de la Bolognia au sporit pretențiile acestei instituții care produce pe bandă rulantă în principal actori alături de numeroase universități particulare ce au răsărit precum ciupercile după ploaie în diverse orașe ale țării, mai mari și mai mici. Anual aceste universități lansează pe piața teatrală aproximativ 300 de absolvenți după trei ani de studii, unii înscriindu-se apoi, la masterat pentru alți doi ani de studiu !! O să devenim o țară de … actori ! Cei care ambiționează să fie și profesori, după masterat, se înscriu la doctorat. Trist e că după atâția ani de studiu care pe unii îi fac și doctori, rezultatele sunt destul de modeste, tânăra generație de creatori din teatru nu ne uimesc prin numeroase personalități. În pregătirea absolvenților ultimilor ani se fac simțite multe hibe, în special în cazul tehnicii vocale a actorilor, nu mai discutăm de secția regie unde superficialitatea pregătirii este evedentă în majoritatea cazurilor. Numeroșii absolvenți ai universităților de stat și particulare rămân în anonimat și pentru că nu funcționează permanent, pentru o stagiune, o sală în care să se prezinte la marele examen final, cel cu public, unde personalitățile s-ar putea remarca.

În lipsa Studioului “Casandra”, anul trecut UNATC a avut o timidă încercare de a organiza “UNATC fest” (ediția I) la Casa Universitarilor în dorința de a prezenta o microstagiune cu cele mai importante examene de licență și masterat, pe lângă Gala Absolvenților de la sediu. Anul acesta s-a renunțat la acel festival, și absolvenții au rămas doar cu Gala Absolvenților 2010 derulată la sediu, în sălile de studiu și sporadic prin alte locații. 70 de spectacole (!! ) erau înscrise în programul Galei, majoritatea jucate la UNATC și doar câteva au beneficiat de Teatrul Metropolis, Teatrul de Operetă “Ion Dacian”, Teatrul Foarte Mic sau Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”. Cu regret nu am putut urmări toate cele 70 de spectacole-examen din Gala. Am văzut doar “Poveste din Soho” la Teatrul de Operetă “Ion Dacia”, examen de masterat la actorie, “Normal” la Teatrul Foarte Mic, examen de absolvire după trei ani de studiu al regiei și am urmărit pregătirile a trei regizori aflați la masterat, găzduiți de Teatrul Metropolis cu dramatizări după Cehov, vizionând din cele trei spectacole, doar premiera cu “Nebunul și călugărul”. Nu am întâlnit în mass media (scrisă, vizuală sau online) nici un comentariu amplu despre această Gală, nici despre cea a Universității ”Spiru Haret” pe care am urmărit-o în totalitate și voi consemna observațiile, după cele referitoare la “producțiile” UNATC.

“POVESTE DIN SOHO” – UN MUSICAL REUȘIT CA ANSAMBLU Demn de laudă este efortul tinerilor actori masteranzi de a se prezenta ca un ansamblu unitar, capabil să cânte și să danseze cu vervă într-un spectacol musical, gen foarte dificil. “Poveste din Soho”este un musical după “Opera de trei parale” de Bertold Brecht, aparținând proiectului “Stagiarii” susținut de UNATC și Teatrul Metropolis în sala Teatrului de Operetă “Ion Dacian”. Surpriza este deplină, mai ales că un teatru din Capitală (Teatrul “Nottara”) a oferit un spectacol lamentabil cu “Opera de trei parale”, un eșec datorat în principal regiei. Spectacolul este comentat pe blog.

“Poveste din Soho” are drept “regizor artistic” pe conf.univ.dr. George Ivașcu, dar acesta nu și-a propus, în nici un moment, dorința de afirmare ca regizor pe un text complex, de referință, râvnit de mulți regizori dornici de remarcare. George Ivașcu a vrut doar să demonstreze pedagogic că UNATC poate pregăti o echipă capabilă să realizeze un spectacol musical, în ciuda faptului că în Universitatea, unde este professor, nu funcționează o secție specială pentru acest gen. Masteranzii au fost solicitați să danseze, să cânte și să definească în esență linia caracterială a personajelor în care au fost distribuiți. “Poveste din Soho” e un spectacol de echipă, reunind 32 de masteranzi din anul întâi și doi de studii, care rezumă povestea lui Mackie Șiș, șeful interlopilor și cea a lui Mr. Peachum, șeful cerșetorilor, cu scopul de a evidenția, în primul rând, capacitățile celor distribuiți de a servi partea muzicală și cea de dans a unui musical. Caracterizarea personajelor va fi numai schițată. George Ivașcu a reușit să ofere echipei un spațiu generos de interpretare, scena Teatrului de Operetă “Ion Dacian” bine totată tehnic, aspect speculat pe deplin de profesor, având drept rezultat o ținută spectaculoasă a reprezentației. Coregrafia concepută de lector univ.dr. Roxana Colceag sprijină substanțial interpreții, în special pe Denisa Nicolae, Raluca Ghervan, Ioana Mărcoiu, Ioana Ancea, Letiția Vlădescu, Sânziana Tarța, Andreea Enache (anul doi), Luminița Bucur și Alice Nicolae, actrițe, în majoritate, din anul întâi de masterat care joacă prin atitudini diferențiate cocotele vizitate de Mackie. Actrițele dovedesc că știu să danseze, să cânte live, dar și să susțină o relație interactivă cu publiculi, impusă inspirat de realizatorii spectacolului. Echipa se completează și prin credibilele contribuții la ansamblul unui musical marcate de colegii de an masteranzi, Costache Mihai, Liviu Romanescu și Oleg Apostol, în “gașca lui Mackie”, Mihai Cârlan , Radu Crăciun și Alin Popa, în polițiști și cerșetori, Ștefania Manta, Georgiana Dumbravă și Irina Rădulescu, în cerșetoare, cărora li se alătură în roluri de plan secund, Felix Dumitrescu (Preotul), Zori David (Jimmy), Andrei Seușan (Robert), Bogdan Iacob (Walter). În personajul secundar, Filch, reușește a se reține Sergiu Fleșner prin personalizarea la nuanță a partiturii sale speciale. Silvian Vâlcu (Matthias) și Gabriel Costin (Jacob), masteranzi de anul doi, completează această echipă care mobilează atractiv musicalul.

Orice musical are totuși nevoie și de o interpretare credibilă a personajelor centrale care sunt miezul conflictului. Pe acest tronson întâlnim realizări, dar și apariții fragile. În rolurile principale au fost distribuiți câte doi masteranzi. Ne vom referi doar la distribuția reprezentației din 17 mai, obținută cu greu pentru că nu exista o foaie A4 care să specifice cine joacă în seara respectivă. UNATC are totuși, și o secție de “piar” a cărei sarcină ar fi să-și promoveze colegii de la actorie !

Adrian Nicolae în Mackie Șiș era o apariție de reținut ca aspect general, dar manifesta stângăcii în creionarea personajului, nu se implica activ în relațiile cu partenerii direcți. În Polly am reîntâlnit-o pe Ana Ularu, care a creat un rol de excepție în “Măsură pentru măsură”, în regia lui Silviu Purcărete la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova. De astă dată, era o prezență timidă în Polly, simplistă în expresie. Cu precizie a conturat profilul lui Mr. Peachum, Alexandru Unguru (doctorand). În Ms. Peachum se evidenția Andreea Bârsan prin caracterizarea complexă a personajului, la amănunt. Deosebită era Alice Sălceanu în Lucy. Practica recitativul în cazul songurilor, era însă, fermecătoare în colorarea nuanțată a rolului. Un personaj generos ca partitură, Jenny, a fost abordat cu stângăcie de către Smaranda Caragea care nu i-a exploatat nici datele esențiale. Simplist se manifesta și Daniel Haralambrie în polițistul Brown. Desigur, personajele complexe ale lui Brecht au fost un material de studiu util pentru masteranzi, unele roluri fiind și nepotrivite pentru experiența și personalitatea lor.

Chiar cu unele neîmpliniri în cazul partiturilor principale, “Poveste din Soho” rămâne un examen reușit al masteranzilor care s-au unit într-o echipă dăruită cu credință cerințelor unui musical. Scopul pedagogic principal al spectacolului a fost îndeplinit admirabil, musicalul fiind atractiv, bine ritmat și ar merita să fie păstrat și în stagiunea din toamnă la sala Teatrului de Operetă. Trebuie menționată și contribuția la această reușită a aspectului muzical și pregătirea vocală, înfăptuite de asist. univ. Monica Ciută, cât și scenografia inspirat propusă atât sub aspectul decorului, dar mai ales sub cel al costumelor; autoarele scenografiei Iza Târțan și Iuliana Gherghescu erau tot la masterat, anul doi al secției. Destul de rar ne este dat să întâlnim o astfel de reușită pedagogică precum acest musical care a reunit un număr impresionant de masteranzi.

“NEBUNUL ȘI CĂLUGĂRUL” – UN SPECTACOL SUFOCAT DE EFECTE VIZUALE Generos, Teatrul Metropolis a găzduit proiectul “Stagiarii” în colaborare cu UNATC. Tineri regizori și-au susținut masteratul cu un program Cehov. Au ales pentru dramatizare câteva din nuvelele lui Cehov, rezultând spectacolele-examen finale de masterat, “Nebunul și călugărul” – de Andrei Narcis Grosu, “Zvăpăiata” – de Elena Morar și “Funcționarii” – de Alexandru Măzgăreanu. Din motive obiective nu am vizionat decât premiera “Nebunul și călugărul”, celelalte spectacole-examen le-am urmărit doar în faza pregătirii și voi reveni asupra lor, când sper că vor fi reluate la toamnă pentru public la Teatrul Metropolis.

Regizorul Andrei Narcis Grosu a optat pentru nuvela “Călugărul negru” și neinspirat a denumit dramatizarea “Nebunul și călugărul”, lansând de la bun început senzația că vom asista la nebunia unui personaj. La Cehov, povestea lui Andrei Kovrin (Richard Bovnoczki) și raporturile sale cu familia Taniei (Corina Moise) care dețin o livadă, își are profunzime, e bogată în sugestii despre idealuri și posibila lor realizare. Taman aceste aspecte esențiale au fost ignorate de regizor. Cu o fantezie debordantă, Andrei Narcis Grosu se rezumă însă, la prezentarea teatrală simplistă ca mesaj, doar a istoriei triste a lui Kovrin, un personaj egoist, cu pretenții de filosof pedagog, ignorant al fluxului vieții din jur unde funcționează alte ambiții mult mai pragmatice. Conflictul dintre două lumi, fiecare cu idealurile sale este ironic atacat de Cehov. Fantasmele dialogului lui Andrei cu acel călugăr inventat pentru a își susține autoritatea de filosof al vieții, nu sunt numai rodul unui delir bolnăvicios, al nebuniei sale, cum le ilustrează teatral artificial tânărul regizor în spectacol. Dramatizarea și tratarea sa vizuală au drept rezultat o simplă poveste despre nebunia lui Andrei Kovrin care distruge argumentele esențiale, destinele complicate ale celor din preajma sa.

Tânărul regizor Andrei Narcis Grosu încarcă spectacolul cu efecte vizuale fără a avea o motivare credibilă în scrierea aleasă pentru dramatizare. Fundalul este folosit ca pretext pentru numeroase proiecții luminoase în toate culorile cu intenția de a atenționa fals însă, asupra schimbărilor survenite în situațiile dramatice și în relațiile dintre personaje. Excesul de culori, manipulate strident, distruge impunerea unei minime atmosfere emoționale necesară situațiilor conflictuale. Mai mult, exagerarea cromatică a luminilor, acoperă și o elementară convenție, exploatarea expresiei actorilor, ale căror chipuri sunt umbrite de explozia de culori de pe fundal. De pildă, întâlnirea Kovrin-Tania de la începutul reprezentației e tratată artificial prin efecte vizuale, uitând de rostul expresiei actorilor pentru sugerarea personajelor. Un alt dialog purtat la lumina unei lumânări de Kovrin și călugărul negru (Bogdan Cotleț), se vrea a fi ilustrat metaforic prin proiectarea pe fundal a umbrelor celor doi, și se pierde prin acest artificiu școlăresc valoarea replicilor. Astfel de exemple sunt multe în spectacol.

Scenografia lui Adrian Damian (masterand anul II scenografie teatru) este remarcabilă ca intenție originală de evidențiere a profunzimii scrierii. Un tavan încărcat de mere și un podium cu iarbă și trasee atent stabilite pentru mișcare, alcătuiesc un decor apreciabil. Muzica lui Nicu Alifantis intervine subtil în unele scene. Puerile rămân însă contribuțiile lui Daniel Klinger (masterand – design de lumină și sunet în artele spectacolului) și Alexandru Macrinici – sound design (masterand la aceiași secție).

O gravă hibă a regiei, datorată viziunii lineare a tratării nuvelei lui Cehov, se face simțită în îndrumarea distribuției alcătuită din actori stimați. Un tânăr actor remarcat în alte spectacole, Richard Bovnoczki, de astă dată fiind lipsit de sprijin regizoral, încearcă palid să sugereze că Andrei Kovrin nu ar fi doar un nebun, un bolnav psihic. Punctează sensibil unele momente în relațiile cu Tania ale lui Andrei, dar este exterior în expunerea frământărilor sale interioare. Personajul rămâne suspendat între concretețea unei boli psihice și personalizarea orgoliilor ce îi distrug existența. În Călugărul negru este distribuit un alt actor de marcă al tinerei generații, Bogdan Cotleț. Cum regizorul și-a imaginat neinspirat acest călugăr, ca o fantezie a filosofiei bolnăvicioase a lui Kovrin, actorul încearcă să-I creioneze ca un personaj care taxează moralizator, cu zâmbetul pe buze, gândurile celui aflat în pragul nebuniei. Călugărul reprezintă astfel ironic doar delirul lui Kovrin, anulând importanța atribuită de Cehov personajului. Viziunea regizorală a defavorizat acești actori de frunte ai tinerei generații. Interpretări apreciabile dezvoltă în personajele pragmatice, plasate în planul doi de regie, Alexandru Georgescu de la Teatrul Național “I.L.Caragiale” în Pesotki cel pasionat de cultivarea livezii, tatăl Taniei, rol în care e distribuită Corina Moise, și Alexandru Pavel în Stiopca, angajatul propietarilor livezii. Excelentă este Corina Moise în Tania. Actrița s-a detașat și din numeroasa distribuție a unui serial tv. de duzină. Tania sa, care devine soția lui Kovrin, e construită nuanțat de Corina Moise, atentă în a îi dezvălui și bucuriile, și tristețiile, și nemulțumiriile, dar și temeriile în relațiile cu soțul. Cu farmec și prin experiența câștigată în remarcabila sa carieră, Alexandru Georgescu rezolvă convingător dorințele lui Pesotki cel pentru care livada e mândria existenței sale. Actorul stabilește remarcabil relațiile personajului cu cei din preajmă. Într-un rol lipsit de replică, Stiopca, Alexandru Pavel transmite cu intensitate stările în care este implicat personajul. Printr-o mișcare expresivă scoate în evidență acest rol.

“Călugărul negru” este o nuvelă prin care Cehov anunța celebrele sale piese de teatru. Dramatizarea “Nebunul și călugărul” rămâne un spectacol sufocat de efecte regizorale ce distrug sensurile majore ale scrierii, un spectacol lipsit de comunicare emoțională, apropiat mai mult de … teatrul de revistă.

“NORMAL” – UN EXAMEN PENIBIL Timp de două ceasuri, Bogdan Drăgoi absolventul a trei ani de studiu al regiei la clasa prof. asoc. Cristian Hadji-Culea și conf. univ. dr. Ion Mircioagă, a vrut să își demonstreze fantezia creatoare montând textul scoțianului Anthony Neilson. Examenul său consta din încercări penibile de ansamblare scenică a unor metafore și simboluri lipsite de o elementară motivare logică în raport cu textul. Nu mai discutăm că multe din “efectele” abundent folosite erau “împrumutate” din spectacolele unor regizori consacrați de la noi sau din alte țări. Rezultatul ambiției sale regizorale de a fi original, a fost un spectacol-examen vulgar, violent, fără pic de fior emoțional, plictisitor, din care nu se putea înțelege nici măcar povestea cu iz psihologic a ucigașului în serie propusă de Anthony Neilson. “Conceptul” tânărului regizor se sprijinea pe contribuțiile scenografiei lui Cosmin Florea (clasa prof. asoc. Viorica Petrovici), pe mișcarea scenică Bogdan Drăgoi & Eugen Jebeleanu și “visuals”, Laur Mareș, la fel de penibile ca și regia. Prin nimic acest așa zis spectacol nu motiva prezența sa într-un spațiu de joc al unui teatru profesionist.

Tinerii actori, Vlad Mihu, Eugen Jebeleanu și Ioana Blaj, absolvenți și ei ai anului trei de studiu al clasei regretatului profesor și regizor, Ion Cojar, se agitau, apelau insistent la stridențe vocale, iar replicile nepercepute ca sens de interpreți erau greu de receptat. Cei distribuiți se manifestau ca niște amatori bezmetici, ajunși peste noapte în fața publicului. Vina interpretării confuze a tinerilor actori revenea însă, în primul rând, regiei. Textul propunea fiecărui actor interpretarea mai multor personaje la vârste diferite, dar tinerii actori, fiind lipsiți de o îndrumare regizorală elementar profesională, deveneau niște păpuși de lemn prost manevrate. S-au supus docil intențiilor precare ale regizorului care a uitat de utilitatea colaborării cu cei aleși pentru numeroasele roluri existente în text.

Absolventul Bogdan Drăgoi, după trei ani de pregătire la UNATC, a dovedit că nu cunoaște nici măcar “a,b,c-ul” profesiei alese. Dascălii săi, regizorul Cristian Hadji-Culea, profesor asociat, director al Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași și conferențiarul universitar, doctor, Ion Mircioagă, regizor mai puțin cunoscut al unor spectacole în teatrele din țară, se pare că nu au avut timp și nici experiență pedagogică, să se preocupe de studentul dânșilor. Discutabil este și cum a reușit acest spectacol dezonorant pentru UNATC să apară la Teatrul Foarte Mic. Evident sunt mai mulți absolvenți ai clasei celor doi profesori, să înțelegem că “Normal” ar fi fost cel mai reprezentativ? Sau poate colegii ambițiosului Bogdan Drăgoi nici nu au finalizat examenele de absolvire?!

Bogdan Drăgoi ne imaginăm că a vrut să revoluționeze teatrul prin “conceptul” său regizoral, dar deocamdată nu a reușit decât să propună un spectacol de amator în profesia de regizor din care transpare o alarmantă lipsă de educație culturală în domeniu. Cei de la UNATC trebuiau să îi inoculeze măcar primare date de pregătire cultural-teatrală.

Spectacolul-examen “Normal” al absolventului a trei ani de studii de regie se alătură altor numeroase exemple care argumentează criza alarmantă a regiei noastre. Se pare că talentele sunt puține în raport cu oferta universităților, dar nici profesori în domeniu nu mai avem. “Doctorii” în regie au invadat universitățile, dar ei sunt niște necunoscuți în practica profesională. Sunt doar niște “felceri” cu diplomă în prestație artistică, conform unei nomenclaturi, de data asta academice.

“IADUL ESTE AMINTIREA fără puterea de a mai schimba ceva” – TEATRUL ODEON

ACTRIȚE MINUNATE ÎNTR-O REGIE CONFUZĂ

Această premieră este o restanță în privința comentariilor, având lansarea în repertoriu, în prag de vară, la sfârșitul primei etape a stagiunii anuale. Și Teatrul Odeon prin destoinicul său manager, Dorina Lazăr, se dovedește a fi preocupat de a acorda o șansă tinerilor creatori, regizori – în acest compartiment fiind o lipsă gravă -, și actori. Astfel, a lansat concursul “Tineri regizori – texte contemporane” în scopul remarcării unor tineri regizori prin spectacole destinate Sălii Studio, o nouă sală a teatrului apărută prin renovarea unui teatru particular care a funcționat înaintea regimului comunist cu succes, în subsolul actualului Teatrul Odeon. Cum la noua sală încă nu s-au finalizat aspectele tehnice – liluminatul scenei – echipa câștigătoare a concursului – Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc – propune un spectacol cu o piesă contemporană suedeză, pe scena mare a Teatrului Odeon cu publicul așezat pe gradene. Metoda de a face din scena unui teatru o sală de spectacol cu un număr redus de locuri, este la modă. În cazul de față însă, condițiile de renovare întârziată a scenei Studio au dererminat plasarea spectacolului, “Iadul este amintirea … “, cu publicul pe scena mare a teatrului.

Suedezul Jonas Gardell – dramaturg, cântăreț, scenarist, artist plastic – a mai figurat pe afișele bucureștene la Teatrul “Nottara” cu un reușit spectacol datorat lui Radu Afrim, “Cheek to cheek”. Multe din piesele sale de teatru au fost editate în traducerile inspirate datorate lui Carmen Vioreanu. “Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” e un text dificil, de analiză psihologică a personalității a două surori, Agnes (Diana Gheorghian) și Viola (Oana Ștefănescu). Ele se află într-o confruntare prilejuită de momentul trecerii în neființă a mamei (Liana Mărgineanu) în care argumente devin amintirile despre relațiile lor cu aceasta. Dramaturgul dezvoltă și un plan fantastic, dominat de prezența mamei autoritare față de Kristina (Nicoleta Lefter) care în plan real ar putea corespunde uneia din cele două surori, Agnes. Halucinațiile din zona fantasticului ar sugera și o posibilă dominație a subconștientului uman, atât de diavol, cât și de Dumnezeu. Piesa este ofertantă pentru interpretele celor două surori, invocările conflictuale dintre ele, fiind miezul dramatic substanțial al textului.

În regia de la noi, este un caz special precizarea “un spectacol de Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc”. Prima este absolventă a studiilor de regie, iar colega sa, a secției de scenografie. Cele două au hotărât însă, asumarea colectivă și a regiei, și a scenografiei. Cu minuție, în termini realiști, decorul prezintă o cameră , posibilă sufragerie, cu un ceas ce marchează concret trecerea timpului, dar și cu o chiuvetă la care apa curge, un pătuț , etc. Decorul este creator de atmosferă. În finalul spectacolului însă, un efect exagerat conceput teatral, duce la manevrarea pereților din fundal pentru a ilustra existența unei alte camere din zona fantasticului, cu un alt ceas, roșu de astă dată, cu mama care a fost declarată decedată în planul realist, stând pe un scaun cu spatele la public, etc. Se vrea a fi un final metaforic forțat, neconsistent, fără a marca emoție în raport cu situația conflictuală a celor două surori derulată pe parcursul reprezentației. Sub aspectul regiei, echipa a încercat sugerarea printr-un montaj paralel, a lumii reale, conflictuale, ilustrată în termini realiști cu o altă lume a amintirilor marcante, dezvoltate în zona fantasticului de un subconștient chinuit. Partea realistă este scenic ilustrată coerent, prin unele momente impresionant construite mai ales de interpretarea celor două actrițe în rolurile surorilor nefericite în ciuda aparențelor. În Agnes, Diana Gheorghian este excepțională. Impune nuanțat în cescendo, cu forță dramatică portretul surorii victimă a unei mame calculate în dominarea fetelor sale, rămasă în preajma sa pentru a o îngriji până aceasta își va da obștescul sfârșit. Cu finețe sugerează actrița cum Agnes este marcată de marginalizarea sentimentală a mamei care a investit iubire și credință în posibilitățile surorii sale, Viola. Prin relația cu mama, Agnes nu și-a putut înfăptui nici o aspirație, iar eșecurile au înăsprit-o. În acest rol, Diana Gheorghian realizează o adevărată performanță actoricească. La rândul său, Oana Ștefănescu este remarcabilă pentru modul în care caracterizează pe Viola, sora cu împliniri și eșecuri în cariera de actriță , dar și în viața personală. Viola vine la mama sa aflată în pragul decesului, după mult timp de absență, însoțită de fiica sa , Denise (Nicoleta Lefter). Actrița își compune personajul cu sensibilitate interioară, atenționând și asupra egoismului Violei, și asupra ambițiilor sale, dar și asupra neîmplinirilor. În ciuda efortului creator admirabil al celor două actrițe – Diana Gheorghian și Oana Ștefănescu – dirijarea lor de către echipa regizorală prin mișcarea în spațiul scenic și specularea relațiilor, nu sprijină întodeauna interpretarea lor subtilă în nuanțe. Pentru aceste actrițe deosebite spectacolul merită însă, a fi vizionat.

În personajul mamei, schematic tratat teatral de regie, cu apariții rigid concepute, Liana Mărgineanu reușește salvarea substratului rolului plasat exagerat în lumea fantasticului. Sugerează motivarea interioară discutabilă a acelei femei orgolioase care produce eșecuri în viața fiicelor sale. Toată stima pentru modul în care actrița dă viață acestui personaj tratat simplist, școlărește ca accent regizoral prin vizualizarea scenică. Nicoleta Lefter este distribuită poate cu sens metaforic, în Kristina, “păpușa” din lumea fantasticului prin care ar reuni imaginea celor două surori, și Denise, fiica Violei. Cu abilitate actrița trece rapid prin schimbările obligatorii ale acțiunii de la Kristina la Denise și creionează convingător portretele lor total diferite caracterial. Expresiile adoptate de actriță în cele două roluri sunt remarcabile, susținute cu fior dramatic și atunci când personajele nu au replică, dar prezența lor contribuie la creșterea tensiunii în relațiile partenerelor sale.

“Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” rămâne un exercițiu regizoral modest ca expresie teatrală, un spectacol care durează două ceasuri într-un tempo confuz. Publicul poate descoperi însă, actrițe minunate a căror interpretare transmite emoție în momentele esențiale ale conflictului ce descrie personaje în care unii spectatori se pot regăsi prin trimiterea la atitudini din din viața lor de familie.

"A FI SAU CE VA FI ..." - TEATRUL METROPOLIS

“E CEVA PUTRED ÎN LUMEA TEATRULUI“

Acest spectacol ar vrea să se integreze unei stagiuni estivale, de fapt, inexistente în București , una din capitalele Uniunii Europene ! Funcționează în luna august prin inițiativa municipalității doar un proiect teatral fragil, “ Cartierul de vară” și unele teatre prezintă în parcuri spectacole, printre care active sunt Teatrul Excelsior, dar și Metropolis. În vara trecută, Teatrul Metropolis a oferit la sediu chiar o microstagiune atractivă pentru sezonul estival. Acum prezintă în teatru-cort, în Parcul Alexandru Ioan Cuza din cartierul Titan, “A fi sau ce va fi …”. Ideea de înființare a unor spații pentru spectacole în parcuri prin amplasarea unor teatre în cort este excelentă. Depinde însă, ce se prezintă în aceste spații , ce calitate au spectacolele.

Titlul comentariului este o replică din spectacolul “A fi sau ce va fi … “, ce se potrivește situației actuale a teatrului nostru afectat și de criza economică din lume și de lipsa unei legislații funcționale ca efect pentru stimularea valorilor. “E ceva putred în lumea teatrului”, atâta vreme cât și un spectacol din 2007 de la Teatrul Luni de la Green Hours, teatru independent, ajunge dezinvolt ca o noutate, la teatrul de proiecte “Metropolis”, singurul din sistem se pare. Rămâne discutabilă această preluare din repertoriul unui teatru independent a unui spectacol, de către un teatru de proiecte subvenționat , din lipsă poate de alte oferte. “Tăiat ! ” se numea la Teatrul Luni “A fi sau ce va fi … “, era tot în regia actorului Alexandru Jitea care la Teatrul Metropolis a schimbat distribuția, păstrând doar pe Ionuț Ionescu în rolul principal al lui Joey. Spectacolul s-a prezentat doar câteva reprezentații la Teatrul Luni, nu am reușit să-l vizionez pentru că a fost eliminat din repertoriul longeviv al acestei instituții independente.

Piesa aparține dramaturgului canadian Lyle Victor Albert, și Teatrul Metropolis specifică folosirea versiunii în limba română concepută de Petre Bokor, un regizor, autor de spectacole stimate din repertoriile teatrelor noastre , care locuiește acum în Canada. “Versiunea” sa prin limbaj e specifică lumii interlope de la noi, de gang. La cuvântul “p … lă” nu apelează, dar traducerea sa e trivială , fără rost în raport cu situațiile configurate de dramaturg. Propunerea dramaturgului canadian de comedie amară se referă la personaje care au fost eliminate de Shakespeare, Eschil sau Tennesse Williams din “Hamlet”, “Oedip” sau “Un tramvai numit dorință”. Ele devin pretext pentru o comedie prin nemulțumirile actorilor că autorii rămași în patrimoniul valorilor dramaturgiei le-au scos rolurile din jocul acțiunii pieselor celebre , de referință pentru repertoriile teatrelor lumii. Acestea construiesc linia de bază a acțiunii, în paralel cu apariția lui Joey prin care autorul intenționează a satiriza și starea superficială în care a ajuns dramaturgia actuală. Joey (Ionuț Ionescu) este un actor nemulțumit că a fost eliminat personajul său dintr-o piesă modernă, “Băăă !!!” și în “azilul” personajelor anihilate de marii dramaturgi din scrierile lor intră accidental în conflict cu Clyde (Vlad Corbeanu), un imaginar frate al lui Hamlet. În conflict intervine astfel și ironia la adresa actorilor care visează la partituri majore într-o piesă. Textul canadianului prin acțiunea derulată este de interes, dar “versiunea” lui Petre Bokor, ca și viziunea regizorală a actorului Alexandru Jitea se situează prin traducerea replicilor și limbajul teatral ales sub limita bunului simț elementar al unei convenții teatrale. Joey se dorește a fi un “băiat de băiat” , stâlp de bază al unui spectacol prin care realizatorii speră să obțină succes comic de public dacă acesta își manevrează insistent, ca un handicapat, … organul genital ! Efectul acestei “inițiative” este că la finalul reprezentației vizionate, tinerii spectatori părăseau sala fără să aplaude efortul actoriilor care jucau în dezagrabillul spectacol pentru care au plătit costul biletului.

Actorul Teatrului “Nottara”, Alexandru Jitea ambiționează a fi și regizor, ca și alți stimați actori (vezi cazul de excepție al lui Horațiu Mălăele, comentat mai jos pe blog), dar exercițiul său în acest domeniu este penibil și nu face cinste nici breslei actoricești căreia îi aparține. Obsedant vulgară tratarea teatrală a textului nu dovedește nici măcar o elementară intenție de a susține relațiile dintre personaje în urma experienței sale de actor. Personajele lui Lyle Victor Albert sunt anulate ca tipologii, lăsate la voia întâmplării să bălmăjească repliciile pe care cu greu spectatorul le înțelege în cursul acțiunii. Rezultatul “viziunii” sale regizorale este un spectacol dezonorant pentru mișcarea noastră teatrală și surprinzător pentru prestigiul câștigat de Teatrul Metropolis sub firma căruia se oferă publicului. Ori cât de … estivală s-ar dori a fi o stagiune ușoară de vară, astfel de spectacole de amatori nu își găsesc o motivare să funcționeze. Pe lângă regie, și ilustrația muzicală total neinspirată aparține tot actorului dornic de a fi și regizor, Alexandru Jitea. Scenografia, încărcată cu obiecte nesemnificative în intenția sugerării unui depozit de decoruri dintr-un teatru, ca și “light design-ul” concepute de Ioana Pascha, sunt modest imaginate, doar niște improvizații.

De la grosolăniile de limbaj ale “versiunii” textului, până la îndrumarea regizorală bezmetică, lipsită de o elementară logică în expunere, cadrul spectacolului este incomod pentru orice actor distribuit, oricâtă experiență scenică ar avea, cât și un eventual talent. Roxana Ivanciu , actriță a Teatrului din Ploiești, se vrea a fi personajul Nippletitus, sora lui Oedip, jucând strident, fără umorul solicitat de text, în stilul așa zisei tragedii antice. Vlad Corbeanu obișnuit cu roluri minore în alte spectacole, este distribuit în Clyde, fratele lui Hamlet cel scos din arhicunoscuta piesă de către autorul său. Nu reușește să sugereze măcar simplist proveniența culturală a personajului pe care îl tratează ca un amator în ale teatrului. Alexandra Timofte , cea care interpretează “Criza” din divertismentul tv. al Serviciului Român de Comedie al echipei lui Toni Grecu de la Divertis, ar vrea să creioneze pe posibila soră a lui Stanley Kowalski , personaj important din “Un tramvai numit dorință”. Nu știe ce personaj ar trebui satirizat, de unde ar proveni el, și stă insistent crăcănată pe un fotoliu cu dorința de a fi comică. În Joey , actorul venit în lumea colegilor frustrați că personajele lor clasice au fost excluse de autori din distribuția pieselor, Ionuț Ionescu insistă pe expresii apropiate de filme porno prin care își dorește cucerirea spectatorilor, conform indicațiilor regizorale. Actorul e doar victima unui “concept teatral “ inspirat de unele producții de divertisment tv. Pe parcursul evoluției personajului, actorul reușește să atribuie totuși, nuanțe de calitate comică rolului Joey, în momentul când acesta intră în conflict și vrea să învențe recitarea cu enfază a unui text clasic sub îndrumarea lui Clyde. Un tânăr absolvent din 2009 al UNATC, Mihailo Milenkoski este distribuit în Fiddleditch, desprins dintr-o piesă de Oscar Wilde. Prin participarea activă, expresivă la acțiune, tânărul interpret impune umorul solicitat de situațiile în care este doar un personaj secundar. În final, dramaturgul canadian face o trimitere și la piesa lui Samuel Beckett, prin apariția lui Godot cel așteptat de Estragon și Vladimir în celebrul text al teatrului absurd. Apare ca un măturător, interpretat de Valentin Devittor, căruia “regizorul” nu i-a găsit sensul satiric al prezenței sale. Păcat de intențiile culturale ale piesei , ignorate de realizatorii spectacolului ! Au confundat ironia virulentă a textului la adresa celor care vulgariză teatrul, cu manifestările diverselor programe jegoase de divertisment tv . Au uitat că teatrul ar trebui să fie un bastion cultural pentru civilizație.

Am acordat poate prea mult spațiu acestui spectacol, care este însă, revoltător pentru menirea teatrului ce și-a câștigat prețuirea publicului. Jignește dorința sa de a viziona spectacole care să-i transmită credibil emoție și bună dispoziție.