“VIZĂ DE CLOWN” - TEATRUL ODEON (Sala Studio)

PRETENȚII TEATRALE LIPSITE DE ARGUMENTE

         Un bogat CV plasat în programul de sală al reprezentației recomantă pe autoarea textului – Saviana Stănescu și pe tânărul regizor – Alexandru Mihail că ar fi uimit America unde au activat și posibil că mai activează. Propun acum, și celor de acasă “Viză de clown” cu intenția să atace tema emigrației în America. Textul pare a fi gândit cu adresă pentru publicul de peste ocean, invadat de emigranți din țări cu probleme sociale.

         Saviana Stănescu este preocupată de această temă, dovadă fiind și “Organic” (spectacolul de la Naționalul bucureștean este comentat pe blog). Încropește acum, o poveste a întâlnirii dintre emigranți din Republica Moldova (Nadia), Rusia (Borat), Republica Dominicană (Lupita) cu un muzician sărman din “țara tuturor posibilităților” (Bob) și firește, cu doi “inși” (Ionuț Kivu și Relu Poalelungi) care se pare că ar reprezenta autoritatea pentru emigrare. Emigranții vor stabilizarea în “țara viselor” și firește, un “green card” pentru dreptul la muncă. Personajele nu au însă consistență, autoarea omite dezvoltarea motivelor grave pentru care au părăsit țara natală. Simplist textul are drept personaj central pe Nadia care a rămas singură pe lume, familia sa de clauni murind într-un accident. Conflictele sunt căznit construite. Un prolog și un epilog al emigranților degajă pretenții metaforice prin fabula câinelui îndrăgostit de o veveriță aflată sus într-un copac. Drama interioară a acestor oameni nefericiți, autoarea cu pretenții de dramaturg original, o uită. Replica se vrea colorată prin cuvinte în limba engleză și din cea a țărilor din care provin emigranții. Textul s-ar dori o tragicomedie, încărcat fiind de lungi monologuri. Subiecte legate de emigrație figurează în multe filme americane și amintim de pildă “Departe de Moscova” cu Robin Williams, ce se pare că au “inspirat-o” și pe Saviana Stănescu. Numai că textul său tratează superficial tema și nu oferă răspuns la întrebări esențiale legate de cauzele emigrării. În teatrele americane independente, numeroase aflate în planul doi ca importanță, textul poate atrage publicul pentru amuzament. La noi, textul sună fals, lipsit fiind de vână dramatică.

         Tânărul regizor Alexandru Mihail după experiențe în America, vine acasă să sprijine acest text. Apelează la Vladimir Turturică, scenograf apreciat pentru contribuția la o serie de spectacole reușite. Conform textului și conceptului regizoral, acesta propune un decor cu multe elemente cu substrat simbolic – un semafor uriaș, cabine telefonice, etc, pentru a indica diverse spații de joc. Regizorul și scenograful omit însă și folosirea posibilităților tehnice multiple cu care este dotată Sala Studio a Teatrului Odeon. Viziunea regizorală apelează mereu la elementele scenografiei pentru a aplica trimiteri metaforice textului. De pildă colorează insistent verdele semaforului pentru a atenționa asupra dragostei ivite între Nadia și Bob sau roșu pentru situațiile dramatice ori folosește cabinele telefonice pentru monologuri și stările de singurătate ale personajelor. Regizorul nu contribuie prin nimic pentru configurarea relațiilor dintre aceste personaje nefericite, cât și pentru îndrumarea actorilor spre a sugera cât este posibil tipologiile  care le revin. Interpreții sunt conduși ca într-un recital, static. Fără rost regizorul concepe și o scenă cu intenția de interacțiune cu publicul, când Nadia este căutată de funcționarii de la emigrație și se ascunde târându-se printre picioarele spectatorilor. Viziunea regizorală este lipsită de coerență. Înfrățirea dintre “dramaturgul” și regizorul cu pretenții de reușite peste ocean, are acasă drept rezultat un spectacol mediocru, salvat de penibil prin eforturile interpreților de a sugera credibil linia generală a personajelor.

         Investesc inspirație în expresia caracterizării generale a personajelor, chiar dacă textul și regia sunt fragile - Nicoleta Lefter (Nadia), Marius Damian (Borat), Alexandru Papadopol (Bob), Meda Victor (Lupita) și Ionuț Kivu, Relu Poalelungi (Ins 1 și Ins 2). Cu atenție la firescul implicării în situații în funcție și de starea interioară a lui Bob cel care caută un loc de muncă și … o canapea gonflabilă, Alexandru Papadopol reușește să transmită o caracterizare cu sens nefericitului său personaj. Nicoleta Lefter convinge în multe momente prin redarea cu sensibilitate a stărilor Nadiei, o adolescentă naivă, aflată într-o lume necunoscută și ostilă visurilor ei. Borat “taximetristul” emigrant, e construit convingător de Marius Damian prin diverse atitudini, dictate de situații. Încearcă să estompeze hibele pornite din text ale personajului Lupita, cu sârguință, Meda Victor; Lupita dansează la bară și e implicată în situații fals dramatice. Exagerat, forțat prezintă textul și regia pe cei doi “Inși”, iar Ionuț Kivu și Relu Poalelungi încearcă pe cât este posibil, să nu supralicite în interpretare, grotescul intervențiilor în acțiune.

         Saviana Stănesu și regizorul Alexandru Mihail, mândri de experimentele din “țara tuturor posibilităților”, propun și acasă un “experiment” despre emigrația unor oameni sărmani veniți din țări cu mari  probleme sociale, precum Republica Moldova sau Rusia, construit din vorbe goale de miez și situații neconvingătoare. Păcat de efortul interpreților care nu găsesc suport în text și regie pentru a oferii roluri de referință pentru biografia lor artistică. 

         

TEATRUL CLASIC “ION SLAVICI” din ARAD (Microstagiune în Capitală)

ÎN NUMELE INOVAȚIEI TEATRALE …

         Până când una din sălile Naționalului bucureștean va intra în activitate găzduind spectacolele teatrelor din țară, conform proiectului anunțat, Teatrul Odeon a oferit o microstagiune Teatrului Clasic “Ion Slavici” din Arad. Microstagiunea a cuprins – “Reunificarea celor două Corei” (regia Radu-Alexandru Nica), “Cerc.Oglindă.Transformare” (regia Cristi Juncu) și “Perplex” (regia Theodor Cristian Popescu), cu intenția de a încerca să convingă de faptul că la Teatrul din Arad Clasic se încearcă revitalizarea teatralității prin inovații regizorale. Având un colectiv cu actori demni de prețuit, cei trei regizori au ales texte “moderne” și au exersat grăbit inovații teatrale, rezultatele fiind discutabile. Pentru că sunt la modă, vulgaritatea sau erotismul nu au lipsit din aceste spectacole cu pretenții novatoare teatral.

“REUNIFICAREA CELOR DOUĂ COREI” – UN EXPERIMENT PENIBIL

         Textul aparține francezului Joel Pommerat, actor și regizor, fiind o înșiruire de momente, unele chiar scheciuri, fără finalizări, pe tema dragostei. Titlul nu are nicio legătură ce cele două țări din Asia. În fiecare moment autorul încropște mici conflicte privind relațiile cuplului care presupun comunicare sufletească, dar și sexualitate. Timp de peste un ceas și jumătate publicul urmărește o serie de momente exagerat ilustrate scenic, lipsite de substanță, incoerent prezentate. Se pornește reprezentația de la un cuplu care constată că după douăzeci de ani între soți lipsește dragostea, se ajungea la conflictul dintre lesbiene tratat regizoral ca o mahala, la un învățător pedofil, la “iubirea” dintre o prostituată și un preot, și la alte momente care mai de care mai ciudate. Regizorul Radu-Alexandru Nica povestește teatral fiecare scenă ca pe un scheci, în termeni realiști, fără să dezvolte coerent un montaj liant pe intențiile tematice. Decorul creat de Ioana Popescu putea oferii coerența absentă din viziunea regizorală. Cu publicul așezat de o parte și alta a spațiului de joc, momentele se derulează pe un “drum” al vieții, la capetele sale fiind perdele transparente din sfori albe. Regizorul plimbă însă, actorii pe acest “drum” și introduce haotic tot felul de efecte exagerat compuse, fie “păpușa” unui iubit spânzurat, fie proiecții sau apelează la elemente de mobilier paturi, mese, scaune ca să dea aspecte reale miniconflictelor diverse. Încarcă fiecare moment cu artificii teatrale. De pildă, penibilă este scena dintre prostituată și preot ce fac sex după “perdeaua” din sfori pe care se proiectează chipuri de copii de pe alte continente. Regia mai propune un prolog și un epilog cu un cântec la microfon, cu un dans violent la început, efecte stridente chiar în intenție.

         Victimele acestei regii cu pretenții de originalitate sunt cei nouă actori; toți se luptă energic cu hibele textului și ale regiei, cu intervenția vulgarității. Textul nu a revoluționat dramaturgia și nu beneficiază de multiple reprezentații pe alte meridiane. Dorina Darie-Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat, Maria Tofan-Arcereanu, Carmen Vlaga-Bogdan, Ovidiu Crișan, Andrei Elek, Zoltan Lovas și Ioan Peter merită toată stima pentru modul în care se supun regiei și încearcă în unele momente să definească esența  personajelor schematice în care au fost distribuiți.

         Dacă titlul “Reunuficarea celor două Corei” ar putea să sugereze o intenție metaforică a confruntării dintre partenerii unui cuplu, textul și regia acestui spectacol nu reușesc să comunice nimic credibil. Se vrea un spectacul original, dar rezultatul este un ghiveci jalnic de pretenții de așa zisă originalitate, împrumutate de la alți regizori experimentați în inovații.

“CERC. OGLINDĂ. TRANSFORMARE” – IMPROVIZAȚII SCHEMATICE  

   

         Piesa autoarei din America, Annie Baker a câștigat premii și prețuire peste ocean prin tematica sa, simplu dezvoltată. Americanii practică lecțiile de actorie, ca lecții despre viață și comunicare, iar Annie Baker le transpune în teatru. Firește localizarea acțiunii este un orășel american cu numeroase precizări specifice locului și străine pentru publicul nostru. Cinci persoane participă șase săptămâni la “lecții” de actorie, exerciții de improvizație, apropiate de psihodramă,  un procedeu terapeutic comun peste ocean și mai puțin cunoscut la noi. Vin la aceste “lecții” ca la un psiholog pentru a își lămuri fiecare problemele personale.

         Regizorul Cristi Juncu exersează cu cele cinci personaje o sumedenie de improvizații conform ambajului textului. Numai că regizorul tratează cele șase săptămâni de studiu de la clasa lui Marty, la care vin Schultz, Thereza, Lauren și James, ca exerciții practicate în primele luni de școală la o universitate de teatru. Uită însă, să dezvolte nuanțat problemele individuale tăinuite de fiecare personaj, construit de dramaturg. Spre final, Cristi Juncu se apropie de modelul care stă la baza textului, de procedeul terapeutic al psihodramei teoriticianului Jacob Moreno, și acordă mai multă atenție substratului scrierii și definirii personajelor. Montajul numeroaselor improvizații, regizorul îl marchează prin cortine de întuneric, plictisitoare pentru public și dificile pentru actorii care se poziționează diferit în spațiul de joc pe întuneric. Spectacolul este lipsit de ritm în cele două ceasuri în care se derulează. Scenograful Cosmin Ardeleanu a construit un decor semnificativ pentru text, o arenă din câteva panouri marginale ale unei clase de studiu și o oglindă, vrând să integreze și publicul “lecțiilor” lui Marty, dar intențiile scenografiei nu sunt fructificate de regie.

         În lucrul cu actorii conceptul regizoral ignoră cauzele ce determină personajele să vină la “cursuri” pentru redresare psihologică și nu pentru dorința de a practica actoria. Amintim că James (Ovidiu Ghiță) se arată spre final că este soțul profesoarei Marty (Aura Călărașu), iar căsnicia lor s-a destrămat, Schultz (Ioan Petre) este un bărbat divorțat, gelos care se îndrăgostește de Thereza (Alina Danciu), iar ea ascunde nefericiri personale, ca și Lauren (Amalia Huțan). Consistența personajelor nu este sprijinită de viziunea regizorală. Actorii execută cu sârguință o sumedenie de improvizații conform indicațiilor regiei. Uneori reușesc să se apropie de substratul caracterului personajului, alteori interpretează exterior situația dictată de improvizație. Aura Călărașu reușește în multe momente să sugereze subtil stările profesoarei care îl are “elev” pe soț.

         “Cerc. Oglindă. Transformare” este doar o înșiruire de improvizații facile, superficial propusă scenic în raport cu intențiile textului, de un regizor care deține în C.V. și spectacole remarcabile.

“PERPLEX” – UN AMALGAM DE INTENȚII

         Dramaturgul german contemporan, Marius von Mayenburg este mereu prezent în repertoriile teatrelor noastre. Cu toate că au beneficiat de regizori și distribuții stimate, spectacolele cu piesele sale nu au înregistrat întodeauna atragerea publicului. Cauza ar putea fi stilul scrierilor sale ce rupe convențiile clasice, se apropie de bătrânii postmoderniști și de curentul absurd. Regizorul Theodor Cristian Popescu poate fi considerat unul din fanii dramaturgului, fiind familiarizat cu piesele sale încă de pe timpul când activa în Canada și a continuat apropierea de Marius von Mayenburg când s-a întors acasă. În “Perplex” încearcă o comedie neagră, cu un umor revuistic și nu reușește să transmită cât de cât, de ce aplică ironia dramaturgul pe imaginea surprinsă a unui prezent decăzut. Piesa nu are un conflict argumentat prin personaje solid construite, fiind doar un puzelle de situații prin relaționarea a două cupluri. Dramaturgul pornește de la planul realist al întoarcerii acasă după concediu a unui cuplu care constată că prietenii au pus stăpânire pe casa de care trebuiau să aibă grijă. Spectacolul trece apoi încet, încet acțiunea pe calea suprarealismului spre iluzii, personajele suferă numeroase transformări de identitate, se ajunge la paroxism și balamucul unei societăți nebune se încheie cu trimiteri spre teatru prin demolarea decorului, etc. Intențiile textului sunt tratate regizoral simplist, fără pătrunderea în profunzime a substratului scrierii. Se ilustrează superficial și exagerat situațiile ce au în piesă intenția ridiculizării frământărilor care macină prezentul, de la lipsa comunicării între indivizi până la pornirile homosexuale.

         Într-un decor viu colorat, ca și textul – scenografia Mihai Păcurar -, regizorul agită personajele, fără coerență pentru construirea situațiilor absurde de comedie neagră. Din când în când unii spectatori reacționează discret prin râs, majoritatea publicului fiind doar șocată de ce se petrece în scenă. Asistă la delirul a patru indivizi cu multiple identități de expresie. Regia supralicitează neinspirat solicitările piesei de a atenționa asupra degradării umane. De pildă nuditatea unui bărbat, regia o aplică fără sens și celuilalt bărbat. Putea să aplice nuditatea și femeilor ca să demonstreze cât de goală este lumea celor două cupluri. Un alt exemplu de exagerare lipsită de motivare în scrierea este tratarea scenei de sex dintre cei doi bărbați. Exemplele sunt însă, multe.

         Ținta lui Marius von Mayenburg de a satiriza o societate aflată în declin este abandonată în acest spectacol tratat regizoral ca un talmeș-balmeș de imagini în numele originalității, lipsite însă, de un minim suport al substanței existente în text. Actorii Cecilia Donat, Andrei Elek, Carmen Vlaga – Bogdan și Alex Mărgineanu încearcă jocul de-a … nebunia propus de regie, unii mai atenți la rostirea replicii, alții fiind confuzi. Adeseori se turuie replica devenită de neînțeles pentru spectatori.

         “Perplex” se vrea un alt exercițiu de inovație teatrală ce te poate lăsa … perplex prin absența necomunicării intențiilor piesei.

“ CASA CU PISICI “ – TEATRUL FOARTE MIC

TREI ACTRIȚE MINUNATE Și UN EXAMEN DE REGIE REUȘIT

         “Casa cu pisici” este “un spectacol de Radu Iacoban”. Activ și ambițios, tânărul actorul Radu Iacoban scrie textul și îl regizează inspirat. După practica reușită ca actor a pășit convingător treapta spre regie prin activitatea în teatrul independent.

         Ca dramaturg, Radu Iacoban practică în “Casa cu pisici” un text apropiat ca stil teatrului epic cu accente suprarealiste. Alege o tematică dezbătută insistent în dramaturgie – relațiile mamă și fiică. Trei femei își vor povesti viața prin lungi monologuri, apariția conflictului mamă – fiică intervenind destul de târziu în acțiune. Personajele sunt argumentate ale acțiunii construite prin dramele personale relatate în monologuri, dar oferă partituri generoase interpretelor prin istorisirea de către fiecare a destinului frânt datorită neșansei întâlnirii unui partener de viață. Textul este însă, uneori prea încărcat de metafore,  fără semnificații penetrante, în special de cea a pisicilor împăiate din casa mamei, rămase ca parteneri de viață pentru această femeie nefericită.

Andreea Grămoșteanu (Mara) și
Emilia Dobrin (Elena)

         Regizorul Radu Iacoban reușește însă, să suplinească stângăciile textului său cu ajutorul unor actrițe de excepție, să redea scenic impresionant povestea unor destine adeseori prezente și în viața curentă. În afara contribuției substanțiale a actrițelor – Emilia Dobrin (Elena mamă), Ilinca Manolache (Alexa fiică) și Andreea Grămoșteanu (Mara menajera Elenei), o contribuție la imaginea vizuală generală o are scenografia concepută de Mihaela Ularu. Decorul este o casă ciudată cu un mobilier elegant, dominat în fundal de pereți oglindă. Camera pare o capcană, ca și coliviile cu pisicile împăiate din jur, nu are ieșire spre lume și viață, geamuri sau uși.

Emilia Dobrin (Elena)

         Un rol remarcabil realizează Emilia Dobrin în Elena pe o partitură foarte dificilă ce pare a împinge personajul spre o afecțiune psihică. Actrița trăiește intens fiecare situație evocată, definind personajul în profunzime. Elena este un om sensibil, înfrânt de viață, cu idealul de a deveni balerină distrus care de opt ani își îngrijește mama bolnavă se pare psihic; se află într-o situație financiară dificilă, își vinde mobila prețioasă cu ajutorul internetului. A fost părăsită de fiica sa Alexa pe care și-o dorea violoncelistă, suferă de singurătate, fumează și apelează la alcool, pare deteriorată psihic în casa în care păstrează pisici împăiate în colivii și are momente de delir cu gândul la trecut. Admirabil compune Emilia Dobrin multiplele suferințe interioare ale Elenei de care fiica s-a îndepărtat. Prin forță interioară, ținută și amănuntul gestual, Emilia Dobrin exprimă multiple situații și substratul lor tăinuit, sugerează o luptă crâncenă cu nefericirile ivite în destinul personal. Este surprinzătoare prin modul de compunere a momentelor de delir ale Elenei, motivate prin replicile fie ale menajerei, fie ale fiicei și prin susținerea diferită în funcție de situații a relațiilor cu partenerele. Emilia Dobrin oferă o creație de neuitat în acest rol.

Emilia Dobrin (Elena) și Ilinca Manolache (Alexa)

         Excelentă este Ilinca Manolache în Alexa prin îmbinarea a două planuri în interpretare, cel legat de reîntoarcerea acasă cu  amărăciunea constatării stării la care a ajuns mama sa și cel al eșecului personal suferit depare de familie. Cu forță dramatică și sensibilitate, tânăra actriță impune dorința de schimbare a vieții, de a  deschide mamei colivia în care se zbate. Menajera refugiată în casa Elenei din cauza unei vieți nefericite, prilejuiește actriței Andreea Grămoșteanu să demonstreze din nou, și capacități multiple pentru un rol dramatic, nu numai pentru personaje comice. Cu finețe interpreta prezintă  relația Marei cu Elena căreia îi este apropiată ca destin, cât și durerea personală interioară a femeii cu o căsnicie distrusă, părăsită și ea de copil.  Actrița speculează fiecare situație pentru a da consistență menajerei prin expresii grăitoare și când îi lipsește replica. Emilia Dobrin, Ilinca Manolache și Andreea Grămoșteanu oferă o exemplară lecție de măestrie actoricească.

         “Casa cu pisici” poate fi considerat un reușit examen de regie al unui tânăr actor, Radu Iacoban, preocupat să își dezvolte o personalitate creatoare complexă.