“CLIPE DE VIAȚĂ” – CAMPANIA NAȚIONALĂ “ARTIȘTII PENTRU ARTIȘTI” (Gazdă – Teatrul Național “I.L.Caragiale”, Sala Studio)

EXEMPLAR ACT DE SOLIDARITAE

         Din 2002, în jurul datei de 27 martie – Ziua Mondială a Teatrului, UNITER organizează un spectacol special în cadrul Campaniei Naționale “Artiștii pentru Artiști” cu participarea pro bono a unor personalități din sfera creației artistice. Și anul acesta s-au unit numeroase personalități într-un spectacol  eveniment pentru ajutorarea colegilor aflați la ananghie – pensionari, bolnavi care trăiesc în societatea noastră unde cultura este ignorată. Au urcat pe scena Sălii Studio a Naționalului bucureștean nume prețuite de public, aplaudate îndelung pentru prezentarea unor originale momente artistice. Unii actori au surprins cântând sau recitând versuri celebre, alții au dansat sau au oferit o secvență deosebită dintr-o reprezentație, de pildă echipa Teatrului Masca din admirabilul spectacol “Parapanghelos”. Cu toții au ilustrat iscusit sensul replicii lui Shakespeare din monologul rostit în final de maestru Victor Rebengiuc: ”Noi suntem din plămada în care sunt făcute visele”. Cităm în ordine alfabetică pe excelenții artiști veniți din spirit de solidaritate pentru colegii uitați de semenii ce conduc mersul societății – Victor Bucur, Ion Caramitru, Corina Chiriac, Maria Dinulescu, Felicia Filip, Lari Giorgescu, Călin Grigoriu, echipa Teatrului Masca, Mirela Jienescu, Maia Morgenstern, Adrian Naidin, Ovidiu Niculescu, Ioan Gyuri Pascu, Margareta Pâslaru, Oana Pellea, Emilia Popescu, Mariana Preda,Victor Rebengiuc, Florin Zamfirescu.

         Președintele UNITER, Ion Caramitru, inițiatorul acestui proiect de suflet, a mulțumit numeroaselor teatre din țară și Capitală ce au donat încasările unor spectacole, campaniei “Artiștii pentru Artiști”, ca și unor doctori de renume care ajută pe cei ce au nevoie de îngrijiri medicale.

         S-a bucurat de succes și cd-ul “Actorii cântă” inițiat de Margareta Pâslaru, încasările fiind donate Fondului de Solidaritate Teatrală.

         Într-o societate bezmetică în care mai marii săi au uitat de cultură - și teatrul este un important compartiment !, - proiectul UNITER este remarcabil. Nu putem omite însă, că parlamentarii au conceput un proiect pentru legea timbrului cultural ca să sprijine … cultura, pentru că în bugetul național nu sunt fonduri. Vor să transforme celebra acțiune “Dați un leu pentru Ateneu!’, în “Dați un leu pentru cultură!”, dacă mergeți la teatru, la concerte, la expoziții sau cumpărați o carte. Cum parlamentarii nu au în programul lor astfel de “deplasări” ori “cumpărături”, iar bugetul nu are parale pentru cultură, propun legea timbrului cultural. Obligatoriu această lege ar trebui să țină cont de specificul fiecărei bresle de creatori, iar banii strânși să nu se verse în sacul bugetului și să uite a îi împărți cui se cuvine, guvernanții!

         Ampla acțiune umanitară “Artiștii pentru Artiști” concepută de UNITER este singulară printre proiectele altor bresle, iar printre se află și unele deranjate de posibila lege a timbrului cultural. Acest timbru este însă, necesar când se acordă culturii un procent jalnic din bugetul național. Legea trebuie dezbătută în fiecare uniune de crație cu mare atenție!

P.S. De Ziua Mondială a Teatrului doresc multă inspirație creatorilor noștri pentru spectacole de calitate … culturală!

“OPERELE COMPLET PRESCURTATE ALE LUI WILLIAM SHAKESPEARE “ – TEATRUL DE PE LIPSCANI (Sala MUSE)

BĂȘCĂLIE LA ADRESA LUI… SHAKESPEARE!

         Teatrul independent de pe Lipscani din Centrul Vechi mai are o mică sală numită “Muse”, în afara celei mari, fostă “Rapsodia”. Sala “Muse” este un bar.

         Cu o cafea sau o băutură în față, publicul privește la scena pe care în centru, pe un piedestal, se află un … WC, ce fumegă din când în când. Așteaptă să urmărească “Operele complet prescurtate ale lui William Shakespeare”. Afișul nu precizează nici un autor al scenariului. În sfârșit, începe “spectacolul”.

         Trei indivizi îmbrăcați în blănuri negre, cu măști, ce ar vrea să sugereze niște gorile sau urangutani din filmele de groază proaste, vin pe scenă. Unul se așează pe WC cu un craniu în mână. Ceilalți se agită și vor rosti fiecare un fel de monolog care ar vrea să amintească de stand by commedie. Unul face bășcălie despre cum au prescurtat piesele lui Shakespeare, altul la adresa biografiei sale, celălalt la adresa shakespearologilor. Se trece la subiect și urangutanii sau gorilele, apar acum ca indivizi în așa zise costume de epocă, fiecare cu “accesorii” penibile prin care vor a face bășcălie de personajele evocate. (“Scenografia” aparține lui Tudor Prodan) 

        Încep cu “Romeo și Julieta” într-o secvență lungă, jenantă din care nu se înțelege nici măcar sensul bășcăliei la adresa subiectului bietei piese, terfelite de foștii urangutani. Demonstrația de “artă teatrală” de la o casă de nebuni, continuă cu “Titus Andronicus” într-o emisiune gastronomică horror, cu  “Othello” în “stil” hip hop, mai amintește apoi, 16 titluri de comedii, se oprește puțin la “Macbeth” în … fustițe scoțiene, mai pomenește de “Iulius Cezar”, “Antoniu și Cleopatra”, “Troilus și Clepsidra (!)” – cu specificarea că ar fi fost scrise de Elvis Presley, piesele cu regi le rezumă la un joc de rugby și urmează o pauză. În partea a doua , se recită un sonet, că doar nu puteau scăpa de bășcălie și “Sonetele”  lui Shakespeare, apoi se trece la bășcălia cu adresă la “Hamlet” în care se dorește a se interacționa cu spectatorii de la mese; una din replicile finale este dată de Ofelia … așezată pe WC – “Hamlet lasă gargara, că ceasul meu biologic ticăie și eu vreau să fac copii”!

         Cei trei urangutani se recomandă a se numi fiecare , Doru. Aceasta ar fi “convenția” regizorală cu trimitere la prostănacul Dorel dintr-o reclamă arhicunoscută care a făcut vogă prin sugestia ironizării prostiei omenești. De fapt, realizatorii acestei bășcăli, că de parodie nu poate fi vorba pentru că solicită inteligență, par a fi toți rudele lui Dorel din reclamă. Dânșii vor a se adresa spectatorilor considerați că poartă tot numele lui Dorel, veniți la bar, unii însoțiți și de copiii.

         În viața de zi cu zi, acești indivizi care propun bășcălia respectivă în barul de la sala “Muse”, sunt de profesie actori și un regizor, toți dețin un CV cu realizări apreciabile în teatre diverse – Dan Rădulescu, Andrei Seușan, Daniel Haralambie (Ionuț Grama în altă reprezentație) și regizorul Eugen Gyemant. Scuza că fac această demonstrație de neghiobie într-un bar, ca să câștige și ei un bănuț, nu se poate accepta. Au lucrat și lucrează cu toții în teatre, unii actori au jucat și în filme, regizorul a fost premiat pentru unele proiecte, și ajung acum, să considere că la un bar îți poți bate joc de oricine și orice, de la Shakespeare la situația din Ucraina sau Cernobîl, ca niște indivizi cu mulți neuroni lipsă. E jalnic!

         Mai gravă este impostura realizatorilor acestui așa zis “spectacol”. În 2001, la Teatrul “Nottara” s-a jucat mai multe stagiuni “Operele complete ale lui WLM ȘXPR” de J.Borgeson, A.Long și D.Singer, în regia lui Petre Bokor cu Mircea Diaconu, Constantin Cotimanis și Emil Hossu, o parodie amuzantă cu mare succes la public. Actuala echipă a preluat intenția celor trei autori, dar uită de text și de replică. Propun în 2014 acest “spectacol" și Teatrului “Maria Filotti” din Brăila când mai menționau autorii textului, ca apoi, după ce îl plimbă prin diverse spații independente, uită de autori și îl plasează la sala “Muse” și  amplifică improvizația unei bășcăli la adresa lui Shakespeare și nu lui WLM ȘXPR cum specifica titlul în intenția de parodie, propus de spectacolul regretatului Petre Bokor.

         Șușa mizeră a acestor profesioniști apreciați în alte spectacole, arată fenomenul degradării teatrului independen. Merge pe un drum plin de hârtoape, ca toate drumurile spațiului mioritic. Vulgaritatea, penibilul, au invadat teatrul independent, mai ales cel din cafenele sau baruri. Teatrul independent la noi se manifestă, fie în mici săli ponosite, unde se prezintă însă, spectacole remarcabile – un exemplu este “Unteatru”, fie în cafenele sau baruri unde multe reprezentații vor să “adapteze” scenic, stilul răposatei “Vacanța mare” de la televizor. Mulți tineri actori cu har practică această cale, ca și cei de la sala “Muse”, cu rezultate … sub cele ale celor de la “Vacanța mare”, ce îți par niște mari artiști când îi privești pe cei din cafenele. După cum se vede însă, și regizorii pot să cadă în această plasă. Criza de regizori e cunoscută, și când în ultimii ani poți număra pe degetele unei mâini câți tineri regizori de calitate au apărut, e trist ca o personalitate precum Eugen Gyemant să se preteze unei astfel de șușe.

         Într-o socetate ca a noastră în care cultura este ignorată de mai marii săi conducători, poate este firesc să apară acest fenomen de degradare și a teatrului. Totuși, teatrul are o menire cultural educativă de a transmite prin producțiile sale emoție, de a provoca gândirea partenerului din sală și chiar de a ataca satiric tarele societății. Dacă nu ai inspirație este revoltător să prezinți unui public fragil pregătit în școli pentru care un model de viață este o “vedetă” ce face figurație la televizor , o bășcălie improvizată la adresa unei valori culturale cum este Shakespeare. Altceva este să prezinți o parodie cu fantezie și umor de calitate, în jurul unei tematici și cu totul altceva e bășcălia de la sala “Muse” care coboară rostul teatrului în mocirla vulgarității, și culmea, cu sprijinul unor tineri prețuiți pentru realizările anterioare.

“ SINUCIGAȘUL “ – TEATRUL “TOMA CARAGIU “ din Ploiești

TALMEȘ-BALMEȘ DE INTENȚII

         Un regizor și pedagog apreciat, Gelu Colceag, folosind o distribuție cu actori deosebiți, s-a gândit să prezinte o “versiune scenică” a piesei cunoscute “Sinucigașul” de Nikolai Robertovici Erdman. Firește, pentru a servi viziunii sale regizorale de actualizare a textului, a conceput o adaptare.

         Poet, dramaturg și autor de scheciuri, rusul Nikolai Erdman (1900 – 1970) a atacat în scrierile sale din tinerețe, regimul stalinist. A scris “Mandatul”, jucată în 1924, iar în 1928 “Sinucigașul” care îi aduce trei ani de deportare în Siberia. Cum dictatura stalinistă îngrădea și libertatea de creație, mulți scriitori printre care și Nikolai Erdman, au creeat avangardismul în Rusia. “Sinucigașul” prin intenția satirică se apropie de Gogol, într-un stil îndreptat spre absurd. 

Povestea șomerului Podsekalnikov care îi vine să se sinucidă dezgustat de traiul la care e supus, se petrece în lumea “tovarășilor” vecini ai locuinței sale. Aceștia în mentalitatea lor viciată de regimul dictatorial ce îi manipulează și le spală creierele, consideră drept bucuria unui eveniment senzațional, posibila sinucidere a lui Podsekalnikov. Piesa are prin tematică o anume  rezonanță pentru actualitatea zilelor noastre. Regizorul Gelu Colceag nu a știut însă, să o speculeze credibil. Adaptarea forțată a piesei, introduce trimiteri la realitate prin partide de opoziție sau solicitarea de salarii decente, dar uită de gravitatea traiului într-un regim dictaturial cu libertatea îngrădită. Comedia amară, absurdă, scrisă de Nikolai Erdman se transformă prin adaptare într-un scenariu apropiat teatrului de revistă. Încercările de actualizare se amplifică prin conceptul regizoral de teatralizare scenică.

         Dovedește fantezie Ioana Pashca în scenografie, dar imaginile nu își găsesc o motivare solidă în text. Decorul marchează în prima parte o izbă rusească, sugerează apoi, scena unei case de cultură, un cimitir ciudat, etc, totul fără substanță pentru atmosfera unei comedii absurde. Costumele, în special cel al lui Podsekalnikov, se apropie prin accesorii de locul acțiunii, Rusia, iar unele, mai ales cele ale vecinelor șomerului, sunt compuse ca la o reprezentație a teatrului de revistă. Vizual spectacolul este incoerent ca imagini.

         Conceptul regizoral ca într-un talmeș-balmeș, confuz amestecă diverse intenții pentru a construi pe linia grotescului nebunia unei lumi amărâte. Efectele, artificiile de imagine, abundă, surprind de la o secvență la alta și distrug consistența tipologiilor aflate în acțiune. Mai intervin, încă din debut, și doi clauni în frac, proveniți din groparii … din “Hamlet”! Podsekalnikov vrea să învețe să cânte la horns, un fel de saxofon, ca să câștige bani. Beția personajelor le duce spre coșmar. Tristețile șomerului, majore în două scevențe, par desprinse din alt gen de spectacol. Sunt multe exemplele de secvențe confuz tratate scenic, ce nu au legătură cu intențiile majore ale textul inițial. Gelu Colceag este un regizor cu realizări impresionante în alte spectacole, dar de astă dată a încercat un experiment și a distrus substanța tematică a piesei cu adresă directă la efectele dictaturii asupra individului.

         Regizorul reunește pentru punerea în scenă a adaptării sale discutabile, o distribuție demnă de toată stima. Tânărul Ionuț Vișan, apreciart și în alte producții, unele în teatrul independent, încearcă să definească profilul lui Podsekalnikov. Chiar dacă la început îngălează rostirea replicii ce devine greu de înțeles, impune atent în interpretare două laturi esențiale pentru personaj; partea tristeții, amărăciunii șomerului este sensibil dezvoltată, iar partea farsei, comicului cu măsură speculată. Numai că aceste două laturi, regia nu le îmbină în ansamblul reprezentației. Remarcabilă este Clara Flores în soacra lui Podsekalnikov care urmărește nuanțat definirea personajului. Sensibilitatea, naivitatea Mariei, soția șomerului, sunt cu credință speculate de tânăra actriță, Diana Roman. În Egoruska, tratat de regizor și scenograf ca un urmaș al lui Lenin, actorul Alin Teglaș reușește să dea tâlc ironic personajului cu o mentalitate infestată de comunism. Ioan Coman în vecinul de palier al “sinucigașului”,  desenează cu fin umor pe Kalabuskin. Ireproșabili sunt în multe momente , Ada Simionică (Kleopatra) și Bogdan Farcaș (Aristarh) cărora li se alătură prin corectitudinea asimilării viziunii regizorale Nadiana Sălăgean (Margarita), Adrian Ancuța (Nikifor), Karl Baker (Viktor), Marian Despina (Părintele Elpidi). Apar și două personaje ciudate ce revin lui Ion Radu Burlan și Mihaelei Popa – groparii clauni cu nasul roșu care ar vrea să configureze și alte personaje solicitate de conflict.

         “Sinucigașul” este un experiment incoerent care totuși amuză publicul, ca la un spectacol de revistă cu scheciuri. Din păcate, experimentul nu are consistența de a atenționa asupra esenței majore a piesei – cum poate distruge ființa umană, un regim totalitar.

“ CASANOVA “ – TEATRUL ODEON

IMAGINEA ÎNCEARCĂ SĂ SALVEZE UN SCENARIU NEINSPIRAT

         Regizorul Dragoș Galgoțiu dorește întodeauna un “altfel de teatru”, sprijinit în esență pe imagine și uneori pe coregrafie, reunind o echipă de realizatori din care nu poate lipsi Doina Levintza sau uneori Răzvan Maziliu. “Casanova”, spectacol de Dragoș Galgoțiu (scenariu, regie, decor, coloană sonoră) se supune aceluiași stil cunoscut din alte reprezentații precum “Portretul lui Dorian Gray”, “Epopeea lui Ghildameș” sau “Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”, dezvoltat în aceiași manieră cu pretenții de imagine, dar și cu neglijență față de importanța actorilor.

         După Dorian Gray sau Ghilgameș optează acum, pentru un alt personaj de legendă, Casanova și încearcă un scenariu după “Memorii” (“Povestea vieții mele”), mărturisiri scrise în ultimii ani de viață de Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt (1725 – 1798). Este singura sa scrierea rămasă în istorie prin evocarea unei vieți tumultoase din Epoca Luminilor dominată de o serie de personalități. Numele Casanova trece în actualitate ca o legendă, simbol al seducției erotice, fiind considerar un alter ego al lui Don Juan. În secolul XVIII, Casanova era însă, o personalitate complexă, celebră, nu numai pentru cele peste o sută de aventuri erotice în care își lua partenere, de la actrițe până la aristocrate, de la călugărițe până la servitoare. Născut la Veneția într-o familie modestă de comedianți, reușește să studieze dreptul, economia și pornește o călătorie în marile imperii de atunci, ajunge în preajma lui Ludovic al XV-lea, Voltaire, Ecaterina cea Mare, Frederic cel Mare, etc și se implică cu sfaturi financiare și medicale. Scenariul lui Dragoș Galgoțiu după “Memoriile” lui Casanova, rezumă evocările și urmărește în mod special partea erotică; neglijează un aspect de mare interes pentru publicul de astăzi, manevrele aventurierului parvenit în politică și finanțe.

 Într-o singură secvență din partea a doua a acestui scenariu plictisitor, se amintește de Casanova finanțistul aflat în preajma regilor. În rest, scenariul se rezumă la un lung monolog ce îi revine firește lui Casanova în care intervin din când în când, o sumedenie de personaje pomenite în “Memorii”, cu replici scurte, seci în substrat, pentru a colora evocările memorialistului. Scenariul negiljează și construcția eroului. În debutul reprezentației, Casanova apare ca un bătrân aflat în pragul sfârșitului care precizează datele jurnalului său, continuă apoi monologul prin evocarea confuză a amintirilor, ca târziu să devină inexplicabil un om activ care în final vrea să cucerească și … spectatoarele către care aruncă flori. Scenariul prezintă un Casanova lipsit de consistență. Interpretul său, Marius Stănescu, actor de valoare, se luptă sârguincios să împlinească acest rol confuz în diversele situații evocate de personaj. Interpretarea sa este meritorie, dar își pierde evidențierea prin spectaculozitatea imaginilor ce domină mereu scena, prin activitatea personajelor-argument din evocări. “Casanova” se poate considera doar, un spectacol vizual.

         Decorul gândit de Dragoș Galgoțiu în culori prăfuite, încearcă stângaci trimiteri spre epoca și biografia eroului. Plasează în unghi, o scenă pentru teatru în teatru, că doar Casanova s-a născut într-o familie de actori și viața sa este teatrală, iar în cealaltă latură, un zid uriaș cu o ușă mică și patul povestitorului procurat parcă de la “Ikea”. Mai sunt îngrămădite fără nici un rost, la marginea unei părți din față a scenei, câteva scaune amărâte luate parcă dintr-un birou din zilele noastre, nefolosite în acțiune. Decorul nu susține aspectul general al vizualizării, scena de teatru în teatru e modest întrebuințată.

 Cheia imaginii spectacolului ce deschide trimiterea spre Epoca Luminilor și provoacă admirația spectatorilor, rămâne creația senzațională a Doinei Levința care concepe peste șaizeci (!) de costume pentru numeroasele personaje pomenite de Casanova. Publicul poate admira moda celor cu peruci albe și veșminte bogate în croială și accesorii, realizate minuțios prin fantezia acestei mari creatoare de imagine care este Doina Levința. Costumele sale impun spectaculozitatea reprezentației. Fiecare costum este personalizat prin mici amănunte pentru a indica tipologia personajului și preciza prin detalii, epoca. Nu omite ca pentru fiecare costum să aplice și fine accente de ironie. Costumele sale “vorbesc” despre rostul apariției personajelor în diverse situații, înlocuiesc replica și comentează ironic, subtil, povestea lui Casanova. Costumele Doinei Levintza ilustrează teatral fără cuvinte sensurile “Memoriilor”, apar ca o “viziune regizorală” particulară în raport cu scenariu și conceptul lui Dragoș Galgoțiu.

Ambiția regizorului de a impune un “altfel de teatru” nu convinge, începând de la scenariul incoerent până la coloana sonoră. Înghesuie de-a valma motive muzicale celebre din epocă și le alătură secvențe din actuale compoziții, bănuim în intenția de a sugera că aventura erotică a lui Casanova se poate repeta cu alte prsonaje și astăzi. Coloana sonoră este strident transmisă, iar în partea a doua a reprezentației repetă enervant un motiv muzical redat parcă de un patefon cu o placă stricată. Viziunea regizorală folosește aproape  permanent două elemente – muzica și dansul, ce se completează prin strălucirea costumelor, secvențele fiind uneori departajate prin efecte de fum. Regia pare preocupată de ambalajul general al reprezentației și este exterioară în exploatarea personajelor și a unei tematici mult mai profunde în cazul lui Casanova, decât erotismul. Spectacolul pare o poveste cu benzi desenate, strălucind prin costume.

Răzvan Mazilu conduce inspirat mișcarea agitată din diverse secvențe și coregrafia numeroaselor momente de dans. Dă expresie substratului diferitelor tablouri scenice ale evocării și punctează discret nuanța erotică. Toți actorii servesc ireproșabil intențiile coregrafului, dar se detașează din ansamblu tânăra dansatoare Simona Dabija (Henriette, Doamna d’Urfe, Alsaiana). Este excelentă în secvența cu artiștii de circ prin flexibilitatea mișcării. Intența plasării în viziunea regizorală a acestui moment rămâne însă, un artificiu fără motivare semnificativă tematic.

 Dragoș Galgoțiu manipulează exagerat dansul, muzica, efectele vizuale pentru a relata scenic aventurile erotice ale eroului. Care este însă, miezul tematic al demersului său? Ce a vrut totuși să comunice publicului de astăzi, emoțional și provocator prin o numeroasă desfășurare de forțe actoricești plasate în planul figurației? Spectatorii urmăresc trei ceasuri cu o pauză, că a fost odată ca niciodată, un bărbat numit Casanova care a avut multe iubite și s-a întâlnit cu mulți regi, o poveste în ritm lent, cu repetări de situații. Putea foarte bine să rezume povestea la jumătate din timpul spectacolului pentru o demonstrația teatrală încântătoare de prezentare vizuală a Epocii Luminilor.

Douăzeci de actori se supun indicațiilor regizorale și marea lor majoritate schimbă numeroase costume pentru a indica imaginea scenică a două până la patru personaje-argument ce revin fiecăruia și sunt amintite de Casanova. Se alătură distribuției pentru a prezenta pe Ecaterina cea Mare în câteva minute și prețuita actriță, Dorina Lazăr. Poartă un costum fastuos pentru a aminti de țarina Rusiei și rostește cu un accent străin câteva replici. Regizorul ignoră importanța actorului în spectacol și folosește interpretul ca o păpușă trasă de sforile sale pentru a se mișca sau dansa. Un moment teatral deosebit  compune cu fin umor Virginia Rogin în una din cele trei apariții ce îi revin – Doamna Orio, Veronique, Marcoline -, în acel personaj care manevrează distrat tot felul de bilețele și a încercat o aventură ca lesbiană. Într-un minut, actrița compune satiric o tipologie.

Toți cei din distribuție merită felicitări pentru adaptarea la solicitările scenariului, pentru mișcare expresivă și dansuri, pentru modul în care evidențiază costumele. În afara celor citați mai sus, în ordinea distribuției colaborează la acest spectacol pentru mai multe personaje-argument vizual – Marian Ghenea (Leporello, Frederic cel Mare), Mircea Constantinescu (Voltaire, Ludovic al XV-lea), Laurențiu Lazăr (Dr.Gozzi, Stanislas, Bărbatul din Corfu, Capitano), Mugur Arvunescu (Pigozzo, Brighella), Paula Niculiță (Bettina, Therese, Rose), Ana Maria Moldovan (Doamna din trăsură, Zenobia, Ducesa de Chartres), Istvan Teglas (Gioacchino, servitorul lui Casanova), Ionuț Kivu (Exorcistul, Statuia Comandorului, Casanova tânăr), Marian Lepădatu (Don Giovanni, Pierrot, Croitorul), Silvian Vâlcu (Casanova copil, Molinari, Truffaldino), Sabrina Iașchevici (Nanette, Doamna F, Leab, Manon), Ruxandra Maniu (Doica Bettinei, Messalina, Codoașa, Femeia din Corfu), Ioana Mărcoiu (Marton, Marucia, Clementine), Anca Dumitra (La Tintoretta, servitoarea lui Casanova), Alexandra Poiană (Lucia, Rosalie, Nina), Anca Florescu (Giulietta, Călugărița, Doamna de Pompadour).

“Casanova” rămâne o opțiune repertorială discutabilă, când spectacolul trăiește doar prin imagine și superficial prin conținutul tematic, reunind o sumedenie de tinere talente pentru a face figurație într-o paradă a modei din secolul XVIII-lea. Este un spectacol de efort pentru actori și apare întrebarea de ce nu s-a ales pentru dânșii un musical pentru că au grație în mișcare și pot chiar și să cânte?!