“ JUBILEUL “ – TEATRUL METROPOLIS

MEȘTERUL BELIGAN OFERĂ O … LECȚIE DE REGIE PRIN EVIDENȚIEREA UNEI ACTRIȚE DE MARCĂ

         “Jubileul” este un recital captivant al actriței Maia Morgenstern, în regia meșterului Radu Beligan care amintește însă, cât de important este “rolul” regizorului de a exploata resursele interpretei în funcție de personajul atribuit. Stimulează calitățile speciale ale actriței Maia Morgenstern pe care o ferește de orice exagerări exterioare în prezentarea unui personaj complex, Amelie, o divă. Aceasta  va relata momente importante din cei cinzeci de ani de viață trăită cu tristeți și bucurii. Textul aparține francezilor, Jean- Marie Chevret – actor , scenarist  și lui Michele Ressi – prozatoare și dramaturg, a înregistrat succes internațional, fiind o tragicomedie despre lume teatrului și realitatea curentă privite prin prisma unei vedete. Replica moderează remarcabil, stările și situațiile prin care trece și a trecut diva, îi compune în substanță profilul care este încadrat între două “coperți” prin implicarea servitoarei Caroline (Victoria Dicu). Traducerea Monei Radu servește pe deplin sensurile și subtextul replicii.

         Meșterul Radu Beligan “citește” scenic inspirat piesa pentru a îndruma interpreta pe muchia de cuțit dintre dramatic și comic. Situația lui Amelie pare la început comică, actrița fiind îndrumată spre atribuirea unei nuanțe ironice în prezentarea divei entuziaste că o televiziune de largă audiență o invită pentru a îi sărbătorii jubileul. Cu umor, Maia Morgenstern desenează un prim profil al personajului. Un accident stupid, blocarea divei pe terasa luxosului său apartament, îi anulează orice posibilitate de a onora invitația la jubileu. Din acel moment, Amelie se confruntă cu o situație extremă, amintirile o copleșesc în paralel cu surprinderea datelor realității din jur ignorate până atunci. Interpretei îi revin a parcurge stări dificile, dramatice și comice precum într-un montaj filmic. Evocarea violului din adolescență, lansarea pe drumul spinos al teatrului, sunt dublate de amintiri comice despre viața în teatru și realitatea din preajmă. Rolul se amplifică în consistența definirii personajului, și interpretei îi revin treceri rapide de la o stare la alta interioară. Maia Morgenstern este excelentă și efectuează admirabil aceste treceri, când cu lacrima în ochi, când exuberantă și comică în funcție de replică și situație. În Amelie, interpreta realizează un recital de excepție, cu măsură în nuanțe și expresie, demonstrând că este o mare actriță. Regia o ferește de a practica  maniera stridenței vocale și îi evidențiază substanța harului său unic.

         Și în cazul rolului secundar al Carolinei, regizorul Radu Beligan își dovedește grija pentru a evidenția calitățile actorului. În două prezențe – “prolog” și “epilog” -, Victoria Dicu este remarcabilă și servește cu dăruire și subtilă implicarea caracterizarea lui Amelie. Cu gând interior credibil transmis, Victoria Dicu se evidențiază în susținerea relației cu partenera a servitoarei Caroline, o femeie tristă, sărmană, muncitoare și nemulțumită de salariu. Amărăciunea lui Caroline raportată la pretențiile divei, îndrumă spre efecte ironice deosebite la adresa inconștienței și egoismului vedetei. Victoria Dicu joacă dramatic stările personajului, care prin dramaturgia textului prind un rezultat comic irezistibil.

         Pentru o imagine scenică atractivă a viziunii sale regizorale, meșterul Radu Beligan colaborează  cu Puiu Antemir, un artist în domeniu. Decorul său sugerează generos spațiul elegantei locuințe a vedetei, iar costumele și accesoriile servesc exemplar interpreta.

         Radu Penciulescu, o valoare a regiei noastre, spunea “Piesa se remodelează prin actorii care fac vizibil ceea ce este invizibil în text” . Radu Beligan a aplicat pe deplin acest principiu și “Jubileul” este un adevărat recital al actriței Maia Morgenstern în compania Victoriei Dicu, iar spectatorii vor fi cuceriți emoțional vizionând acestă reprezentație.

“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – TEATRUL “ MARIA FILOTTI “ din BRĂILA

O COMEDIE … FĂRĂ HAZ

         Pentru “Anul Caragiale”, și Teatrul “Maria Filotti” din Brăila a oferit o premieră și a optat ambițios pentru “O scrisoare pierdută”. Surpriza acestui spectacol submediocru o constituie regizorul Lucian Sabados. A aplicat la Brăila un concept regizoral neglijent construit teatral cu o distribuție mediocră, ca apoi, la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești să monteze aceiași piesă, având drept rezultat un spectacol remarcabil, comentat pe blog la data vizionării. Și în spectacolul de la Brăila, regizorul a respectat linia scrierii, nu a apelat la o “adaptare” în numele contemporaneizării forțate a piesei. Intenția lecturii scenice era corectă pentru respectarea textului, dar … nu a găsit decât soluții neinspirate de ilustrare teatrală a sa și nu a acordat importanța cuvenită interpretării actorilor la nuanță a partiturilor în care i-a distribuit.

         Și-a ales partener pentru scenografie pe Gheorghe Mosorescu în ideea ca decorul să devină funcțional pentru a oferi mai multe spații de joc. Manevrelor decorului , scenograful nu le-a găsit decât soluția folosirii tehnicienilor în stil bătrânesc, iar transformările determinau pauze lungi și scăderi ale ritmului reprezentației. În debut, decorul era marcat de un mare pat, aluziv la amorul dintre Zoe și prefect, folosit penibil regizoral, călcat în picioare prin diverse escaladări, locul acțiuni sugerând a fi dormitorul lui Tipătescu, unde însă, se juca și … golf !  Este doar un exemplu al nereușitei scenografiei, căruia i se mai pot adăuga multe, cum ar fi și decorul din actul trei. 

Cunoscutele “dezbateri” electorale prin constructul decorului și , evident regie, se derulau în paralel cu spectatorii care nu mai erau luați drept parteneri activi. Costumele erau banale și nu particularizau prin nimic tipologia personajelor. Pentru a puncta unele momente, regizorul Lucian Sabados a inventat și o ilustrație muzicală desprinsă parcă din filmele “SF”. Evident, că regia nu s-a putut abține și de la plasarea unor efecte teatrale artificiale. De pildă, discursul lui Farfuridi despre revizuirea Constituției era luminat brusc în roșu intens și partenerii încremeneau ca niște păpuși.

         Aspectul cel mai grav al acestui spectacol, rămâne absența unei elementare îndrumări de către regizor a actorilor. Majoritatea rolurilor devenea prilejul unor recitări stângace ale textului. Actorii nu gândeau sensurile replicii rostite, o recitau fals , cu o dicție și frazare care nici la amatori nu se mai întâlnește. Lipsită de consistență , de sens în interpretare, firește că replica lui Caragiale, nu poate transmite intențiile satirei autorului, nu poate stârni râsul publicului care urmărea nedumerit ce se întâmplă pe scenă. În unele momente se detașau prin încercarea de a caracteriza esența personajelor, Valentin Terente în Farfuridi și Marcel Turcoianu în Cetățeanul turmentat.

În rolurile de bază ale conflictului, actorii manifestau superficialitate în tratarea personajelor - Zoe prin Mihaela Trofimov devenea o femeiușcă oarecare, Tipătescu prin Emilian Oprea, un prefect bezmetic, Trahanache prin Bujor Macrin, un soț indiferent, Nae Cațavencu prin Alin Florea, un individ fără personalitate. Ei pot deține calități ca actori, dar regia nu le-a speculat și toți recitau replicile. Se intenționa o caracterizare specială a personajului Dandanache, incoerent fiind dezvoltată de Mircea Bodolan. În alte roluri , ca de pildă în cel al lui Pristanda (Liviu Pintileasa), falsul domina deranjant interpretarea. Cu toții sunt actori stimați, cu reușite în alte spectacole, dar în “O scrisoare pierdută” se manifestau de parcă ar fi fost la o primă lectură la masă a textului.

         Spectacolul Teatrului “Maria Filotti” nedumerește în principal prin regia lui Lucian Sabados care la un alt teatru, cu aceiași piesă înregistrează o reușită, iar la Brăila  o șușă jenantă.   

“ NĂPASTA “ – TEATRUL “ TOMA CARAGIU “ din PLOIEȘTI

O “ ADAPTARE “, DEMNĂ DE TOATĂ STIMA

         În vasta și valoroasa operă de prozator și dramaturg a lui I.L.Caragiale pe care îl sărbătorim insistent în acest an, “Năpasta” – text original din 1890 -, este un punct nevralgic pentru creația sa . Pentru această piesă i-au fost aduse multe acuzații, chiar și cea de plagiat de către C.Al.Ionescu sub pseudonimul Caion, care printre altele iscate vehement de spiritul său satiric deranjant pentru mulți din acea vreme, au contribuit la refugiul său în 1905 la Berlin. “Năpasta” rămâne singura piesă tragică din dramaturgia scriitorului. Nu este locul evocării comentariilor  istoricilor literaturii noastre asupra piesei care arată însă, și astăzi după mai bine de un secol de când a fost scrisă, că deține un miez dramatic ce poate interesa un regizor inventiv.

         Regizorul Cristi Juncu propune o “adaptare” – ne precizată în programul de sală -, surprinzătoare și demnă de toată stima. Rămânem însă, în continuare adversarii “adaptărilor” regizorale ce terfelesc scrierile dramaturgilor consacrați ca valoare, cu intenția evidențierii regizorului. De astă dată, regizorul Cristi Juncu extrage din piesa lui Caragiale esențialul cu intenția de a trimite spre universalitatea tematică a textului – dragoste și răzbunare. Comediile lui Caragiale se desprind din spațiul orășenesc, dar drama “Năpasta” se îndreaptă spre lumea satului. Regizorul Cristi Juncu nu mai sprijină acțiunea a se petrece într-un sat de munte, ci într-un spațiu neutru, cu sens simbolic ales. Anca, femeia care de zece ani urmărește pătimaș răzbunarea uciderii fostului soț de către Dragomir, actualul partener de viață, devine în spectacol un personaj care pledează înverșunat pentru adevăr, dragoste și răzbunarea unei  crimei, acțiune moralizatoare specifică oricărui timp și mediu social. “Adaptarea” trece uitării contextul scrierii, Anca apare ca un personaj apropiat de eroinele anticilor, iar Ion nu mai este pădurarul ajuns să înebunească la ocnă în urma unei crime neelucidate. Cristi Juncu scoate din acțiune sensul major al dramei, “adaptarea” sa ignoră precizările dramaturgului contextuale mult discutate și imprimă intențiilor scrierii gradul de universalitate al conflictului.

         Cristi Juncu, expert în “teatrul de cameră” în spațiul neconvențional redus ca dimensiuni, aduce spectatorul în imediada apropiere a actorului.  Alături de scenograful Cosmin Ardeleanu, configurează excelent atmosfera propunerii de receptarea dramei din “Năpasta” într-o convenție derulată direct, chiar cu participarea publicului. Pe gradenele dispuse pe trei laturi ale spațiului de joc pe o scenă “clasică”, spectatorii sunt implicați emoțional în relatarea acțiunii. Cosmin Ardeleanu imaginează inspirat decorul, un posibil loc public de întâlnire, o cârciumă, cu câteva mese negre și o cale, un posibil drum indicat spre sala tradițională pe care se zărește cum fâlfăie mereu simbolic o eșarfă albă. Pe această cale va veni Ion, și va pleca înfrânt Dragomir. Trei aparent ventilatoare plasate pe tavan se mișcă mereu, sugerânt frământarea unei lumi măcinate dramatic de căutarea adevărului. Costumele desenează cu aplicație profilul fiecărui personaj. Scenografia lui Cosmin Ardeleanu susține viziunea regizorală, îi sporește tensiunea solicitată. Regia urmărește constant să funcționeze în spectacol această tensiune. Conceptul lui Cristi Juncu merge pe  linia teatrului realist, cu accente plasate cu sens metaforic. De pildă, Ion aduce la venire două găleți, una albă, alta cenușie, care îl vor însoți și pe Dragomir la plecare, după constatarea crimei sale, Anca încearcă să își plângă durerea apelând la o muzicuță; pot să pară accidente artificiale de imagine, dar au adeseori, consistență. Cristi Juncu reușește să construiască vizual un spectacol demn de apreciat.

         Actorii se pliază pe intențiile regiei în măsura  capacităților personale. Adei Simionică, actriță de marcă a teatrului din Ploiești, îi revine partitura dramatică a femeii care caută de mulți ani soluția de a răzbuna crima ce i-a distrus căsnicia. Actrița înfăptuiește multe momente remarcabile prin susținerea trăirii stării personale a personajului cu partenerii conflictului, dar nu dezvoltă și tensiune în creștere a situațiilor. Anca sa pare o suferindă închistată în nemulțumire, resemnată și când demersul răzbunării îi reușește. Ada Simionică servește însă, admirabil acest demers regizoral în care răzbunarea devine un fapt normal, aspect discutabil totuși, pentru expresia teatrală specifică unei convenții de teatru dramatic intimist. 

Remarcabil prin adaptarea la conceptul regizoral, este Andi Vasluianu în Ion. Impecabil tratează drama unui om simplu căzut întâmplător în judecarea unei crime abdominabile ce poate l-a afectat și psihic. Personajul poartă și vina  că i-a furat victimei obiecte personale, conform textului, dar actorul reușește să pună în valoare profilul acestui om simplu, chinuit de soarta care l-a împins într-o situație limită la care nu a participat, ce i-a tulburat judecata. Andi Vasluianu reușește să transmită credibil trimiterea spre acea categorie socială din care face parte Ion, de oameni cu simț moral primitiv, reduși în cunoașterea regulilor societății. Ion al său nu este un nebun, ci un om naiv, bolnav datorită imposibilității cunoașterii regulilor majore ale moralității societății, intenție a conceptului regizoral, servită verosimil. 

În Dragomir, făptiutor al crimei, Ioan Coman, dă consistență caracterizării că inconștient moral, acesta așteaptă termenul limită de prescipție al crimei făptuite. Sugerează starea lui Dragomir ca om cu conștiința agitată intim de actul său din trecut. Apropierea de spectatori dezavantajează însă, interpretare sa prin expresia, în principal a privirii, ce nu este dirijată spre a urmării cu efect credibil, relațiiile cu partenerii în multiplele situații dramatice expse de dramaturg. Învățătorului satului, Gheorghe,  regia și interpretul, Bogdan Farcaș, i-au găsit o cale simplistă de prezentare a rostului său în conflict.

         “Năpasta”, o piesă de Caragiale, mai rar pusă în scenă, în ansamblu ca intenție regizorală și interpretare, rămâne un spectacol original, cu finețe realizat pentru a induce emoție și provocarea judecării conflictului de către spectatori. 

“ CUM VĂ PLACE “ – THE GLOBE THEATRE OF SHAKESPEARE din LONDRA ( Gazdă - Piața “ George Enescu” )

TEATRUL …  ADEVĂRAT LA SUPERLATIV

         Un eveniment cultural a  făcut cadou bucureștenilor Primăria Municipiului prin activa asociație ArCuB, în parteneriat cu Britsh Council, Festivalul Shakespeare, Fundația Shakespeare și Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, în zilele de 11 și 12 iulie. În turneele sale internaționale, The Globe Theatre of Shakespeare a poposit și în Capitala noastră cu spectacolul “Cum vă place” de Shakespeare, prezentat în piața “George Enescu”, în fața a peste o mie cinci sute de spectatori, cu intrare liberă. Spectacolul este rodul proiectelor acestui prestigios teatru londonez, la secțiunea Globe Education’s Playing Shakespeare. Trebuie să amintim și câteva date din istoria acestui teatru emblematic pentru cultura engleză. În 1599 s-a construit și înființat ca spațiu al companiei lui Shakespeare, “Oamenii lordului Chamberlain”, unde Will era … unul din acționarii cu 12,5 %. În 1613 clădirea a fost mistuită de flăcări, ca în perioada 1614 să se reconstruiască pe același loc și să funcționeze până în 1642. A fost reconstruită modern, la două sute și ceva de metri de vechiul loc din Londra, în 1997, unde funcționează cu mare succes în prezent, cu o stagiune continuă, fără … concedii de vară, cu programe multiple, baza fiind repertoriul Shakespeare.

          O trupă cu opt actori admirabili, majoritatea tineri, colaboratori permanenți ai Teatrului mai numit în limba noastră  “Globul lui Shakespeare”, au oferit prin “Cum vă place”, un spectacol exemplar pentru ce înseamnă teatrul adevărat prin forța comunicării rostului cuvântului și transpunerii în diverse personaje trăitoare sincer ale situațiilor diverse, dramatice sau comice. Cu excepția lui Will Featherstone în Orlando, de curând absolvent al studiilor de teatru, Deirdre Mullins în Rosalinda și Beth Park în Celia,  roluri savuros interpretate, colegii lor - Tobias Beer, Will Mannering, John O’Mahony, Will Oxborrow și extraordinara Emma Pallant, au avut de jucat două sau trei personaje, dezvoltând excelent particularitatea fiecărei partituri. 

Era o adevărată performanță interpretarea lor ! Peste toate, întreaga trupă cânta la diferite instrumente, dar și vocal (muzica Olly Fox) și dansa  remarcabil în variante ipostaze (coregrafia Georgiana Lamb). Majoritatea momentelor muzicale erau “cortine” pentru indicarea schimbării locului acțiunii și situațiilor. Într-un decor aparent simplu cu “lăzi” de lemn și accesorii mărunte, dar semnificative, ingenios și prin soluțiile de funcționalitate – două planuri de joc etajate, scări - (scenografia Hannah Clark), regizorul James Dacre conducea întreaga echipă într-un ritm alert și construia teatral rafinat, echilibrat, momente comice, dar și pe cele sensibil poetice. Măestria acestui cunoscut regizor britanic, ca și a actorilor slujea linia teatrului adevărat pe esența cuvântului și a relațiilor. Se juca la față de scenă sau printre spectatori, dar în nicio clipă, niciun actor nu se îndepărta de personaj, chiar și când nu avea replică și era în planul secund al situațiilor. Fiecare moment era trăit interior cu sinceritate, ca și relațiile și situațiile printr-o debordanta poftă de joc, și o dăruire a actorilor. Înveșmântați în costume abil desenate pentru caracterizarea  fiecărui personaj prin nuanța accesorului, apropiate ca stil de secolul XIX, comod de purtat toamna, actorii ignorau canicula din Piața “George Enescu”. Și spectatorii au uitat de temperaturile verii caniculare timp de aproximativ trei ceasuri cât a durat spectacolul, fiind vrăjiți de fluxul emoționant transmis de interpretarea acestor maeștrii ai teatrului adevărat credibil.

 Cei de la “Globe” au oferit un exemplu despre cum se poate “citi” scenic astăzi, Shakespeare și transmite, respectându-i scrierea, ideile sale nemuritoare. Poate că unii din tinerii noștri regizori care practică soluția “un spectacol după Shakespeare” sau o “adaptare”, dacă au vizionat acest spectacol electrizant ca imagine teatrală, vor învăța să renunțe la intenția lor ambițioasă de a răstălmăci penibil opera marelui Will.

         “Cum vă place” intră în categoria acelor spectacole prezentate la noi de trupe de peste hotare, cum a fost în actuala ediție a Festivalului Shakespeare – “Romeo și Julieta” a regizorului lituanian Korsunovas sau cu foarte mulți ani în urmă, “Regele Lear” în regia lui Peter Brook cu Paul Scofield. Acestor spectacole memorabile se alătură și producțiile noastre de excepție – “Troilus și Cresida” în regia lui David Esrig (Teatrul de Comedie) , “Furtuna” în regia lui Liviu Ciulei (Teatrul “Bulandra”), “Hamlet” în regia lui Alexandru Tocilescu (Teatrul “Bulandra”) și … “Cum vă place” în regia lui Liviu Ciulei (Teatrul “Bulandra”). Din păcate, în stagiunile curente nu mai apar la noi, astfel de spectacole de valoare. De ce ? Pentru că pe lângă harul actorilor și regizorilor de astăzi, se simt lipsurile unei pregătiri culturale temeinice, dar și … tehnice pentru efortul creator al celor distribuiți într-o piesă de Shakespeare.

P.S. Merită felicitări cei de la ArCuB pentru efortul de a oferi acest spectacol, numerosului public bucureștean prezent în număr foarte mare nu la un concert rock, ci la un eveniment cultural teatral. 

“ MĂ ÎNTORC DE DEPARTE “ – TEATRUL ODEON ( Sala STUDIO )

MULT EFORT PENTRU UN SPECTACOL CONFUZ

         Piesa aparține scriitoarei din Franța, Claudine Galea, deținătoare a mai multor premii printre care cel pentru literatură dramatică, în special înregistrând aprecieri pentru teatrul radiofonic. “Mă întorc de departe” se apropie ca scriitură de teatrul epic și de scenariile radiofonice.

         Spectatorii care vor viziona reprezentația din Sala Studio, vor fi de la bun început, interesați de oferta scenografului Dan Titza. Pentru prima oară de la inaugurare, această sala își dezvăluie posibilitățile moderne deținute de spațiul de joc. Publicul va înconjura pe patru laturi spațiul de joc, cu sugestia afirmată de la început prin conceptul regizoral că ar face parte din familia eroinei, Camille, și îi va deveni partener. Diferite module, la diverse înălțimi, marchează locul acțiunii, unde centrul este dominat de un “pian cu coadă”, transparent, deasupra sa fiind atârnată macheta unei case. Ar fi casa lui Camille. Tânărul scenograf, Dan Titza, speculează strălucit posibilitățiile Sălii Studio. Viziunea regizorală datorată lui Theo Hergelegiu servește însă, confuz propunerea decorului în raport cu analiza ofertei textului. 

    Timp de eventual o oră, spectatorii cred că asistă la relatarea epică a dramei unei familii. De pe margine, printre spectatori, Camille (Ana Maria Moldovan) pare că și-a părăsit familia; în centru, tătăl – Marc (Ioan Batinaș) alături de cei doi copii – Paul (Mugur Arvunescu) și Lucie (Diana Gheorghian) – îi evocă absența, iar unul dintre cei trei sugerează că mama ar fi la spital. Bănuiești atunci, că ar fi o boală gravă, cauza părăsirii casei de către Camille, iar apoi, prin numeroasele accente vizuale metaforice, apropiate de surrealism prin desenul unor costume – cel al Timpului … pianist (Gelu Nițu) și ale celor patru femei îmbrăcate în mov – Cezarinne (Cătălina Mustață), Bertha (Crina Mureșan), Anna (Paula Niculiță) , Dianne (Ioana Anastasia Anton), gândul te poate trimite că asiști la delirul eroinei. Din când în când, pianistul comentează muzical la pian situațiile, iar la microfon vor cânta songuri și personajele, ca să sublinieze poate, dramatismul atmosferei generale a relatărilor. Pianul o interesează și pe Lucie, care cu trecerea timpului va renunța însă, la această preocupare. Aparent , în scenă, s-ar descrie  nefericirile unei  familii părăsite de mamă. Conflictul lipsește cu desăvârșire și din scriere. Regia îmbină haotic, secvențe realist tratate, cu momente din lumea fantasticului. Vizual, spectatorul poate fi atras o vreme scurtă, de imagini șocante, dar și derutat de lipsa rostului delirului la care asistă. Spre final, prin insistența stridenței efectelor viziunii regizorale, i-a amploare confuzia “traducerii” scenice a acestui text epic. Pianistul înveșmântat ca o femeie într-un sarafan, cu un accesoriu absurd pe umăr, în sfârșit vorbește și susține un monolog. Pe tot parcursul spectacolului, Gelu Nițu , știutor al tainelor pianului, a punctat muzical diverse scene, interpretând apreciabil motive muzicale din compoziții celebre de  Chopin, Mozart, etc, ca deodată să rostească un monolog moralizator desprins din … Shakespeare ! Alăturarea lui Shakespeare cu Claudine Galea este ilogică, dar face parte din maniera regizoarei, care într-un alt spectacol, alătura textului propriu pe … Cehov!! În reprezentație se succed mai multe finaluri, comentarii pentru a pregăti marea lovitură dramatică a textului – de fapt, tatăl și cei doi copii au murit într-un accident (!!), iar la tot ce a asistat spectatorul aproximativ două ceasuri ar fi fost doar halucinațiile lui Camille și întoarcerea ei în realitate ! Aceasta își va schimba eleganta rochie cu o ținută obișnuită, ca și cele patru aparent vrăjitoare, bârfitoare, ca fiecare să prezinte la sfârșitul reprezentației,  comentariile moralizatoare de rigoare despre sensurile acestei tragedi de familie ! În intenția ilustrării tematicii textului, spectacolul este incoerent, lipsește o motivare credibil susținută de conceptul regizoral în exploatarea acestui scenariu radiofonic. Sufocarea absurdă și exagerată prin efecte regizorale cu tentă metaforică distruge esența textului din care nu se mai înțelege mai nimic.

         Actorii luptă, atât cu fragilitatea scenariul radiofonic, cât și cu fantezia regizorală, pentru a reuși să creioneze cât de cât, credibil  profilul personajelor atribuite. Diana Gheorghian impresionează, convinge prin forță interioară și expresie gestuală în configurarea stărilor prin care trece fiica lui Camille. Actrița este admirabilă prin modul în care transmite gândurile lui Lucie - un copil, o adolescentă, frământată de relațiile din familia sa. Diana Gheorghian  sugereză intenția de evocare a destinului lui Lucie, nu ca o ilustrare  simplistă. Ana Maria Moldovan încearcă și reușește adeseori, să treacă peste falsul ipostazelor dictate de regie în prezentarea lui Camille, mama și soția a cărei conștiință a fost de fapt, tulburată grav de accidentul ce i-a distrus familia. Regia îndrumă însă, evoluția eroinei spre tendința relatărilor unui om care nu se confruntă cu o situație extremă, dar Ana Maria Moldovan marchează insistent totuși, starea interioară, specială ce o macină pe Camille. Jocul său dă o notă de suspence misterului relatărilor despre familia lui Camille. Compune atent Mugur Arvunescu portretul dificil al copilului Paul, băiatul revoltat de o posibilă destrămare a familiei, și reușește să dea sens major prin interpretarea fără cusur a songurilor ce îi revin. În nefericitul tată, Marc, minor definit de text, Ioan Batinaș pare o apariție forțat impusă în relatări.

         Patru actrițe stimate ale Teatrului Odeon – Cătălina Mustață, Crina Mureșan, Paula Niculiță și Ioana Anastasia Anton, compun în viziunea regizorală un personaj colectiv artificial al posibilelor fantasme. Sunt vrăjitoare ori bârfituare ale radiografierii unei tragedii, ca în final, fiecare să se scuture de imaginea fantasmelor, poposind în realitate, cu monologuri explicative. Merită toată admirația cele patru actrițe pentru adaptarea la dans și cântec, pentru încercarea de a da cât de cât sens replicilor ce le revin într-un personaj colectiv exagerat tratat regizoral pentru acțiunea propriu - zisă.

         “Mă întorc de departe” este un  experiment al regizoarei Theo Hergelegiu care caută mereu calea impunerii unui curent de expresie teatrală original, dar nu îi descoperă sprijinul în raportarea la text. Împrumuntă din curente anterioare, deține inventivitate  sprijinită scenografic, dar uită de sensul principal al unui spectacol de a transmite logic emoție și provocare pentru tema aleasă. “Mă întorc de departe” pare un “SF” pornit de la “relitatea” unui fapt – distrugerea unei familii, expus scenic șocant ca imagine generală, dar lipsit de sens convingător. Ce se poate înțelege din acest spectacol ? Nimic, decât efortul actorilor și al scenografului de a pune în evidență posibilitățile tehnice ale Sălii Studio. Păcat de drumul regizoarei Theo Hergelegiu, pornit ca afirmare a unei personalități în urmă cu mai mulți ani, și înfundat în manierismul practicat în numele originalității unor experimente … făcături fără sens. Feriți-vă de acest spectacol ce nu comunică nimic și la care vă puteți pierde timpul liber.

P.S. Între 28 mai și 6 iunie, Teatrul Odeon a găzduit un proiect de excepție – ZILELE CULTURII JAPONEZE. Amintesc doar două spectacole de teatru remarcabile – “Crapul” și “Stația de autobuz”. Proiectul face parte din “Programul internațional odeon.art” , care a reunit din 2005, de-a lungul a numeroase stagiuni, o serie de manifestări internaționale, concepute cu știința informării culturale . Teatrul Odeon este singura instituție din Capitală care inventiv  cultivă astfel de proiecte culturale.

“ GAIȚELE “ – TEATRUL METROPOLIS

UN SPECTACOL … FĂRĂ SARE ȘI PIPER

         Acest spectacol include în distribuție personalități de marcă ale teatrului nostru, din care unele de-a lungul vremii au interpretat diverse personaje din celebra piesă “Gaițele” mai numită și “Cuibul de viespi”, în alte variante teatrale sau în ecranizări. Reprezentările erau de succes pentru că piesa are un demers comic ofertant în principal prin cele trei “gaițe”, Aneta Duduleanu, Zoia și Lena. Scopul scrierii în 1932 a piesei de către Alexandru Kirițescu ar fi fost de a concepe o satiră socială la adresa societății burgheze, “moșierimii”. Trebuie amintit totuși, că dramaturgul interbelic era fratele lui Nicolae Kirițescu, un autor de referință  al teatrului de revistă din acele timpuri, uitat astăzi. Alexandru Kirițescu a intrat cu “Gaițele” într-o competiție cu fratele său , fiind influențat de textele fratelui Nicolae pentru teatrul de revistă. Mai trebuie recunoscut că textul lui Alexandru Kirițescu, în afara replicii comice savuroase, sub aspectul situațiilor este fragil construit dramaturgic, iar astăzi, poate fi considerat și un scenariu simplist pentru o posibilă telenovelă. Comicul este dublat de situații melodramatice. Amorul dintre Mircea, ginerele Anetei Duduleanu și Wanda Serafim,  provoacă sinuciderea soției sale Margareta, fiica Anetei. Majoritatea personajelor au un profil schițat simplist. Piesa însă, a avut succes stagiuni la rând, prin cele trei “gaițe” care se confruntă cu situații , tratate însă, inventiv de  diverșii regizori ai variantelor propuse de-a lungul timpului. Amitim că se joacă de zece ani și acum , la Teatrul Odeon, “Gaițele” în regia originală a lui Alexandru Dabija care a speculat premizele satirice ale piesei. Înscrierea în repertoriul Teatrului (de proiecte) Metropolis a aceluiași text, devine discutabilă și poate avea doar o singură motivare, că a implicat în distribuție alte  personalități iubite de public și vrea să intre în inexplicabilă concurență cu spectacolul de la Teatrul Odeon. S-ar putea ca și spectacolul de la Teatrul Metropolis să atragă spectatorii, chiar dacă durează aproximativ trei ceasuri și viziunea teatrală este haotică, adeseori vulgară – se poartă însă, intens vulgaritatea și în teatru ! -, iar melodrama cultivată pare desprinsă prin ilustrarea regizorală din telenovelele derizorii de pe micul ecran.

         Regizorul Dan Tudor, în ton grosier, a tratat în principal tenta satirică a scrierii. Dar, ideea centrală a satirei cu adresă la un segment social precis – moșierii din perioada interbelică -, nu este exploatată cu o motivare logică. Replica ironică prin scopurile atribuite este mereu rostită de interpreți la față de scenă, ca să stârnească râsul spectatorilor, ca în teatrul de revistă, și e lipsită de o bază elementară a relațiilor dintre personaje. Scenografia, apreciabil creată de Corina Grămoșteanu, nu este folosită ca argument substanțial de viziunea regizorală, cu toate că servește excelent ilustrarea pretențiilor satirice ale scrierii cu adresă directă la grandoare lumii în care se petrece acțiunea. Decorul funcțional, inspirat transformabil,  indică un salon al epocii, cu obiecte specifice, cu inteligență alese. Costumele admirabil sugerează un anume segment social, ce nu aparține unei mahalale vulgare, de la frac, la rochiile rafinat elegante ale Wandei, dar și ale celorlalte personaje feminine . Regia determină însă, manifestarea vulgară a majorității personajelor de plan secund de parcă ar aparține mahalalei. De pildă, frații Duduleanu se comportă ca niște mahalagii care ajung să își dea șuturi când se ceartă; Colette este gata să își altoiească soțul, pe Ianache Duduleanu, când se enervează, etc. Vulgaritatea acestor personaje, evident provoacă râsul ca în teatrul de revistă unor spectatori, dar satira piesei este derizoriu redată.

         Cu excepția a patru personaje, regia se complică și alege o distribuție dublă pentru celelalte roluri. Grav rămâne că regizorul nu a urmărit atent îndrumarea uniformă a actorilor pentru o definire convingătoare a personajelor distribuite, și fiecare joacă în stil propriu. Evident, că punctul forte al distribuției, rămân cele trei personalități ale teatrului nostru – Florina Cercel (Aneta Duduleanu), Rodica Popescu Bitănescu (Zoia) și Ileana Stana Ionescu (Lena). Experiența unor mari roluri realizate, precum Vassa Jeleznova, își spune cuvântul în interpretarea Anetei Duduleanu de către Florina Cercel. Trăiește momentul tragic al sinuciderii Margaretei, fiica Anetei și cu măsură comică își colorează personajul, păstrează consecvent autoritatea moșieresei cu forță de influență în familie. Florina Cercel construiește verosimil personajul, îi dă amploare, și o aură comică aparte, chiar dacă regia nu îi susține și relaționarea cu celelalte personaje. Cu umor desenează Rodica Popescu Bitănescu portretul Zoei, sora Anetei, ca o modestă femeie profitoare. Ileana Stana Ionescu, în Lena, completează remarcabil acest trio al “gaițelor”, urmărind mereu implicarea în situații. O altă actriță stimată, Olga Delia Mateescu, în Fraulein, absentă de mult nemotivat de pe scenă, adoptă o cale grosieră pentru caracterizarea personajului cu sprijinul discutabil al regiei. Este exagerată, fals dictatorială în relații, și astfel,  Fraulein devine o caricatură ridicolă fără bază în text. Schimbă apoi, aberant spre sensibilitate, profilul personajului în scena Fraulein – Wanda.

         Am urmărit două reprezentații pentru dubla distribuție din majoritatea rolurilor. În Mircea Aldea, soțul care prin farmecul personal a cucerit-o pe Margareta și o trădează apoi, pentru Wanda, regizorul a distribuit neinspirat ca personalitate, doi actori. Marius Bodochi încarcă ostentativ ilustrarea pasiunii ivite pentru Wanda (Ilinca Goia); Tomi Cristin aduce însă, acestui personaj simplist conceput de dramaturg, un plus în caracterizare prin nuanțarea tristeții lui Mircea pe care mariajul l-a condus  într-un “cuib de viespi”. Interpretarea sa este mai apropiată de personalitatea lui Mircea, un fost ziarist deziluzionat de profesie. Și în Margareta Duduleanu se manifestă două interpretări diferite, care atestă lipsa unei viziuni regizorale solid concepute. Monica Davidescu o tratează pe Margareta drept o femeie lipsită de personalitate, bolnăvicioasă nu numai din cauza sarcinii, căreia îi lipsește în caracterizare că este totuși, genetic fiica Anetei. Caracterizarea sa este falsă, simplistă, desprinsă parte dintr-o telenovelă cu o eroină mironosiță; Ana Ioana Macarie merge pe linia logică a sublinierii personalității Margaretei, fiica “gaiței” principale a acțiunii și relaționeză atent cu fiecare partener pentru a atenționa asupra  iubirii și disperării trădării în dragoste cu care se confruntă și din cauza  mediului familiar. Margareta sa devine astfel victima “gaițelor” și nu numai a infidelității soțului. Este remarcabilă în acest rol Ana Ioana Macarie cum se ferește de derizoriul interpretării unei partituri plăpânde dramatic și superficial  tratate regizoral. Și în Wanda fiecare actriță distribuită se manifestă diferit. Ilinca Goia o consideră pe Wanda ca o devoratoare de relații amoroase, care nu privește implicat lumea din preajmă; e doar o femeie frumoasă, superficială și frivolă, cu o biografie nespeculată pentru motivarea manifestărilor sale în “clanul”  Duduleanu. Mihaela Teleoacă sporește însă, caracterizarea Wandei prin susținerea relațiilor cu familia din jur, prin care sugerează duplicitatea unei femei profitoare, dar căreia i se întâmplă sincer să se îndrăgostească de Mircea, nu doar, ca o pasiune sexuală de moment. Cei doi fi Duduleanu sunt îndrumați regizoral spre prezentarea unor păpuși-caricaturi vulgare. “Cuplul”, Pavel Bârsan (Ianache) și Orodel Olaru (Georges), se supune exagerărilor conceptului regizoral. Era de așteptat ca măcar tânărul actor Pavel Bârsan, experimentat prin participarea remarcabilă a interpretării în alte spectacole, să se abțină de la exagerările penibile în Ianache. În altă distribuție, Răzvan Oprea (Ianache) și Dragoș Ionescu (Georges) încearcă temporarea vullgarității , și cât de cât personajele lor par a nu fi provenite dintr-o mahala derizorie, ci din zona celor cu minimă știință a manevra interese financiare din familie. În Colette, soția lui Ianache, regia forțat a condus interpretarea spre un personaj de estradă, lipsit de o minimă consistență degajată prin jocul în franceză – română dictat de replică. Atât, Carmen Ionescu și Diana Dumbravă, cad în exagerarea pretențiilor marcării parvenirii, lipsită  de motivarea prin text a personajului. Și Colette este o persoană din lumea celor avuți, și nu dintr-o mahala, problemele sale personale țin de relațiile cu familia Duduleanu, inexistente însă, în spectacol, și devine astfel personajul o caricatură dintr-un banal concept de reprezentație la teatrul de estradă. Și în rolul aparent minor al slujnicei Zamfira, se face simțită aceiași direcționare regizorală spre caricatură derizorie, respectată de Raluca Petra și Afrodita Androne.

         “Gaițele” la Teatrul Metropolis nu are nici sare nici piper pentru a propune o satiră convingătoare spre amuzarea publicului și nici emoționantă pentru o sinucidere  finalizată cu răsturnarea în pat cu picioarele în sus a victimei, Margareta. Este un spectacol mediocru, poate fi catalogat chiar o “șușă” , cu o scenografie atractivă, cu o finanțare substanțială, și cu manevrarea atragerii publicului prin cooptarea în distribuție a numeroase personalități ale teatrului nostru. Meritau un alt proiect și o altă îndrumare regizorală. 

“ CONFESIUNILE UNUI CÂINE “ – TEATRUL LUNI ( GREEN HOURS )

UN ALTFEL DE RECITAL REUȘIT

         Emoționant, plin de tâlcuri este spectacolul “Confesiunile unui câine”, o adaptare liberă după “Viață de câine” de Peter Mayle, scriitor britanic care locuiește în Franța. Spectacolul realizat la Teatrul Luni cu sprijinul Asociației Red Panda, de Ioana Macarie și Mihaela Rădescu, pare aparent simplu ca tematică prin relatarea istoriei vieții unui câine, dar dezvoltă subtil trimiteri spre existența umană și probemele ei curente. Cu finețe spectacolul este construit transmiterii de sensuri duble, și adaptării la spațiul neconvențional al teatrului independent de la Green Hours. Povestea într-un recital a unui … câine, personaj interpretat admirabil de Mihaela Rădescu, ascunde o fină ironie cu țintă directă asupra vieții omului, cu bunele și relele sale. Indiferent dacă ești sau nu iubitor de animale, poți fi impresionat de istoria unui “câine” care arată un destin des întâlnit și în cazul unui om obișnuit.

         Spectacolul este atractiv conceput , cu muzică live, susținută cu dăruire de Mădălina Florescu – pian și Cristian Balaș - vioară, cu un “video artistic” excelent realizat – Toma Albacan & Bogdan Frunzareanu și o coregrafie inspirată – Ioana Macarie. Firește punctul forte al spectacolului pentru public rămân actorii și în primul rând recitalul realizat de Mihaela Rădescu. Oferă un recital aparte, acompaniat de intervenția tinerilor parteneri de la Teatrul Masca – Alina Crăiță, Emilia Manea și Andrei Gonczi. În rolul unui … “câine”, al unui om de fapt, Mihaela Rădescu impune prin modul excelent în care descifrează sensurile fiecărei replicii, subtextul ei, trecând prin stările generale ale ciudatului său personaj și reușind o relaționare continuă cu spectatorii. Este o mare artă să fi credibil într-un astfel de rol ce ascunde semnificații majore cu trimiteri directe la viața oricărei ființe, om sau … patruped. Nu este vorba de patrupedele active cu față umană pe care le vedem astăzi atacând, ci de viața “câinelui” obișnuit , prieten al omului, suferind ca și el de nedreptățile din jur. Cu nuanță în expresie , gest semnificativ pentru orice situație și replică, Mihaela Rădescu își construiește personajul și îi comentează evoluția, luând drept partener spectatorul. Este o adevărată performanță actoricească acest recital pornit de la un text special. În fiecare moment, recitalul său se completează și este susținut prin intervențiile celor trei tineri cooptați în distribuție: Alina Crăiță, Emilia Manea și Andrei Gonczi, interpreți și ai unor momente recitativ muzicale,care ireproșabil dezvoltă și pantomime pentru definirea rolurilor secundare atribuite și relaționarea cu publicul în a sprijini sensurile majore ale recitalului. Cei trei tineri actori merită pe deplin felicitări pentru aparițiile remarcabile cu rost de argument secundar într-un recital.

         Echipa de realizatori ai acestui spectacol original ce are drept apel necesitatea de a găsi un prieten credincios măcar ...  într-un câine, sugerând însă, flexibilitatea destinului uman, realizează o reprezentație care trebuie vizionată pentru demersul său tragicomic transmis publicului cu forță emoțională și provocator.

         Teatrul Luni propune mereu proiecte de interes , cu interpreți deosebiți, demonstrând capacitățile teatrului independent de a apela la expresia teatrală în scop cultural, educativ. “Confesiunile unui câine” face parte din proiectele reușite ale acestui teatru.

P.S. Regret că nu dispun de imagini din spectacol.

“ FIDELITATE “ – TEATRUL ACT

O COMEDIE SAVUROASĂ

            Este vară, caniculă, suntem sufocați de produsele tv dezagreabile și avem nevoie de bună dispoziție. Prima  formațiune independentă de la noi, TEATRUL ACT își respectă principiul promovării unor proiecte de calitate.  Actuala premieră “Fidelitate” este o ofertă încântătoare. Meritele sunt ale unei echipe admirabile.

         Piesa lui Chazz Palminteri, scenarist, regizor, actor și producător de origine italiană, poate fi integrată teatrului bulevardier modern. A fost jucată cu succes pe alte meridiane, s-a realizat și un film în care autorul a jucat, este amuzant scrisă ca situații cu lovituri spectaculoase de teatru, cu replici pline de umor și personaje bine construite. Alegerea repertorială a piesei “Fidelitate” se dovedește a fi inspirată. În relația unui cuplu de oameni avuți – Maggie (Adela Zamfir) și Jack (Florin Busuioc) ajunsă într-un impact , cu ironie analizată psihologic, intervine un ucigaș plătit, Tony (Gheorghe Ifrim), nu se știe de cine, și el cu probleme psihologice; acțiunea, conflictele, sunt dibaci expuse dramatic cu savoare comică. Autorul se dovedește că știe a scrie comedii cu motivare psihologică în relații și subtile trimiterii spre actualitatea curentă.

         Nu oricine poate juca un astfel de text. Echipa reunită la Teatrul Act este însă, ireproșabilă în exploatarea piesei. Trebuie specificat  meritul regizorului Dragoș Campan, cunoscut pentru spectacolele de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești, care dovedește o analiză teatrală atentă  a textului. Alege și conduce cu pricepere distribuția și folosește suportul scenografic reușit creat de Maria Dore. Cadrul decorului și costumele sunt în nota elegantă impusă de acțiune. Meritul principal al regizorului care se ferește de orice exagerare, rămâne însă, îndrumarea  fiecărui actor pentru specularea situațiilor comice.

 Întâlnim din nou pe Gheorghe Ifrim într-un rol cu bază comică – Tony -, interpretat cu intnția logică de a arăta că trăirea dramatică a unor situații poate evidenția exploziv scopul scrierii ironic, satiric. Excelent actorul definește personajul, un ucigaș plătit, un posibil mafiot care își are problemele sale personale și drept ajutor un psiholog. Nu trebuie uitat că reprezentația se petrece într-un spațiu de joc neconvențional, că actorii joacă în imediata apropiere a spectatorilor, aspect la care distribuția s-a adaptat perfect. Gheorghe Ifrim speculează cu măsură în expresie stările personajului și relațiile sale cu Maggie, interpretarea sa având drept rezultat un umor rafinat, cuceritor , actorul Teatrului “Bulandra”,  demonstrând din nou, capacitățile sale speciale pentru comedie. 

Maggie, femeia plictisită de viața casnică, dar care a adus fondurile necesare afacerilor soțului este caracterizată sugestiv de Adela Zamfir. Actrița dezvoltă ambiguitatea lui Maggie mai ales când aceasta devine o doamnă elegantă care își afirmă dorința de aventură și răzbunare. Este un rol de referință realizarea credibilă a personajului pentru această talentată actriță independentă.

 O surpriză plăcută produce apariția în teatru a lui Florin Busuioc cunoscut publicului pentru prezentarea buletinelor meteo de la televiziunea ce cea mai mare audiență, ProTv. Actorul se pliază la nuanță pentru definirea esenței profilului și atitudinilor soțului infidel al lui Maggie, om de afaceri. Florin Busuioc transmite verosimil atenționarea că imoralitatea poate fi specifică, firească și multora din cei avuți. Cei trei sunt minunați prin modul în care relatând situații dramatice cu sinceritate interioară, produc comicul scopului satiric al textului și umorul aplaudat de public.

         “Fidelitate”, producție a Teatrului Act și Fundația Carta este un spectacol de la care nimeni nu poate pleca dezamăgit. De la regizor, scenograf până la cei trei interpreți de excepție, “Fidelitate” ne arată că teatrul independent activează consecvent cultural, fără sofisticării derizorii de imagine, fiind direct în comunicarea cu haz a unor “fotografii” desprinse din actualitatea zilelor noastre.

P.S. Proiectul Teatrului Act ridică o întrebare elementară : “De ce secretariatele literare ale teatrelor de stat nu descoperă astfel de texte și nu configurează și o stagiune estivală printr-un repertoriu special ?”