“ GAIȚELE “ – TEATRUL METROPOLIS

UN SPECTACOL … FĂRĂ SARE ȘI PIPER

         Acest spectacol include în distribuție personalități de marcă ale teatrului nostru, din care unele de-a lungul vremii au interpretat diverse personaje din celebra piesă “Gaițele” mai numită și “Cuibul de viespi”, în alte variante teatrale sau în ecranizări. Reprezentările erau de succes pentru că piesa are un demers comic ofertant în principal prin cele trei “gaițe”, Aneta Duduleanu, Zoia și Lena. Scopul scrierii în 1932 a piesei de către Alexandru Kirițescu ar fi fost de a concepe o satiră socială la adresa societății burgheze, “moșierimii”. Trebuie amintit totuși, că dramaturgul interbelic era fratele lui Nicolae Kirițescu, un autor de referință  al teatrului de revistă din acele timpuri, uitat astăzi. Alexandru Kirițescu a intrat cu “Gaițele” într-o competiție cu fratele său , fiind influențat de textele fratelui Nicolae pentru teatrul de revistă. Mai trebuie recunoscut că textul lui Alexandru Kirițescu, în afara replicii comice savuroase, sub aspectul situațiilor este fragil construit dramaturgic, iar astăzi, poate fi considerat și un scenariu simplist pentru o posibilă telenovelă. Comicul este dublat de situații melodramatice. Amorul dintre Mircea, ginerele Anetei Duduleanu și Wanda Serafim,  provoacă sinuciderea soției sale Margareta, fiica Anetei. Majoritatea personajelor au un profil schițat simplist. Piesa însă, a avut succes stagiuni la rând, prin cele trei “gaițe” care se confruntă cu situații , tratate însă, inventiv de  diverșii regizori ai variantelor propuse de-a lungul timpului. Amitim că se joacă de zece ani și acum , la Teatrul Odeon, “Gaițele” în regia originală a lui Alexandru Dabija care a speculat premizele satirice ale piesei. Înscrierea în repertoriul Teatrului (de proiecte) Metropolis a aceluiași text, devine discutabilă și poate avea doar o singură motivare, că a implicat în distribuție alte  personalități iubite de public și vrea să intre în inexplicabilă concurență cu spectacolul de la Teatrul Odeon. S-ar putea ca și spectacolul de la Teatrul Metropolis să atragă spectatorii, chiar dacă durează aproximativ trei ceasuri și viziunea teatrală este haotică, adeseori vulgară – se poartă însă, intens vulgaritatea și în teatru ! -, iar melodrama cultivată pare desprinsă prin ilustrarea regizorală din telenovelele derizorii de pe micul ecran.

         Regizorul Dan Tudor, în ton grosier, a tratat în principal tenta satirică a scrierii. Dar, ideea centrală a satirei cu adresă la un segment social precis – moșierii din perioada interbelică -, nu este exploatată cu o motivare logică. Replica ironică prin scopurile atribuite este mereu rostită de interpreți la față de scenă, ca să stârnească râsul spectatorilor, ca în teatrul de revistă, și e lipsită de o bază elementară a relațiilor dintre personaje. Scenografia, apreciabil creată de Corina Grămoșteanu, nu este folosită ca argument substanțial de viziunea regizorală, cu toate că servește excelent ilustrarea pretențiilor satirice ale scrierii cu adresă directă la grandoare lumii în care se petrece acțiunea. Decorul funcțional, inspirat transformabil,  indică un salon al epocii, cu obiecte specifice, cu inteligență alese. Costumele admirabil sugerează un anume segment social, ce nu aparține unei mahalale vulgare, de la frac, la rochiile rafinat elegante ale Wandei, dar și ale celorlalte personaje feminine . Regia determină însă, manifestarea vulgară a majorității personajelor de plan secund de parcă ar aparține mahalalei. De pildă, frații Duduleanu se comportă ca niște mahalagii care ajung să își dea șuturi când se ceartă; Colette este gata să își altoiească soțul, pe Ianache Duduleanu, când se enervează, etc. Vulgaritatea acestor personaje, evident provoacă râsul ca în teatrul de revistă unor spectatori, dar satira piesei este derizoriu redată.

         Cu excepția a patru personaje, regia se complică și alege o distribuție dublă pentru celelalte roluri. Grav rămâne că regizorul nu a urmărit atent îndrumarea uniformă a actorilor pentru o definire convingătoare a personajelor distribuite, și fiecare joacă în stil propriu. Evident, că punctul forte al distribuției, rămân cele trei personalități ale teatrului nostru – Florina Cercel (Aneta Duduleanu), Rodica Popescu Bitănescu (Zoia) și Ileana Stana Ionescu (Lena). Experiența unor mari roluri realizate, precum Vassa Jeleznova, își spune cuvântul în interpretarea Anetei Duduleanu de către Florina Cercel. Trăiește momentul tragic al sinuciderii Margaretei, fiica Anetei și cu măsură comică își colorează personajul, păstrează consecvent autoritatea moșieresei cu forță de influență în familie. Florina Cercel construiește verosimil personajul, îi dă amploare, și o aură comică aparte, chiar dacă regia nu îi susține și relaționarea cu celelalte personaje. Cu umor desenează Rodica Popescu Bitănescu portretul Zoei, sora Anetei, ca o modestă femeie profitoare. Ileana Stana Ionescu, în Lena, completează remarcabil acest trio al “gaițelor”, urmărind mereu implicarea în situații. O altă actriță stimată, Olga Delia Mateescu, în Fraulein, absentă de mult nemotivat de pe scenă, adoptă o cale grosieră pentru caracterizarea personajului cu sprijinul discutabil al regiei. Este exagerată, fals dictatorială în relații, și astfel,  Fraulein devine o caricatură ridicolă fără bază în text. Schimbă apoi, aberant spre sensibilitate, profilul personajului în scena Fraulein – Wanda.

         Am urmărit două reprezentații pentru dubla distribuție din majoritatea rolurilor. În Mircea Aldea, soțul care prin farmecul personal a cucerit-o pe Margareta și o trădează apoi, pentru Wanda, regizorul a distribuit neinspirat ca personalitate, doi actori. Marius Bodochi încarcă ostentativ ilustrarea pasiunii ivite pentru Wanda (Ilinca Goia); Tomi Cristin aduce însă, acestui personaj simplist conceput de dramaturg, un plus în caracterizare prin nuanțarea tristeții lui Mircea pe care mariajul l-a condus  într-un “cuib de viespi”. Interpretarea sa este mai apropiată de personalitatea lui Mircea, un fost ziarist deziluzionat de profesie. Și în Margareta Duduleanu se manifestă două interpretări diferite, care atestă lipsa unei viziuni regizorale solid concepute. Monica Davidescu o tratează pe Margareta drept o femeie lipsită de personalitate, bolnăvicioasă nu numai din cauza sarcinii, căreia îi lipsește în caracterizare că este totuși, genetic fiica Anetei. Caracterizarea sa este falsă, simplistă, desprinsă parte dintr-o telenovelă cu o eroină mironosiță; Ana Ioana Macarie merge pe linia logică a sublinierii personalității Margaretei, fiica “gaiței” principale a acțiunii și relaționeză atent cu fiecare partener pentru a atenționa asupra  iubirii și disperării trădării în dragoste cu care se confruntă și din cauza  mediului familiar. Margareta sa devine astfel victima “gaițelor” și nu numai a infidelității soțului. Este remarcabilă în acest rol Ana Ioana Macarie cum se ferește de derizoriul interpretării unei partituri plăpânde dramatic și superficial  tratate regizoral. Și în Wanda fiecare actriță distribuită se manifestă diferit. Ilinca Goia o consideră pe Wanda ca o devoratoare de relații amoroase, care nu privește implicat lumea din preajmă; e doar o femeie frumoasă, superficială și frivolă, cu o biografie nespeculată pentru motivarea manifestărilor sale în “clanul”  Duduleanu. Mihaela Teleoacă sporește însă, caracterizarea Wandei prin susținerea relațiilor cu familia din jur, prin care sugerează duplicitatea unei femei profitoare, dar căreia i se întâmplă sincer să se îndrăgostească de Mircea, nu doar, ca o pasiune sexuală de moment. Cei doi fi Duduleanu sunt îndrumați regizoral spre prezentarea unor păpuși-caricaturi vulgare. “Cuplul”, Pavel Bârsan (Ianache) și Orodel Olaru (Georges), se supune exagerărilor conceptului regizoral. Era de așteptat ca măcar tânărul actor Pavel Bârsan, experimentat prin participarea remarcabilă a interpretării în alte spectacole, să se abțină de la exagerările penibile în Ianache. În altă distribuție, Răzvan Oprea (Ianache) și Dragoș Ionescu (Georges) încearcă temporarea vullgarității , și cât de cât personajele lor par a nu fi provenite dintr-o mahala derizorie, ci din zona celor cu minimă știință a manevra interese financiare din familie. În Colette, soția lui Ianache, regia forțat a condus interpretarea spre un personaj de estradă, lipsit de o minimă consistență degajată prin jocul în franceză – română dictat de replică. Atât, Carmen Ionescu și Diana Dumbravă, cad în exagerarea pretențiilor marcării parvenirii, lipsită  de motivarea prin text a personajului. Și Colette este o persoană din lumea celor avuți, și nu dintr-o mahala, problemele sale personale țin de relațiile cu familia Duduleanu, inexistente însă, în spectacol, și devine astfel personajul o caricatură dintr-un banal concept de reprezentație la teatrul de estradă. Și în rolul aparent minor al slujnicei Zamfira, se face simțită aceiași direcționare regizorală spre caricatură derizorie, respectată de Raluca Petra și Afrodita Androne.

         “Gaițele” la Teatrul Metropolis nu are nici sare nici piper pentru a propune o satiră convingătoare spre amuzarea publicului și nici emoționantă pentru o sinucidere  finalizată cu răsturnarea în pat cu picioarele în sus a victimei, Margareta. Este un spectacol mediocru, poate fi catalogat chiar o “șușă” , cu o scenografie atractivă, cu o finanțare substanțială, și cu manevrarea atragerii publicului prin cooptarea în distribuție a numeroase personalități ale teatrului nostru. Meritau un alt proiect și o altă îndrumare regizorală.