“ MĂ ÎNTORC DE DEPARTE “ – TEATRUL ODEON ( Sala STUDIO )

MULT EFORT PENTRU UN SPECTACOL CONFUZ

         Piesa aparține scriitoarei din Franța, Claudine Galea, deținătoare a mai multor premii printre care cel pentru literatură dramatică, în special înregistrând aprecieri pentru teatrul radiofonic. “Mă întorc de departe” se apropie ca scriitură de teatrul epic și de scenariile radiofonice.

         Spectatorii care vor viziona reprezentația din Sala Studio, vor fi de la bun început, interesați de oferta scenografului Dan Titza. Pentru prima oară de la inaugurare, această sala își dezvăluie posibilitățile moderne deținute de spațiul de joc. Publicul va înconjura pe patru laturi spațiul de joc, cu sugestia afirmată de la început prin conceptul regizoral că ar face parte din familia eroinei, Camille, și îi va deveni partener. Diferite module, la diverse înălțimi, marchează locul acțiunii, unde centrul este dominat de un “pian cu coadă”, transparent, deasupra sa fiind atârnată macheta unei case. Ar fi casa lui Camille. Tânărul scenograf, Dan Titza, speculează strălucit posibilitățiile Sălii Studio. Viziunea regizorală datorată lui Theo Hergelegiu servește însă, confuz propunerea decorului în raport cu analiza ofertei textului. 

    Timp de eventual o oră, spectatorii cred că asistă la relatarea epică a dramei unei familii. De pe margine, printre spectatori, Camille (Ana Maria Moldovan) pare că și-a părăsit familia; în centru, tătăl – Marc (Ioan Batinaș) alături de cei doi copii – Paul (Mugur Arvunescu) și Lucie (Diana Gheorghian) – îi evocă absența, iar unul dintre cei trei sugerează că mama ar fi la spital. Bănuiești atunci, că ar fi o boală gravă, cauza părăsirii casei de către Camille, iar apoi, prin numeroasele accente vizuale metaforice, apropiate de surrealism prin desenul unor costume – cel al Timpului … pianist (Gelu Nițu) și ale celor patru femei îmbrăcate în mov – Cezarinne (Cătălina Mustață), Bertha (Crina Mureșan), Anna (Paula Niculiță) , Dianne (Ioana Anastasia Anton), gândul te poate trimite că asiști la delirul eroinei. Din când în când, pianistul comentează muzical la pian situațiile, iar la microfon vor cânta songuri și personajele, ca să sublinieze poate, dramatismul atmosferei generale a relatărilor. Pianul o interesează și pe Lucie, care cu trecerea timpului va renunța însă, la această preocupare. Aparent , în scenă, s-ar descrie  nefericirile unei  familii părăsite de mamă. Conflictul lipsește cu desăvârșire și din scriere. Regia îmbină haotic, secvențe realist tratate, cu momente din lumea fantasticului. Vizual, spectatorul poate fi atras o vreme scurtă, de imagini șocante, dar și derutat de lipsa rostului delirului la care asistă. Spre final, prin insistența stridenței efectelor viziunii regizorale, i-a amploare confuzia “traducerii” scenice a acestui text epic. Pianistul înveșmântat ca o femeie într-un sarafan, cu un accesoriu absurd pe umăr, în sfârșit vorbește și susține un monolog. Pe tot parcursul spectacolului, Gelu Nițu , știutor al tainelor pianului, a punctat muzical diverse scene, interpretând apreciabil motive muzicale din compoziții celebre de  Chopin, Mozart, etc, ca deodată să rostească un monolog moralizator desprins din … Shakespeare ! Alăturarea lui Shakespeare cu Claudine Galea este ilogică, dar face parte din maniera regizoarei, care într-un alt spectacol, alătura textului propriu pe … Cehov!! În reprezentație se succed mai multe finaluri, comentarii pentru a pregăti marea lovitură dramatică a textului – de fapt, tatăl și cei doi copii au murit într-un accident (!!), iar la tot ce a asistat spectatorul aproximativ două ceasuri ar fi fost doar halucinațiile lui Camille și întoarcerea ei în realitate ! Aceasta își va schimba eleganta rochie cu o ținută obișnuită, ca și cele patru aparent vrăjitoare, bârfitoare, ca fiecare să prezinte la sfârșitul reprezentației,  comentariile moralizatoare de rigoare despre sensurile acestei tragedi de familie ! În intenția ilustrării tematicii textului, spectacolul este incoerent, lipsește o motivare credibil susținută de conceptul regizoral în exploatarea acestui scenariu radiofonic. Sufocarea absurdă și exagerată prin efecte regizorale cu tentă metaforică distruge esența textului din care nu se mai înțelege mai nimic.

         Actorii luptă, atât cu fragilitatea scenariul radiofonic, cât și cu fantezia regizorală, pentru a reuși să creioneze cât de cât, credibil  profilul personajelor atribuite. Diana Gheorghian impresionează, convinge prin forță interioară și expresie gestuală în configurarea stărilor prin care trece fiica lui Camille. Actrița este admirabilă prin modul în care transmite gândurile lui Lucie - un copil, o adolescentă, frământată de relațiile din familia sa. Diana Gheorghian  sugereză intenția de evocare a destinului lui Lucie, nu ca o ilustrare  simplistă. Ana Maria Moldovan încearcă și reușește adeseori, să treacă peste falsul ipostazelor dictate de regie în prezentarea lui Camille, mama și soția a cărei conștiință a fost de fapt, tulburată grav de accidentul ce i-a distrus familia. Regia îndrumă însă, evoluția eroinei spre tendința relatărilor unui om care nu se confruntă cu o situație extremă, dar Ana Maria Moldovan marchează insistent totuși, starea interioară, specială ce o macină pe Camille. Jocul său dă o notă de suspence misterului relatărilor despre familia lui Camille. Compune atent Mugur Arvunescu portretul dificil al copilului Paul, băiatul revoltat de o posibilă destrămare a familiei, și reușește să dea sens major prin interpretarea fără cusur a songurilor ce îi revin. În nefericitul tată, Marc, minor definit de text, Ioan Batinaș pare o apariție forțat impusă în relatări.

         Patru actrițe stimate ale Teatrului Odeon – Cătălina Mustață, Crina Mureșan, Paula Niculiță și Ioana Anastasia Anton, compun în viziunea regizorală un personaj colectiv artificial al posibilelor fantasme. Sunt vrăjitoare ori bârfituare ale radiografierii unei tragedii, ca în final, fiecare să se scuture de imaginea fantasmelor, poposind în realitate, cu monologuri explicative. Merită toată admirația cele patru actrițe pentru adaptarea la dans și cântec, pentru încercarea de a da cât de cât sens replicilor ce le revin într-un personaj colectiv exagerat tratat regizoral pentru acțiunea propriu - zisă.

         “Mă întorc de departe” este un  experiment al regizoarei Theo Hergelegiu care caută mereu calea impunerii unui curent de expresie teatrală original, dar nu îi descoperă sprijinul în raportarea la text. Împrumuntă din curente anterioare, deține inventivitate  sprijinită scenografic, dar uită de sensul principal al unui spectacol de a transmite logic emoție și provocare pentru tema aleasă. “Mă întorc de departe” pare un “SF” pornit de la “relitatea” unui fapt – distrugerea unei familii, expus scenic șocant ca imagine generală, dar lipsit de sens convingător. Ce se poate înțelege din acest spectacol ? Nimic, decât efortul actorilor și al scenografului de a pune în evidență posibilitățile tehnice ale Sălii Studio. Păcat de drumul regizoarei Theo Hergelegiu, pornit ca afirmare a unei personalități în urmă cu mai mulți ani, și înfundat în manierismul practicat în numele originalității unor experimente … făcături fără sens. Feriți-vă de acest spectacol ce nu comunică nimic și la care vă puteți pierde timpul liber.

P.S. Între 28 mai și 6 iunie, Teatrul Odeon a găzduit un proiect de excepție – ZILELE CULTURII JAPONEZE. Amintesc doar două spectacole de teatru remarcabile – “Crapul” și “Stația de autobuz”. Proiectul face parte din “Programul internațional odeon.art” , care a reunit din 2005, de-a lungul a numeroase stagiuni, o serie de manifestări internaționale, concepute cu știința informării culturale . Teatrul Odeon este singura instituție din Capitală care inventiv  cultivă astfel de proiecte culturale.