TEATRUL “NOTTARA” – “OPERA DE TREI PARALE”

UN SPECTACOL … URÂT

Acest titlu mi-a fost sugerat de manifestul “CRUCIADA CULTURII” difuzat pe HotNews în spiritul unei mișcări de rezistență împotriva prostului gust, superficialității, vulgarității, împotriva URÂTULUI, care invadează cultura la noi prin diverse manifestări sau prestați din mass media. Spectacolul “Opera de trei parale” de la Teatrul “Nottara” poate fi unul din argumentele ce te pot determina să te alături acestui manifest.

Am urmărit două reprezentații cu “Opera de trei parale” deoarece rolurile cheie au o dublă distribuție. La pauză, la ambele reprezentații, unii spectatori părăseau sala “Horia Lovinescu” nemulțumiți. Pare incredibil ca o astfel de piesă, un musical original, de succes pe toate scenele lumii, unde se joacă în diverse variante, de aproape un secol, să înregistreze un astfel de eșec. Piesa lui Bertolt Brecht cu muzica lui Kurt Weill, a fost prezentată la Berlin în 1928. Are și astăzi o substanță actuală pentru că vorbește despre lumea interlopă și efectele ei asupra societății, indiferent de epocă. Povestea șefului interlopilor, Mackie Șiș, prieten cu comandantul poliției londoneze Brown și a lui Jeremiah Peachum, “prietenul cerșetorilor”, cu iubiri și răzbunări, este o satiră dură la adresa unei lumi măcinată de fraude, corupție, prostituție și sărăcie.

Bertolt Brecht a fost dramaturgul care și-a dorit să schimbe estetic teatrul, să-l scoată din perceptele clasice și chiar din curentul expresionist la modă în secolul trecut în teatrul german, inițiind “teatru epic”. Dramaturgia sa se vrea explicativă și provocatoare. Scopul pieselor sale era de a provoca publicul pentru judecarea faptelor petrecute pe scenă, pe care le și prefața printr-o scurtă relatare povestind ce se va petrece în scena următoare. Provocarea este susținută prin numeroase songuri explicative și moralizatoare. Multe din songurile din “Opera de trei parale” au fost transformate în timp în șlagăre de către unii celebrii interpreți de jazz. Teoria unei noi esteticii teatrale fondată de Brecht , ce susținea și “efectul distanțării” în interpretare, nu și-a găsit însă, mulți prozeliți care să o consolideze, dar opera sa dramatică a rămas ca o valoare a patrmoniului dramaturgiei universale.

Actrița Diana Lupescu, proaspăt devenită regizoare, și-a dorit afirmarea în domeniu cu o piesă importantă și a încercat să urmeze și teoria lui Brecht în ilustrarea teatrală a “Operei de trei parale”. Proiectul său a reunit o echipă numeroasă de colaboratori, personalități din diverse domenii ale creației – scenografie (Helmut Sturmer - decor, Lia Manțoc - costume), consultanță muzicală (Vasile Șirli), pregătire vocală (Haricleea Bădescu), pregătire muzicală (Gonul Aptula), coregrafie (Florin Fieroiu), conducere muzicală (Lucian Vlădescu) - și, evident, a implicat fonduri substanțiale pentru realizarea sa. Rezultatul este un spectacol urât ca imagine generală, plictisitor, incoerent, din care cu greu se salvează câțiva actori din distribuție. Regizoarea a vrut să respecte conceptul lui Brecht de “teatru epic”, dar nu a găsit calea de a îl materializa convingător. A apelat mai întâi la proiecții care anunță ce se va petrece în scena ce urmează a fi vizonată sau anunță titlurile songurilor și dă apoi imagini pleonastic alese pentru a sublinia conținutul cântecului. De pildă, se cântă songul “Jenny, logodnica piraților” și se proiectează o mare în furtună. Decorul este schematic. Două construcții marchează în față, fără rost părțile laterale ale scenei, câteve schele, scări, sunt manevrate, ca și cortina prăpădidă ca înfățișare din centrul scenei pentru a indica diversele spații ale acțiunii. Prin acest decor ce aparține reputatului scenograf Helmut Sturmer, regizoarea ar vrea să slujească teoria lui Brecht că acțiunea nu are nevoie de atmosferă, de o sugerare reală a locului acțiunii. Numai că decorul nu este nici măcar funcțional, manevrarea sa îngreunează ritmul reprezentației, iar ca imagine este urât în sine, fără nici o intenție de a trimite la urâțenia lumii periferice în care evoluează personajele. Costumele poartă semnătura unui alte personalități apreciate, Lia Manțoc. Sunt uniforme, caricatural desenate fără să servească tipologiile. Muzica este live, cu o orchestră stângaci plasată în partea dreaptă a sălii, lângă scenă, și interpreții beneficiază de lavaliere speciale pentru amplificarea vocilor. Rezultatul acestui efort este însă, discutabil, pentru că puțini actori din distribuție au calități vocale pentru a interpreta songurile. Momentele corale au totuși calitate. Florin Fieroiu, o altă personalitate în domeniu, realizează coregrafia, dar dansurile sunt mediocre și haotic ansamblate. Mai contribuie la urâțenia acestui spectacol și manevrarea luminilor. La unele songuri se aprinde o lumină confuză în sală și scena rămâne tot confuz luminată, fără nici un rost. Neinspirata dirijare a luminilor dezavantajează și evidențierea interpretării actorilor. Conceptul regizoral neavând consistență, Diana Lupescu nu a reușit o colaborare convingătoare cu realizatorii din diversele compartimente artistice ale vizualizării teatrale. Mai gravă rămâne lipsa de profesionalism a regizoarei în îndrumarea distribuției ce cuprinde peste treizeci de interpreți. Cu greu se salvează și se remarcă în acest spectacol câțiva actori care își prezintă convingător personajele.

Ion Grosu creionează cu pricepere cordonatele tipologice esențiale ale excrocului sentimental Mackie Șiș, cântă și dansează cu temperament. Actorul putea realiza o performanță în acest rol, dacă funcționa nuanțat stabilirea relațiilor cu cei care îl înconjuară. De exemplu, “gașca” lui Mackie Șiș este configurată de regie din niște caricaturi de interlopi care se manifestă ca niște paiațe, jalnice și umbresc intențiile interpretării personajului central de către Ion Grosu. Un personaj important este Jeremiah Peachum, “prietenul”, de fapt, regele cerșetorilor, distribuit lui George Alexandru și Alexandru Jitea. Primul dă substanță personajului, celălalt nu reușește să-i evidențieze reacțiile în relațiile diverse în care se implică Jeramiah. În doamna Peachum, speculează cu abilitate și bună măsură perfidia și revoltele personajului, Ada Navrot. Exagerările și vulgaritatea sunt mijloacele folosite de Daniela Minoiu pentru interpretarea aceluiași personaj. În Polly Peachum care se căsătorește cu Mackie Șiș sunt distribuite Ioana Calotă și Cătălina Ionesco (JOJO). Pe linia vulgarității impusă de regie, specifică spectacolului, încearcă să-și impună rolul Ioana Calotă. Actrița se află la un pas de a deveni manieristă în tratarea oricărei partituri. Și în Polly apelează la aceleași stridențe vocale constatate și în alte spectacole. Interpretarea sa amintea de prestația din spectacolul șușă, comentat pe blog, “O noapte furtunoasă”. O surpriză este Cătălina Ionescu în Polly, cea foarte cunoscută și ca JOJO din grupul Divertis. Actrița trece cu finețe personajul prin stările de iubire naivă și prin cele de persoană interesată și autoritară, nuanțează relațiile, se mișcă și cântă cu farmec. Cătălina Ionescu este o actriță care ar trebui mai mult solicitată de teatre fiind un unicat ca imagine și disponibilități de expresie. Andreea Măcelaru Șofron are apariții doar corecte în Lucy cea îndrăgostită de Meckie, iar Laura Vasiliu, în aceiași personaj, rămâne o palidă prezență scenică. Admirabilă actriță de film și teatru, Laura Vasiliu nu găsește calea descoperirii acestui personaj și execută doar indicațiile neinspirate ale regiei. Scena când Lucy și Polly, rivale în dragoste, se droghează este, de pildă, una din invențiile regizorale neadecvate, penibile. Cerasela Iosifescu trece de la excelenta Medeea din spectacolul Naționalului craiovean, la Jenny, femeia de moravuri ușoare și are o evoluție remarcabilă și în acest rol. Tristețea femeii nefericite, înșelate și dornică de răzbunare, știe să o marcheze și în interpretarea songurilor. În aceiași partitură, interpretarea Cristinei Stoica Ivanciuc este modestă. Lui Brown, “tigrul”, șeful poliției londoneze, Cristian Șofron scoate în evidență linia perfidă a unui individului cu mai multe fețe, interesat și corupt, dar Bogdan Vodă nu reușește decât o caracterizare simplistă a acestuia. În distribuție mai apare și o altă “gașcă”, aceea a prostituatelor, tratată regizoral exagerat, caricatural. Cerșetorii și alte personaje de plan secund au aceiași soartă a exagerării prin desenul regizoral. Actorii distribuiți în aceste “găști” nu îi mai nominalizăm pentru că sunt victimele unei regii superficiale, neatentă, am putea spune chiar lipsită de un elementar profesionalism.

Rămâne inexplicabil cum proiectul “Opera de trei parale” cu premiza de a fi un spectacol de mare ținută și succes de public garantat, a fost încredințat unei foste actrițe de curând calificată ca regizor, care a cooptat personalități marcante, fără să aibă o idee clară despre ce ar vrea să exprime prin conceptual său regizoral. A estompat harul unor actori într-un spectacol ca o varză, piperat cu vulgarități, că așa se poartă ! Păcat de ofertă ! E prima oară când fac recomandarea de a nu vă pierde vremea la un astfel de spectacol, dar deziluzia publicului ce părăsea sala la cele două reprezentații urmărite, motivează acest avertisment.

TEATRUL DE COMEDIE – “ELLING”

UN SPECTACOL EMOŢIONANT PE MUCHIA DINTRE RÂS ŞI PLÂNS

În repertoriile oferite de teatrele noastre, “Elling” poate fi considerat un spectacol cu totul aparte. Povestea celor două personaje principale este specială. Elling şi prietenul său, Kjell Bjarne, suferă de dizabilităţi mentale, au fost trataţi într-un spital specializat şi povestea lor începe când li se oferă o locuinţă pentru a fi reintegraţi social conform programului de socializare specific ţărilor avansate şi în special celor nordice. Alegerea repertorială a acestei piese, o adaptare a romanului norvegianului Ingvar Ambjørnsen, “Fraţi de sânge”, aparţine regizorulu Vlad Massaci. Acest regizor are o preocupare constantă de-a prezenta publicului nostru creaţiile recente ale unor autori de peste hotare, în special din ţările nordice. Amintim că de curând, a regizat la Teatrul “Nottara”, “Aniversarea”, scenariul danezilor Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov pentru filmul multipremiat “Festen” (comentariile se află pe blog). Acum, a ales romanul norvegianului Ingvar Ambjørnsen scris în 1996 şi dramatizat de Axel Hellstenius şi regizorul Petter Næss. După ce dramatizarea s-a bucurat de succes în spectacolul de la Oslo, regizorul Petter Naess a realizat filmul “Elling”, nominalizat în 2001 la Oscar pentru cel mai bun film străin.
Pentru publicul nostru, şi mai ales pentru cel al Teatrului de Comedie obişnuit să se amuze la spectacolele sale, “Elling” îl poate surprinde prin pledoaria sa referitoare la necesitatea socializării indivizilor cu grave probleme mentale. Această temă socială este, la noi, multora străină. Spectatorii, la începutul reprezentaţiei, pot fi nedumeriţi şi vor reacţiona prin râs la frica manifestată de cei doi de a ieşi pe stradă, de a răspunde la telefon, de a comunica. O reacţie firească. Apoi, când se derulează spectacolul şi descoperă motivele fricii personajelor - biografice, sociale - râsul va amuţi adeseori. Viziunea regizorală cu rafinament, fără nici o ostentaţie, îmbină comicul cu dramaticul. Jocul de-a răsul-plânsul va avea câştig de cauză, emoţionând spectatorii.
Regizorul Vlad Massaci a urmărit minuţios în vizualizarea teatrală drumul socializării celor doi prieteni suferinzi mental, singuratici şi temători în contactul cu fluxul social al vieţii, atenţionând că sunt oameni cu multă sensibilitate. A ştiut să exploateze convingător cazul lui Elling şi Kjell pe care proiectul de socializare îi aduce într-un apartament şi îi obligă să se gospodărească singuri, să contacteze pe cei din jur şi să părăsească temerile care le-au închis gândurile, intimitatea ca într-o carapace. Surprinzător dezvoltă aproape cinematografic Vlad Massaci acomodarea celor doi la viaţa curentă, la câştigarea libertăţii comunicării prin folosirea, în primul rând a unei scenografii de excepţie datorată inventivităţii lui Andu Dumitrescu. De fapt, cuvântul scenografie, ce include decorul şi costumele, nu e potrivit pentru ce a compus vizual Andu Dumitrescu. Decorul său este aparent simplu, o cameră cu două paturi marcată de un perete alb. Pentru a localiza şi alte spaţii ale acţiunii, peretele se roteşte, deschide un culoar, iar zidul exterior al locuinţei celor doi devine util pentru un alt spaţiu de joc. Intervin proiecţiile cu rol major în a preciza spaţii diverse pentru situaţiile acţiunii. Proiecţiile sunt ingenios realizate, cu imagini realiste în debutul lor şi cele cu tentă metaforică pe parcurs, ajungând la o imagine emblematică în final, care printr-un desen îmbină simbolurile vitale ce au animat socializarea personajelor. Dublarea decorului prin proiecţii este captivantă, dă originalitate spectacolului, îl scoate din plasa convenţiilor banale.
În special prin piesele montate la Teatrul Act, Vlad Massaci s-a impus ca un regizor preocupat de teatrul psihologic, intimist. Măiestria sa în această zonă se face din nou simţită prin alegerea distribuţiei şi îndrumarea actorilor care interpretează memorabil personajele ce le revin. Cu uşurinţă Marius Florea Vizante (Elling) şi Sandu Pop (Kjell Bjarne) puteau aluneca pe panta exagerării prin expresie şi rostirea cuvântului în compunerea acestor roluri speciale, de compoziţie şi puteau pedala pe linia comicului. Actorii se concentrează să susţină echilibrul între comic şi tragic precum nişte acrobaţi care merg cu detaşare pe un cablu ce traversează o prăpastie. Reuşesc două creaţii în aceste dificile partituri. Minunat construieşte Marius Florea Vizante pe Elling, cel care a terminat liceul şi are chiar talent în a scrie poezii, dar e într-o continuă panică, se teme de singurătate că îl va părăsi prietenul, se teme să relaţioneze cu lumea din jur. Personajul se destăinue în unele momente publicului, iar actorul poartă acest dialog interactiv cu dibăcie. Destăinuirile despre viaţa lui Elling fac adeseori ca râsul spectatorilor să amuţească fiind înlocuit de emoţia provocată la aflarea destinului său trist. În nici o clipă Marius Florea Vizante nu părăseşte linia personajului, frământările sale interioare obsesive. Sandu Pop în rolul lui Kjell Bjarne ne prilejuieşte cunoaşterea unui actor de valoare. Mai exuberant, mai stângaci în percepere elementară a realităţii şi mai copilăros, Kjell prin interpretarea desăvârşită a actorului îşi destăinuie pofta sa de viaţă şi cunoaştere a celor din jur. Sandu Pop trăieşte cu sinceritate, impresionant, fiecare stare a personajului, de la cea de frică la cea de îndrăgostit de vecina gravidă. Interpretarea lui Marius Florea Vizante şi Sandu Pop este apropiată de cea de film, prin economie în expresie şi pauze în exprimare, dublate de o intensă trăire interioară a stărilor care transmit emoţie publicului. În personajul secundar Frank, asistentul social care se îngrijeşte de acomodarea cu noile condiţii a celor cu dizabilităţi în comunicare, Şerban Georgevici este remarcabil. Susţine cu mult firesc relaţiile cu cei doi, dar sugerează şi problemele personale care îl amărăsc. Mihaelei Măcelaru îi revin trei personaje pe care le defineşte credibil în esenţa lor. În prima proiecţie, ce este un filmuleţ prea lung al camerei de supraveghere când eroii erau internaţi în spital, actriţa o interpretează pe sora de caritate. Apare apoi în rolul unei vânzătoare trăznite de la un fast food stradal, ca în final să interpreteze cu sensibilitate pe Reidun, femeia gravidă de care se va îndrăgosti Kjell.
Desigur “Elling” are ca scriere un specific al ţărilor nordice, prin referiri chiar la viaţa politică norvegiană, mai puţin cunoscută publicului nostru, dar modul de tratare în profunzime al textului este excelent. Scoate în evidenţă emoţionant consecinţele lipsei de comunicare a celor izolaţi bolnăvicios de lume, tristeţea lor, dar şi comicul perceperii firescului vieţii. Acest spectacol sperăm că va respecta şi în următoarele reprezentaţii coerenţa jocului dintre comic şi dramatic, şi va atrage publicul prin calitatea interpretării, îi va stârni interesul prin reîntâlnirea cu doi actori deosebiţi într-o montare admirabil condusă regizoral. “Elling” rămâne o nouă reuşită a Teatrului de Comedie chiar dacă la lectură textul ar putea părea unora dificil de materializat scenic. Iată că se poate prezenta atractiv publicului şi o temă străină preocupărilor sale curente, dar importantă pentru bunul mers al unei societăţi.

TEATRUL ARCA (LA SCENA) – “SUPERMARKET”

MULTĂ MUNCĂ ÎN … ZADAR

De la bun început precizez că sunt o susţinătoare a teatrului independent, care are nevoie nu numai de sprijinul popularizării sale, ci şi de un ajutor legislativ, cum se întâmplă în ţările surate europene. Printre locurile, puţine încă din Capitală, unde funcţionează teatru independent, se află şi La Scena , într-un saţiu de excepţie, o clădire veche din Calea Călătaşi nr. 55, renovată şi mobilată cu bun gust, pentru diverse activităţi de club, la un pas de Piaţa Unirii. Este un unicat în peisajul “locaţiilor” independente. Cei de “La Scena” s-au ambiţionat şi au amenajat un spaţiu dedicat numai teatrului în podul clădirii, unde activează Teatrul ARCA de câţiva ani, cu un repertoriu care lansează proiectele tinerilor creatori independenţi. Unicat la Teatrul Arca a fost spectacolul “Top Dogs” (“Şomerii”) în regia lui Theo Herghelegiu care reunea în distribuţie nume surprinzătoare pentru teatrul independent precum Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Şerban Ionescu sau Claudiu Bleonţ. A fost un spectacol cu măiestrie regizorală conceput de Theo Herghelegiu. “La Scena”, tânăra regizoare a mai prezentat şi “Locuind cu vampirul”, fiind şi autoarea textului acestui spectacol amuzant. Regizoarea are un CV bogat, lucrând atât în teatrul independent cât şi în cel instituţional. Revine acum la Teatrul Arca, dornică a demonstra că se poate realiza şi un musical independent. “SUPERMARKET” este primul musical independent, coproducţie Teatrul Arca şi Teatrul Inexistent.
Theo Herghelegiu a muncit sârguincios ca scenarist şi regizor pentru acest spectacol prin care şi-a dorit să avertizeze cât de grav şi înşelător este fenomenul consumismului, febra cumpărăturilor, ce ameţeşte şi degradează individul. De la intenţie până la realizarea sa sub forma unui spectacol musical, este însă cale lungă, mai ales că acest gen are cerinţele sale speciale. Rezultatul efortului echipei de a concepe un musical în care se cântă şi se dansează este … un spectacol lung de trei ore, cu repetarea obsedantă a unor motive şi încărcarea sa cu personaje fals introduse metaforic în contextul acţiunii lipsite de un conflict viabil şi petrecută într-un supermarket. Scenariul lui Theo Herghelegiu este primul vinovat de eşecul calităţii acestui spectacol. Personajele aleargă după cumpărături într-un supermarket sau se refugiază printre rafturile sale ca să scape de obsesiile personale şi singurătate, conflictul este inexistent, se înfiripează numai o iubire ciudată între Romicela (Raluca Botez) cea căreia nu i se motivează depresia trâmbiţată şi Tutu (Ionuţ Burlan), un cărăuş zilier al magazinului. Lumea care populează supermarketul, Theo Herghelegiu încearcă să o marcheze prin câteva tipologii. Două fete cu ifose – Manuela (Andreea Duţă) şi Graţiela (Adriana Drăguţ) – sunt obsedate de cumpărături şi vor să-şi umple cărucioarele pe care le tot plimbă prin scenă. Mai apare un cuplu de gay, interpretat de Eduard Jighirgiu şi Karl Baker, numai că nota sa tipologică precizată la începutul reprezentaţiei, scenariul o pierde pe parcurs, şi cei doi băieţi, care îşi plimbă şi ei coşurile prin magazin, încep să tragă ochiade femeilor din jur, să fie interesaţi de farmecul lor. Lumea cumpărătorilor e animată de … un cor; cei patru care îl alcătuiesc sunt Cristina Moldoveanu, Nicolae Predica, Oleg Apostol şi Ioana Cioraţă care se achită conştiincios de dificila sarcină de a comenta cântând şi dansând viaţa de cumpărător, în momente standard desenate scenic, mereu repetate. În acest supermarket, scenarista mai plasează - paraşutează- ca să-i dea o atmosferă absurdă, un personaj, pe Maşa din … “Trei surori” de Cehov !!! Este, fireşte, obsedată că vrea să ajungă la Moscova, rosteşte în partea a doua a reprezentaţiei şi un lung monolog în care se îmbată, normal, cu vodcă. Intervenţiile Maşei cea venită şi după veşminte din altă epocă, sunt penibile raportate la intenţiile de bază ale scenariului şi accentuează senzaţia de ghiveci fără sare şi piper a spectacolului. Actriţa, Dana Voicu se luptă să dea o cât de câtă credibiltate frământărilor interioare ale sărmanei Maşa. Finalul scenariului trece în absurdul grotesc, Tutu se transformă într-un salam, Romicela într-o balerină, un corist devine şi el balerin, etc. Scenariul e jalnic, chiar dacă autoarea a muncit mult să aibă şi cuplete, şi monologuri adaptabile musical.
Regizoarea Theo Herghelegiu a încercat să îşi ilustreze teatral scrierea sa conform cerinţelor unui musical, numai că spaţiul de joc al teatrului este restrâns, aşa că mişcarea, dansul sunt înghesuit derulate. Coregrafia (Silvia Călin) este modestă şi repetă aceleaşi expresii de dans. La capitolul muzică (Eduard Jighirgiu - compoziţie), au fost folosite motive din tot felul de şlagăre cu intervenţii personale banale. Scenografia (Daniel Titza) nu este nici măcar minimalistă. Prin tot felul de banere se încearcă indicarea raioanelor unui supermarket, iar costumele nu au personalitatea solicitată de tipologia personajelor. Desigur spectacolul este realizat cu foarte puţine fonduri, dar lipsa banilor nu scuză şi lipsa de imaginaţie.
Mai trist este că unsprezece tineri actori depun eforturi să cânte ajutaţi de lavaliere, să danseze, dar nu prea au pe ce partituri să-şi impună personalitatea. Singura care reuşeşte să depăşească fragilitatea textului este Raluca Botez în Romicela. Actriţa are un farmec special în expresie, este sinceră în creionarea naivităţii personajului şi în dialogurile interactive cu spectatorii. Pare paradoxal, dar acest musical eşuat lansează o tânără actriţă, pe Raluca Botez de la care este de aşteptat o bună evoluţi dacă va avea norocul întâlnirii cu partituri consistente. Distribuţia cuprinde unii actori de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti (Cristina Moldoveanu, Ionuţ Burlan, Karl Baker) şi independenţi în căutarea afirmării, unii cu experienţe minore în sitcomuri sau seriale. Aceşti tineri care s-au achitat onorabil de sarcinile dificile ce le-au revenit, rămân totuşi victimele unui proiect lipsit de consistenţă, dar ambiţios.
Spectacolul, în intenţia de a condamna consumismul, un viciu ce proliferează şi afectează individul, putea fi interesant. Durează însă trei ceasuri, deoarece scenariul repetă obositor motivările sale, şi în plus trenează prin introducerea excentrică a personajului Maşa.
Tinerii spectatori ai Teatrului Arca priveau cu interes experimentul de aşa zis musical al colegilor de generaţie care însă, nu prea le stârnea amuzamentul, iar la pauza dintre cele două părţi, câţiva au părăsit discret sala.

TEATRUL “MARIA FILOTTI” (BRĂILA) – “IDENTITĂŢI”

UN SPECTACOL SPECIAL CU VALOARE CULTURALĂ

Se poartă experimentele, se poartă spectacolele cu pretenţii de originalitate, dar mai toate sunt găunoase în conţinutul ideatic şi emoţional. Sunt nişte făcături cu ambiţii inovatoare sub aspect estetic. Puţine sunt acele “viziuni regizorale” care atunci când părăsesc convenţia teatrală tradiţională, reuşesc să propună o altă cale, credibilă de transmitere a mesajului scrierii alese spre reprezentare , coerentă şi bogată în sensuri, captând emoţional interesul spectatorilor. Unul dintre acele puţine spctacole este şi “IDENTITĂŢI”, un colaj din şapte “schiţe dramatice” aparţinând lui Dumitru Solomon, admirabil vizualizate teatral de regizorul VICTOR IOAN FRUNZĂ.
Mai întâi, trebuie remarcată opţiunea repertorială în intenţia de a ne reaminti că deţinem dramaturgi pe nedrept uitaţi astăzi. Dumitru Solomon se află printre ei, alături de Teodor Mazilu sau Tudor Popescu ale căror scrieri au valoare dramatică şi s-au confruntat cu cenzura epocii de tristă amintire şi rămân actuale şi pentru timpul nostru, prin tematica lor. Cele şapte “schiţe dramatice” reunite în spectacolul “Identităţi” au fost scris prin anii ’70, publicate în volumul “Măşti contemporane” şi rămân “contemporane”, foarte actuale şi la începutul mileniului trei, în altă epocă decât aceea care le-a inspirat. “Schiţele” respective, în stilul limbajului teatrului absurd, redau scurte conflicte specifice vieţii curente şi sunt mai indicate prezentării în teatrul radiofonic. Dificultatea ansamblării lor într-un colaj destinat scenei este mare. Totuşi regizorul Victor Ioan Frunză a găsit inspirat calea de a le prezenta captivant într-un spectacol original. “Holul comun”, “Vânzări-cumpărări”, “Dialog fără partener”, “Pinacle”, “Orient Express”, “Superba, nevăzută cămilă” şi “Apa” sunt schiţe tragicomice, “fotografii” ale societăţii noastre, chiar şi după patruzeci de ani de când au fost surprinse. În viaţa de zi cu zi, absurdul situaţiilor mişună peste tot, e rod al minciunii, al lipsei de comunicare între indivizi, agravat şi de superficialitatea perceperii realităţii. Nu întâmplător regizorul şi-a intitulat colajul “Identităţi”. Atenţionează percutant că tot ceea ce invită să fie urmărit de spectatori în diversele spaţii ale grandiosului Teatru “Maria Filotti” pe care îl exploatează inteligent, se poate petrece, de fapt, oriunde, sunt fapte “identice” întâlnite la tot pasul. De altfel, scena aplauzelor finale se derulează în stradă pentru că tot ce am văzut în teatru, aparţine străzii, lumii noastre comune. Victor Ioan Frunză conduce excelent spectacolul în şapte spaţii de joc cu intenţia de a pune publicul faţă în faţă cu lumea căreia îi aparţine. Substanţa tragicomică a situaţiilor exprimată de scriere în limbajul absurd este abil speculată în termini realişti de regizor, care nu păcătuieşte să încarce pleonastic stilul teatrului absurd prin ilustrări teatrale similare. Vizualizarea teatrală are o tentă de ironie, de satiră ce provoacă râsul spectatorilor, dar e completată mereu de sublinierea amărăcinii, a dramatismului din subtextul situaţiilor conflictuale. Pentru primele schiţe, regizorul găseşte motivare în text ca liant al colajului să fie un convoi mortuar, grotesc, pe care îl pierde însă, spre final nemai având suport în scriere.
O contribuţie majoră la ilustrarea viziunii regizorale revine scenografei Adriana Grand. Mergând pe ideea “unui spectacol cu geometrie variabilă”, desfăşurat în mai multe spaţii de joc, de astă dată, Adriana Grand nu mai poate imagina decoruri complicate şi va folosi ingenios oferta spaţiilor spectaculoase ale Teatrului “Maria Filotti” din clădirea maiestuoasă construită în secolul XIX, conform rigorilor epocii. Punctează doar locurile acţiunii, diferite de la o schiţă la alta, prin obicte alese şi dispuse cu fantezie pentru a da o notă satirică atmosferei , de pildă în “Holul comun” sau “Vânzări-cumpărări” şi creează apoi, un decor special, provocator de senzaţii pentru subsolul întunecat, invadat de apă din ultima scenă. Costumele denotă o explozie de inventivitate specifică pentru harul acestei scenografe de excepţie, atentă întodeauna la cele mai mici detalii necesare evidenţierii personajelor şi conceptului regizoral. Contribuie la atmosfera fiecărui moment şi muzica lui Tibor Cari, remarcabilă fiind cea din “Pinacle”, interpretată la pian de Cornel Cristei.
Un alt merit al regizorului Victor Ioan Frunză se dovedeşte a fi modul în care a condus distribuţia. A lucrat cu actorii Alin Florea, Monica Zugravu-Ivaşcu, Marcel Turcoianu, Silvia Tariq, Radu Micu şi Ioana Dragu, Ionuţ Roşca, Ştefănuţ Radu, Neluţ Spălatu, Septimiu Stoica, Adi Iacov, ultimii alcătuind echipa - liant dintre cele şapte scene. Actorii sunt nevoiţi să interpreteze mai multe roluri, să treacă rapid de la un personaj la altul, iar regizorul le-a speculat capacităţile pentru a creiona cât mai divers partiturile în care i-a distribuit.
Spectacolul începe cu “Holul comun”, un scandal între locuitorii unui bloc care şi-au înghesuit diverse obiecte pe … holul comun. Spectatorii urmăresc surprinşi scandalul ce îi întâmpină pe Scara B a teatrului. Sunt apoi, conduşi în eleganta Sală de recepţii a teatrului să asiste la conflictul din “Vânzări-cumpărări”. Cumpărătorii sunt un cuplu ciudat, soţul cleptoman – cu haz interpretat de Alin Florea, actor remarcat şi în personajul din prima schiţă, unul din scandalagii de la bloc - şi soţia, o parvenită cu ifose, verosimil caracterizată de Silvia Tariq. Cuplului i se alătură vânzătoarea şmecheră a spaţiilor din locuinţă, savuros interpretată de Monica Zugravu-Ivaşcu. Actriţa va trece apoi la personajul din “Dialog fără partener”, şi într-un foaier va susţine monologul tragicomic al unei femei nemulţumite că este ignorată de partenerul închis în camera sa. Această secvenţă este singura din spectacol mai ternă teatral. “Pinacle” este următoarea schiţă, fireşte într-un alt spaţiu de joc, bogată în intenţii metaforice. Actorii, Alin Florea, Monia Zugravu-Ivaşcu, Marcel Turcoianu şi Silvia Tariq joacă ireproşabil pe indivizii captaţi de trişorul ce le dictează partidele de pinacle. “Orient Express” este scena prefaţată de proiecţii şi un monolog bine susţinut de Radu Micu, urmând conflictul aprig dintre un călător ce vrea bilet de tren pentru Paris şi o funcţionară ce îi oferă unul pentru Periş. Monica Zugrăvescu-Ivaşcu şi Alin Florea prezintă de astă dată alte tipologii, încântător definite în esenţa lor. Aceleaşi calificative superlative le merită Alin Florea şi Radu Micu pentru cei doi indivizi redaţi cu mult firesc când se confruntă cu oferta de vânzare a unei cămile inexistente (“Superba, nevăzuta cămilă”). Spectacolul se încheie cu “Apa”, unde nebunia comunicării absurde ia amploare. Personajele X, Y, Z, refugiate într-o pivniţă ce se inundă, filosofează aberant despre soluţia ce i-ar putea salva din situaţia extremă în care se află. Scena este o mică bijuterie de tratare teatrală a unui text absurd, tragicomic, cu rezonanţă pentru actualitate. Secvenţa se petrece în Sala Studio a teatrului … pe întuneric! Singurele accente luminoase sunt date de chibrituri, brichete sau lanterne manipulate de personaje. Apa care curge din ţevile sparte ale subsolului pare că invadează spectatorii. Comicul se transformă treptat în dramă ameninţătoare. Râsul încremeneşte pe buzele spectatorilor provocaţi să judece afirmaţiile cu pretenţii de soluţii pentru o criză existenţială. De fapt, toate schiţele ascund sub alte faţete această criză, dar în “Apa” ea ajunge să ia amploare tragică. Tratarea regizorală este impresionantă. Se finalizează astfel , viziunea regizorală profundă supra celor şapte schiţe, coerent şi atractiv ilustrată teatral de Victor Ioan Frunză şi echipa sa.
“Identităţi” rămâne un spectacol din categoria evenimentelor. În primăvară, acest spectacol va fi prezent, sperăm şi în Capitală, iar regizorul va concepe derularea sa în mai multe spaţii de joc ale teatrului ce îl va găzdui.

TEATRUL FOARTE MIC – “BLOCAJ ÎN TRAFIC”

PALIDA NOASTRĂ DRAMATURGIE

Teatrul Foarte Mic găzduieşte cu precădere proiectele unor tineri artişti independenţi, regizori şi actori. La universităţile de profil, de stat şi mai ales particulare, tinerii absolvenţi cu ambiţii de afirmare ca actori şi regizori sunt foarte numeroşi. Anual, în jur de 300! Puţini reuşesc să îşi împlinească visul, cum e şi firesc. Exagerarea numărului de absolvenţi ai universităţilor cu profil artistic raportată la o ţară cu 22 de milioane de locuitori rămâne o altă problemă legată de starea şi calitatea învăţământului, ce ar merita o dezbatere mai amplă provocată, şi de cei preocopaţi de starea teatrului nostru. Subiectul comentariului de astăzi este însă, oferta Teatrului Foarte Mic, “Blocaj în trafic”, în care se folosesc de astă dată, forţele proprii ale Teatrului Mic, de care depinde ca instituţie de stat, cu fonduri municipale, şi Teatrul Foarte Mic. Proiectul acestui spectacol apelează la tinerii angajaţi ai Teatrului Mic, ANDREEA GRĂMOŞTEANU, RADU IACOB, TOMA CUZIN şi VLAD COJANU, cărora li se alătură, colegul de generaţie, FLORIN LĂZĂRESCU, angajat la Teatrul Naţional “I. L. Caragiale”. Aceşti tineri artişti sunt vârfuri ale generaţiei lor. S-au remarcat în alte prducţii teatrale, în filme chiar, iar unii şi pe mult râvnitul mic ecran, ca de pildă, Andreea Grămoşteanu, în “Mondenii”, emisiunea de divertisment de la Prima TV. Acum au avut ghinionul întâlnirii cu textul de debut în dramaturgie, “Blocaj în trafic” de Bogdan Costin. Selecţia repertorială nu s-a efectuat în numele debutului. Textul este premiat la FestCo, Festivalul Comediei Româneşti, ce are şi un compartiment dedicat unui concurs de dramaturgie cu specufic COMEDIE. Iniţiativa FestCo este excelentă, numai că dacă juriul nu avea ce premia, trebuia să se abţină de la promovarea unui text minor. Un membru al juriului ediţiei din 2007, ce a distins acest text, se destăinuie în publicarea textului de către Editura Palimpsest : “La piesa premiată să nu te duci cu plasa”. Adevăr grăita dânsul (Adrian Lustig), “Blocaj în trafic” nu trebuie să dea nimănui speranţe de mulţumire pentru că este un text premiat la un stimat festival. Textul lui Bogdan Costin e doar o palidă încercare de dramaturgie ce dezavantajează nişte admirabili tineri actori.
Orice spectator ar citi textul publicat nu s-ar duce să îl vadă ilustrat teatral nici chiar de … Liviu Ciulei. Evident, acest monstru sacru al teatrului nu ar investi forţa sa creatoare într-o astfel de propunere repertorială. Tânăra regizoare Diana Iliescu îl acceptă însă, şi îl ilustrează teatral modest, greu fiindu-i să inventeze soluţii de salvarea sa din banalitate. Doi borfaşi fură o maşină cu un număr străin şi descoperă în portbagaj un sicriu pe care înspăimântaţi nu au curajul să îl şi deschidă. Premizele de conflict par a fi interesante. Intriga însă, forţat se complică, se merge dramaturgic pe pista unui text “pseudo-poliţist”, iar personajele care îl susţin sunt … “pseudo-personaje”, cum ar dori cu o inexplicabilă ironie să le definească autorul în precizarea distribuţiei, ele fiind numai nişte amărâte schiţe de tipologii caracteriale. Textul pubicat se vrea şi “original” prin redarea tipografică fără elementare semene gramaticale de punctuaţie, în cazul numelor proprii sau al începutului propoziţiilor ori a frazelor scrise deavalma cu literă mică.”Un fleac” pentru cum se poate distruge limba română în numele intenţiilor inovatoare în dramaturgie! Un actor distribuit într-un astfel de text e la mare anaghie pentru a îl înţelege. Replica e exagerat concepută pe linia limbajului “cool” la modă, marcată de tot aresenalul de rigoare, “Mă cac … “, Mă … “, etc. fără nici o motivare într-o stare care ar putea provoca astfel de expresii verbale. Vorbe goale fără să susţină tipologia personajelor şi a situaţiilor în care sunt implicate. Premiza conflictului este anulată prin replicile ce se vor a se referi la nemulţumirile unor indivizi revoltaţi de mersul societăţii în care trăiesc. Textul are un final confuz, lipsit de concluzii, iar actorii încearcă să-l dreagă. Îl modifică printr-un happy end specific filmelor de duzină. Una peste alta, “Blocaj în trafic”, în ciuda premiului ce a înscris titlul în repertoriul teatrului, este un text penibil, căznit construit dramatic cu intenţii comice pe care sărmanii actori tineri încearcă să-l coloreze amuzant.
Decorul Corinei Grămoşteanu sugerează convingător locurile acţiunii în care vor evolua cei cei cinci tineri actori. Florin Lăzărescu este Fane, Toma Cuzin, Dodo, doi infractori, cărora actorii le creionează cu umor, cât le permite replica, panica descoperirii sicriului din maşina furată. Susţin o lungă scenă în debutul reprezentaţiei, ce schematic va fi urmată de o altă scenă de amploare, în acelaşi stil de a filosofa stupid asupra unor aspecte ale lumii noastre contemporane. Acest nou “act” se petrece între Ema (Andreea Grămoşteanu) şi Vali (Radu Iacoban), doi îndrăgostiţi frământaţi de aceleaşi probleme ca şi cei dinaintea lor. Andreea Grămoşteanu remarcată în spectacolul de absolvire “Vassa Jeleznova”, devenind apoi un nume de notorietate prin emisiunea tv. satirică “Mondenii”, se luptă să dea credibilitate Emei în ciuda falsităţii constructului rolului de către cel care se ambiţionează a deveni dramaturg. În Vali, un “pseudo-român” cum indică autorul, Radu Iacoban urmează aceiaşi cale a încercării salvării unui rol lipsit de consistenţă, ca şi Viorel Cojan în Stănescu, un alt “pseudo-interlop”. Aceşti tineri actori au har şi meritau partituri pe măsura capacităţilor demonstrate în alte apariţii din teatru, flm sau televiziune. Li s-a atribuit un text submediocru, fie el şi premiat, pe care să-l salveze de la un posibil eşec al reprezentării pe scena unui teatru bucureştean preţuit.
Şi “Blocaj în trafic” argumentează starea precară a dramaturgiei noastre. În ultimile două decenii printre puţinii care şi-au făcut simţită valoric prezenţa sunt Mimi Brănescu sau Gianina Cărbunariu, personalităţi singulare provenite din zona scenei, actorie sau regie, care încearcă să anime dramaturgia noastră.

TEATRUL MIC - “DOAMNA NOASTRĂ DIN PASCAGOULA”

“REGIZORUL POATE DĂUNA GRAV ACTORILOR”

Spectacolul de la Teatrul Mic, cu ultima piesă a lui Tennesse Williams, din 1982 - dramaturg american, mult cunoscut cultural, apreciat şi jucat - , m-a dererminat ca titlul acestor observaţii să fie o parafrază a avertismentului TV : “Fumatul dăunează grav sănătăţii”. Distribuţia reuneşte doi actori de marcă – VALERIA SECIU şi MIRCEA ANDREESCU – deci, era de aşteptat ca spectacolul să fie un regal artistic. Tratarea regizorală a lui Florin Fătulescu a afectat însă, interpretarea actorilor. Şi un regizor cu o viziune ce ignoră argumentele scrierii dramaturgului poate “dăuna grav” actorilor care sunt… “sănătatea” unui spectacol.
Această ultimă piesă scrisă de Tennesse Williams are o sevă autobiografică, iar titlul său original este “Casa care nu poate sta în picioare”, mult mai semnificativ pentru conţinutul conflictului decât cel ales de Ioana Ieronim şi Rodica Fătulescu, traducătoarele scrierii, “Doamna noastră din Pascagoula”. În cazul de faţă traducerea înseamnă, de fapt, o “adaptare” cu speranţa de apropiere de limbajul actual “cool”, cu replici de genul “ Îmi vine să mă piş”, şi intenţii de trimiteri spre criză economică actuală, subiect dezvoltat fără o documentare pralabilă şi de către mass media. Exista o criză când a fost scrisă piesa, dar ea nu reprezenta preocuparea tematică a dramaturgului, iar traducerea forţează spre o exagertă trimitere spre criza actuală. Piesa este scrisă însă, cu intenţii clare de avertizare asupra îmbătrinirii fizice şi spirituale a individului. Ioanei Ieronim îi aparţin numeroase traduceri din engleză, modernizate cu atenţie asupra sensurilor cuvântului, dar de astă dată, în compania claboratoarei sale, Rodica Fătulescu, a acceptat docil supunerea în faţa intenţiilor regizorului Florin Fătulescu de contemporanizare forţată a piesei lui Tennessee Wlliams, şi astfel conţinutul bogat în trimiteri psihologice, oricând actuale, a fost distrus. Povestea celor doi bătrâni – Bella McCorkle (Valeria Seciu) şi Cornelius MecCorkle (Mircea Andreescu), soţ şi soţie -, aparent e comică, fiind de fapt o tragicomedie subtil construită de dramaturg. Situaţia lor e dramatică, în ciuda faptului că reacţiile şi relaţiile lor sunt comice. Soţul caută banii soţiei pentru că visează la o carieră politică, soţia e amnezică, degradată psihic, vecinii sunt şi ei afectaţi de vârsta lor înaintată, pe care nu vor să o accepte. Regizorul ilustrează scenic starea dramatică a personajelor printr-un comic derizoriu, chiar grotesc uneori. Umorul amar, ironia sunt absente din viziunea sa regizorală. Forţează comicul prin mişcarea în scenă sufocată de efecte specifice unui spectacol de estradă. Dar nu provocarea râsului publicului este intenţia dramaturgului, ci judecarea dramei unor oameni în vârstă, degradaţi, cu logica tulburată. Transformarea unei piese tragicomice într-o comedie derizorie de către regizorul Florin Fătulescu are drept rezultat un spectacol confuz, în ciuda prezenţei unor actori de renume de la care publicul aşteaptă evoluţii impresionante.
Florin Fătulescu face parte din rândul acelor regizori care au emigrat în America sau pe alte continete, dar n-au reuşit afirmări spectaculoase. Numele său nu se poate alătura lui Andrei Şerban sau Andrei Belgrader. Internetul oferă de altfel, documentarea necesară asupra carierei celor care au “încercat marea cu degetul” dar sunt unii care nu prea au avut … un “deget” necesar impunerii personalităţii lor creatoare. Revenit după emigrare acasă, regizorul Florin Fătulescu înregistrează un eşec prin spectacolul de la Teatrul Naţional “I.L.Caragiale” cu piesa “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” de Matei Vişniec, iar la Teatrul Mic a regizat un spectacol, discutabil ca valoare, “Jacques sau supunerea” de Eugene Ionesco, acestea fiind doar cele două spectacole înfăptuite în Capitală. Ambiţia de a aborda în premieră europeană piesa lui Tennessee Williams, ce nu a înregistrat succese pe alte meridiane era firească, numai că superficialitatea conceptului său regizoral în exploatarea bătrânului cuplu McCorkle deziluzionează spectatorii, care aşteaptă miracole de la actorii consacraţi din distribuţie.
Primul contact al publicului cu piesa “Casa care nu poate sta în picioare” (“Doamna noastră din Pascagoula”) e atractiv datorită scenografiei imaginate de Ştefan Caragiu şi Liliana Cenean. Au construit cu inspiraţie un decor realist din amănunte semnificative ce contribuie la definirea mai multor spaţii de joc dintr-o casă şubredă, care stă să se prăbuşească, în care plouă. Decorul ilustrează atmosfera solicitată de acţiune, dar bunele sale intenţii nu sunt pe deplin speculate regizoral. De la intrările personajelor în scenă, în special ale cuplului tânăr – fiul bătrânilor, Charlie (Radu Zetu) şi logodnica sa, Stacey (Valentina Popa) -, până la plimbările cu bicicleta fără rost ale vecinului Emerson Sykes (Avram Birău) şi mai ales monologurile susţinute la marginea scenei, toate amintesc de un teatru vechi, prăfuit. Aceste dirijării ale mişcării scenice şi multe altele vor a provoca flux comic, dar dezavantajează interpretarea actorilor. Peste toate mai intervin şi efectele “muzicii originale” propuse de traducătoarea Rodica Fătulescu. Şcolăreşte ele vor a puncta o noapte furtunoasă … din viaţa unor oameni marcaţi de frustrări, depresii şi nemulţumiri, ajunşi la vârsta senectuţii.
Din 2006, după excelentul rol din “Cum gândeşte Amy” de David Hare la Teatrul Mic în regia Cătălinei Buzoianu, după Gloucester din “Lear” (Teatrul “Bulandra”) în regia lui Andrei Şerban, după Amanda din “Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams (Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”), tot în regia Cătălinei Buzoianu, VALERIA SECIU se întâlneşte , din nou cu Tennessee Williams. Din păcate, această mare artistă, maestră a trăirilor interioare ale vieţii personajelor interpretate, nu a fost întrebuinţată la valoarea sa în rolul Bellei. Actriţa a intuit profilul psihologic al personajului, depresiile, nebunia sa, dar a fost îndrumată spre exagerări comice, realizate cu neîncrederea în argumentarea din replică. Valeria Seciu salvează personajul de la neînţelegerea esenţei scrierii lui Tennessee Williams prin interpretarea strălucită a monolologului din final, gândit profund, cu sensibilitate, rostit nuanţat. În acel moment din sfârşitul reprezentaţiei transmite emoţie publicului, explicând destinul nefericit al Bellei. Actriţa are drept partener în Cornelius pe colegul său de promoţie, Mircea Andreescu, o personalitate stimată a Teatrului “Sică Alexandrescu” din Braşov. Cornelius al său e obsedat de dorinţa parvenirii în lumea politică, e plin de hachiţe în relaţiile cu cei din preajmă. Cu măsură în gest şi expresie, cu credibilitate, actorul construieşte caracterul bătrânului revoltat de condiţia în care se află. Compoziţiile de vârstă impuse regizoral în mod exagerat îi frustrează însă, pe cei doi actori – Valeria Seciu şi în special Mircea Andreescu -, de creaţiile de care sunt capabili. Neinspirata îndrumare regizorală a actorilor spre comedie, gen în care nu a excelat ca dorinţă dramaturgul american, se face simţită în special în cazul interpreţilor cărora le revin partiturile din planul doi. Fiul familiei McCorkle, Charlie este modest desenat ca tipologie de Radu Zetu. Logodnica sa, Stacey pare o femeiuşcă neinteresată de ce se petrece în casa care stă să cadă; îmbrăcată mereu sumar, Valentina Popa nu reuşeşte să schiţeze cu firesc sensurile relaţiilor cu cei din preajmă şi în special cu vecinul Emerson Sykes. Avram Birău îl interpretează pe vecinul Emerson exagerat comic drept doar un obsedat sexual, cum este caracterizată cu vulgaritate şi Jessie Sykes de Oana Albu. Distribuţia se mai completează prin Petrică Moraru (Doctorul Crane) şi Vitalie Bantaş, Ştefan Lupu, Radu Cristian, Mircea Niţescu, în partituri minor exploatate regizoral .
“Doamna noastră din Pascagoula” rămâne un spectacol pe care viziunea regizorală îl conduce linear pe linia comediei fără să aibă un suport consistent în piesa lui Tennessee Williams căreia îi distruge sensurile majore dramatice . Spectacolul nu are coerenţă în idei şi nu transmite emoţie chiar dacă rolurile cheie aduc la rampă actori consacraţi, dar … sufocaţi de ilustrarea teatrală . Se demonstrează, din nou, că în spatele unui spectacol stă regizorul care nu iese la aplauze decât poate la premieră, dar care poate distruge intenţiile dramaturgului prin “traducerea” sa scenică.

P.S. La premieră a avut loc lansarea volumului “Tennessee Williams - MEMORII ale unui bătrân crocodil” în traducerea admirabilă a rafinatei profesioniste, Antoaneta Ralian. Este o carte de interes nu numai pentru practicanţi ai teatrului.

TEATRUL NAŢIONAL “I. L. CARAGIALE” – “TARTUFFE”

UN SPECTACOL CAPTIVANT

Din motive obiective nu am putut urmări acest spectcol la premieră, în trei octombrie, ci abia la sfârşitul lunii decembrie. Sala Amfiteatru era ocupată până la refuz de spectatori iubitori de teatru, care au fost captivaţi de reprezentaţie şi au răsplătit cu aplauze entuziaste realizarea sa. Publicul a receptat în amănunt propunerea regizorului Andrei Belgrader de a îi prezenta un clasic, pe (Jean-Baptiste Poquelin) Moliere, fără să-i maltrateze scrierea din 1664, ci să-i exploateze sensurile mereu actuale chiar şi pentru cei din mileniul trei. Moliere considera că “Lumea vrea portrete care să-i semene. Dacă lumea vremii noastre nu se recunoaşte în ele, opera nu e reuşită.” Iată că după patru secole, crezul său artistic rămâne valabil şi îi conferă operei sale valoarea de a fi universală.
După peste treizeci de ani, regizorul Andrei Belgrader a revenit în România din Statele Unite unde a emigrat şi a realizat o carieră strălucită ca regizor şi profesor, foarte puţin cunoscută însă, în ţara natală. La noi funcţionează mentalitatea de a nu ne mândri cu valorile noastre de peste hotare, a le ignora succesele. (Date despre evoluţia lui Andrei Belgrader în SUA le puteţi afla şi din interviul acestuia cu greu acceptat spre publicare de “Jurnalul Naţional”, fiind singura colaborare pe care am avut-o cu respectivul cotidian.) În urma experienţei sale americane, Andrei Belgrader a învăţat modul de a demonstra universalitatea clasicilor prin evidenţierea tematicii atacate în opera aleasă spe reprezentare, valabilă indiferent de epoca în care vede luminile rampei. Andrei Belgrader nu concepe o adaptare a piesei lui Moliere în tendinţa de actualizare forţată, pentru că nu vrea să scoată ochii spectatorilor cu trimiteri la lumea în care trăim. Respectând pe bătrânul Moliere vrea doar să atenţioneze că tematica sa e valabilă şi astăzi fără să-I schilodească scrierea, să o vulgarizeze. Regizorul a folosit versiunea reuşită în proză ritmată datorată lui Romulus Vulpescu şi a comprimat doar, fără să afecteze sensurile scrierii originale, a redus cele cinci acte ale piesei, pentru că spectatorul de astăzi e grăbit şi acceptă mai greu un spectacol mai lung. Reprezentaţia durează astfel, o oră şi cinzeci de minute. Andrei Belgrader subliniează prin modernitatea şi originalitatea conceptului său regizoral comicul de situaţii şi caractere construit de Moliere, dublându-l prin comicul rezultat de cultivarea unei relaţii interactive cu spectatorii. De pildă, Dorina, subreta guralivă şi isteaţă a familiei berghezului Orgon, îşi alege din public parteneri pentru a atenţiona că oricine poate fi înşelat de “bunele intenţii” ale unui Tartuffe, impostorul perfect. Spectacolul avertizează că şi în prezent impostura ipocriţilor care pătrund în societate sau în familie cu feţe cucernice, invocând credinţa în Dumnezeu, poate provoca adevărate dezastre existenţiale. “Cucernicul” Tartuffe venit în familia lui Orgon reuşeşte să-l păcălească pe acesta care îi încredinţează averea. Spectacolul Naţionalului bucureştean arată subtil pericolul unui astfel de individ uşor detectabil şi în lumea zilelor noastre , unde poate acţiona dezinvolt, folosind naivitatea celor din jur. Acest mesaj este transmis fără ostentaţia unei “actualizări” forţate, spectacolul musteşte de un comic de bună calitate ferit de vulgaritate şi devine o satiră cuceritoare la adresa imposturii, pericol major pentru degradarea societăţii. Ambiţios ca spectacolul să nu deranjeze publicul prin un timp de desfăşurare mai lung, regizorul comprimă soluţiile teatrale alese pentru final. Orgon şi familia sa vor fi salvaţi de la dezastrul luării averii de către Tartuffe prin decizia regelui Ludovic al XIV-lea care îl condamnă pe impostor, în scenă fiind instalat un tablou cu portretul suveranului. Chipul acestuia se va transforma sugerând o sumedenie de personaje istorice în dorinţa de a ironiza decizia salvatoare, dar rapiditatea schimbării imaginilor dezavantajează receptarea intenţiilor regiei. Mai intervin artificii, baloane de săpun, etc pentru a sărbătorii finalul fericit al familiei Orgon. Finalul este gândit, evident satiric, pentru că nu doar un “decret” pot aduce dreptate celor înşelaţi, dar abundenţa de efecte derulate mult prea rapid degradează sensul major al intenţiei viziunii regizorale. Spectacolul este însă coerent, excelent construit, apelând la o mulţime de “gaguri” abil strecurate pentru a da vivacitate satirei la adresa unei societăţi în care impostura poate schimba destinele oamenilor. Fireşte că regizorul Andrei Belgrader a reunit o echipă convinsă de importanţa viziunii sale, de la scenograf, coregraf, realizatorul ilustraţiei musicale, şi în primul rând, actorii care alcătuiesc o distribuţie ireproşabilă.
Scenografia beneficiază de spiritul inventiv al Irinei Solomon. Spaţiul de joc al sălii Amfiteatru pare decupat din cel al timpului lui Moliere, cu felinare la rampă. Este însă, un spaţiu gol, în care intervin din când în când obiecte de mobilier aduse cu un scop precis de încântătoare nimfe, graţioase balerine. Acest “corp de ansamblu” (Alexandra Cacaraci, Roxana Golban, Alexandra Iosib, Livia Andruţă) are numeroase intervenţii savuroase şi prin contribuţia unei coregrafii concepută funcţional de Păstorel Ionescu. Marea artă a Irinei Solomon se manifestă însă, prin manevrarea numeroaselor costume atemporale , elegante. Prin accesorii, costumele fac trimitere spre diverse epoci , dar în niciun moment al schimbării lor scenografa nu scapă din vedere tipologia personajelor. Semnificative sunt de exemplu, ţinutele Elmirei sau cele ale lui Tartuffe. Pentru a puncta satiric momentele conflictului, regizorul foloseşte o ilustraţie muzicală cuceritor ansamblată de Nicu Alifantis, cu arii şi motive musicale din stiluri diferite, de la clasic la rock.Unele momente muzicale sunt savuros interpretate de Magda Catone care este înţeleapta subretă Dorina.
Acest mecanism - regie, scenografie, muzică şi corgrafie – este exploatat strălucit de actori. Spectacolul se numeşte “Tartuffe”, dar până să apară acest diabolic personaj, publicul cunoaşte pe cei pe care el încearcă să-i inducă în eroare; reprezentaţia e dirijată ca să aibă o creştere a tensiunii, a ritmului în aşteptarea celui mereu invocat. Orgon, burghezul copleşit în naivitatea sa de personajul care se afişează cucernic ca un slujitor al bisericii este interpretat nuanţat în expresia relaţiilor cu cei din jur, cu fineţe în transmiterea stărilor interioare, având ca rezultat un comic suculent, de către Alexandru Georgescu. Interpretul susţine prezentarea “prostănacului” Orgon cu forţa creatoare a unui actor de valoare. Superb caracterizează în amănunt, Simona Bondoc pe mama lui Orgon, doamna Pernelle. Autoritatea în familie a mamei, dar şi nebuna credinţă de a îl considera un idol al binelui pe Tartuffe, sunt impuse cu sinceritate interioară prin jocul actriţei şi dau atmosferă comică intervenţiilor personajului. Ana Ciontea, actriţă apreciată pentru interpretări de roluri din zona mai mult dramatică, este încântătoare în provocatoarea şi senzuala Elmira, soţia lui Orgon. Feminitatea personajului, dar şi inteligenţa sa care detectează falsitatea lui Tartuffe sunt speculate ingenios de această actriţă unicat în peisajul nostru teatral, surprinzătoare prin personalitatea sa în orice partitură. O bucurie devine întâlnirea cu Simona Popescu în Mariana, fiica ingenuă a lui Orgon. Actriţa s-a lansat în spectacolul Teatrului Mic, “Cum gândeşte Amy” unde îi este parteneră marii actriţe Valeria Seciu. Mariana putea rămâne un rol banal, de serviciu, o ingenuă care suferă că tatăl nu îi acceptă iubitul şi vrea să o mărite cu Tartuffe, dar Simona Popescu scoate din banalitate personajul dând viaţă nefericirii, tristeţii celei care nu poate percepe subjugarea celor din jur de către impostorul venit în familia sa. Este senzaţională prezenţa sa în scenă şi când nu are replică. Magda Catone în Dorina, judecător moral al conflictului, este deasemenea cuceritoare prin manipularea cu măsură a intervenţiilor celei revoltate pe venerarea lui Tartuffe de către stăpânul casei. Actriţa cu farmec comic stârneşte şi provocarea spectatorilor, implicarea lor de a condamna ce se petrece în familia lui Orgon. Este binevenită reapariţia sa pe scenă într-un rol ofertant pentru talentul său exploziv.
Fără doar şi poate intervenţia mult aşteptată în scenă a lui Tartuffe, stârneşte creşterea interesului spectatorilor, mai ales că personajul beneficiază de interpretarea lui Horaţiu Mălăele, actorul care a demonstrat că nu poate rata nici un rol în care este distribuit. Performanţa lui Horaţiu Mălăele în această celebră partitură, ce a consacrat mulţi actori, constă în normalitatea, firescul tratării lui Tartuffe ca a unui om obişnuit în care până la un moment dat spectatorul e determinat să creadă în sinceritatea atitudinilor sale pioase. Al său Tartuffe e foarte sincer în manifestări, se simte chiar vinovat de păcatul încercării de a o cucerii pe soţia lui Orgon. Joacă atât de convingător, ca un mare actor, impostura lui Tartuffe încât poate păcăli şi spectatorii, personajul devenind astfel un diabolic pericol pentru lume, ieşind din sfera comicului, a satirei şi dând accente dramatice situaţiilor. Horaţiu Mălăele realizează o impresionantă creaţie în Tartuffe, interpretat simplu, fără efecte comice, personajul este un pericol public sub aparenţa de om ce se zbate între credinţă şi pasiunea pentru o femeie provocatoare, înşelăciunea fiind de fapt pentru el raţiunea de a trăi.
Distribuţia se completează cu Marius Rizea în “trubadurul” Cleant, care la începutul reprezentaţiei expune convenţia propusă de regizor, cu Silviu Biriş care cu umor îl creionează pe îndrăgostitul Valer, cu Daniel Badale atent ca Damis să nu fie doar un revoltat exaltat. Roluri de plan second sunt corect definite de Mihai Verbiţchi (Loyal), Mihai Perşa (Căpitanul gărzii) şi Erka Băieşu (Filpota).
“Tartuffe” se înscrie în categoria spectacolelor de valoare pentru că prezintă cu rafinament cultural mesajul clasicului Moliere, veşnic actual, că impostura poate distruge bunul mers el vieţii în orice epocă istorică. Spectacolul are nerv comic ce stârneşte deliciul publicului, îl cucereşte prin spectaculozitate derulării sale.

P.S. Recomand celor cu pretenţii de “analişti” în arta spectacolului, nemulţumiţi de “Tartuffe”, să vizioneze … “O noapte furtunoasă”, şuşa ce bântuie prin ţară ca spectacol independent. Poate le va oferi “satisfacţiile estetice” dorite şi le va domoli spiritul critic manifestat faţă de spectacolul Naţionalului bucureştean pe care marele public îl urmăreşte cu mare interes. Acelaşi mare public a blamat însă, “O noapte furtunoasă” ce are în distribuţie vedete, părăsind Palatul Naţional al Copiilor unde se derula această reprezentaţie despre care nici un “analist” nu scrie vreun cuvânt.