UN SPECTACOL CAPTIVANT
Din motive obiective nu am putut urmări acest spectcol la premieră, în trei octombrie, ci abia la sfârşitul lunii decembrie. Sala Amfiteatru era ocupată până la refuz de spectatori iubitori de teatru, care au fost captivaţi de reprezentaţie şi au răsplătit cu aplauze entuziaste realizarea sa. Publicul a receptat în amănunt propunerea regizorului Andrei Belgrader de a îi prezenta un clasic, pe (Jean-Baptiste Poquelin) Moliere, fără să-i maltrateze scrierea din 1664, ci să-i exploateze sensurile mereu actuale chiar şi pentru cei din mileniul trei. Moliere considera că “Lumea vrea portrete care să-i semene. Dacă lumea vremii noastre nu se recunoaşte în ele, opera nu e reuşită.” Iată că după patru secole, crezul său artistic rămâne valabil şi îi conferă operei sale valoarea de a fi universală.
După peste treizeci de ani, regizorul Andrei Belgrader a revenit în România din Statele Unite unde a emigrat şi a realizat o carieră strălucită ca regizor şi profesor, foarte puţin cunoscută însă, în ţara natală. La noi funcţionează mentalitatea de a nu ne mândri cu valorile noastre de peste hotare, a le ignora succesele. (Date despre evoluţia lui Andrei Belgrader în SUA le puteţi afla şi din interviul acestuia cu greu acceptat spre publicare de “Jurnalul Naţional”, fiind singura colaborare pe care am avut-o cu respectivul cotidian.) În urma experienţei sale americane, Andrei Belgrader a învăţat modul de a demonstra universalitatea clasicilor prin evidenţierea tematicii atacate în opera aleasă spe reprezentare, valabilă indiferent de epoca în care vede luminile rampei. Andrei Belgrader nu concepe o adaptare a piesei lui Moliere în tendinţa de actualizare forţată, pentru că nu vrea să scoată ochii spectatorilor cu trimiteri la lumea în care trăim. Respectând pe bătrânul Moliere vrea doar să atenţioneze că tematica sa e valabilă şi astăzi fără să-I schilodească scrierea, să o vulgarizeze. Regizorul a folosit versiunea reuşită în proză ritmată datorată lui Romulus Vulpescu şi a compr
imat doar, fără să afecteze sensurile scrierii originale, a redus cele cinci acte ale piesei, pentru că spectatorul de astăzi e grăbit şi acceptă mai greu un spectacol mai lung. Reprezentaţia durează astfel, o oră şi cinzeci de minute. Andrei Belgrader subliniează prin modernitatea şi originalitatea conceptului său regizoral comicul de situaţii şi caractere construit de Moliere, dublându-l prin comicul rezultat de cultivarea unei relaţii interactive cu spectatorii. De pildă, Dorina, subreta guralivă şi isteaţă a familiei berghezului Orgon, îşi alege din public parteneri pentru a atenţiona că oricine poate fi înşelat de “bunele intenţii” ale unui Tartuffe, impostorul perfect. Spectacolul avertizează că şi în prezent impostura ipocriţilor care pătrund în societate sau în familie cu feţe cucernice, invocând credinţa în Dumnezeu, poate provoca adevărate dezastre existenţiale. “Cucernicul” Tartuffe venit în familia lui Orgon reuşeşte să-l păcălească pe acesta care îi încredinţează averea. Spectacolul Naţionalului bucureştean arată subtil pericolul unui astfel de individ uşor detectabil şi în lumea zilelor noastre , unde poate acţiona dezinvolt, folosind naivitatea celor din jur. Acest mesaj este transmis fără ostentaţia unei “actualizări” forţate, spectacolul musteşte de un comic de bună calitate ferit de vulgaritate şi devine o satiră cuceritoare la adresa imposturii, pericol major pentru degradarea societăţii. Ambiţios ca spectacolul să nu deranjeze publicul prin un timp de desfăşurare mai lung, regizorul comprimă soluţiile teatrale alese pentru final. Orgon şi familia sa vor fi salvaţi de la dezastrul luării averii de către Tartuffe prin decizia regelui Ludovic al XIV-lea care îl condamnă pe impostor, în scenă fiind instalat un tablou cu portretul suveranului. Chipul acestuia se va transforma sugerând o sumedenie de personaje istorice în dorinţa de a ironiza decizia salvatoare, dar rapiditatea schimbării imaginilor dezavantajează receptarea intenţiilor regiei. Mai intervin artificii, baloane de săpun, etc pentru a sărbătorii finalul fericit al familiei Orgon. Finalul este gândit, evident satiric, pentru că nu doar un “decret” pot aduce dreptate celor înşelaţi, dar abundenţa de efecte derulate mult prea rapid degradează sensul major al intenţiei viziunii regizorale. Spectacolul este însă coerent, excelent construit, apelând la o mulţime de “gaguri” abil strecurate pentru a da vivacitate satirei la adresa unei societăţi în care impostura poate schimba destinele oamenilor. Fireşte că regizorul Andrei Belgrader a reunit o echipă convinsă de importanţa viziunii sale, de la scenograf, coregraf, realizatorul ilustraţiei musicale, şi în primul rând, actorii care alcătuiesc o distribuţie ireproşabilă.
Scenografia beneficiază de spiritul inventiv al Irinei Solomon. Spaţiul de joc
al sălii Amfiteatru pare decupat din cel al timpului lui Moliere, cu felinare la rampă. Este însă, un spaţiu gol, în care intervin din când în când obiecte de mobilier aduse cu un scop precis de încântătoare nimfe, graţioase balerine. Acest “corp de ansamblu” (Alexandra Cacaraci, Roxana Golban, Alexandra Iosib, Livia Andruţă) are numeroase intervenţii savuroase şi prin contribuţia unei coregrafii concepută funcţional de Păstorel Ionescu. Marea artă a Irinei Solomon se manifestă însă, prin manevrarea numeroaselor costume atemporale , elegante. Prin accesorii, costumele fac trimitere spre diverse epoci , dar în niciun moment al schimbării lor scenografa nu scapă din vedere tipologia personajelor. Semnificative sunt de exemplu, ţinutele Elmirei sau cele ale lui Tartuffe. Pentru a puncta satiric momentele conflictului, regizorul foloseşte o ilustraţie muzicală cuceritor ansamblată de Nicu Alifantis, cu arii şi motive musicale din stiluri diferite, de la clasic la rock.Unele momente muzicale sunt savuros interpretate de Magda Catone care este înţeleapta subretă Dorina.
Acest mecanism - regie, scenografie, muzică şi corgrafie – este exploatat strălucit de actori. Spectacolul se numeşte “Tartuffe”, dar până să apară acest diabolic personaj, publicul cunoaşte pe cei pe care el încearcă să-i inducă în eroare; reprezentaţia e dirijată ca să aibă o creştere a tensiunii, a ritmului în aşteptarea celui mereu invocat. Orgon, burghezul copleşit în naivitatea sa de personajul care se afişează cucernic ca un slujitor al bisericii este interpretat nuanţat în expresia relaţiilor cu cei din jur, cu fineţe în transmiterea stărilor interioare, având ca rezultat un comic suculent, de către Alexandru Georgescu. Interpretul susţine prezentarea “prostănacului” Orgon cu
forţa creatoare a unui actor de valoare. Superb caracterizează în amănunt, Simona Bondoc pe mama lui Orgon, doamna Pernelle. Autoritatea în familie a mamei, dar şi nebuna credinţă de a îl considera un idol al binelui pe Tartuffe, sunt impuse cu sinceritate interioară prin jocul actriţei şi dau atmosferă comică intervenţiilor personajului. Ana Ciontea, actriţă apreciată pentru interpretări de roluri din zona mai mult dramatică, este încântătoare în provocatoarea şi senzuala Elmira, soţia lui Orgon. Feminitatea personajului, dar şi inteligenţa sa care detectează falsitatea lui Tartuffe sunt speculate ingenios de această actriţă unicat în peisajul nostru teatral, surprinzătoare prin personalitatea sa în orice partitură. O bucurie devine întâlnirea cu Simona Popescu în Mariana, fiica ingenuă a lui Orgon. Actriţa s-a lansat în spectacolul Teatrului Mic, “Cum gândeşte Amy” unde îi este parteneră marii actriţe Valeria Seciu. Mariana putea rămâne un rol banal, de serviciu, o ingenuă care suferă că tatăl nu îi acceptă iubitul şi vrea să o mărite cu Tartuffe, dar Simona Popescu scoate din banalitate personajul dând viaţă nefericirii, tristeţii celei care nu poate percepe subjugarea celor din jur de către impostorul venit în familia sa. Este senzaţională prezenţa sa în scenă şi când nu are replică. Magda Catone în Dorina, judecător moral al conflictului, este deasemenea cuceritoare prin manipularea cu măsură a intervenţiilor celei revoltate pe venerarea lui Tartuffe de către stăpânul casei. Actriţa cu farmec comic stârneşte şi provocarea spectatorilor, implicarea lor de a condamna ce se petrece în familia lui Orgon. Este binevenită reapariţia sa pe scenă într-un rol ofertant pentru talentul său exploziv.
Fără doar şi poate intervenţia mult aşteptată în scenă a lui Tartuffe, stârneşte
creşterea interesului spectatorilor, mai ales că personajul beneficiază de interpretarea lui Horaţiu Mălăele, actorul care a demonstrat că nu poate rata nici un rol în care este distribuit. Performanţa lui Horaţiu Mălăele în această celebră partitură, ce a consacrat mulţi actori, constă în normalitatea, firescul tratării lui Tartuffe ca a unui om obişnuit în care până la un moment dat spectatorul e determinat să creadă în sinceritatea atitudinilor sale pioase. Al său Tartuffe e foarte sincer în manifestări, se simte chiar vinovat de păcatul încercării de a o cucerii pe soţia lui Orgon. Joacă atât de convingător, ca un mare actor, impostura lui Tartuffe încât poate păcăli şi spectatorii, personajul devenind astfel un diabolic pericol pentru lume, ieşind din sfera comicului, a satirei şi dând accente dramatice situaţiilor. Horaţiu Mălăele realizează o impresionantă creaţie în Tartuffe, interpretat simplu, fără efecte comice, personajul este un pericol public sub aparenţa de om ce se zbate între credinţă şi pasiunea pentru o femeie provocatoare, înşelăciunea fiind de fapt pentru el raţiunea de a trăi.
Distribuţia se completează cu Marius Rizea în “trubadurul” Cleant, care la începutul reprezentaţiei expune convenţia propusă de regizor, cu Silviu Biriş care cu umor îl creionează pe îndrăgostitul Valer, cu Daniel Badale atent ca Damis să nu fie doar un revoltat exaltat. Roluri de plan second sunt corect definite de Mihai Verbiţchi (Loyal), Mihai Perşa (Căpitanul gărzii) şi Erka Băieşu (Filpota).
“Tartuffe” se înscrie în categoria spectacolelor de valoare pentru că prezintă cu rafinament cultural mesajul clasicului Moliere, veşnic actual, că impostura poate distruge bunul mers el vieţii în orice epocă istorică. Spectacolul are nerv comic ce stârneşte deliciul publicului, îl cucereşte prin spectaculozitate derulării sale.
P.S. Recomand celor cu pretenţii de “analişti” în arta spectacolului, nemulţumiţi de “Tartuffe”, să vizioneze … “O noapte furtunoasă”, şuşa ce bântuie prin ţară ca spectacol independent. Poate le va oferi “satisfacţiile estetice” dorite şi le va domoli spiritul critic manifestat faţă de spectacolul Naţionalului bucureştean pe care marele public îl urmăreşte cu mare interes. Acelaşi mare public a blamat însă, “O noapte furtunoasă” ce are în distribuţie vedete, părăsind Palatul Naţional al Copiilor unde se derula această reprezentaţie despre care nici un “analist” nu scrie vreun cuvânt.
Din motive obiective nu am putut urmări acest spectcol la premieră, în trei octombrie, ci abia la sfârşitul lunii decembrie. Sala Amfiteatru era ocupată până la refuz de spectatori iubitori de teatru, care au fost captivaţi de reprezentaţie şi au răsplătit cu aplauze entuziaste realizarea sa. Publicul a receptat în amănunt propunerea regizorului Andrei Belgrader de a îi prezenta un clasic, pe (Jean-Baptiste Poquelin) Moliere, fără să-i maltrateze scrierea din 1664, ci să-i exploateze sensurile mereu actuale chiar şi pentru cei din mileniul trei. Moliere considera că “Lumea vrea portrete care să-i semene. Dacă lumea vremii noastre nu se recunoaşte în ele, opera nu e reuşită.” Iată că după patru secole, crezul său artistic rămâne valabil şi îi conferă operei sale valoarea de a fi universală.
După peste treizeci de ani, regizorul Andrei Belgrader a revenit în România din Statele Unite unde a emigrat şi a realizat o carieră strălucită ca regizor şi profesor, foarte puţin cunoscută însă, în ţara natală. La noi funcţionează mentalitatea de a nu ne mândri cu valorile noastre de peste hotare, a le ignora succesele. (Date despre evoluţia lui Andrei Belgrader în SUA le puteţi afla şi din interviul acestuia cu greu acceptat spre publicare de “Jurnalul Naţional”, fiind singura colaborare pe care am avut-o cu respectivul cotidian.) În urma experienţei sale americane, Andrei Belgrader a învăţat modul de a demonstra universalitatea clasicilor prin evidenţierea tematicii atacate în opera aleasă spe reprezentare, valabilă indiferent de epoca în care vede luminile rampei. Andrei Belgrader nu concepe o adaptare a piesei lui Moliere în tendinţa de actualizare forţată, pentru că nu vrea să scoată ochii spectatorilor cu trimiteri la lumea în care trăim. Respectând pe bătrânul Moliere vrea doar să atenţioneze că tematica sa e valabilă şi astăzi fără să-I schilodească scrierea, să o vulgarizeze. Regizorul a folosit versiunea reuşită în proză ritmată datorată lui Romulus Vulpescu şi a compr
imat doar, fără să afecteze sensurile scrierii originale, a redus cele cinci acte ale piesei, pentru că spectatorul de astăzi e grăbit şi acceptă mai greu un spectacol mai lung. Reprezentaţia durează astfel, o oră şi cinzeci de minute. Andrei Belgrader subliniează prin modernitatea şi originalitatea conceptului său regizoral comicul de situaţii şi caractere construit de Moliere, dublându-l prin comicul rezultat de cultivarea unei relaţii interactive cu spectatorii. De pildă, Dorina, subreta guralivă şi isteaţă a familiei berghezului Orgon, îşi alege din public parteneri pentru a atenţiona că oricine poate fi înşelat de “bunele intenţii” ale unui Tartuffe, impostorul perfect. Spectacolul avertizează că şi în prezent impostura ipocriţilor care pătrund în societate sau în familie cu feţe cucernice, invocând credinţa în Dumnezeu, poate provoca adevărate dezastre existenţiale. “Cucernicul” Tartuffe venit în familia lui Orgon reuşeşte să-l păcălească pe acesta care îi încredinţează averea. Spectacolul Naţionalului bucureştean arată subtil pericolul unui astfel de individ uşor detectabil şi în lumea zilelor noastre , unde poate acţiona dezinvolt, folosind naivitatea celor din jur. Acest mesaj este transmis fără ostentaţia unei “actualizări” forţate, spectacolul musteşte de un comic de bună calitate ferit de vulgaritate şi devine o satiră cuceritoare la adresa imposturii, pericol major pentru degradarea societăţii. Ambiţios ca spectacolul să nu deranjeze publicul prin un timp de desfăşurare mai lung, regizorul comprimă soluţiile teatrale alese pentru final. Orgon şi familia sa vor fi salvaţi de la dezastrul luării averii de către Tartuffe prin decizia regelui Ludovic al XIV-lea care îl condamnă pe impostor, în scenă fiind instalat un tablou cu portretul suveranului. Chipul acestuia se va transforma sugerând o sumedenie de personaje istorice în dorinţa de a ironiza decizia salvatoare, dar rapiditatea schimbării imaginilor dezavantajează receptarea intenţiilor regiei. Mai intervin artificii, baloane de săpun, etc pentru a sărbătorii finalul fericit al familiei Orgon. Finalul este gândit, evident satiric, pentru că nu doar un “decret” pot aduce dreptate celor înşelaţi, dar abundenţa de efecte derulate mult prea rapid degradează sensul major al intenţiei viziunii regizorale. Spectacolul este însă coerent, excelent construit, apelând la o mulţime de “gaguri” abil strecurate pentru a da vivacitate satirei la adresa unei societăţi în care impostura poate schimba destinele oamenilor. Fireşte că regizorul Andrei Belgrader a reunit o echipă convinsă de importanţa viziunii sale, de la scenograf, coregraf, realizatorul ilustraţiei musicale, şi în primul rând, actorii care alcătuiesc o distribuţie ireproşabilă.Scenografia beneficiază de spiritul inventiv al Irinei Solomon. Spaţiul de joc
al sălii Amfiteatru pare decupat din cel al timpului lui Moliere, cu felinare la rampă. Este însă, un spaţiu gol, în care intervin din când în când obiecte de mobilier aduse cu un scop precis de încântătoare nimfe, graţioase balerine. Acest “corp de ansamblu” (Alexandra Cacaraci, Roxana Golban, Alexandra Iosib, Livia Andruţă) are numeroase intervenţii savuroase şi prin contribuţia unei coregrafii concepută funcţional de Păstorel Ionescu. Marea artă a Irinei Solomon se manifestă însă, prin manevrarea numeroaselor costume atemporale , elegante. Prin accesorii, costumele fac trimitere spre diverse epoci , dar în niciun moment al schimbării lor scenografa nu scapă din vedere tipologia personajelor. Semnificative sunt de exemplu, ţinutele Elmirei sau cele ale lui Tartuffe. Pentru a puncta satiric momentele conflictului, regizorul foloseşte o ilustraţie muzicală cuceritor ansamblată de Nicu Alifantis, cu arii şi motive musicale din stiluri diferite, de la clasic la rock.Unele momente muzicale sunt savuros interpretate de Magda Catone care este înţeleapta subretă Dorina.Acest mecanism - regie, scenografie, muzică şi corgrafie – este exploatat strălucit de actori. Spectacolul se numeşte “Tartuffe”, dar până să apară acest diabolic personaj, publicul cunoaşte pe cei pe care el încearcă să-i inducă în eroare; reprezentaţia e dirijată ca să aibă o creştere a tensiunii, a ritmului în aşteptarea celui mereu invocat. Orgon, burghezul copleşit în naivitatea sa de personajul care se afişează cucernic ca un slujitor al bisericii este interpretat nuanţat în expresia relaţiilor cu cei din jur, cu fineţe în transmiterea stărilor interioare, având ca rezultat un comic suculent, de către Alexandru Georgescu. Interpretul susţine prezentarea “prostănacului” Orgon cu
forţa creatoare a unui actor de valoare. Superb caracterizează în amănunt, Simona Bondoc pe mama lui Orgon, doamna Pernelle. Autoritatea în familie a mamei, dar şi nebuna credinţă de a îl considera un idol al binelui pe Tartuffe, sunt impuse cu sinceritate interioară prin jocul actriţei şi dau atmosferă comică intervenţiilor personajului. Ana Ciontea, actriţă apreciată pentru interpretări de roluri din zona mai mult dramatică, este încântătoare în provocatoarea şi senzuala Elmira, soţia lui Orgon. Feminitatea personajului, dar şi inteligenţa sa care detectează falsitatea lui Tartuffe sunt speculate ingenios de această actriţă unicat în peisajul nostru teatral, surprinzătoare prin personalitatea sa în orice partitură. O bucurie devine întâlnirea cu Simona Popescu în Mariana, fiica ingenuă a lui Orgon. Actriţa s-a lansat în spectacolul Teatrului Mic, “Cum gândeşte Amy” unde îi este parteneră marii actriţe Valeria Seciu. Mariana putea rămâne un rol banal, de serviciu, o ingenuă care suferă că tatăl nu îi acceptă iubitul şi vrea să o mărite cu Tartuffe, dar Simona Popescu scoate din banalitate personajul dând viaţă nefericirii, tristeţii celei care nu poate percepe subjugarea celor din jur de către impostorul venit în familia sa. Este senzaţională prezenţa sa în scenă şi când nu are replică. Magda Catone în Dorina, judecător moral al conflictului, este deasemenea cuceritoare prin manipularea cu măsură a intervenţiilor celei revoltate pe venerarea lui Tartuffe de către stăpânul casei. Actriţa cu farmec comic stârneşte şi provocarea spectatorilor, implicarea lor de a condamna ce se petrece în familia lui Orgon. Este binevenită reapariţia sa pe scenă într-un rol ofertant pentru talentul său exploziv.Fără doar şi poate intervenţia mult aşteptată în scenă a lui Tartuffe, stârneşte
creşterea interesului spectatorilor, mai ales că personajul beneficiază de interpretarea lui Horaţiu Mălăele, actorul care a demonstrat că nu poate rata nici un rol în care este distribuit. Performanţa lui Horaţiu Mălăele în această celebră partitură, ce a consacrat mulţi actori, constă în normalitatea, firescul tratării lui Tartuffe ca a unui om obişnuit în care până la un moment dat spectatorul e determinat să creadă în sinceritatea atitudinilor sale pioase. Al său Tartuffe e foarte sincer în manifestări, se simte chiar vinovat de păcatul încercării de a o cucerii pe soţia lui Orgon. Joacă atât de convingător, ca un mare actor, impostura lui Tartuffe încât poate păcăli şi spectatorii, personajul devenind astfel un diabolic pericol pentru lume, ieşind din sfera comicului, a satirei şi dând accente dramatice situaţiilor. Horaţiu Mălăele realizează o impresionantă creaţie în Tartuffe, interpretat simplu, fără efecte comice, personajul este un pericol public sub aparenţa de om ce se zbate între credinţă şi pasiunea pentru o femeie provocatoare, înşelăciunea fiind de fapt pentru el raţiunea de a trăi.Distribuţia se completează cu Marius Rizea în “trubadurul” Cleant, care la începutul reprezentaţiei expune convenţia propusă de regizor, cu Silviu Biriş care cu umor îl creionează pe îndrăgostitul Valer, cu Daniel Badale atent ca Damis să nu fie doar un revoltat exaltat. Roluri de plan second sunt corect definite de Mihai Verbiţchi (Loyal), Mihai Perşa (Căpitanul gărzii) şi Erka Băieşu (Filpota).
“Tartuffe” se înscrie în categoria spectacolelor de valoare pentru că prezintă cu rafinament cultural mesajul clasicului Moliere, veşnic actual, că impostura poate distruge bunul mers el vieţii în orice epocă istorică. Spectacolul are nerv comic ce stârneşte deliciul publicului, îl cucereşte prin spectaculozitate derulării sale.
P.S. Recomand celor cu pretenţii de “analişti” în arta spectacolului, nemulţumiţi de “Tartuffe”, să vizioneze … “O noapte furtunoasă”, şuşa ce bântuie prin ţară ca spectacol independent. Poate le va oferi “satisfacţiile estetice” dorite şi le va domoli spiritul critic manifestat faţă de spectacolul Naţionalului bucureştean pe care marele public îl urmăreşte cu mare interes. Acelaşi mare public a blamat însă, “O noapte furtunoasă” ce are în distribuţie vedete, părăsind Palatul Naţional al Copiilor unde se derula această reprezentaţie despre care nici un “analist” nu scrie vreun cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu