“FAMILIA JELEZNOV” – TEATRUL MIC / Sala Atelier

AMBALAJ STRĂLUCITOR, CONȚINUT FORȚAT ÎNCROPIT

         “Familia Jeleznov” este un spectacol “DUPĂ” cunoscuta piesaă “Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, “după” prima variantă a scrierii care a avut la bază romanul “Mama” al celebrului scriitor; “adaptarea, coloana sonoră și regia artistică” aparțin lui Gelu Colceag, directorul Teatrului Mic, o personalitate apreciată și ca pedagog. Piesa lui Maxim Gorki a fost mult jucată la noi prilejuind creații memorabile unor actrițe distribuite în rolul Vassa și este material de studiu la UNATC, unde unele reprezentații-examen au lansat absolvenți, deveniți apoi, actori apreciați.

        

 “Adaptarea” propusă de Gelu Colceag transpune tema centrală a piesei – pofta de înavuțire, de stăpânirea banilor a personajului central, pe întreaga familie Jeleznov care se va dezintegra prin moartea sau uciderea bătrânului “patriarh” al familiei. Regizorul încearcă un “scenariu” pentru a surprinde cum banul “ochiul dracului” poate distruge orice sentiment uman. Pentru a își pune în scenă “scenariul” regizorul apelează la un decor aflat mereu în mișcare,  plasat pe rotativa scenei Sălii Atelier care e de fapt fosta scenă a Teatrului Mic aflat astăzi într-o situație dificilă din cauza bulinei roșii plasată pe clădirea sălii, situație nerezolvată de primărie până astăzi. Diana Cupșa concepe un decor spectaculos, dar neadecvat, în primul rând, pentru condițiile unei Săli Atelier. Rotativa marchează diverse spații din domiciliul familiei Jeleznov îngrădită ca într-o cușcă prin panouri de plasă metalice, dar cu camere mobilate generos pentru a indica bogăție; pe parcursul reprezentației, cu cât se degradează această familie, obiectele de mobilier dispar. Convenția propusă de regizor e sugerată din debutul reprezentației prin portrete ale celor din familie a căror așezare se va modifica de la un moment la altul al conflictului. Ioana Pashca propune o sumedenie de costume cu intenția de a indica “bagajul” financiar de care ar dispune fiecare personaj, în special în cazul Vassiei Jeleznova; costumele de bază atribuite personajelor rămân halatele de casă pentru că acțiunea se petrece în domiciliul familiei. Decorul și costumele sunt admirabile, elegante, numai că această imagine strălucitoare raportată la o familie înavuțită discutabil de negustori, solicita și accente marcante ale prostului gust al parveniri.

        

 În ciuda imaginii generale spectaculoase, spectacolul nu are atmosfera tensionată cerută de conflictul major și tematica textului. Sub aspect tehnic un astfel de decor rotativ cu personaje care aleargă în jurul lui se mai întâlnește și în alte spectacole; folosirea unei băi cu un personaj în costumul Evei este de asemenea un efect mai des întâlnit pe scenele noastre. În cazul de față, baia în care se scaldă Ludmila și năvălește peste ea Pavel, rămâne un artificiu regizoral inutil, exagerat și distruge substratul acțiunii, constructul personajelor. O sumedenie de artificii regizorale și proiecții, că sunt la modă, ar vrea să servească “adaptarea”, dar fac numai să fie neclară prin punctarea teatrală, pofta de înavuțire care distrge familia Jeleznov. O serie de personaje sunt afectate în consistența lor caracterială de acest “după” al adaptării piesei originale, începând cu Vassa până la Ludmila, Pavel, Natalia sau Prohor. Viziunea regizorală afectează motivarea dorinței de stăpânire a avuției de către Vassa, soldată cu o crimă. Personajul central Vassa Jeleznova e prezentat confuz de “scenariu”, ca o femeie autoritară, dornică să păstreze averea pentru … copiii ei (!), dar și ca o persoană imorală, de , o negustoreasă și de sentimente.

         Tratarea confuză a conflictelor se transmite și prin imaginea teatrală, exagerată a personajelor. Pavel, unul din fii Vassei, devine doar un cocoșat dominat de handicapul personal, Ludmila apare la început ca o femeie frivolă, ca apoi să dezvăluie un suflet sensibil, preocupat de îngrijirea lui Prohor fratele Vassei, Prohor pare în debut doar un petrecăreț, nu și un judecător al familiei aflate în descompunere morală, etc. “Scenariul” distruge profunzimea personajelor, ca și tratarea lor prin viziunea regizorală, iar interpreții nu mai pot să le dea viață credibilă, consistență în manifestările conflictuale. În piesa lui Gorki, în variantele sale, ca și în roman, personajele au un construct ireproșabil, motivat prin atitudinu și acțiuni condamnabile. 

        

 Dana Dembinski – Medeleanu este o actriță de preț pentru teatru, viziunea regizorală nu îi exploatează însă, capacitățile de a defini complex personajul Vassa Jeleznova; partitura personajului e mutilată de “adaptare” și astfel, Vassa devine când o avară cinică, când în final, mama cu lacrimi în ochi privind dezastrul familiei, când o frivolă amantă a lui Mihailo, atitudinile din diverse secvențe ale scenatiului, afectează evaluarea coerentă a caracterului periculos al celei avide de bani care își dorește moartea soțului. Supusă indicațiilor regizorale, actrița ajunge să interpreteze … mai multe personaje, iar Vassa numai are aura forței acelei femei dornică să fie stăpâna averei familiei. Claudiu Istodor, un alt actor de valoare al teatrului, prezintă reușit în linii generale pe Prohor Jeleznov, dar este ignorată de regie și sublinierea aspectelor implicării sale în conflicte. Minunată este Silvana Mihai când redă nuanțat frământările Ludmilei prin relațiile cu ceilalți membrii ai familiei, atenționând asupra decăderii morale, dar o altă Ludmilă prezintă la începutul reprezentației, o femeie beată care pare a fi doar o amantă de ocazie a soțului Prohor. Personajului special Pavel, fiul cu handicap fizic, Vlad Corbeanu și regia, nu îi află calea definirii motivate credibil a implicării în conflict, fiind doar, exagerat imaginat scenic. Cu măsură în expresie Irina Velcescu definește pe Natalia, nora Vassei și ea o femeie profitoare de situație, dornică de avere, aspect cultivat perseverent și când nu are replică, în relațiile cu celelalte personaje. Soțul Nataliei, fiul Vassei, Semion, prin interpretarea lui Alexandru Voicu, câștigă sublinierea nebuniei celui dornic a pune stăpânire pe avere, pe bani. 

        

 Teatralizarea forțată se face simțită și în indicarea importanței pentru acțiune a lui Zahar Jeleznov, soțul Vassei aflat în suferință; se apelează la video design (Ioana Bodale, Ovidiu Cristache), alt efect la modă, cu imaginea chipului lui Zahar (Liviu Ștefan) care devine când decedează o umbră albă și stârnește o manifestare penibilă a celor din familia în care a fost stăpân. O serie de personaje, argumente importante pentru acțiune și tematică, apar ca schițe de tipologii – Lipa (Gabriela Iacob), Dunecika (Oana Pușcatu), Anna (Manuela Hărăbor) sau Mihailo (Virgil Aioanei), desenate corect, dar fără evidențiere de interpreți. 

         Moda efectelor teatrale, ce nu poate a fi definită curent estetic teatral, intervine și în acest spectacol petrecut într-o SALĂ ATELIER, cu condiții modeste de receptare. “Familia Jeleznov” rămâne un spectacol cu o imagine strălucitoare, exterioară emoțional pentru o acțiunea și conflictul care duc la o crima motivată de dorința accaparării unei averi, cu actori prețuiți de public aflați în situația de a se adapta la … “adaptarea” piesei. 

“PISICA PE ACOPERIȘUL FIERBINTE” – TEATRUL “BULANDRA” / Sala “Liviu Ciulei”

O ADAPTARE POATE DEZAVANTAJA CONȚINUTUL PIESEI

       

  Întâlnirea cu o piesă de Tennessee Williams va avea întodeauna succes la public pentru că dramaturgul american a atacat teme ale actualității cu o profundă analiză a psihologiei peronajelor; viața, cei apropiați l-au inspirat să surprindă adevăruri esențiale din relațiile dintr-o familie. Mult premiata piesă “Pisica pe acoperișul fierbinte” cu titlu metaforic plasat, pune în fața publicului istoria unei familii aflată în momentul de răscruce al confruntărilor pentru moștenirea averii lui Big-Daddy, milionarul ajuns la finalul vieții printr-o boală incurabilă. Fiecare fiu al milionarului își dorește averea, dar fiul Brick, fost sportiv de performanță, are grave probleme și în viața personală, cu soția Margaret, “pisica” adusă în casa cu “acoperișul fierbinte” al familiei. 

         Dinu Cernescu, regizor cu valoare confirmată de-a lungul vremii în o sumedenie de spectacole, rămase de referință, încearcă o apropiere de așa zisul curent la modă al “adaptărilor” și configurează un “sinopsis” al piesei, comprimă acțiunea în dezavantajul perceperii tematice și substratului replicii. Adaptarea textului inițial bogat în subtilități pare un “sinopsis” pentru o telenovelă cu multe episoade, în care personajele își vor dezvălui caracterele ambigue, îmbinarea minciunii, superficialității, nemulțulțumirii ratării cu dragostea. “Adaptarea”, se precizează în programul de sală, a fi “grație aranjamentului special al Universității Sudului, Sewance, Tennessee”, poate și pentru protejarea de taxa drepturilor de autor, dar dezavantajează însă, interpreții celor șase personaje în dezvăluirea complexității caracterelor. 

        

 Spectaculul încântă privirea în special prin scenografie – “consultant spațiu scenic: arhitect Octavian Neculai și costume: Maria Miu”, prin întrebuințarea ei de către regizor cu ajutorul substanțial din partea lighting design: Alexandru Darie și transmite emoție în unele secvențe prin măestria unor actori. Conflictele se derulează în același loc, într-o singură zi, cum își dorea Aristotel, iar decorul marchează o cameră cu un pat mare în centru, semnificativ ales și plasat; decorul excelent sugerează lumea închistată, întunecată a unei familii bogate, unde o singură ușă din fundal indică universul luminos de afară în care se joacă nepoții lui Big-Daddy, patronul financiar și spiritual al familiei, veniți la aniversarea sa. Dirijată nuanțat de Alexandru Darie, lumina “joacă” în spectacol, marchează cu sens, fiecare moment al acțiunii. Regizorul Dinu Cernescu inspirat consolidează atmosfera tensionată din familia lui Big-Daddy prin exploatarea scenografiei, luminii scenice și prin reușitul “decor sonor: Mihai Ogășanu”. 

        

 Personajele pilon ale acțiunii din piesa lui Tennessee Williams sunt fiul fost sportiv, Brick (Tudor Aaron Istodor) și soția, Margaret (Alexandra Fasolă), dar în spectacol se impune și se detașează din distribuție, Big-Daddy interpretat senzațional de Virgil Ogășanu. “Adaptarea” știrbește din rostul important al cuvântului rostit de fiecare personaj prin excluderea multor replicii, dar pe Virgil Ogășanu nu îl afectează acest inconvenient și cu măestrie construiește personajul bătrânului milionar, redând în profunzime rostul cuvântului rostit și raportarea lui la situații, în fiecare moment. Actorul trăiește intens stările de superioritate ale “patriarhului” sărbătorit de familia care ascunde de fapt că sfârșitul îi e dictat de boală, ca apoi să dea forță și momentului aflării adevărului. Excelentă creație de personaj, oferă Virgil Ogășanu.

 Reîntâlnirea pe scena Teatrului “Bulandra” cu Dana Dogaru în rolul Big-Mama, este o altă surpriză plăcută; actrița și în absența multor replici, definește doar din priviri și atitudini profilul acelei mame cu un trecut dificil alături de soțul aflat acum, într-o situație extremă. Dana Dogaru urmărește atent și relația continuă a mamei cu toți cei din jur, fiind cea care judecă fiecăruia comportamentul.

         Tudor Aaron Istodor deține o evoluție reușită în multe roluri din diverse spectacole, fiind în vârful talentelor generației tinere de actori, de astă dată însă, fostul sportiv de performanță Brick nu îi este potrivit carismei sale personale. În Brick, dramaturgul a investit o fină analiză psihologică pentru a îi sublinia ambiguitatea caracterului, suferința cauzată de sinuciderea prietenului bănuit și de o relație cu Margaret, imposibilitatea relației erotice cu aceasta, dar și tendințe sexuale ascunse, căderea în mrejele alcoolului. Regizorul tratează personajul forțat ca un sportiv cu piciorul în ghips, consumator mereu de băutură, iar textul “adaptării” reduce din replici cheie ale personajului.

 Interpretul execută indicațiile regizorale și Brick cel șchiop, bea mereu, dar efectele alcoolului nu se fac credibil simțite, sunt punctate fără rost prin cântecele, suferința interioară a personajului care marchează și relația cu Margaret nu e sugerată, personajul e artificial în relații și conținut, lipsit de consistență. Tudor Aaron Istodor se apropie de personaj, doar în scena dintre fiu și tată, când reușește să prezinte efectul frământărilor interioare care îl macină pe Brick. “Pisica” Margaret prinde viață în interpretarea bogată în sugestii a tinerei actrițe de talent, Alexandra Fasolă; în ciuda rezumatului de replici din “adaptare”, actrița transmite ambiguitatea caracterului lui Margaret care își iubește soțul, dar e interesată și de obținerea moștenirii, e posibilă de minciună, dar și de sinceritate în relații. “Sinopsis-ul” atribuit piesei, afectează  prezentarea complexității personajelor centrale – Margaret și Brick.

         Lucian Ifrim și Silvana Negruțiu rezumă prezentarea corectă a fratelui avocat al lui Brick și a soției acestuia, cu intervenții uneori, caricaturale.

         “Pisica pe acoperișul fierbinte” rămâne un spectacol frustrat de conținutul tematic amplu din cauza “adaptării”, un rezumat simplist de telenovelă de o oră și jumătate, atractiv totuși, prin atmosfera vizuală și interpretarea deosebită a unor personaje de către actori. 

“NUNTA LUI KRECINSKI” – TEATRUL DE COMEDIE / Sala “Radu Beligan”

COMICUL BURLESC DOMINĂ ACEST SPECTACOL

         

        

 Cine a precizat pe afiș că publicul va asista la spectacolul “Nunta lui Krecinski MULT DUPĂ A.V. Suhovo Kobîlin”, merită felicitări; textul și tratarea regizorală sunt într-adevăr “mult după” intențiile clasicului scriitor rus. A.V. Suhovo Kobîlin a compus trilogia celebră – “Nunta”, “Procesul” și “Moartea lui Krecinski”, o satiră dură la adresa hoției, minciunii, corupției care dominau societatea rusă în secolul al XIX-lea. Tema satirei sale este pe deplin valabilă și astăzi în societatea noastră, iar Kobîlin poate fi considerat contemporanul nostru, ca și Gogol de al cărui stil se apropie piesele sale. Acest spctacol lasă însă, în plan secund rostul tematic al satirei gândit de autor și se preocupă de dezvoltarea fără țintă și motivare a unui comic excesiv grotesc în ilustrarea scenică a acțiunii.

       

Mihai Bendeac în rolul lui Raspliuev

 Actorul de talent Mihai Bendeac, cu o vastă experiență în producții de divertisment pentru “antenele” televiziunii care i-au adus popularitate, ambiționează să își demonstreze în teatru și calități de regizor; încearcă realizarea unui spectacol de teatru comic burlesc pe linia parodierii acțiunii și caricaturizării personajelor. Rezultatul exercițiului său regizoral rămâne discutabil pentru că spectacolul nu are fluiditate, coerență în aplicarea intențiilor teatrale, nu servește menirea esențială a teatrului de a fi “oglinda” lumii cu relele și bunele sale. Regizorul Mihai Bendeac aglomerează o sumedenie de gaguri inspirate din filmul mut și teatrul de revistă sau din divertismentele tv și îngreunează ritmul alert al reprezentației prin multe momente pur ilustrative ale situațiilor în care replica e absentă sau nu mai prinde sensurile majore ale substratului satirei. Mulți spectatori se amuză, râd la gaguri în cele peste două ceasuri și patruzeci și cinci de minute ale spectacolului, dar la reprezentația urmărită mult prea lungă ca timp, aplauzele spontane stârnite de calitatea și substanța comicului, nu au intervenit pentru că viziunii regizorale îi lipsește tocmai, tema centrală și foarte actuală – satira la adresa hoților și parveniților. Teatrul a fost și rămâne o “oglindă” a societății, iar în acest spectacol se prezintă cum echipa de hoți ai lui Krecinski se luptă pentru bani cu familia parvenită a neguțătorului Muromski și … iubirea tinerilor are câștig, totul exprimat teatral burlesc, grotesc exagerat, e drept fără vulgaritate stridentă; concluzia ar fi că în acțiunile lor, toți … au dreptate, chiar și hoții.

      

   Scenografa Iuliana Vîlsan cu debordanta sa fantezie, serverște admirabil cerințele burlescului prin decor, costume și machiaj, fiind colaboratoarea activă a ilustrării conceptului regizoral. Decorul e construit pentru ilustrarea a două planuri de joc ale acțiunii – casa parvenitului Muromski și cea a hoțului Krecinski, mai întâi dărăpănată și apoi strălucitoare, totul fiind viu colorat, în amănunt cu accente grotești. Stilul decorului ar aminti de pictura renascentistă a secolului al XVI-lea, publicul fiind primit în sală de un “covor” cu o astfel de imagine; costumele sunt concepute ingenios pe același stil. Intenția scenografiei este de a parodia lumea lui Krecinski cel îmbrăcat ca un Arlechin șmecher, dar lipsesc accentele cu trimitere și spre cea de astăzi. Dificilă pentru scenografie este refacerea decorului casei lui Krecinski prin … efortul mașiniștilor activi în fața spectatorilor. Aura Popa, light desing, nu află soluții de acordarea luminii corespunzătoare evidențierii actorilor în casa dărăpănată a lui Krecinski și în genere, lumina funcționează stângaci în reprezentație. Regizorul în intenția caricaturizării excesive a personajelor, aplică … proteze dentare pentru Lidocika, fata negustorului “obiect” de măritat și pentru Nelkin, pretendentul la mâna ei. Lidocika e obligată de regizor să își schimbe uneori și emisia verbală, rostind replici ca un bărbat; toate aceste banale efecte regizorale, împrumutate și expirate în teatrul de astăzi, îngreunează interpretarea actorilor. 

       

Liviu Pintileasa în rolul lui Krecinski

  Încărcarea excesivă cu efecte specifice teatrului burlesc, afectează consistența dramatică a conflictului, relațiile dintre personaje, iar actorii devin mai întâi executanți de gaguri ca la circ și apoi interpreți de personaje. Liviu Pintileasa jonglează cu ambiguitatea viziunii regizorale și prezintă când un Krecinski hoț șmecher și abil, când un Krecinski claun care se tăvălește prin scenă în discuția cu partenerul specialist în furtișaguri, Raspliuev. Liviu Pintileasa reușește atunci când nu e doar un claun, sugerarea la nuanță a portretului acelui escroc fermecător, dar periculos pentru societate și apropie convingător personajul de rostul satiric al scrierii inițiale. Mihai Bendeac omite că regizorul este ochiul limpede al ilustrării teatrale și se implică în spectacol ca interpret al lui Raspliuev care devine un personaj important al reprezentației; cu un machiaj dezagreabil, compune prin expresia mișcării și exagerările specifice mai mult teatrului de estradă, portretul acelui hoț disperat prins “cu mâța în sac” și firește publicul se amuză privindu-l. În rolul soției negustorului, Mihaela Teleoacă încearcă adaptarea la solicitările regiei și reușește în unele momente cu rafinat umor compuse să marcheze cu rost satiric dorința acelei femei cu bani, ridicole, ambițioasă să intre în lumea nobililor, dar în altele cade în plasa exagerărilor regiei; în partea finală a reprezentației personajul e obligat să poarte și o pălărie imensă, nu se mai vede chipul actriței, expresiile raportate la o situație tensionată.

Gloria Găitan în rolul Lidocika

 Dificil e pentru Gloria Găitan în Lidocika, să se descurce cu machiajul, costumul și … proteza, cu solicitările regiei și scenografiei pentru a creiona satiric credibil pe acea fata prostuță aflată în situația măritișului dictat de părinți și cei interesați de banii familiei; actrița reușește în unele momente, o interpretare în care subliniază atent sensurilor majore atribuite de dramaturg personajului. Regizorul uită și în cazul Lidocika de indrumarea interpreților să relaționeze cu cei din preajmă în funcție de cerințele situației și când replica le lipsește. Lucian Ionescu, actor dotat cu multiple calități demonstrate în alte spectacole, desenează acum doar o palidă caricatură în Nelkin, rol important în piesa inițială pentru că este cel care dezvăluie escroceriile lui Krecinski, dar regizorul îi minimalizează rostul pentru conflict.

 Activ în respectarea indicațiilor regiei este Vlad Drăgulin în sluga hoților, Feodor, actor cunoscut unora prin producțiile “antenelor” tv; interpretarea mult prea afectată a actorului, apropiată de cea a unui claun de la circ, anulează menirea personajului în raport cu acțiunea. Victor Vurtejanu actor, muzician și producător artistic de profesie apare în Muromski, neguțătorul bogat, distribuit în acest rol mai mult pentru aspectul său fizic pentru că interpretarea sa e mediocră, replica e recitată exterior și personajul nu mai are consistență. Marius Drogeanu (Petrușka), Șerban Georgevici (Nika Nor / Savici Beck și Scebnev), Bogdan Ghițulescu (Comisarul) și Matei Arvunescu (Tișka) execută doar, apariții de imagine, unele cu aspect penibil precum Scebnev, care nu au substanța satirică necesară situațiilor, absentă e drept din viziunea regizorală. 

         Ilustrația muzicală a două “persoane” (!!) – Carla’s Dreams “muzică originală din piese originale” și Mihnea Irimia “muzică originală și adaptare muzicală”, este abundentă și exagrat aplicată.

         “Nunta lui Krecinski” poate fi un spectacol atractiv pentru cei obișnuiți cu divertismentele tv sau cu teatrul de revistă, spectaculos prin decor și costume, cu investiție financiară mare, dar fără miez satiric convingătoare și mult prea lung ca durată; rămâne un exercițiu de regie în stilul teatrului burlesc practicat de un actor prețuit care apare destul de rar pe scenă, dar popular pe micul ecran .

“50 DE SECUNDE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Atelier

SPECTATORII PROVOCAȚI A FI JUSTIȚIARI

Naționalul bucureștean oferă prilejul de a cunoaște un dramaturg special, Daniel Oltean care obține în 2017, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă – “50 de secunde”; este procuror criminalist DIICOT, dar și iubitor de teatru, absolvent de teatrologie și scriere dramatică. Daniel Oltean pune în practică bogata sa experiență de procuror și construiește original o piesă în trei personaje despre un tânăr care și-a ucis mama, o anchetă asupra acestui caz, aparent simplu pentru că tânărul își recunoaște vinovăția. Fin psiholog fiind, Daniel Oltean arată că aparența e discutabilă când privești în profunzime substratul relațiilor interumane; relația mamă – fiu e centrul anchetei care se dezvoltă prin evocări și ridică o sumedenie de întrebări provocatoare cu trimitere spre miezul tematic al piesei – comunicarea dintre părinți și copii. Concluzia anchetei este șocantă pentru că vinovăția aparține nu numai fiului, ci și mamei. Dramaturgul deține știința de a contura solid în evocări diverse, fiecare personaj, mama, fiul, dar și pe anchetator, un om singur cu probleme personale. Textul este ofertant atât pentru actori, cât și pentru regizor. 

Eugen Gyemant, un regizor remarcat prin alte spectacole, supralicitează teatral de astă dată, drumul dramatic al evocărilor și neglijează analiza atentă și nuanțată a psihologiei personajelor. Ancheta se desfășoară în decorul scenografei Maria Nicola care vrea să indice un spațiu de joc mobil, ușor transformabil în birou de anchetă, sală de autopsie, locuința fiului, etc. Decorul și folsirea sa de către regizor nu sprijină coerent linia derulării anchetei, nu punctează atmosfera tensionantă a fiecărui moment de dialog concret sau evocator. Spectatorii sunt de fapt, judecătorii așezați pe trei laturi ale spațiului de joc intimist, care privesc mărturiile esențiale ale anchetei. Regizorul se lasă cucerit de aplicarea exagerată a unor efecte teatrale, ca mânjirea cu sânge a podelei, manevrarea “cadavrului” mamei, în dauna solicitării implicării publicului prin relaționarea cu interpreții; spectacolul pierde astfel, din ritmul și tensiunea solicitate de ancheta unui caz cu multe valențe.

       

  Lucian Iftimie reușește prin interpretarea nuanțată a situațiilor, definirea în esență a acelui procuror căutător subtil al vinovăției și motivării personale a crimei; actorul încarcă cu emoție multe momente ale intervenției procurorului. Mama este un personaj complex construit de dramaturg ca o femeie care își crește singură băiatul, autoritară și cicălitoare, cu problemele ei personale ale eșuării unei căsnici; Diana Dumbravă asimilează datele personajului, pătrunde în cele mai mici amănunte ale caracterizării sale pentru a sublinia convingător cum comportamentul exagerat al unei mame poate distruge personalitatea fiului. Rolul central este cel al fiului, ajuns criminal fără știința gravității faptei sale. Personajul este dificil de întrupat scenic, dacă actorul îndrumat de regizor nu exploatează substratul fiecărei replicii; Alexandru Voicu scapă din vederea acest aspect, ca și regizorul, și nu comunică întodeauna stările interioare ale adolescentului sufocat de autoritatea mamei care îl crede tot un copilaș, și nu își poate câștiga asfel, independența dorită. Regia și scenografia, forțează artificial ilustrarea teatrală a piesei, în dauna interpretării personajelor și evidențierii psihologiei lor, surprinse cu abilitate de dramaturg. 

“50 de secunde” este o piesă ce se poate încadra teatrului psihologic intimist, cu o temă provocatoare, exagerat însă, compusă scenic de regizor.