GALA PREMIILOR UNITER - EDIȚIA XX

GALA PREMIILOR UNITER – EDIȚIA XX

 O SERBARE CU … VALORI ABSENTE

         Proiectul Uniunii Teatrale din România ( UNITER ) – GALA premiilor anuale – a fost lansat în 1992, fiind o necesară inițiativă pentru evidențierea VALORILOR detașate într-o stagiune teatrală. Este și va rămâne un eveniment al mișcării teatrale, chiar dacă în timp dă semne de afectare a credibilității sale prin manierizarea selecției.  La prima ediție, o stagiune teatrală însemna, 1992 – 1993, regulă respectată până în 2002, când Gala s-a aliniat selecției internaționale pentru un an calendaristic. Un an de teatru, un an al răsplătirii valorilor = Gala Premiilor UNITER. Aceasta a fost prima schimbare a “regulamentului” Galei și din păcate, singura. În două decenii, nu s-a reușit o reglementare solid funcțională a “regulamentului” pentru a pune în evidență valorile evoluției teatrului din mileniul trei. “Regulamentul” atribuie un rol major criticilor de teatru, doar prin trei persoane, care săvârșesc prima selecție și cea mai importantă, a nominalizării valorilor. Sunt membrii stimați ai Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT) – Secția Română, integrată UNITER. Urmează apoi, prestația însă, a unui alt juriu, ce trebuie să aleagă din cele trei nominalizări anterioare pentru  fiecare compartiment, desemnarea premianților. Și acest  juriu e dominat de critici, alături însă,  de un actor, un regizor sau un scenograf. Într-o astfel de jurizare importantă este implicarea mai multor spirite culturale pentru a spori credibilitatea valorilor premiate în raport cu evoluția  prezentă   a teatrului. La ultimele ediții, din cauza primei selecții a criticilor de la AICT, premiile Galei au stârnit nemulțumiri firești, care indică și o criză culturală a autorității , documentării criticilor, ce completează și grava criză a regiei actuale.

         Prezentăm în continuare, rezultatele jurizării Ediției XX, anul teatral 2011, cu rezervele de rigoare datorate subiectivismului selecției, dar poate și firesc, al persoanei care a urmărit conștiincios evenimentul la televizor, ca un simplu SPECTATOR , iubitor de teatru. Când în sfârșit, Gala a părăsit platourile televiziunii publice unde au fost derulate ultimele ediții din motive financiare, e trist că la un astfel de eveniment, revenit la locul de pornire -  Teatrul Odeon, se puteau sesiza locuri goale în sală. E trist de asemenea, că selecțiile  au omis unele reale realizări ale teatrului, consființite prin avalanșa Marelui Public la numeroase spectacole speciale sub raport estetic. Obligatoriu trebuiau luate în considerație. De pildă în Gală, timid, sporadic, s-au nominalizat performanțele Teatrului “Bulandra” cu spectacolele “Însemnările unui necunoscut”, “Îngropați-mă pe după plintă” și “Ivanov”, “Artă” fiind total absent. Gala, ca imagine televizată s-a susținut prin invitați de pe alte meridiane și prin prezentarea elegantă și inteligentă a lui Ion Caramitru, motorul acestei bune intenții de a face publice valorile anului trecut. Cele 25 de distincții din Gală, integrau haotic în spectacolul tv. premiile anuale ale selecției mult așteptate și cele speciale ale Senatului UNITER.

         PREMIILE EDIȚIEI XX pentrul anul teatral 20011

         Juriul selecției a reunit pentru nominalizări  pe criticii Monica Andronescu, Ion Parhon și Ion Cocora, abonat ca personalitate la multe ediții ale Galei. Juriul final, care a avut dificila alegere a valorilor din selecția subiectivă a predecesorilor, a fost alcătuit din criticii Ludmila Pantajoglu, Jean Cazaban, Mircea Morariu și actrița Rodica Negrea, scenograful Puiu Antemir. Trei critici alături de doi practicanți ai actului artistic, și nici un regizor!

         PREMIUL DE DEBUT – RALUCA VERMEȘAN pentru rolul Helen din “XXL” de la Teatrul Act, ne-a dat în debutul Galei, o cât de câtă speranță, actrița fiind remarcabilă în acest spectacol al teatrului independent, comentat și pe blogul “Spectator”. O singură observație însă,  nu a fost menționată în Gală, în nici un fel, activitatea din ce în ce mai pregnantă a independenților prezenți cu succes în întreaga țară și ne integrată unei secțiuni speciale de premiere.

         PREMIUL CELUI MAI BUN SPECTACOL DE TEATRU RADIOFONIC – “SHYLOCK”, regia Răzvan Popa. Teatrul tv, un alt compartiment al audiovizualului, a absentat din ultimele  ediții ale Galei pentru că nu mai produce postul public nimic original și cheltuiește fondurile în divertismente derizorii, cu toate că telespectatorii ar fi interesați de producțiile speciale de tradiție ale respectivei instituții publice.

         PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ SCENOGRAFIE – NIKOLA TEROMANOV pentru spectacolul “Vizita bătrânei doamne” de la Teatrul Național “I.L.Caragiale”. Este o scenografie spectaculoasă ne folosită însă, eficient de regie. Alte nominalizări au fost : Vioara Barna (“Scripcarul pe acoperiș”, Teatrul “Regina Maria” din Oradea) și Dragoș Buhagiar (“Ultima zi a tinereții”, Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu). Selecționerii nu au remarcat și contribuțiiile scenografiei originale pentru spectacolele “Însemnările unui necunoscut” – Maria Miu, “Îngropați-mă pe după plintă” – Nina Brumușilă și “Ivanov” – Octavian Neculai (decor). În genere, restricționarea nominalizărilor doar la trei propuneri poate fi discutabilă. Selecționerii, uneori poate nu au ce nominaliza la diferite compartimente din lipsă de valori consistente, dar sunt și ediții în care obligatoriu apare necesitatea de a fi marcate mai multe nominalizări, datorate unor producții teatrale de excepție. Se întâmplă asta și la alte festivaluril de pe alte meridiane.

         PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL SECUNDAR – CORNEL SCRIPCARU pentru Lebedev din “Ivanov” de la Teatrul “Bulandra”. Meritată distincție pentru un actor de marcă, mai greu remarcat de critici.

         PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL SECUNDAR – ANA IOANA MACARIE pentru Nastenka din “Însemnările unui necunoscut” de la Teatrul “Bulandra”. Meritată, dar și discutabilă distincție pentru că în același spectacol, Tamara Buciuceanu - Botez este uluitoare într-un personaj dotat cu câteva replici; este de nerecunoscut. Inexplicabil rămâne cum valoarea acestui spectacol a fost rezumată de selecționeri la o singură premiere. Unde este necesara nominalizare a lui Virgil Ogășanu pentru rolul principal, o excelentă realizare? Și a regiei, și chiar a spectacolului derulat cu casa închisă?

         PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL PRINCIPAL – SORIN LEOVEANU pentru rolul Caligula din spectacolul cu același nume al Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova. A fost deosebită prezența sa în acest controversat personaj, în raport cu întreaga distribuție (comentarii pe blog). Dar … referindu-ne strict numai la nominalizări, Marian Râlea în Sașa – copil și matur – în “Îngropați-mă pe după plintă” realizează o creație unicat, având ca dificultate și confruntarea cu partenera sa, marea  actriță, Mariana Mihuț. Rămâne Marian Râlea un alt mare nedreptățit al Galei.

         PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL PRINCIPAL – MARIANA MIHUȚ pentru Bunica din “Îngropați-mă pe după plintă” de la Teatrul “Bulandra”. O adevărată creație !! Dar … selecția alătură total nemotivat în competiția nominalizărilor pe Claudia Ieremia pentru Zoe din “O scrisoare pierdută”, un spectacol mediocru cultural al Teatrului Național din Timișoara și pe Oana Pellea pentru recitalul “Vocea umană” de la Teatrul Metropolis (comentat pe blog). Selecționerii, stimați critici, se pare că nu cunosc ce presupune un rol principal într-un spectacol și un recital. De ce Gala nu are un compartiment special și necesar pentru producțiile actuale, recitaluri, ce nu sunt one man show-uri cum le mai definesc criticii? Oana Pellea este senzațională într-o dificilă partitură singulară, iar Mariana Mihuț, într-un rol ce presupune și o consecventă relaționare cu partenerii.  Dacă integrezi recitalul Oanei Pellea la premii pentru interpretare, atunci de ce selecția omite din Gală nominalizarea lui Marcel Iureș pentru excepționalul recital oferit în “Absolut !” de la Teatrul Act? Acest simț haotic de selectare, nedreptățește un mare actor, pe Marcel Iureș , fondator și al primului teatru independent.

         PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ REGIE – LASZLO BOCSARDI pentru “Caligula” de la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova. Este un concept regizoral remarcabil, dar nu în toate compartimentele credibil servit de actori. Discutabilă rămâne nominalizarea pentru premiul de regie a lui Radu Alexandru Nica – “Mountainbikers” (Teatrul German de Stat din Timișoara) și Silviu Purcărete – “D’ale carnavalului” (Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu); cele două spectacole nu au obținut nici o altă  nominalizare la alte compartimente, ca să argumenteze eficiența regiei.  

            PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN SPECTACOL – “ULTIMA ZI A TINEREȚII” de la  Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu. Nu am vizionat spectacolul, nu mă pot pronunța ca spectator, dar … alăturarea sa de către selecționeri cu “Ivanov” (Teatrul “Bulandra”) și “Vizita bătrânei doamne” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”) – spectacole comentate pe blog, este ciudată. Mai întâi, la orice festival internațional, fie de teatru sau film, premiul celei mai bune realizări, include și alte premii sau nominalizări pentru colaboratori. În cazul de față, nu include nici măcar o nominalizare la regie pentru Yuri Kordonsky realizatorul spectacolului “Ultima zi a tinereții” , cât și a celui de la Teatrul “Bulandra”, “Îngropați-mă pe după plintă”. Cum o fi cel mai bun spectacol, “Ultima zii a tinereții” dacă doar scenograful s-a remarcat din echipa realizatorilor? Răspunsul îl pot da doar selecționării care au nominalizat propunerile la premiul cel mai important .

         PREMIILE SENATULUI UNITER

         Anual Senatul UNITER acordă numeroase premii pentru cariera creatorilor din diverse compartimente ale artei spectacolului. Acțiune meritorie. Firesc, s-a acordat PREMIUL DE EXCELENȚĂ regizorului ALEXANDRU TOCILESCU, de curând dispărut dintre noi. Vreme de două decenii lui Alexandru Tocilescu prin selecțiile edițiilor anterioare, nu i-a fost atribuit un premiu pentru regie, ci numai pentru …  unele spectacole, de parcă această mare personalitate creatoare nu ar fi contribuit la realizarea lor. S-a omagiat și plecarea în lumea de dincolo, a celui care a direcționat strălucit calea teatrului nostru, și nu numai, meșterul LIVIU CIULEI. A fost uitat dintre cei dispăruți marele scenograf Ion Popescu-Udriște. S-au acordat numeroase și meritate premii pentru întreaga activitate  lui Valeriu Dellakeza, Melaniei Ursu, scenografei de excepție Judit Dobre-Kothay, regizorului Cristian Hadji-Culea, pentru muzică în teatru - Arpad Konczei, pentru teatru de copii - Anca Zamfirescu, pentru teatrul de păpuși - Liviu Steciuc. Pentru critică și istorie teatrală, Senatul a premiat pe Ștefan Oprea, o venerabilă personalitate din domeniu. Dar … în afara comunicării anterioare pe mail a acestei distincții, a mai apărut surprinzător în spectacolul tv. încă un nume, un  premiu pentru critică, dat de AICT. A fost acordat unei persoane distinse, mai tinere, Monica Andronescu care era și membră a juriului  selecției  actualei ediții (ciudată coincidență), editor al unei reviste online, patronată de un nume cunoscut, nu numai în dramaturgie, ci și în viața politică.

         Nu putem omite din lista numeroasă a premiilor pe Carmen Palade Adamescu de la Unirea Shopping Centre, de zece ani răsplătită cu Premiul Mecena pentru finanțarea Galei, pe Emil Boroghină, răsplătit de British Council pentru Festivalul Shakespeare, ce se desfășoară în această perioadă. Premiul președintelui UNITER, Ion Caramitru a marcat meritele incontestabile ale doctorului Sandu Mihail Cociașu în campania “Artiștii pentru artiști”, un proiect de activitate socială prețuit în special, de actorii vârstnici.

         Ca în fiecare an, cu sprijinul “Fundației Margareta”, un alt juriu – Marina Constantinescu, Marian Popescu (critici de teatru) și Claudiu Goga (regizor) – a acordat premiul dramaturgiei originale piesei “Ultimul pact” de Oana Maria Cajal. Conform unei promisiuni, mai mult sau mai puțin respectate, așteptăm și un spectacol cu această piesă.

 Nici Ion Caramitru nu a fost lipsit de o distincție meritată după 20 de ani de activitate la UNITER, acordată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

S-ar putea ca din această bogată listă de distincții să fi omis pe cineva. Scuze.

OBSERVAȚII GENERALE

Este necesară refacerea regulamentului de funcționare a Galei, în raport cu evoluția actuală a teatrului. Prima selecție de către un juriu cu trei critici, prin subiectivitatea cu pretenții autoritar estetice, afectează credibilitatea valorii premiilor.

Pentru jurizare este necesară implicarea creatorilor activi pe scenă din breaslă– actori, regizori, scenografi, dar și oameni de cultură din diverse medii –personalități recunoscute .

Debutul tinerilor produși, e drept, exagerat pe bandă rulantă de numeroasele universități de învățământ artistic, merită mai multă atenție la premiere. Majoritatea se afirmă în teatrul independent. Teatrul instuționalizat începe să aibă o concurență din partea publicului tânăr prin teatrul independent pe care Gala trebuie să îl ia în seamă.

Premiile Galei, considerate la primele ediții un “Oscar” al teatrului nostru, pierd de la un an la altul din prețuire prin regulamentul actual. Desigur, lipsa fondurilor îngreunează aplicarea unei jurizări mai ample. Dar … se pot găsi soluții prin consultarea membrilor breslei.  UNITER este un segment al societății civile unde speranța sunt tinerii, unde pretențiile particulare ale unor “echipe” nu își mai pot avea locul. UNITER a făcut mult pentru breaslă și nu i se pot știrbi meritele numai prin fragilitatea actuală a  proiectului Galei, ce beneficiază și de o firească   mediatizare pe micul ecran. Ultimele ediții rămân însă, discutabile, atât pentru breaslă, cât și pentru iubitorii de teatru.

“ C.F.R. - Cometa, Copilul și Cățelul “ – TEATRUL ODEON (Sala Majestic)

O GLUMIȚĂ PENTRU “ ȘCOLERI “

După “O noapte furtunoasă”, “O scrisoare pierdută” (spectacole comentate pe blog), regizorul Alexandru Dabija s-a gândit că în Anul Caragiale este necesar și un spectacol “după texte de I.L.Caragiale”, după schițele sale. A plecat original cu … “trenul” plăcerii și a poposit în “stațiile” numite “Despre cometă”, “Justiția română”, “D-l Goe”, “Bubico” și “Atmosferă încărcată”! Cu un montaj paralel a reunit într-un colaj schițele lui “nenea Iancu” cărora le-a mai adăugat însă, și un final penibil prin care vrea să puncteze moartea la Berlin a lui Caragiale. De la un timp, regizorul Alexandru Dabija a ales inventiv calea ilustrării scenice a scrierilor în proză, în special a poveștilor lui Ion Creangă la Teatrul Act, și a realizat două spectacole de excepție – “Absolut” după “Ivan Turbincă” și “Capra cu trei iezi”- , comentate pe blog. În cazul schițelor lui Caragiale, preocuparea sa pentru proză nu mai are același rezultat scenic strălucit, acidul spirit satiric al autorului este superficial ilustrat teatral, personajele devin caricaturi banale. “Trenul accelerat Berlin – București N via Teatrul Odeon” – cum precizează programul de sală, este condus de regizor de parcă ar fi un … tren de plăcere pentru “școlerii” care ar trebui să știe câte ceva despre Caragiale, lucruri aparent minore.

Un decor viu colorat, ca în povești, conceput inventiv de Cristina Milea, nu este pe deplin întrebuințat de regie. Un maldăr de bagaje construiesc și un compartiment de tren, marginea scenei – drumul trenului -, e marcată de flori “jucăușe”, participante unele la acțiune, iar un panou prăpădit precum cel dintr-o gară marginală unde este indicat mersul trenurilor, devine spațiu unor proiecții amuzante (video Cinty Ionescu). În final, panoul se va lăsa pentru a descoperi un … bar, cu un televizor unde Andreea Berecleanu de la “Observatorul” Antenei 1, transmite știrea prin care anunță moartea la Berlin a scriitorului I.L.Caragiale, iar prin scenă se perindă un convoi care însoțește coșciugul decedatului adus de la trenul venit din Germania ! Intenția de a informa pe “școlerii” spectatori despre sfârșitul dramaturgului este ridicolă și finalizează simplismul conceptului regizoral.

Spectacolul are pretenții de comedie și râsul unor spectatori este stârnit prin desenul exagerat al majorității personajelor și nu prin replică și conflicte. De pildă, tanti Mița și Tincuța (Nicoleta Lefter), transformate în același personaj, devin o imitație caricaturală exagerată a … iubitei lui Popey marinarul, Olive din celebrele desene animate. Spectatorii “școleri” se vor amuza desigur de scălămbăielile lui tanti Mița și Ticuța ce le amintesc de Olive personajul lui Disney, dar care nu are nimic în comun cu intențiile de satiră ale lui Caragiale. Actorii încearcă fiecare în interpretarea personajelor în care sunt distribuiți, să caricaturizeze exterior rolul. Caricaturile înfăptuite nu servesc scopul satiric al schițelor, au menirea numai de a stârni râsul spectatorilor fără transmiterea unui mesaj la adresa lumii cărora aparțin personajele. Miezul satiric al scrierii lui Caragiale prin care atacă aspecte negative ale societății și defectele morale ale membrilor ei, actuale și astăzi, sunt anihilate de viziunea regizorală. Fiecare actor joacă în stil propriu, încercând o apropiere de text și conceptul scenic. Liantul momentelor este Controlorul biletelor de tren. Pavel Bartoș, cu un alt chip și expresie, ce îl fac a fi greu de recunoscut, este admirabil în acest personaj, singurul desprins inteligent din lumea lui Caragiale.

Actorul deschide spectacolul cu un monolog, savuros interpretat, cu măsură în lansarea comicului, care transmite credibil “filosofia” naivului și prostănacului Controlor despre “cometă” și amenințările sale. Pavel Bartoș păstrează linia caracterizării subtil satirice a Controlorului, pe întregul parcurs al reprezentației, încarcă personajul cu umor prin seriozitatea manifestării în orice situație și relație. Controlorul său devine rodul unei satire cu atenție și migală în expresie, descifrată de actor convingător și prezentată scenic.

Două actrițe de marcă ale Teatrului Odeon, Dorina Lazăr – Mam Mare și Rodica Mandache – Coana Moașă și Spiritista, feresc personajele de “farmecul” caricaturii forțate dorită de regizor și încearcă a explica teatral, cu măsură, fără exagerări în expresie, tipologia personajelor. Paula Niculiță în Mamița, se supune însă docil, intențiilor regiei, și personajul său țipă isteric mereu, iar sensul replicii abia se înțelege. Execută sârguincios, ca și Nicoleta Lefter, schimonosirea caricaturizării personajelor atribuite. Pe aceiași drum merge și respectatul actor Constantin Cojocaru pentru a ilustra profilul lui Goe. Firește nu mai poate fi copilul răsfățat, prost educat, satirizat de Caragiale, ci numai un prostovan, îngânfat și ridicol. Lui Ionel Mihăilescu îi este atribuit rolul … “ucigașului lui Bubico”, și făptuiește simplist o altă caricatură. Oana Ștefănescu, “mamița lui Bubico”, se descurcă precum un dresor dibaci, atent cu partenerul său, un cățeluș fermecător, Puck, transformat apoi de regie într-o potaie de pluș, aruncată din tren. Puck este excelent, și normal eclipsează partenerii actori, ca orice animal adus în scenă. Mai apare în scenă și … inventatul personaj Sufleora (Veronica Gherasim), un rol fără sens. Regia mai apelează și la două sau trei momente muzicale și aliniază toate personajele să cânte songuri compuse de Ada Milea, nesemnificative pentru intențiile lui Caragiale. Se simte în acest spectacol în care distribuția reunește valori ale teatrului, fușăreala, lipsa contribuției regizorului de a îndruma actorii pentru un concept coerent ca intenții.

“C.F.R.” rămâne o ilustrare teatrală simplistă ca sensuri a schițelor dramaturgului, pentru “școlerii” ce au în bibliografia de studiu pe Caragiale și nu citesc nici o filă din scrierile sale. “Se poate glumi ?“ este întrebarea aleasă de regizor ca motto al spectacolului. Evident că se poate, numai să nu alterezi sensurile “glumei”, cum se întâmplă în acest spectacol.

P.S. Remarcabil, de excepție, este “biletul” pentru “Trenul accelerat Berlin – București N via Teatrul Odeon”, PROGRAMUL DE SALĂ al spectacolului. Editorul Cristina Tudor l-a conceput cu citate pline de tâlc din articolele lui Caragiale într-o grafică amuzant realizată de Sabina Spatariu. Păcat, dar nu reușește și spectacolul să se ridice la sensurile acestui program unicat, exemplar.

“ BILOXI BLUES “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

SEMNE BUNE DIN PARTEA TINEREI GENERAȚII DE ACTORI

În cadrul programului “Uși deschise pentru toți” , Teatrul Național “I.L.Caragiale” a oferit o premieră specială. Distribuția nu include nici un actor al teatrului, ci doar absolvenți ai UNATC, tineri actori, majoritatea masteranzi aparținând clasei profesorului Mircea Rusu - actor cu o bogată biografie artistică . Spectacolul servește pe deplin intențiile programului în care a fost integrat, lansând o echipă de tineri actori deosebiți.

“Biloxi Blues” este o preferată a repertoriilor, jucată ca și alte piese ale dramaturgului american Neil Simon și face parte dintr-o trilogie inspirată de biografia autorului. Personalitate consacrată, dramaturgul deține știința construcției comediei dramatice, a definirii personajelor prin replici percutante. Varianta prezentată pe prima scenă a țării este “un spectacol de Mircea Rusu” care a optat pentru “Biloxi Blues” în scop pedagogic. A folosit această piesă pentru a evidenția capacitățile, personalitatea tinerilor actori, mulți fiindu-i studenți. Regia spectacolului, coerentă, simplă, servind admirabil actorii, dovedește simțul pedagogic al lui Mircea Rusu. Sunt speculate umorul unor replici și situații, fiind urmărită cu atenție caracterizarea fiecărui personaj, tânăr adolescent, ce se maturizează când se înregimentează în armată și se confruntă cu diverse situații.

Întreaga distribuție dă semen bune că teatrul nostru poate avea în viitor actori cu personalitate remarcabilă, dacă vor întâlni regizori de nădejde și dacă se va ivi și … norocul promovării în cadrul unor proiecte. Eugene Morris Jerome este povestitorul experiențelor trăite în armată, cât și al descoperirii unor aspecte esențiale ale vieții, personaj minuțios compus de Liviu Romanescu. Rolul ridică dificultăți rezolvate excelent de actor, de la relaționarea cu simplitate a povestitorului cu publicul, până la relatarea cu umor a primei relații sexuale, dar și a întâlnirii primei iubiri.

Ireproșabil sunt impuse de actor datele personajului, candoarea sa, naivitatea, dar și mândria lui Jerome pentru idealul său de a deveni scriitor, exersând prin jurnalul personal, tăinuit. În sergentul autoritar și dur, dar cu o nefericire ascunsă, Merwin J. Toomey, actorul Daniel Hara reușește să evidențieze forța aplicării aparent mecanice a regulilor rigide din armată, dar și prețuirea personală pentru tinerii recruți. Actorul manifestă și o tehnică vocală specială în în rostirea ritmată și cu sens deplin a replicilor sergentului “dictator”. Recrutul, Arnold Epstein deține o personalitate specială motivată și prin originea sa, speculată remarcabil de Dragoș Dumitru.

Sinceritatea expresiilor dă nuanțe comice unor situații, ce sunt dublate însă, adeseori de o trăire intens dramatică a momentelor, cărora le găsește și rezolvări surpriză. În Joseph Wykowski aparent un bărbat sigur pe sine, Valentin Paraschivu, dezvăluie nuanțat evoluția băiatului simplu, ajuns într-o lume străină lui pe care vrea însă, să o domine. Rezolvă caracterizarea cu finețe a lui Roy Selridge care e marcat de un trecut dramatic al familiei, Armand Utma. Sensibilitatea și motivarea interioară sugerată expresiv, îi definesc interpretarea. Unui alt recrut, Don Carney, un adolescent ce se visează a fi urmașul lui Frank Sinatra în muzică, îi dă credibil viață scenică, Alin Popa. Acoperă la nuanță participarea lui Don la viața colectivă, unde adeseori pretențiile sale îi sunt înfrânte. Ultimul dintre “soldații” adolescenți este James Hennesey, un tânăr cu probleme pentru armată prin orientarea sa sexuală, de gay. Mihai Munteniță interpretează cu finețe personajul, cu măsură în sugerarea particularității sale. Rolurile feminine sunt doar argumente pentru stabilirea relației dintre sexe. Ioana Mărcoiu , cu naturalețe și farmec, marchează relația primei iubiri dintre Jerome și Daisy Hannigan, eleva de la școala aflată în grija călugărițelor. Scoate din banalitate, Iuliana Călinescu, profilul femeii de moravuri ușoare, Rowena. Sugerează sensibil cauzele care au împins-o pe Rowena să practice prostituția. În nici un moment, nimeni din distribuție, nu uită să susțină activ relațiile cu partenerii, chiar și când nu are sprijinul replicii. Nimeni nu se îndepărtează de transpunerea în personaj, contribuind astfel, la susținerea atmosferei diverselor conflicte.

“Biloxi Blues” este un spectacol coerent și cuceritor prin interpretarea acestei tinere echipe. Profesorul Mircea Rusu a reușit să lanseze pe scena Naționalului bucureștean, nume noi de tineri actori care dețin multiple capacități și promit evoluții remarcabile în viitor. Din numeroșii absolvenți anual ai învățământului artistic, aceștia se detașează a deține talent bine cizelat pentru confruntarea credibilă cu publicul.

“ PARFUM DE VIAȚĂ “ – TEATRUL DE COMEDIE și ASOCIAȚIA EUROPA 2020

DIN NOU, UN MONOLOG … ABSURD

Conform unui obicei actual de a concepe coproducții, dictat și de lipsa condițiilor financiare, Teatrul de Comedie în colaborare cu Asociația Europa 2020, oferă un nou monolog, “Parfum de viață” pentru a evidenția o actriță din colectivul său, pe Teodora Stanciu. Intenția este remarcabilă, discutabilă rămâne selecția textului.

“Parfum de viață” aparține Cristinei Keresztes, dramaturg “mioritic”. Scrierea nu are o consistență logică. Se vor a fi destăinuite trăirile unei femei simple, singure, muncitoare la o fabrică de tractoare, trăirile fiind dictate de … simțurile sale. Dar nu orice simț, ci în special cel al mirosului ! Femeia pare a fi pacienta unui spital de psihiatrie și o posibilă motivare apare abia în final, când mărturisește că soțul și copilul au căzut victime unui incendiu. Această femeie simplă este obsedată de imaginea fantomatică a unei alte femei care … cântă evocator motive muzicale clasice . Ar putea fi un alter ego al eroinei ? Sau să fie doar una din intențiile metaforice ale textului ? Intențiile scrierii nu au însă, putere de convingere, par numai efecte absurde. Sorina Enache care cântă la început, cântă și în final, este admirabilă în interpretarea vocală, venită parcă din altă lume. Textul Cristinei Keresztes pare apropiat de un poem epic, sufocat însă, absurd prin replici cu sugestii găunoase spre metafore, care revin unui personaj lipsit de un construct dramatic credibil motivat, de un profil psihologic elementar definit. Se luptă cu acest text actrița Teodora Stanciu și regizorul Sorin Militaru.

La intrarea în Sala Studio, regia întâmpină publicul cu un covor roșu, cu lumânări pe margine și obligă spectatorii să îmbrace halate apropiate de cele date vizatorilor unui bolnav internat în spital. Decorul se rezumă la un posibil pat de spital, în jurul căruia se agită eroina, care la început curăță harnic pardoseala cu mopul. Derularea replicii lasă un mister asupra internării sale. Regizorul Sorin Militaru jonglează cu intensitatea lumii, cu aparițiile femeii – fantomă, apelează la tot felul de “artificii” pentru a da o imagine teatrală șocantă monologului, dar rezultatul este un spectacol confuz. Luptă să dea viață emoțională unui text lipsit de sensuri majore.

Lupta cea mai grea cu textul revine Teodorei Stanciu pentru că actrița trebuie să explice prin trăiri interioare starea personajului, femeie muncitoare într-o fabrică. În multe momente, actrița impresionează prin comunicarea interactivă cu spectatorii, prin sensibilitatea ce dublează starea “parfumului de viață” a nefericitei femei. Actrița este remarcabilă prin trăirea sinceră a fiecărei situații. Cu atenție se pliază pe diverse relatării ce par însă, a aparține, conform textului, unor personaje diverse ca profil. Dramaturgul reunește într-un singur personaj, mai multe personaje vrând să filosofeze prin replici despre destin și necesitatea poftei de viață. Păcat de întâlnirea acestei actrițe care demonstrează capacități de expresie deosebite, cu un astfel de text confuz.

Din nou, și acest “monolog” ne atenționează asupra fragilității dramaturgiei noastre, și cum se luptă actori și regizori, să dea un ambalaj teatral atrăgător textelor.

“ MOȘTENITOAREA “ – TEATRUL DE COMEDIE și TEATRUL “ MAȘINA DE VISE “

LUPTA CU UN MONOLOG LIPSIT DE LOGICĂ

Se poartă în ultima perioadă, spectacolele – recital. În Caitală au fost trei în nici o lună de zile, la Teatrul Național “I.L.Caragiale”, comentat mai jos, și două la Teatrul de Comedie. Cauzele ar fi criza financiară a teatrelor care nu au fonduri pentru spectacole ample și folisirea actorilor ce nu pot fi distribuiți în roluri importante pe măsura capacităților.

Teatrul de Comedie și Teatrul “Mașina de vise” au realizat o coproducție, bănuim și pentru a susține dramaturgia “originală mioritică”. “Moștenitoarea” de Lucia Verona este un monolog cu ambiția de a fi valorificat de către o actriță de succes. A căzut în plasa acestei propuneri Mihaela Teleoacă, o actriță de prim rang a Teatrului de Comedie, și nu numai, experimentată în recitaluri. Amintim, remarcabila sa realizare din “Fitness” de Jacques de Decker la Teatrul de Comedie, după roluri interpretate în spectacole memorabile, precum “Casa Zoikăi”.

Monologul “Moștenirea” cu pretenție de monodramă, în aproximativ cinzeci de minute ( !! ) vrea să ofere perceperea unei povești întortocheate a destinului unei femei. Toate faptele invocate de aceasta și finalul, când descoperi că femeia ar fi o criminală, sunt ilogic expuse de autoarea monologului. Povestea pare a fi apropiată de … un roman polițist, numai că Lucia Verona nu este Agatha Cristie, un destoinic scriitor în relatarea acțiunii bazată pe constructul psihologic subtil al personajelor. Personajul “Moștenirii” este fals definit ca tipologie și consistență prin motivare psihologică. Eroina noastră relatează ca un fapt banal, cum sora sa Mirela a emigrat în Franța. Apoi, a urmat-o și ea, și poartă acum, numele de Mirellie Petit. În țară a fost actriță, absolventă a IATC, adică UNATC de astăzi. Se repetă obsesiv în replică motivarea ca absolventă a IATC , de parcă spectatorul obișnuit ar fi “doctor” în cunoașterea rezultatelor acestei instituții de învățământ artistic ! Surorile au fost căsătorite și au avut doi băieți, etc. Despre fiecare destin invocat și sfârșit tragic al rudelor apropiate , femeia povestește în cinzeci de minute, ca să descoperi în final, că ea a preluat identitatea și avutul surorii pe care a ucis-o și se mai trezește în final și moștenitoarea unui million! Situațiile evocate nu au o logică elementară pentru definirea credibilă a profilului psihologic al femeii. Este această femeie o psihopată, ajunsă să își ucidă sora pe care a urmat-o în emigrație, după ce a divorțat și a renunțat la teatru ? Este femeia, conform replicii cu tentă comică, un “bufon”, cinic și înțelept ? Este o femeie malefică, fără suflet și moralitate? Este o nebună cu dublă personalitate din cauza nemulțumirilor ce i-au afectat viața? Întrebări ar mai fi, iscate de fiecare amintire evocată penibil prin trei fraze, situații prin care a trecut, ce nu sunt argumente viabile pentru caracterul personajului, ci eventual pentru mai multe profiluri psihologice.

Mihaela Teleoacă se luptă cu textul și încearcă să dea credibilitate particulară fiecărei evocări , ca un povestitor al unor fapte diverse. Este sincer sensibilă când amintește de dispariția fiului, intră în relație activă cu publicul pentru a descoperi sensul misteriosului medalion pe care îl are, este ironică în relatarea cu umor a unor momente, dar textul nu îi poate oferi posibilitatea de a prezenta un personaj coerent, credibil, rezultat al unei existențe frământate, ajuns chiar până la crimă, cum îi dictează acțiunea. Actrița cu inteligență sugerează efectul interior survenit în urma fiecărei relatări, și interpretarea sa are farmec precum un exercițiu de actorie reușit, pe mai multe teme pentru improvizații dictate. Este victima unui text aberant în motivații substanțiale pentru a argumenta portretul alarmant al unei femei ajunsă criminală. Păcat de harul acestei actrițe care rămâne în așteptarea unor roluri, personaje consistente pe măsura capacităților sale.

Din acest text derizoriu, regizorul Dan Tudor încearcă să detașeze unele momente și să sprijine interpreta. De pildă, concepe o relaționare a femeii cu tablouri ale căror rame goale presupun imaginea chipurilor evocate. Mișcarea scenică este dirijată ritmat. Decorul prin mobilierul ales de scenograful Gelu Stoican dă atmosferă povești, iar costumele “Les filles d’ailleurs” vor a sugera două fețe ale personajului.

“Moștenitoarea” este un exercițiu modest al dramaturgiei noastre, inspirat parcă din știri de la televizor, lipsit de substanță și apropiere credibilă de realitate, rezultatul fiind un spectacol fără miză emotivă.

“ FATA DIN CURCUBEU “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE "

CÂND TALENTUL ÎȘI SPUNE CUVÂNTUL

Poate și din cauza crizei financiare care afectează teatrele, ca și din absența unor regizori capabili de spectacole solid , coerent concepute, actorii, în special actrițele, apelează la recitaluri în așteptarea marilor partituri convenabile personalității lor. Se desfășoară acum, la Bacău, cea de a șaptea ediție a Galei STAR (5 – 10 aprilie), a unui festival dedicat recitalurilor. Trebuie să prețuim ambiția celor care se încumetă la astfel de recitaluri mai numite și on-man show sau one-woman show, mai ales că este foarte greu să descopere monologuri avantajoase personalității lor. A ales unul celebru, Oana Pellea și regizoarea Sanda Manu, “Vocea umană” de Jacques Cocteau la Teatrul Metropolis, oferind un spectacol greu de uitat, comentat pe blog. Pentru alte recitaluri se apelează la dramaturgia mioritică, aflată de multe decenii în criză de inspirație. Nu vom comenta festivalul de la Bacău, ci un recital de excepție propus de Naționalul bucureștean la Sala 99.

Tania Popa, actriță stimată a primei scene a țării, a apelat pentru a realiza un recital, la Lia Bugnar, și ea actriță, dar și dramaturg lansat cu succes în teatrul independent, care cochetează mai nou și cu regia. Colaborarea Taniei Popa cu Lia Bugnar a avut drept rezultat un impresionant recital. Regia îi aparține tot Liei Bugnar care concepe și prin decorul minimalist și prin dirijarea mișcării o atmosferă realistă spectacolului. Se remarcă, de pildă, scena mesei femeii, la amănunt lucrată.

Lia Bugnar a scris un monolog special pentru valorificarea calităților deosebite ale interpretei. Acest text nu îl poate juca oricine, pentru că are o substanță bazată și pe momente muzicale, songuri argument, dificil de interpretat . În stil tragicomic, Lia Bugnar propune interpretei relatarea existenței unei femei ajunsă prostituată în sala cinematografului “Curcubeu”. Aceasta își povestește viața cu dezinvoltură, motivând condiția mizeră în care se află judecată sensibil și privind filmele de la “Curcubeu”. Relatează despre familia sa , despre sora geamănă, Vera, care a murit într-o copcă patinând, etc. Povestea este un materlial dramatic generos pentru actriță, cu excepția finalului prin intervenția “nevăzută” scenic a unui polițist care o trimite pe femeie în lumea celor drepți. Lia Bugnar, din nou demonstrează, știința de a concepe cu subtext replica pentru constructul personajului, îi acordă motivare și chiar o undă poetică în funcție de situațiile evocate. Personajul este ireproșabil construit dramatic și exploatat scenic admirabil de Tania Popa.

Actrița se transpune în personaj, trăiește cu tensiune dramatică fiecare evocare și taie adeseori respirația publicului. Fiecare scenă este dublată de cântece – argument emoțional, interpretate în limba rusă de Tania Popa. Chiar dacă nu înțelegi limba rusă, actrița realizează performanța ca prin expresie să transmită sensul dramatic al situațiilor relatate muzical și care corespund celor evocate de povestitoare. Este susținută minunat de tânărul pianist Marian Hâncu. Tania Popa uimește prin trecerile de la cântec, dans, la replică, îmbinând strălucit aceste zone pentru a defini destinul nefericitei femei. Rar se poate întâlni o astfel de interpretare pornită sincer din suflet într-un spațiu neconvențional restrâns, ce obligă actrița să fie în imediata apropiere a spectatorului. În debutul spectacolului, când iese din “locuința” sa dintre ziare, femeia întreabă: “Aveți un leu?”, anunțând situația jalnică în care se află personajul. În final, îți vine să îi dai … tot ce ai în portofel, dar relația se schimbă și spectatorii îi răsplătesc interpretarea cu aplauze îndelungate.

Tania Popa realizează poate cel mai emoționant rol din bogata sa biografie artistică din teatru și film. Avertizează că este în așteptarea unor mari partituri care le merită pe deplin. “Fata din Curcubeu”, recital cu emoție și sens major, trebuie vizionat pentru Tania Popa și forța sa creatoare.

“ PRIMĂVARA DOAMNEI STONE LA ROMA “ – TEATRUL MIC

SUPERFICIALITATE, DANS , ARTIFICII TEATRALE CĂZNITE

Teatrul Mic pare a fi preocupat de a înscrie mereu în repertoriu pe celebrul dramaturg american, Tennessee Williams. Numai că nu orice regizor poate realiza un spectacol reușit cu o piesă a sa. După “Doamna noastră din Pascagoula” în regia lui Florin Fătulescu, din urmă cu doi ani, un spectacol repede trecut în uitare, propune acum, “Primăvara doamnei Stone la Roma” în regia Lianei Ceterchi, o dramatizare însă, a dramaturgului Martin Sherman după romanul ononim al lui Tennessee Williams. O altă doamnă și o altă poveste dramatică.

Eseist, prozator, dar mai ales dramaturg de valoare, Tennessee Williams scrie în 1950 acest roman ca efect al călătoriei sale în Italia aflată în deplină criză după război, ce provoacă și decăderea lumii nobiliare. Homosexual fiind, scriitorul a fost însă, insistent preocupat în piesele sale de destinul femeii. În roman folosește elemente biografice drept document pentru creionarea poveștii unui personaj feminin aparte, o actriță vedetă, Stone. Aflată în pragul vârstei a treia, vedeta americană renunță la profesie fiind la Roma când îi moare soțul, rămâne acolo și se îndrăgostește de un tânăr, etc. În dramatizarea prezentată la Teatrul Mic, Stone nu mai are complexitatea personajelor din “Un tramvai numit dorință”, “Dulcea pasăre a tinereții” sau “Noaptea igoanei”. Peste toate și traducerea dramatizării de către Liana Ceterchi este superficială, abundă exagerat în multe cuvinte în italiană ca să atenționeze asupra locului acțiunii. Povestea lui Karen Stone pare desprinsă dintr-o telenovelă minoră și plictisitoare. După roman s-au mai realizat și două ecranizări în distribuții memorabile.

Fiind vorba de un roman, de un text epic la bază, firește sunt solicitate numeroase spații pentru acțiune. Folosind posibilitățile tehnice ale scenei Teatrului Mic, scenografa Cristina Barbu apelează la trei module pentru decor, mereu manevrate pentru a indica diverse spații de joc. Până spre mijlocul primei părți a reprezentației, rotirea elementelor de decor pentru diverse spații pare atrăgătoare, apoi odată descoperită regula jocului, plictisește privitorul. Costumele Cristinei Barbu intenționează sugerarea eleganței unei vedete cu bani și a celor din anturajul său. Sunt numeroase, unele mai reușite, altele banale, dar nu indică specificul fiecărui personaj , iar timpul acțiunii e marcat confuz prin linia lor.

Regizoarea Liana Ceterchi “citește” la suprafață textul, fără să ia în considerație profunzimea situațiilor și caracterului personajelor. Apelează insistent la o sumedenie de “artificii” , de la fumul pompat în unele scene, jocul luminii, ilustrația muzicală abundentă, până la dans. În sine, ilustrația muzicală datorată Patriciei Prundea e atractivă pentru că apelează la cunoscute melodii interpretate de Gabriela Ferri. Insistența efectelor muzicale anihilează însă, dramatismul situațiilor. Coregrafia Mălinei Andrei lipsită de variații, este corect executată de interpreți, în special de Dana Dembinski Medeleanu căreia îi revine dificilul personaj al actriței vedetă, Karen Stone. E drept, Dana Dembinski are și studii de balet pe care le aplică sârguincios. La rândul său și abundența momentelor de dans, sufocă rostul acțiunii și conflictelor. Prezența momentelor dansante transmit senzația de spectacol de divertisment, chiar dacă viziunea regizorală ar vrea să marcheze prin ele refugiul în vis al doamnei Stone.

Spectacolul debutează cu scena finală din “Romeo și Julieta” în care vârstnica vedetă joacă rolul titular. Regia dă imaginea unui Romeo care se sinucide în fața unei Juliete decedată pe catafalc, ca acest “prolog” să fie pandant cu finalul spectacolului, moartea lui Stone. Numai că “prologul” este fals, necultural, pentru că oricine știe că Julieta lui Shakespeare, disperată se sinucide când își vede iubitul ucis. Sfârșitul spectacolului este confuz, când Karen Stone pare a fi ucisă de un vagabond care a bântuit ciudat pe scenă și prin sală, întreaga reprezentație; sau s-a sinucis vedeta și vagabondul îi constată moartea ?! Superficialitatea, lipsa de inspirație a regiei care întrebuințează efecte perimate pentru ilustrarea teatrală a textului, afectează și distribuția, nu se face simțit lucrul cu actorii pentru descifrarea personajelor.

Coloana vertebrală a romanului este doamna Stone (Dana Dembinski Medeleanu), sprijinită de contesa Gonzales (Oana Albu). Actrițele și-au câștigat prestigiul în alte spectacole datorate unor regizori deosebiți, iar de astă dată se luptă să creioneze stângaci personajele. Dana Dembinski Medeleanu reușește, doar uneori , a sugera credibil, frământările femeii căreia îi moare subit soțul și e cucerită de un tânăr. Expresia sa este însă aspră, rigidă, supusă indicațiilor regiei care prin “artificii” vizuale îi reduc posibilitatea nuanțării partiturii. La rândul său și Oana Albu se confruntă cu situații teatrale exagerat compuse scenic pentru a o prezenta pe contesa Gonzales, nobila afectată de urmările războiului care încearcă să obțină un profit prin manevrarea a trei gigolo destinați doamnelor bogate venite la Roma. În unele scene, Oana Albu încearcă să scoată personajul din linia dictată de regie de a fi o … vrăjitoare și acordă atenție în a îi arăta convingător disperarea care îi macină existența. Paolo Di Leo (Ștefan Lupu), Franco (Radu Vâlcan) și Mario (Filip Ristovski) sunt cei trei gigolo.

Rolul principal este cel atribuit lui Ștefan Lupu, iar celorlați le mai revin și personajele unui reporter și unui frizer, tratate la fel ca și cele de gigolo. Ștefan Lupu se dovedește a fi neindicat distribuit și condus regizoral pentru Paolo, un tânăr nobil decăzut, care se îndrăgostește, se pare, până la urmă de doamna Stone. Interpretarea sa este exterioară, nu susține relațiile cu vedeta și contesa, replicile sunt recitate de actor. Sensurile dramatice ale relației și iubirii dintre o femeie vârstnică și un tânăr, sunt inexistente prin distribuirea lui Ștefan Lupu. Pentru atracția comercială măcar a spectacolului, în rolul lui Paolo putea fi distribuit Radu Vâlcan, vedetă a telenovelelor noastre, exersat cu astfel de producții, ca și Dana Dembinski Medeleanu. Unei alte actrițe apreciată a teatrului, Mihaela Rădescu îi este distribuit personajul ziaristei Meg Bishop, prietena divei Stone. Actrița scoate în evidență elocvent relația prieteniei între cele două, până când regia insistă pe scena sărutului dintre Meg și Stone. Să fie oare lesbiene cele două ? Dacă ar fi, altfel trebuiau tratate scenic evoluțiile lor. Un rol fără replică, dar important în spectacol este cel al vagabondului (Vlad Trifaș) care urmărește diva ca în romanele polițiste. Prezența sa scenică este hilară. De altfel, la spectacolul vizionat, publicul râdea adeseori, când scenele erau dramatice. Mai apar în distribuție, Petre Moraru în rolul soțului vedetei și cel al unui baron, Mioara Ifrim în cabiniera și o domnișoară, și alți mulți actori ai teatrului. Distribuția reunește cincisprezece interpreți pentru numeroase personaje secundare de care regia a uitat și sunt tratate ca un ansamblu de figurație.

Mult prea lung și lipsit de ritm, spectacolul dezamăgește și chiar spectatorii fani ai telenovelelor tv. și vedetelor, vor rămâne nedumeriți de sensurile povestei doamnei Stone. Reprezentația se vrea de către regie a fi spectaculoasă prin muzică și dans dar în ciuda eforturilor unor actrițe stimate, nu transmite fior emoțional.