“ PRIMĂVARA DOAMNEI STONE LA ROMA “ – TEATRUL MIC

SUPERFICIALITATE, DANS , ARTIFICII TEATRALE CĂZNITE

Teatrul Mic pare a fi preocupat de a înscrie mereu în repertoriu pe celebrul dramaturg american, Tennessee Williams. Numai că nu orice regizor poate realiza un spectacol reușit cu o piesă a sa. După “Doamna noastră din Pascagoula” în regia lui Florin Fătulescu, din urmă cu doi ani, un spectacol repede trecut în uitare, propune acum, “Primăvara doamnei Stone la Roma” în regia Lianei Ceterchi, o dramatizare însă, a dramaturgului Martin Sherman după romanul ononim al lui Tennessee Williams. O altă doamnă și o altă poveste dramatică.

Eseist, prozator, dar mai ales dramaturg de valoare, Tennessee Williams scrie în 1950 acest roman ca efect al călătoriei sale în Italia aflată în deplină criză după război, ce provoacă și decăderea lumii nobiliare. Homosexual fiind, scriitorul a fost însă, insistent preocupat în piesele sale de destinul femeii. În roman folosește elemente biografice drept document pentru creionarea poveștii unui personaj feminin aparte, o actriță vedetă, Stone. Aflată în pragul vârstei a treia, vedeta americană renunță la profesie fiind la Roma când îi moare soțul, rămâne acolo și se îndrăgostește de un tânăr, etc. În dramatizarea prezentată la Teatrul Mic, Stone nu mai are complexitatea personajelor din “Un tramvai numit dorință”, “Dulcea pasăre a tinereții” sau “Noaptea igoanei”. Peste toate și traducerea dramatizării de către Liana Ceterchi este superficială, abundă exagerat în multe cuvinte în italiană ca să atenționeze asupra locului acțiunii. Povestea lui Karen Stone pare desprinsă dintr-o telenovelă minoră și plictisitoare. După roman s-au mai realizat și două ecranizări în distribuții memorabile.

Fiind vorba de un roman, de un text epic la bază, firește sunt solicitate numeroase spații pentru acțiune. Folosind posibilitățile tehnice ale scenei Teatrului Mic, scenografa Cristina Barbu apelează la trei module pentru decor, mereu manevrate pentru a indica diverse spații de joc. Până spre mijlocul primei părți a reprezentației, rotirea elementelor de decor pentru diverse spații pare atrăgătoare, apoi odată descoperită regula jocului, plictisește privitorul. Costumele Cristinei Barbu intenționează sugerarea eleganței unei vedete cu bani și a celor din anturajul său. Sunt numeroase, unele mai reușite, altele banale, dar nu indică specificul fiecărui personaj , iar timpul acțiunii e marcat confuz prin linia lor.

Regizoarea Liana Ceterchi “citește” la suprafață textul, fără să ia în considerație profunzimea situațiilor și caracterului personajelor. Apelează insistent la o sumedenie de “artificii” , de la fumul pompat în unele scene, jocul luminii, ilustrația muzicală abundentă, până la dans. În sine, ilustrația muzicală datorată Patriciei Prundea e atractivă pentru că apelează la cunoscute melodii interpretate de Gabriela Ferri. Insistența efectelor muzicale anihilează însă, dramatismul situațiilor. Coregrafia Mălinei Andrei lipsită de variații, este corect executată de interpreți, în special de Dana Dembinski Medeleanu căreia îi revine dificilul personaj al actriței vedetă, Karen Stone. E drept, Dana Dembinski are și studii de balet pe care le aplică sârguincios. La rândul său și abundența momentelor de dans, sufocă rostul acțiunii și conflictelor. Prezența momentelor dansante transmit senzația de spectacol de divertisment, chiar dacă viziunea regizorală ar vrea să marcheze prin ele refugiul în vis al doamnei Stone.

Spectacolul debutează cu scena finală din “Romeo și Julieta” în care vârstnica vedetă joacă rolul titular. Regia dă imaginea unui Romeo care se sinucide în fața unei Juliete decedată pe catafalc, ca acest “prolog” să fie pandant cu finalul spectacolului, moartea lui Stone. Numai că “prologul” este fals, necultural, pentru că oricine știe că Julieta lui Shakespeare, disperată se sinucide când își vede iubitul ucis. Sfârșitul spectacolului este confuz, când Karen Stone pare a fi ucisă de un vagabond care a bântuit ciudat pe scenă și prin sală, întreaga reprezentație; sau s-a sinucis vedeta și vagabondul îi constată moartea ?! Superficialitatea, lipsa de inspirație a regiei care întrebuințează efecte perimate pentru ilustrarea teatrală a textului, afectează și distribuția, nu se face simțit lucrul cu actorii pentru descifrarea personajelor.

Coloana vertebrală a romanului este doamna Stone (Dana Dembinski Medeleanu), sprijinită de contesa Gonzales (Oana Albu). Actrițele și-au câștigat prestigiul în alte spectacole datorate unor regizori deosebiți, iar de astă dată se luptă să creioneze stângaci personajele. Dana Dembinski Medeleanu reușește, doar uneori , a sugera credibil, frământările femeii căreia îi moare subit soțul și e cucerită de un tânăr. Expresia sa este însă aspră, rigidă, supusă indicațiilor regiei care prin “artificii” vizuale îi reduc posibilitatea nuanțării partiturii. La rândul său și Oana Albu se confruntă cu situații teatrale exagerat compuse scenic pentru a o prezenta pe contesa Gonzales, nobila afectată de urmările războiului care încearcă să obțină un profit prin manevrarea a trei gigolo destinați doamnelor bogate venite la Roma. În unele scene, Oana Albu încearcă să scoată personajul din linia dictată de regie de a fi o … vrăjitoare și acordă atenție în a îi arăta convingător disperarea care îi macină existența. Paolo Di Leo (Ștefan Lupu), Franco (Radu Vâlcan) și Mario (Filip Ristovski) sunt cei trei gigolo.

Rolul principal este cel atribuit lui Ștefan Lupu, iar celorlați le mai revin și personajele unui reporter și unui frizer, tratate la fel ca și cele de gigolo. Ștefan Lupu se dovedește a fi neindicat distribuit și condus regizoral pentru Paolo, un tânăr nobil decăzut, care se îndrăgostește, se pare, până la urmă de doamna Stone. Interpretarea sa este exterioară, nu susține relațiile cu vedeta și contesa, replicile sunt recitate de actor. Sensurile dramatice ale relației și iubirii dintre o femeie vârstnică și un tânăr, sunt inexistente prin distribuirea lui Ștefan Lupu. Pentru atracția comercială măcar a spectacolului, în rolul lui Paolo putea fi distribuit Radu Vâlcan, vedetă a telenovelelor noastre, exersat cu astfel de producții, ca și Dana Dembinski Medeleanu. Unei alte actrițe apreciată a teatrului, Mihaela Rădescu îi este distribuit personajul ziaristei Meg Bishop, prietena divei Stone. Actrița scoate în evidență elocvent relația prieteniei între cele două, până când regia insistă pe scena sărutului dintre Meg și Stone. Să fie oare lesbiene cele două ? Dacă ar fi, altfel trebuiau tratate scenic evoluțiile lor. Un rol fără replică, dar important în spectacol este cel al vagabondului (Vlad Trifaș) care urmărește diva ca în romanele polițiste. Prezența sa scenică este hilară. De altfel, la spectacolul vizionat, publicul râdea adeseori, când scenele erau dramatice. Mai apar în distribuție, Petre Moraru în rolul soțului vedetei și cel al unui baron, Mioara Ifrim în cabiniera și o domnișoară, și alți mulți actori ai teatrului. Distribuția reunește cincisprezece interpreți pentru numeroase personaje secundare de care regia a uitat și sunt tratate ca un ansamblu de figurație.

Mult prea lung și lipsit de ritm, spectacolul dezamăgește și chiar spectatorii fani ai telenovelelor tv. și vedetelor, vor rămâne nedumeriți de sensurile povestei doamnei Stone. Reprezentația se vrea de către regie a fi spectaculoasă prin muzică și dans dar în ciuda eforturilor unor actrițe stimate, nu transmite fior emoțional.