“ CUPLURI “ – GODOT CAFÉ TEATRU

O NOUĂ REUȘITĂ A TINERILOR

Teatrul independent începe să se impună în viața noastră teatrală și dă semne de concurență cu teatrele instituționalizate prin tineri ambițioși, activi, dornici de afirmare. “Asul” acestul curent teatral independent, Teatrul Act, a fost deschizătorul drumului dificil din punct de vedere al sprijinului financiar. I-au urmat calea Teatrul Luni și alte sedii din Capitală și chiar din marile orașe din țară. Godot Café Teatru este ultimul teatru independent apărut în Capitală și sperăm că se vor impune și altele. Avem nevoie de teatru de calitate ! Aceste teatre independente preferate în special de publicul tânăr, oferă în primul rând, tinerilor actori găzduire pentru proiecte prin care pot dovedi talentul alegerii acestei dificile profesii. Unii reușesc remarcarea, alții … NU. ( Trist e că recent s-au afiliat, de pildă, tineri unui așa zis grup de teatru independent și au cerșit găzduirea unei instituții finanțate de stat bezmetic, unde nu funcționează știința proiectelor. Un exemplu amar este conflictul dintre așa ziși independenți cu Universitatea Populară “Daless” a municipalității, mediatizat insistent de televiziuni de nișă, dar care nu oferă niciodată o informație culturală, nu mai discutăm despre premiere teatrale. Conflictul a dezonorat instituția, dar mai ales pe cei care l-au provocat în interes publicitar și material. A dezonorat însă, și teatru prin impostura unor așa ziși “mari creatori” tineri cum erau prezentați pe micul ecran, manipulați evident în numele execrabilei lupte politice de la noi, invocând aiurea cenzura actuală. Nu merită nici măcar nominalizat spectacolul și cei care au declanșat acest așa zis scandal public, acești tineri actori naivi dirijați de un regizor cu pretenții de dramaturg, necunoscut de nimeni, acțiunea lor i-a dezonorat ca artiști capabili de a prezenta un proiect independent de satiră politică. Puteau măcar să vizioneze pentru documentare satira politică acidă ne “cenzurată” oferită săptâmânal pe micul ecran de grupul Divertis al lui Toni Grecu, nu mai discutăm de posibilul lor efort de a merge la spectacolele unor teatre spre a pricepe că nu mai există cenzură astăzi la noi. Acțiunea acestor tineri a eșuat, dar nu a putut dezonora teatrul independent. Chiar și Teatrul Arca, teatrul independent de la sediul clubului “La Scena” unde dânșii anunțau găzduire, a scos de pe site, cel puțin până în momentul scrierii comentariului, prezența acestui așa zis spectacol “nedreptățit de cenzura politică”. Teatrul are nevoie de satiră , dar … refuză impostorii !!!)

Să uităm acest incident penibil pentru imaginea teatrului independent și să ne întoarcem la inițiativa unei echipe tinere, la spectacolul “Cupluri” de la Godot Café Teatru, o reușită, cu sprijinul unui regizor surpriză, actorul Teatrului “Bulandra”, Vlad Zamfirescu, o personalitate afirmată ca interpret atât în teatru instituționalizat, cât și în teatrul independent. Vlad Zamfirescu susține un adevărat examen de regie în acest spectacol în care nu joacă. Convinge, folosind experiența sa de actor cu regizori de marcă, în primul rând că în regie, important este lucru și colaborarea pe ideea spectacolului cu actorii care sunt baza “traducerii” scenice a unui text. Regizorul Vlad Zamfirescu nu apelează la o scenografie spectaculoasă și nici la efecte teatrale ieftine. Îndrumă doar, excelent interpretarea actorilor și configurarea relațiilor dintre personaje, exploatând capacităților celor distribuiți : Diana Cavallioti, Irina Velcescu, Tudor Aaron Istodor, Andreea Vasile, Conrad Mihai Mericoffer și Cristina Florea. Fiecare în partituri mai importante sau de plan secund, reușesc interpretări remarcabile ale personajelor diverse propuse de scriitorul american Donald Margulies în trei piese scurte.

Ca scriere, “Cupluri” se apropie de o “comedie neagră” cu intenții absurde, dar poate oferi un risc privitor la păstrarea măsurii în interpretare. Spectacolul este însă, savuros construit regizoral. Transmite un umor de bună calitate prin relațiile dezvoltate cu nuanțe între personaje. Distribuția reunește o parte din echipa de la apreciatul spectacol al Teatrului “George Ciprian” din Buzău, “Niște fete” (comentat pe blog), pe Diana Cavallioti, Irina Velcescu, Andreea Vasile ,Cristina Florea și pe Vlad Zamfirescu, de astă dată însă, în “rol” de regizor. Primul text este susținut de un cuplu (Diana Cavallioti și Conrad Mihai Mericoffer) ce propune unor prieteni (Andreea Vasile și Tudor Aaron Istodor) să le fie nași copilului de curând născut. Cuplul amic este însă, în divorț și se șochează când mai și află că le-a fost servită la masă, lazania cu … placenta copilului. Situațiile sunt în pragul grotescului, dar actorii le trăiesc credibil, în special Diana Cavallioti prin naivitatea exploziv comică a relatărilor și argumentării atitudinii personajului său. Urmează un alt episod, în care o soție paraplegică (Diana Cavallioti) – amănunt discret sugerat de regie – descoperă că partenerul său (Tudor Aaron Istodor) a avut cândva o relație cu vizitatoarea neașteptată la domiciliul lor (Irina Velcescu) din care a rezultat un copil, dependent acum de droguri. Fiecare actor este ireproșabil în partitura atribuită, dar se detașează totuși, Irina Velcescu, în vizitatoarea venită udă de ploaie să își exprime disperarea, prin naturalețea interpretării situației în care se află. Irina Velcescu este motorul comic al conflictului prin acest rol admirabil interpretat. Ultimul text relatează istoria unei fete ex-dependentă de droguri (Diana Cavallioti) care își așteaptă un prieten (Conrad Mihai Mericoffer) sub supravegherea unui polițist (Tudor Aaron Istodor) îndrăgostit de ea. De astă dată uimește interpretarea lui Tudor Aaron Istodor prin finețea comicului în caracterizarea personajului, dar și Diana Cavallioti care prin interpretarea la nuanță a relațiilor sporește suspansul conflictului.

În fiecare rol, mai mic sau mai important în raport cu conflictul, tinerii actori sunt excelenți, își pun în valoare talentul sub îndrumarea unei viziuni regizorale care le-a sprijinit interpretarea. Publicul se amuză copios și le răsplătește interpretarea mereu prin aplauze.

Godot Café Teatru ar trebui să acorde mai multă atenție programării acestui spectacol, un exemplu de realizare cu finanțe al unui proiect redus ca posibilități financiar, ce pune în evidență însă, valorile tineriei generații de actori.

“ BĂIEȚII DE AUR “ – TEATRUL MIC

UN EȘEC CE RIDICĂ MULTE ÎNTREBĂRI

Acest spectacol este unicat , cel puțin în peisajul teatral bucureștean – nu are regizor !! Cum programul de sală și afișul nu indică regia, nu vom nominaliza nici noi pe acea personalitate care s-a retras din proiect. Un regizor stimat. De ce “Băieții de aur” nu are regie ? – e o întrebare cu răspunsuri greu de descifrat. De altfel, spectacolul a cărui premieră a avut loc în urmă cu câteva luni, nu este decât rar programat pe afișul Teatrului Mic.

Bănuim că s-a înscris în repertoriu piesa lui Neil Simon, o comedie, pentru că oferea două partituri ample actorilor, Dan Condurache și Mihai Dinvale care sărbătoresc 35 de ani de când funcționează în colectivul teatrului, actori stimați și apreciați. În 2004, o altă piesă apropiată tematic de aceasta, “Alex și Morris” de Michael Elkin , înregistra un mare succes, peste o sută cinzeci de reprezentații, în interpretarea magistrală a regretatului Ștefan Iordache și a colegului său, Mitică Popescu, în regia lui Gelu Colceag. Să optezi permanent pentru piese cu profil apropiat, denotă o lipsă de concept reportorial, chiar dacă intenția ar fi evidențierea unor actori din valorosul colectiv deținut de teatru. Dacă în “Alex și Morris”, doi vârsnici cu concepții și temperamente diferite, se ciorovăiau fiind colegi de cameră într-un sanatoriu de geriatrie, în “Băieții de aur” doi actori vârsnici sunt într-un azil și se ceartă pe amintiri și pe propunerea unui impresar care își dorește un ultim show . Tematic cele două texte sunt apropiate ca atmosferă, diferite prin scriere însă, ca nuanțe și conflict, prima mai subtilă, cea de a doua mai simplistă. Numai că și o astfel de comedie cu tentă bulevardieră, are nevoie de mâna fermă a unui regizor care să îndrume actorii în scopul transmiterii mesajului scriiturii dramatice. În “Băieții de aur”, Dan Condurache și Mihai Dinvale, ca și ceilalți colegi din distribuție, joacă fiecare în stil personal, în maniere diferite. Relații între personaje nu există. Comicul situațiilor e vulgar prezentat. Rezultatul este un spectacol submediocru cu actori de la care publicul aștepta interpretări de valoare, credibile . Din păcate, un actor precum Dan Condurache, activ și prețuit și în telenovele, în bătrânul Willie pare un claun care se maimuțărește, lipsa îndrumării regizorale pentru configurarea personajului fiind evidentă. În partenerul său de azil, Al Lewis, interpretat de un alt actor prețuit, Mihai Dinvale urmează stilul de joc exagerat al colegului. Cei doi se forțează să provoace efecte comice, și uită de argumentarea prin situații și replică. Din nou se demonstrează că oricât har ar avea un actor, fără un regizor în preajmă, nu îl poate aplica într-un rol.

Confruntările dintre “băieții de aur”, Willie și Al Lewis, se alimentează prin intervențiile unor personaje, unele aparent secundare, cu pricepere desenate ca tipologii de Neil Simon. Lipsa unei viziuni regizorale coerente se face pe deplin simțită și în intervențiile acestor personaje. Interpretările actorilor sunt exterioare în raport cu situațiile, false și exagerate. Bogdan Talașman – “vedetă” la emisiunea de divertisment a televiziunii publice, “ÎnTrecerea anilor” – se căznește să îl caracterizeze pe Ben și o face estradistic, cu un haz forțat. Eddie (Ștefan Lupu), Infirmiera (Ruxandra Enescu), Sora de caritate (Liliana Pană), Regizorul de platou (Petre Moraru), Domnișoara de la machiaj (Camelia Vlăduț), etc devin accesorii nesemnificative ale spectacolului, relațiile lor cu protagoniștii fiind aproape inexistente.

Ambalajul scenografic al reprezentației este singurul aspect remarcabil prin decorul sugestiv creat de Ștefan Caragiu și costumele datorate Lilianei Cenean.

Degringolada repertorială a unor teatre instituționalizate lipsite de personalitatea unui profil stabil , unde sunt mulți actori angajați care stau pe tușă și așteaptă să fie distribuiți conform capacităților pe care le au, produce eșecuri prin spectacole ce pot fi ocolite de public. Un exemplu ar putea deveni și “Băieții de aur” de care și regizorul s-a dezis până la urmă. S-ar putea totuși, să atragă pe acei spectatori obișnuiți cu divertismentele penibile ale multor televiziuni.

“BĂRBAȚII SUNT DE PE MARTE, FEMEILE SUNT DE PE VENUS” – GODOT CAFÉ TEATRU

O ECHIPĂ REMARCABILĂ DE TINERI ACTORI, DAR …

… Și în cazul acestui spectacol captivant prin distribuția cu tineri actori, se face simțită lipsa regizorului coordonator care să pună în evidență cum se cuvine și solicită convenția teatrului, capacitățile textului și interpreților.

Alegerea repertorială este indicată pentru interesul publicului special al acestui teatru independent, ce începe să își consolideze personalitatea. “Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” are la bază dramatizarea scrierii cu același titlu a americanului John Gray (Dr.), un fel de “ghid” de analiză al relațiilor cuplului. Scriitorul a înregistrat un mare succes internațional cu această carte, publicată și la noi în 1992, și totodată multe contestări pentru pretențiile sale de a fi considerat “doctor” în domeniu. Înșiruie cu originalitate o sumedenie de situații în care se poate afla și construi un cuplu, femei și bărbați din diverse medii sociale, cu atitudini erotice și practici diferite, în variate etape de vârstă. Dinamica emoțională a celor două sexe e surprinsă de scriitor, dar nu și de regie. Controversatul dr. Jon Gray în scrierea sa apelează la o analiză psihologică elementară pentru a prezenta diversitatea relațiilor existente în comunicarea celor care se află ca relație primară într-un dialog și vor să dezvolte un cuplu de lungă durată. Acest aspect esențial al scrierii este tratat însă, simplist în spectacol, lipsind îndrumarea regizorală. Actrița Doina Antohi își atribuie și rolul de regizor. Prezentarea teatrală a celor peste 15 secvențe, schițe ale unor posibile relații de cuplu, este incoerentă ca scop de transmitere a unor sugestii privind abordarea comunicării celor care caută un partener de viață.

A reunit și a avut la dispoziție actori tineri admirabili – Mirela Zeța, Andreea Grămoșteanu, Ioana Barbu, Andreea Samson, Constantin Diță, Alexandru Conovaru, Andrei Mateiu, Pavel Bârsan, Șerban Gomoi, cărora regia însă, nu a reușit întodeauna să le folosească substanțial capacitățiile. Sunt scene în care actorii citați sunt excepționali și altele în care tratarea regizorală sau lipsa regiei, le afectează credibilitatea interpretării. Din păcate, Doina Antohi, implicată fiind și în regie, eșuează ca actriță în două scene în care interpretează o fata pasionată de un meci și o mireasă cu stridențe vocale ne controlate de … regizorul absent. Actorul-regizor care și vrea să joace în spectacolul său riscă foarte mult, și eșuează adeseori. Actorii au nevoie de suportul unei concepții regizorale, de îndrumarea regizorului detașat de apariția sa în scenă ca actor.

Primele două scene ale reprezentației par niște scheciuri banale apropiate stângaci și absurd de teatrul de revistă. Al treilea scheci, cu un cuplu “cool”, e tratat vulgar. Spectacolul prinde viață abia în următorul moment propus de dramatizare. Într-un local sunt surprinse prin mai multe secvențe diverse cupluri. Totul se petrece însă, pe o scenă italiană pentru că regia a uitat că beneficiază de spațiul de la Godot Café Teatru, unde spectatorii se află la mase și acțiunea se putea petrece mult mai atractiv printre meseni. Evoluția tinerilor actori în acest moment, cu unele excepții, este notabilă. Spectacolul continuă în ritm lent, cu o pauză neavenită, prin alte momente, scheciuri, diferențiate calitativ. Această mult prea lungă reprezentație - peste două ceasuri și jumătate - se redresează în cea de a doua parte, unde mai apar totuși, și momente derizorii, estradistice – de pildă, nunta cu … stroboscop -, dar câștigă valoare printr-un final admirabil susținut de Andreea Grămoșteanu și Constantin Diță., subtil moralizator ca text prin rezumarea etapelor exisistenței unui cuplu,

Confuză devine vizualizarea scenică a radiografierii relației bărbat-femeie propusă de text prin abordarea a diverse stiluri teatrale, când cu exagerare comică apropiată de teatru de revistă, când cu atenție pentru cuvânt și relația specială a cuplului aflat în acțiune, care prejudiciază adeseori eforturile de interpretare a diverselor roluri ce revin unor tineri cu har și entuziaști pentru a servi scena, nu numai divertismentul tv.

Spectacolul se vrea a fi atractiv și prin costume. Actorii schimbă de la o scenă la alta, numeroase costume, mai mult sau mai puțin inspirate în raport cu situațiile. Schimbările îngreunează transpunerea actorilor în personaje și ritmul reprezentației. Toată stima pentru sponsorizarea realizării acestor costume, dar ele nu ajută să evidențieze credibil relațiile solicitate de acțiunea propusă de text. Diferențele de mediu social, etc, se puteau rezolva prin accesorii de costum. “Parada modei” exagerat întrebuințată de viziunea regizorală, nu impresionează, ci doar plictisește prin timpii morți necesari reprezentării.

Actorii reuniți în echipă pentru acest proiect lipsit de regie sunt însă, EXCEPȚIONALI în diverse scene. Susțin adevărate examene de actorie. Am amintit pe Andreea Grămoșteanu, Constantin Diță, dar nu se pot uita aparițiile Mirelei Zeța de nerecunoscut în diverse momente prin nuanțarea jocului cu inteligentă aplicată pentru creionarea fiecărui rol. Când e o lesbiană indiană, când o naivă prostuță, când o persoană cu autoritate. Flexibilă în expresie, Ioana Barbu dă consistență fiecărei tipologii ce îi revine, gândește atent rostul cuvântului rostit de personaj. Andreea Samson demonstrează o largă gamă de transpunere în desenul personajelor, se adaptează caracterizării lor cu dezinvoltură și le prezintă fermecător publicului. Își schimbă stilul expresiei motivată interior în funcție de oferta partiturilor atribuite, Pavel Bârsan, un alt actor deosebit al generației tinere. Într-un scheci fără replică, Alexandru Conovaru reușește să atragă atenția asupra prezenței sale , deosebit fiind și în alte scene. Prin mobilitate în diferite roluri se rețin interpretările tinerilor Andrei Mateiu și Șerban Gomoi. Cu toții sunt talente, profesioniști ambițioși care s-au implicat într-un proiect dificil și au vrut să suplinească absența contribuției unui regizor.

“Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” este un spectacol ce trebuie vizionat , amuzant în multe secvențe, atractiv prin distribuție.

Godot Café Teatru sprijină consecvent valorile tinerei generații de actori cum arată și prin propunerea repertorială “Cupluri”, în regia actorului Teatrului “Bulandra”, Vlad Zamfirescu, un alt spectacol ce va fi coment pe acest blog.

“ OMUL HAZARDULUI “ – TEATRUL “ NOTTARA “

EȘECUL SUPERFICIALITĂȚII

Un regizor – Cristi Juncu și un scenograf – Cosmin Ardeleanu, după ce s-au antrenat și au reușit un incontestabil succes cu “Artă” de Yasmina Reza la Teatrul “Bulandra” (spectacol comentat pe blog), o piesă premiată și mult jucată pe diverse meridiane, s-au gândit superficial să repete performanța, dar au eșuat în noul proiect. “Omul hazardului” nu este o piesă reprezentativă pentru Yasmina Reza, dramaturg contemporan născut în Franța, apreciat,ci poate fi considerată doar un exercițiu de dramaturgie prin înșiruirea de monologuri între două personaje care se întâlnesc într-un tren. Piesa e lipsită de un elementar conflict, plictisitoare prin intențiile de a filosofa despre necazurile vieții. Textul este construit ca o proză ce se poate citi cu o cafea în față. Alegerea repertorială denotă prima calificare de superficialitate degajată de spectacol.

Regizorul și scenograful și-au imaginat că vor cuceri din nou interesul marelui public cu acest text banal, dându-i un ambalaj teatral special pe scena mare a Teatrului “Nottara”, la sala “Horia Lovinescu”. S-au bazat pe doi stimați interpreți - Catrinel Dumitrescu și Emil Hossu, cărora le-au alăturat prin proiecții comode pe directorul Teatrului “Nottara” Mircea Diaconu, Constantin Cojocaru, Ruxandra Sireteanu și pe Cristina Florea, Bogdan Vodă, Beatrice Peter, Doru Mareș, Vasile Barbos, etc. Prin o mulțime de filmări proiectate pe ecranele din fundal (Valentin Vlad), aceste persoane intervin ca să susțină destăinuirile celor din compartimentul trenului . Rostul video desing & VJ (Cinty Ionescu) ar fi ilustrarea teatrală a unui text lipsit de substanță dramaturgică. Filmările se vor a fi argumente pentru situația în care se află cele două personaje , dar nu reușesc să servească spectacolul. Se vor evocări intime anoste ale celor ce se exprimă prin lungi monologuri, dar și prin prim-planuri filmate. Fiecare din cele două domenii de creație – film și teatru -, are reguli convenționale diferite, maniera unor regizori de a încerca îmbinarea lor în numele “modernizării” teatrului dezavantajează ambele compartimente artistice. Este ca și când ai prepara o salată de roșii amestecând înghețată de vanilie. Ca efect teatral motivat de substanța dramatică a piesei, proiecțiile utilizate cu măsură pentru a sprijini scenografia, pot fi utile. Sporesc atmosfera unui spectacol și pot indica o diversitate de spații pentru situațiile dramatice. Ca formulă în partereniat cu teatralitatea, proiecțiile devin însă, adeseori, doar artificii regizorale lipsite de sens convingător. Regizorul Cristi Juncu în “Artă” a evitat proiecțiile, a apelat totuși, inteligent la ele în “XXL” de la Teatrul Act într-un spațiu neconvențional prin prim-planuri ale personajelor ca expresie argument pentru situații și relații. În “Omul hazardului” a considerat punct forte proiecțiile pentru definirea destinului celor două personaje, în special pentru cel al femeii. Spectatorul este astfel derutat în urmărirea monologurilor susținute de cei doi, sufocate de lungi intervenții filmate. Regizorul și-a dorit se pare să suplinească hibele textului prin combinația exagerată teatru-film. Nu a reușit să convingă emoțional prin această combinație, un ghiveci de teatru și film, chiar dacă în proiecții pot apărea actori de valoare ai filmului, precum Mircea Diaconu.

Decorul lui Cosmin Ardeleanu amintește prin desen de cel din “Artă”. A ridicat plasarea spațiului acțiunii și l-a înconjurat acum, în fața scenei, de un lan de frunze lamelate. Luminile sunt confuz dirijate și chipurile, expresiile actorilor se remarcă greu. Tânărul scenograf apreciat pentru “Artă”, anunță prin decorul acestui spectacol posibilitatea de a lua drumul manierii în desenul decorurilor la viitoare spectacole.

Regizorul Cristi Juncu a uimit în spectacolele - ”Artă” și “XXL” – prin știința de a descifra cu atenție psihologia personajelor din piesele alese pentru reprezentare. Are experiență câștigată și prin alte spectacole din spațiul neconvențional al Teatrului Act. De astă dată, trecând la scena clasică a Teatrului “Nottara”, spectacolul său este fad ca imagine teatrală, iar actorii devin doar niște recitatori de text care se apropie uneori de teatrul radiofonic.

Cele două personaje sunt oameni ajunși la vârsta a treia, cu un trecut bogat în situații dramatice. Personajul interpretat de Emil Hossu, explică în debutul reprezentației, vreme de 20 de minute (!!), biografia unui scriitor celebru aflat într-o cumpănă de inspirație pentru noul roman. De la bun început spectacolul se anunță plictisitor chiar dacă interpretarea actorului este rezonabilă. Următorul monolog îl rostește Catrinel Dumitrescu. Actriței îi revine rolul unei doamne pasionată de romanele scriitorului, cu o iubire eșuată dramatic în trecut, care întâmplător întâlnește într-un tren pe scriitorul preferat. Actrița invocă trecutul personajului cu sensibilitate . Lipsind orice relație conflictuală între cele două personaje, actorii rostesc tern monologuri, unele inexplicabil prezentate la marginea scenei de parcă trenul în care sunt personajele s-ar fi oprit în câmp și ei, pe rând, părăsesc compartimentul său.

"Omul hazardului” este un eșec teatral datorat superficialității celor care s-au crezut experți în piesele Yasminei Reza, regizorul Cristi Juncu și scenograful Cosmin Ardeleanu. Teatrul “Nottara” a optat pentru înscrierea în repertoriu a unui text mediocru chiar dacă aparține celebrei autoare, având intenția de a evidenția doi actori prețuiți de marele public. Acest spectacol ridică din nou, problema managerilor, directori de teatru. Mulți nu sunt adevărați manageri, ci personalități teatrale active în mai multe domenii, împrăștiate pentru prestări diverse de servicii. Un exemplu este și Mircea Diaconu, directorul Teatrului “Nottara”, un mare actor care ajunge mai nou, să joace pe scena din bulevardul Magheru doar în … proiecții, iar instituția pe care o conduce dă semne de îndepărtarea publicului prin proiectele repertoriale propuse în regii confuze.

TEATRUL EXCELSIOR PENTRU COPII ȘI TINERET – LANSAREA NOULUI SEDIU

EVENIMENT – UN VIS ÎMPLINIT

Teatrul Excelsior a serbat douăzeci de ani de la înființarea sa de către o echipă entuziastă reunită în jurul maestrului Ion Lucian, actor de excepție, dar și un mare suflet de creator dedicat teatrului pentru copii. Creațiile sale în acest domeniu dificil, ca regizor, dramaturg și manager, au fost recunoscute și în plan internațional. Meșterul Ion Lucian a luptat ani mulți să construiască un sediu nou pentru Teatru Excelsior, o sală de spectacol modernă. În sfârșit, la venerabila vârstă de 87 de ani, împlinită de curând, visul său s-a realizat! Teatrul Excelsior și-a inaugurat o nouă sală de spectacol, elegantă, cu 200 de locuri, în “buricul târgului”, pe strada Academiei nr.28, în Piața Revoluției. Este o adevărată … revoluție această inaugurare, fiind prima sală nouă din Capitală, după două decenii de la evenimentele din ’89! De acum, Teatrul Excelsior își așteaptă oaspeții, pe viitorii iubitori maturi ai teatrului, în una din cele mai frumoase săli de spectacol ale Bucureștului, rod al eforturilor și perseverenței lui Ion Lucian.

Cu lacrimi în ochi, maestrul Ion Lucian a mulțumit celor care i-au fost sprijin pentru ca visul său, acest proiect ambițios, să se înfăptuiască spre bucuria micuților spectatori cărora le-a dăruit un modern lăcaș cultural.

Pentru acest dar prețios, mulțumim și noi în numele copiilor, meșterului Ion Lucian, un adevărat “vrăjitor din Oz” al zilelor noastre.

PREMIERĂ – “VRĂJITORUL DIN OZ”

Lansarea noului sediu s-a marcat prin premiera cu musicalul “Vrăjitorul din Oz”. Romanul fantastic al scriitorului american Lyman Frank Baum, “Minunatul vrăjitor din Oz” din 1920, a devenit celebru o dată cu trecerea anilor și prin ecranizarea din 1939, cât și prin inspirata muzică a lui Harold Arlen. Povestea micuței Dorothy (Annemary Ziegler) care alăluri de cățelușul ei Toto (Ștefania Dumitru – amuzantă în acest rol alături de “dublura” sa Yoko, un cățel-actor desăvârșit!), ce se transpune într-o lume fantastică, este fascinantă, plină de învățăminte, captivant expuse de scriitor, dar mai modest de regia spectacolului. În lumea fantasticului lui Dorothy (rol cu delicatețe interpretat de actriță) i se alătură Omul de paie – Speriotarea (excelent, Lari Giorgescu prin plastica mișcării și expresie în acest personaj), Omul de tinichea (Ciprian Cojenel) și Leul (Mihaela Coveșeanu). Fiecare are dorințele sale, Dorothy să se întoarcă acasă în lumea reală, Omul de paie să poată gândi, să nu mai aibă un creier de paie, Omul de tinichea să poată iubi cu o inimă adevărată și Leul să fie curajos. Pentru împlinirea dorințelor cer ajutorul Marelui Oz (Pavel Bârsan) care le indică să lupte cu vrăjitoarea ținutului (Paula Sorescu-Lucian interpretează pe Almira și vrăjitoare, întrupări ale răului, tratat cu măsură, la nuanță de actriță).

Această poveste fantastică prinde imagine scenică prin decorul atractiv creat de Mihai Mădescu. Un semicerc cu uși batante ce își schimbă imaginea prin desene care indică diversele locuri ale lumii fantastice unde poposesc eroii, definește funcțional spațiile de joc. Costumele create de Luana Drăgoescu încântă privitorii prin fantezia desenului și culoare. Viziunea regizorală datorată lui Petre Bokor merge pe o linie clasică. Regizorul este corect în intenție, dar mai puțin apropiat de tânărul spectator modern, cunoscător și al mirajului calculatorului. Se sugerează la un moment dat, că Omul de paie ar putea gândi, după vraja lui Oz, ca un cunoscător al tehnicilor moderne. Novatoare idee, care era de așteptat să fie speculată teatral regizoral, să fie sugerată delicat evoluția cunoașterii trăită de copiii de astăzi. Viziunea regizorală a neglijat nivelul actual de percepere al imaginii teatrale de către micuții spectatori obișnuiți cu computerul. Fragilă regizoral este și folosirea actorilor. De pildă, se insistă pe dialogul din off purtat tern de Oz cu partenerii săi. Partiturile muzicale sunt însă, interpretate live, cu dăruire de actorii care și dansează ritmic în multe momente în coregrafia Mariei Mitrache-Bokor și Erika Bokor. Distribuția se completează cu Daniela Ioniță (mătușa Ema), Pavel Bârsan (unchiul Henry și Oz), Silvana Ionescu (Glinda și Mlinda), Cosmina Dobrotă (Regina Șoarecilor și fata de porțelan), Robert Radoveneanu (portarul), Tudor Pârvu (Regele maimuțelor). Animă atmosfera prin mișcare și dans, ansamblul compus din Raluca Botez, Anca Talpoș, Iulia Diana Samson, Veronica Popescu și Dragoș Ianoși în numeroase apariții secundare. Conceptul regizoral este dezvoltat pe o linie simplistă, lipsit fiind de inventivitate în specularea actualității tâlcurilor scrierii ca lecție esențială despre viață.

“Vrăjitorul din Oz” rămâne totuși, un spectacol plăcut ca musical și tematică, aplaudat de micii spectatori. La noul sediu așteptăm să descoperim și contribuțiile unor regizori mai apropiați de targetul actual al spectatoriilor săi, stimulați ca fantezie în receptare de evoluția tehnicii contemporane.

“ IUBIRI OTRĂVITE “ – TEATRUL “GEORGE CIPRIAN “ din BUZĂU

UN SPECTACOL LAMENTABIL

Este inexplicabil cum acest teatru din Buzău apreciabil ca inițiative pentru alte spectacole realizate a implicat în acest proiect reportorial fragil, un regizor lipsit de personalitate care a ales în distribuție trei actrițe stimate din Capitală – Adriana Trandafir, Ruxandra Sireteanu și Anda Caropol. Lor li s-a alăturat și Mihaela Subțirică, un tânăr talent remarcat în alte spectacole. “Iubiri otrăvite” este o alegere repertorială neinspirată, autor fiind Laila Ripoli, un spaniol necunoscut prin creații memorabile, practicant mai ales în teatrul de amatori. Textul său s-ar vrea a fi o comedie neagră. Trei surori și servitoarea lor veghează la catafalc pe soțul uneia dintre ele și se destăinue cu tendințe de umor negru că toate l-au iubit și le-au fost amante. S-ar putea ca textul să fie chiar o comedie neagră de interes prin situații și replică, dar spectacolul regizat de Cristian Dumitru este lamentabil, în ciuda faptului că are o distribuție cu nume consacrate. Din nou se demonstrează cum un regizor poate distruge până și contribuția esențială pentru înfăptuirea unui spectacol credibil a unor interpreți cu talent incontestabil. Singurul aspect onest al acestui spectacol, rămâne scenografia cu inventivitate concepută de Raluca Ștefan.

Regizorul Cristian Dumitru și-a dorit poate, un spectacol de … teatru intimist, cu replica rostită atât de “firesc” în cât nici în rândul trei al sălii “Horia Lovinescu” a Teatrului “Nottara” ce găzduia reprezentația, nu putea fi percepută. Spectatorul asista la o tacla sinistră iscată într-o noapte de veghe la căpătâiul unui mort dintr-un sat. Relațiile dintre personaje nu erau relevate, actrițele își recitau șoptit replicile, fiecare după cum credea de cuviință. Adriana Trandafir, de curând apreciată pentru excelenta interpretare a personajului Quickly din spectacolul “Nevestele vesele din Windsor” în regia lui Alexandru Tocilescu de la Teatrul Metropolis (comentat pe acest blog) ce de câteva luni nu a avut vreme să și organizeze premiera lansării în ciuda a numeroase reprezentații pentru marele public care îi invadează sediul, interpretează în “Iubiri otrăvite” pe una din surori. Adrianei Trandafir i s-a atribuit un rol de compoziție cheie, acea soră considerată o handicapată, aspect speculat superficial de regie, handicaparea sa fiind de fapt, aparentă pentru că demonstrează gândirea sa percutantă asupra situațiilor reale din familia unde devine un motor al conflictului final al dispariției iubitului revendicat de locatarele casei . Compoziția desenată de actriță fără îndrumarea regiei în raport cu oferta textului și relațiile dintre cele patru femei, devenea doar hilară , lipsită fiind de consistență pentru drama comediei neagre ca intenție.

Ruxandra Sireteanu în rolul surorii autoritare, soția celui din sicriu, încearca să caracterizeze personajul fără să aibă posibilitatea de relaționare prin sprijinul regiei cu celelalte participante active la momentul respectiv.

La rândul său, Anda Caropol se lupta să sugereze ambițiile și nefericirile surorii mereu obstrucționate de familia în care trăia. Mihaela Subțirică în rolul slujnicei, și ea implicată sentimental în relația cu decedatul disputat de cele trei surori, reușea uneori a face înțeles textul și chiar subtextul replicii rostite, dar personajul rămânea, ca și celelalte, nerezolvat ca tipologie. Regia a reușit să anihileze prin dirijarea acestor actrițe demne de prețuit pentru multe alte roluri, capacitățile lor deosebite.

În fața prezentării acestei comedii negre spectatorul nu poate schița nici măcar un zâmbet. Privește uimit cum regizor anulează personalitatea unor actrițe apreciate. Regizorul nu a putut descifra linia logică propusă de text. Cristian Dumitru a fost cândva regizorul din umbră al emisiunii tv. “Chestiunea zilei” realizată cu succes de Florin Călinescu. De la o producție de televiziune ce beneficia de un moderator special, până la teatru este însă, un drum lung pe care acest regizor nu l-a parcurs și se dovedește a fi lipsit de pregătirea profesională solicitată de cele două compartimente total diferite ca mijloace de expresie.

“Iubiri otrăvite” devine astfel, un nou argument pentru criza gravă a regiei actuale de la noi ce defavorizează actorii de calitate pe care îi avem, dar în principal, publicul.