“FAMILIA DE ARTIȘTI” – TEATRUL “NOTTARA” (gazdă Teatrul de Comedie)

ACTORI STIMAȚI, VICTIMELE UNI REGIZOR

         Cu o alarmă asurzitoare e primit publicul în foaierul dominat pe o laterală de niște ruine amărâte. Alarma  continuă strident și în sală când spectatorii își caută locurile, orbiți de lumina unui reflector ce mătură sala. Pe scenă o schelă îngrădește o cameră ciudată, încărcată de obiecte și un pat cu baldachin, la margine, camera mai are și o cabină, aceasta fiind propunerea de decor. Scena este păzită în imediata apropiere de patru persoane în uniforme de muncitori. Sirenele continuă să urle enervant și amuțesc brusc când începe spectacolul. Apar niște persoane înveșmântate total trăznit și agitate comentează ce face persoana refugiată în cabină, îngrijorate fiind de … “căcăreala” celei numite “Mamina”, de … constipația ei! (Scuze pentru termenii acestei relatări, desprinși însă, din replică!)

 Toți interpreții joacă la marginea scenei, cu direcționarea mereu a replicii către public și inexistența vreunei relații între personaje. Acesta se dovedește pe parcursul reprezentației, a fi stilul regiei. Vor interveni mereu și cântece, momente muzicale în fleshuri de lumini colorate, un fel de cortine active între scene, susținute de cei patru muncitori. Trece aproape un ceas din reprezentație și nu se înțelege mai nimic din învălmășeala mișcării interpreților care uneori par că imită momente din filme mute mediocre, ce le completează însă, cu replici către public. Această casă de nebuni e dominată de prezența “Maminei” ajunsă în pat. Apare până la urmă Boris, un individ șchiop, ce încearcă să lămurească situația. Este un executor care solicită evacuarea locatarilor, o “familie de artiști”, să părăsească locuința, fiind singurii locatari rămași în blocul 315 ce se va demola, cum au fost demolate și cele din vecinătate pentru construcția unei autostrăzi. Cu greu în cele aproximativ două ceasuri ce vor urma din reprezentație, după apariția lui Boris, se înțelege cât de cât, cine și cu ce se ocupă. Stilul vizualizării grotești a fiecărei scene, distruge acțiunea și tematica piesei referitoare la soarta unor artiști sărmani. Decorul aparține  cunoscutei și apreciatei scenografe Carmencita Brojboiu care în cazul de față nu a găsit formula inspirată de a servi textul, ci doar acest concep regizoral mult discutabil. Numeroasele costume propuse de Stela Verebceanu servesc și ele intențiile vizuale ale regiei.

         Textul scris de argentinienii Kado Kostzer și Alfredo Arias s-ar putea să aibă la bază un construct impresionant, cu personaje viabile, dar acest “spectacol de Alexander Hausvater”, cum specifică foița program de sală, pare o adaptare jalnică în numele originalității și inovației teatrale personale. Regizorul Alexander Hausvater precizează în aceiași foiță, următoarele : “Bogăția majoră a teatrului românesc este actorul. (…) Propun, odată cu această producție, un nou concept, concentrat pe atenția la subiect. Spectacolul nostru, despre artiștii care își urmăresc visul într-un context vitreg, se luptă pentru el și refuză să se considere victime, devine, printr-un accident (situația Teatrului “Nottara”), parte a unei realități, așadar emblematic chiar pentru starea artiștilor în România. (…)”!! Actorul este sufletul unui spectacol și dă lumină substratului textului. Numai că în “Familia de artiști”, regizorul ignoră tocmai actorul și personajele sunt tratate drept … caricaturi. “Contextul vitreg” în care funcționează actorul, nu se datorează la noi, doar unei societăți dezinteresate de soarta unui teatru, ci și absenței adeseori în mișcarea noastră teatrală a regizorilor capabili să își materializeze teatral “un nou concept” prin …  actori! Unii regizori cu false pretenții de originalitate, cum se dovedește acum și Alexander Hausvater, ignoră importanța actorului, apelează exagerat la exerciții teatrale în numele metaforelor, la efecte derizorii, lipsite de motivare în text și subtextul piesei alese pentru proiectul său. Distruge actorul, folosindu-l drept marionetă care să-i execute intențiile sale lipsite de logică în raport cu textul. Rezultatul se vede în “Familia de artiști”, tratată ca o circotecă, vulgar, fără să transmită nimic din intențiile tematicii. Regia oferă imaginea unei case de nebuni, de bolnavi psihic și chiar de indivizi imorali.

         Distribuția cuprinde nume stimate din teatru. “Conceptul” cu pretenții de noutate aplicat distribuției, anihilează însă, posibilitatea de a aprecia interpreții. Sărmanilor actori le este frânată intenția de a da credibil viață personajelor, de a construi conflictele, de a sublinia tematica piesei. Sunt forțați de regie să carcaturizeze personajele. Emma sau “Mamina” ar fi mama autoritară  a cinci copii și regizorul vrea să îi accentueze vârsta plasând personajul tot timpul în pat și odată într-un scaun cu rotile. Rostește replica în van, fără adresă la cei din preajmă, iar prețuita actriță Florina Cercel încearcă să puncteze situațiile prin care trece familia Emmei, dar efectele regizorale îi frâng intențiile. Fiica cea mare a Emmei, este Marieta care ar fi fost cândva cântăreață de operă. Regia transformă personajul într-o femeie nebună, care se agită mereu și poartă cu mândrie rămășițe din veșmintele unor roluri din trecutul artistic. Victoria Cociaș încearcă și reușește uneori, să strecoare și drama interioară a Marietei, dictată și de probleme personale din tinerețea ei. Raimonda și Carola ar fi surori gemene, prima preocupată de astrologie, cea de a doua o pictoriță care a murit însă, dar e mereu evocată. Crenguța Hariton e pusă să se tot agite prin scenă ca un claun când o interpretează pe Raimonda, ca apoi să dea o altă ținută Carolei. Actrița este nevoită să își schimbe rapid costumele pentru a prezenta cele două gemene și înfăptuiește apreciabil transformările, dar regia nu îi permite să dea și consistență celor două tipologii. În casa dărăpănată a familiei, mai trăiește și Pocho, fratele fetelor, care ar fi poet.

 Gavril Pătru încearcă să se strecoare printre efectele regiei, să se ferească de exagerări pentru a sugera că Pocho este homosexual. Familia se completează prin venirea Frydei, o altă fată a Maminei, cândva vedetă ca balerină. Regia forțează prezentarea Frydei care a avut o viață controversată, ar fi lesbiană, etc. Fără pic de rost, regia plasează într-un moment, pe Fryda într-o cadă de baie, ca în picioare să rostească replici, goală precum Eva, o mai pune să și danseze ca o lebădă care ajunge într-un … frigider. O actriță de forță dramatică, apreciabilă, Ada Navrot, execută conștiincios indicațiile regiei și uneori reușește a sugera și drama interioară a Frydei aflată la apusul carierei artistice. Familia se completează prin Carmen, o fată naivă, bolnavă de epilepsie, aparent folosită ca servitoare, ca spre final, spectatorul să descopere că ar fi copilul din flori al Marietei. Ioana Calotă accentuează sensibil candoarea lui Carmen și cu măsură se ferește de implicare în nebunia familiei. Boris, executorul evacuarii, este un colecționar de timbre, șmecher, iar regia nu i-a găsit rostul important în derularea acțiunii, ceea ce îl scutește pe actorul Ion Haiduc de căderea în plasa exagerărilor și îi dă cât de cât posibilitatea de a interpreta verosimil, coerent personajul. În cei patru muncitori participanți la demolarea blocului, Daniela Tocari, Raluca Jugănaru Grosu, Alexandru Mike Gheorghiu și Ghighi Eftimie execută conștiincios solicitările regiei, cântă, dansează, se dezbracă și fetele spre final nu mai poartă bluze, ci doar sutiene, de ce toate aceste schimbări, nu se știe. Muzica lui Tibor Cari invadează abundent reprezentația și cuprinde multe motive muzicale cunoscute din filme, în dorința de a fi contrapuncte ale situațiilor. Toate personajele vor cânta și un “Imn al artiștilor” penibil, din care cităm doar refrenul – ”Ebenist, chitarist / Organist, portretist, naist, / Trapezist, fabulist, / Lutist, cornist, / Modelist, deci artist!”. Interpreții se adresează publicului cu invitația de a se ridica în picioare și aplauda și chiar … de a dansa tango! Invitația cu aplaudatul în picioare era parcă inspirată de la … maneliști, de la  Adrian Copilul Minune cu acel “Mânuțele sus”! Totuși, invitația a fost binevenită pe la mijlocul reprezentației, când unor spectatori li s-a oferit prilejul să părăsească discret sala. Păcat, nu au văzut finalul original al spectacolului! Actorii nu mai apar la aplauze, după ultima scenă când clădirea s-ar demola și se pare că întreaga “familie” a murit pentru că din nou urlă sirenele, completate de îndemnurile muncitorilor – “Părăsiți repede sala!”. Când au ieșit afară în ger(din întâmplare, neregizat), spectatorii au întâlnit o “mașină de salvare” în care se urcau … fantomele personajelor, după hainele cu glugă, gri, puse peste costumele purtate pe scenă

         Unii spectatori, după cum șopteau între dânșii, au aplaudat în stradă bunăvoința acestor “actori stimați” de a juca într-un spectacol “jalnic”! În numele unui “nou concept”, al originalității dorite de regizor, rezultatul este un spectacol kitsch. De ce s-au investit totuși, fonduri pentru acest spectacol? Să sublinieze situația gravă în care se află “familia de artiști” a Teatrului “Nottara” ce nu mai deține un sediu?!  Spectacolul are un efect contrar, provoacă publicul … să ocolească acest spectacol, care are bulină roșie!

“ MON CABARET NOIR “ – “ TEATRELLI “

 UN SPECTACOL FASCINANT

         “Teatrelli” este o sală elegantă de teatru, în centrul Bucureștului, în Piața Lahovari și prezintă printre altele și un repertoriu teatral atractiv, activitatea sa fiind integrată Centrului de Creație, Artă și Tradiție aflat în subordonarea Primăriei Capitalei. Pe acest blog au mai fost comentate apreciativ, unele proiecte teatrale, dar de astă dată “Mon Cabaret Noir” este un remarcabil exemplu de ce presupune cu adevărat creație, dar și sprijinirea tinerelelor talente.

         Răzvan Mazilu este autorul acestui spectacol de excepție. Maestru în teatru-dans fiind, s-a apropiat și de revitalizarea musicalului, înregistrând o serie de reușite. Amintim doar “Scripcarul pe acoperiș” și “West Side Story”, producție a ediției trecute a Festivalului Național de Teatru, spectacole comentate și pe acest blog. Prin “Mon Cabaret Noir”, Răzvan Mazilu se impune nu numai ca regizor, coregraf și interpret, dar și prin scenariul compus și costumele alese. Inspirat concepe o poveste muzicală, despre viața controversatei vedete de cabaret din Berlin, Anita Berber (1899 – 1928). Considerată o “antivedetă” în raport cu acele timpuri, a stârnit explozii de comentarii ca dansatoare, actriță, dar și prin viața sa particulară extravagantă, nonconformistă. Pentru evocarea vieții Anitei Berber, realizatorul spectacolului, apelează la muzica lui Edith Piaf, Jaques Brel, Marlene Dietrich, dar și la motive muzicale de cabaret “negru” contemporan, îmbină muzica, interpretată live cu dansul.

Regizorul și coregraful Răzvan Mazilu creează astfel un captivant cabaret ce o are în centru pe Anita și atmosfera Berlinului anilor ’20. Imaginea generală a musicalului este originală, spectaculoasă și prin excelentele costume ale lui Răzvan Mazilu, în cadrul unui decor sugestiv, cu trimiteri spre viața particulară a Anitei, spre “cuibul” ei, decor cu fantezie realizat de Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru.

         “Mon Cabaret Noir” vrăjește publicul prin distribuția sa de excepție, ce reunește în jurul personajului “povestitor”, experimentatul dansator RĂZVAN MAZILU, pe ILONA BREZOIANU– premiantă la Gala “Hop” și pe ANCA FLORESCU, ALINA PETRICĂ, ANA BIANCA POPESCU, apreciate în numeroase alte apariții scenice, dar și în “West Side Story”, spectacolul tinerilor care inexplicabil nu și-a aflat un loc de găzduire în repertoriul curent al unui teatru. Cele patru tinere reușesc o performanță ca actrițe, dansatoare și cântărețe, construind remarcabil fiecare, diverse fațete ale personajului Anita Berber, eroina scenariului.

 Mobilitatea, grația, expresiile corporale raportate admirabil la sensurile și substratul situațiilor evocate, cât și la cele ale “replicii” cântate, definesc interpretarea excepțională ale acestor tinere actrițe ce se plasează astfel în topul valorilor generației lor. Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrică și Ana Bianca Popescu, garantează pentru viitor o evoluție deosebită, firește dacă norocul le va surâde în proiecte în care le vor fi valorificate multiplele calități ce le-au demonstrat, și posibilitatea întâlnirii cu maeștrii precum inegalabilul coregraf și dansator, Răzvan Mazilu.

         Teatrele cu pretenții de inovație în tot felul de proiecte care au drept rezultat spectacole jalnice, pot fi invidioase pe acest spectacol unicat, un minimusical de senzație, “Mon Cabaret Noir”, cu debordantă fantezie realizat și prilej de cunoaștere a patru tinere actrițe cu har.

P.S. Căutați programarea acestui spectacol și mergeți să îl vizionați!

“MIZANTROPUL” – GODOT CAFÉ TEATRU

UN SPECTACOL REUȘIT AL TINERILOR , RĂMAS DE IZBELIȘTE

         Godot Café – Teatru, un activ teatru independent, a găzduit ultima reprezentație a unui reușit spectacol cu “Mizantropul” de Moliere, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, într-o remarcabilă distribuție cu tineri actori. Acest spectacol nu își află însă, un sediu  pentru a îl integra repertoriului curent. A avut sprijin pentru realizarea sa de la Asociația Opera Prima în parteneriat cu Fundația DIGNITAS cu sprijinul ArCuB și Consiliului General al Municipiului București prin programul “București 555”. Primele reprezentații au primit găzduire în sala “George Constantin” a Teatrului “Nottara”, înainte ca sediul instituției să fie închis pentru bulina roșie ce  avertizează asupra șubrezimii clădirii. Spectacolul a fost scos repede de pe afiș, după câteva reprezentații. “Mizantropul” a căutat apoi săli în teatre independente, unde și-a aflat cu greu găzduire, fiecare având proiectele sale. Este inexplicabil cum instituțile care au sprijinit acest proiect reușit, să îl lase acum de izbeliște!

         Regizorul Alexandru Mâzgăreanu inteligent transpune “Mizantropul” într-o … discotecă, un club de fițe din zilele noastre și arată cât de actual este Moliere. Totul se petrece în acest club de distracție care are în fundal neoane colorate cu numele, “Celimene”. E de fapt și numele tinerei fermecătoare, curtată de toți tinerii din societate, o divă provocatoare. De ea e îndrăgostit și Alceste cel scârbit de ipocrizia și superficialitatea celor din discotecă. Inventiv, regizorul conduce acțiunea și speculează relațiile dintre personaje, urmărește interpretarea fiecăruia, construiește admosfera clubului unde se dansează, punctează situațiile cu un comic amar. Spectatorii devin membrii ai clubului, sunt luați de la început, parteneri ai lui Alceste ce discută cu Philinte. Muzica și ilustrația muzicală sunt reprezentativ înfăptuite de Alexandru Suciu pentru a servi conceptul original al regizorului. Alexandru Suciu va interpreta și rolul lui Basque. Perfect sugerează admosfra unei discoteci și coregrafia lui Arcadie Rusu. O surpriză este că regizorul folosește o traducere în versuri ce poate să pară inadecvată actualizării piesei lui Moliere. Doru Mareș oferă însă, o traducere în versuri apropiată limbajului de astăzi, iar interpreții surprind prin modul în care rostesc cu finețe, la nuanță, replica și îi speculează substratul.

         Opt tineri actori pot fi remarcați prin modul ireproșabil al interpretării personajelor. Le evidențiază linia tipologică, subtil marchează situațiile, se dezlănțuie în dans, urmăresc relațiile, fiecare demonstrează personalitate în interpretare. Acum, mulți dintre ei fac … figurație în “Visul unei nopți de vară”, spectacolul lui Petrika Ionesco, comentat mai jos pe acest blog!

         Senzațional reușește Dan Rădulescu să compună profilul actual al lui Alceste, un rebel luptător împotriva ipocriziei, frivolității întâlnite în jur. Imprimă mereu amărăciunea interioară a celui nemulțumit de ce vede în preajmă, dar nu reușește să schimbe nimic din falsele relații care macină societatea. Farmecul provocator al divei frivole Celimene  este susținut admirabil de Anca Dumitra. Actrița abil trece prin multiple etape în caracterizarea “femeii de societate” pentru care ipocrizia devine scop existențial principal. Aprecieri laudative la superlativ merită pe deplin și interpreții celorlalte personaje – Clara Popadiuc pentru Eliante, tânăra naivă, dar pătimașă în dragoste, Alexandru Călin pentru Philinte cel nedumerit de revolta lui Alceste, Șerban Gomoi pentru Clitandre, Vlad Udrescu pentru Acaste, Sorin Dobrin pentru Oronte, Sorina Ștefănescu pentru Arsinoe și muzicianul Alexandru Suciu pentru Basque.

         Este revoltător cum un reușit spectacol al tinerilor trece în uitare pentru că nu își găsește găzduire, în vreme ce alte proiecte vulgare, lipsite de consistență tematică sunt acceptate în repertoriile diverselor teatre.

P.S. Ministerul Culturii se ocupă în prezent de Ordonanța de Urgență nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură, pentru a o modifica. Tineri creatori – actori, regizori, nu sperați că această ordonanță are drept scop viitorul vostru!! Ministerul are cu totul și cu totul alte preocupări dictate de obișnuitele interese prin care se … cultivă impostura! Nu modifică Legea teatrelor, Legea salarizării actorilor, ci vrea să schimbe criteriile de numire a directorilor-manageri care lipsiți de o legislație solidă se vor lupta în continuare să angajeze tineri creatori sau să plătească pe cei luați drept colaboratori în distribuții.

“VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Mare)

UN SPECTACOL … “SĂRAC CU DUHUL”

         Titlul comentariului trimite la o expresie din limbajul popular care se potrivește și acestui spectacol lipsit de “duhul”... inspirației. Regizorul spectacolului Petrică Ionescu este stabilit la Paris din 1970 și sub numele de Petrika Ionesco realizează un CV bogat în succese prin diverse țări europene, până în 2005. În 2006 montează pe scena Naționalului bucureștean, “Burghezul gentilom”, un spectacol discutabil și e invitat în 2015, să pună în scenă “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare pentru că tot am intrat acum, în “Anul Shakespeare”, prin trecerea a patru secole de la dispariția sa.

         Cu ani în urmă a mai pus în scenă la Paris această piesă, dar în montarea actuală se pare că originalitatea care i-a adus celebritate a obosit. Rezultatul este un spectacol ce se dorește a fi șocant, dar e plictisitor în cele peste trei ceasuri în care regizorul vrea să speculeze doar latura erotică a piesei și uită de elementele esențiale ale tematicii acestei comedii fantastice. Firește că piesa suferă o adaptare drastică a regizorului în care mai plasează și fragmente din unele Sonete ale bătrânului William. Traducerea piesei folosită, cum  specifică  programul de sală, aparține Ninei Cassian, iar cea a Sonetelor, Violetei Popa. În intenția de originalitate, regizorul nu mai acordă  atenția cuvenită și modernizării traducerii.

         Piesa lui Shakespeare încrucișează cu scop precis tematic, trei segmente de viață. Totul pornește din zona puterii și legilor periculoase pentru mersul normal al societății, la curtea lui Tezeu, cârmuitorul Atenei. Două cupluri de tineri îndrăgostiți, se împotrivesc autorității puterii, fug din cetate, ajung într-o pădure mirifică și i-au contact cu lume fantastică a zânelor, dominată de Oberon și crăiasa lor, Titania, și astfel se trece în lumea visului. În cel de al treilea segment, cel al meșteșugarilor, apare lumea oamenilor simpli. Confruntările între peresonaje din cele trei zone, trimit spre o comedie cu tâlc, cu accente satirice. “Adaptarea” forțat speculează din încrucișarea celor trei planuri ale acțiunii, doar aspectul erotic, tratat teatral ca sexualitate animalică. Dacă la Shakespeare piesa se finaliza prin un monolog moralizator al lui Puck, năstrușnicul spiriduș al pădurii, “adaptarea” îi atribuie un prolog și epilog unui alt Puck, obsedat sexual, ca un decrepit fiind conceput regizoral. La Shakespeare, meșteșugarii deveniți actori amatori inventează tragedia lui Pyram și a Thisbeei, să o prezinte la nunta lui Tezeu cu Hipolita; toate personajele mor în încropitul lor text, iar în “adaptarea” cu pretenții de originalitate, acești actori amatori vor fi uciși violent de tinerii, Lisandru și Demetrius. Un alt exemplu de originalitate al “adaptării” rămâne și transformarea unui meșteșugar, Chitră, în chelner la curtea lui Tezeu unde spionează ce se întâmplă și se inspiră (!) pentru piesa meșteșugarilor. Exemplele de “adaptare” fără logică elementară sunt mai multe, iar partea poetică, lirismul, dar și comicul, accentele satirice ale piesei, dispar.

Nu “adaptarea” care terfelește miezul piesei lui Shakespeare duce la atenționarea că este un “spectacol nerecomandat copiilor”, ci punerea în practică a viziunii regizorale. Iubirea cuplurilor tinere și nota erotică cu accent satiric din pădure, se transformă pe scenă în exerciții de sexualitate primitivă. Fantasticul lumii lui Oberon și Titaniei, devine un coșmar sexual. De pildă, tinerele își pot da jos chiloții și își crăcănează picioarele, “efecte” teatrale practicate și de alte viziuni regizorale; un sex bărbătesc imens va aduce în scenă pe meșteșugarul Fundulea, când se va transforma vrăjit în măgăruș. Alte artificii de “originalitate” ar mai fi tratarea lui Oberon ca un diavol cu coarne, coadă și copite, a Titaniei ca o nimfomană care țopăie în ghete de “kangoo jumps”, folosite în prezent de tinerele ce merg la sală pentru a slăbi. Regia mai sugerează teatral, că Hermina și Helena, tinerele îndrăgostite de Demetrius și Lisandru, ar fi de fapt lesbiene. Se mai intervine regizoral și în cazul zânelor care aveau în preajmă spiriduși, iar în spectacol aceștia se transformă în elfii din mitologia nordică, zei minori ai fertilității; fiește toți vor fi obsedați sexual. În coregrafia modestă, datorată lui Florin Feroiu, vor executa mereu, în ansamblu, mișcări uniforme pentru a arăta obsesia poftelor erotice. Regizorul apelează și la o singură proiecție video principală; este anunțată satiric ca trimitere spre studiourile “Metro Goldwyn Mayer” și proiectează filmat în prim plan expresiile chipului Titaniei în timpul actului sexual cu măgărușul! Mai toate inovațiile regizorale nu își află însă, suport convingător în replică, relații și conflicte, fiind tratate scenic fără inspirație, împrumutate parcă dintr-un film erotic de amatori. Intenți ale conceptului regizoral puteau fi apreciabile ca originalitate în demersul special de a sublinia coșmarul laturii erotice, numai că punerea lor în practică este dezlânată, lipsită de imaginație. Peste toate, regia ignoră spiritul esențial al piesei de a ironiza demersurile personajelor reprezentative din cele trei segmente ale lumii surprinse de Shakespeare – Tezeu, Hipolita, Egeu, Puck sau meșteșugarii, și dezvoltă spectacolul doar pe pofta erotică primitivă. “Visul unei nopți de vară” este o comedie savuroasă cu accente lirice și satirice, iar regia o transformă într-o demonstrație erotică finalizată dramatic prin uciderea meseriașilor. Din piesa lui Shakespeare nu rămâne mai nimic și pentru că regia uită de rostul major al actorilor care dau viață tematicii piesei prin cuvânt, replică, personaje și conflicte.

La capitolul interpretarea actorilor situația este tristă. Dristribuția cuprinde patruzeci de actori, unii apreciați pentru realizări meritorii în alte multe spectacole, alții, tineri aflați la început de drum. Regia îi folosește pe toți ca pe niște marionete manevrate mecanic de sfori, ce execută indicații nesusținute prin replică. Se pot aprecia eforturile Maiei Morgenstern și cele ale lui Marius Bobochi de a folosi încălțările “originale” ce înzestrează prezentarea Titaniei și a lui Oberon, dar nu și desenul interpretării. Specificăm că Marius Bodochi mai trebuie să rezolve și rolul lui Tezeu, stăpânul Atenei. Tezeu e îndrăgostit de Hipolita (Raluca Petra), pe care regia o vede ca o femeie obeză, prostuță! (În altă reprezentație, Titania mai poate fi interpretată și de Daniela Nane.) Dacă celebrul regizor și teoretician Peter Brook lansa în 1970, argumentat că Tezeu și Oberon trebuie a fi interpretați de același actor, ca și Hipolita și Titania, de aceiași actriță, Petrika Ionesco, optează ilogic doar pentru cele două roluri masculine. Cuplurile tinere, importante pentru substratul consistent al piesei devin doar niște palide apariții. Lisandru (Alexandru Călin și în alte reprezentații mai poate fi interpretat de Lari Giorgescu sau Vlad Bîrzanu) și Demetrius (Silviu Mircescu) sunt în această viziune regizorală doar niște tineri ce par că se droghează, obsedați sexual, și violenți, în final. Helena (Ilinca Hărnuț) e tratată ca o tânără isterică, iar Hermia (Ana Covalciuc și în alte reprezentații, Raphaela Ley) ca o bezmetică, care nu știe bine ce vrea. Unui Puck senil, preocupat de sexul propiu, încearcă să îi dea coloratura dorită de regie, apreciatul actor în alte spectacole, Claudiu Bleonț. 

Meseriașii - Chitră (Dorin Andone), Fundulea (Mihai Constantin, și în alte reprezentații, Gheorghe Ifrim), Cuibărică (Bogdan Costea, și în alte reprezentații Costi Apostol), Suflete (Istvan Teglas), Flămânzilă (Daniel Badale), Botgros (Ștefan Ruxanda), îmbrăcați uniform ca muncitorii dintr-o reprezentație de la răposata “Cântarea României”, în ciuda posibilităților deținute de toți cei distribuiți în aceste roluri, nu au strălucirea comică solicitată de text, cu o singură excepție despre care vom vorbi spre finalul comentariilor. Reprezentația mai are și alte palide personaje, precum Filostrat (Vitalie Bichir), Efebul (Rareș Fota) și Egeu (Costel Constantin, și în alte reprezentații, Tomi Cristin). Rămâne inexplicabil de ce unele roluri au dublă sau chiar triplă distribuție, când regia folosește personajele ca manechine dirijate mecanic. Distribuția se mai completează cu o sumedenie de tineri în zânițe și elfi, unii apreciați pentru roluri meritorii în alte spectacole, deveniți în “Visul unei nopți de vară” figuranți ai unui ansamblu. Păcat de talentul celor consacrați și al tinerilor, de personalitatea lor, ce nu sunt fructificate de viziunea regizorală.

Spectacolul prinde o solidă notă comică, atunci când intervine Fundulea, interpretat excelent de Mihai Constantin. Actorul reușește să se salveze din ghiveciul fără sare și piper al regiei, și construiește minuțios personajul și transformarea în măgăruș. Vine la față de scenă și frazează cu substrat fiecare replică. Mihai Constantin ca un mare actor, compune strălucit un personaj ce parcă ar aparține unei altei viziuni regizorale, decât cea a lui Petrika Ionesco.

Cum scenografia trebuie să sprijine conceptul regizoral, doi creatori apreciați – Helmut Sturmer (decor) și Corina Grămoșteanu (costume), încearcă să îi dea imagine. Helmut Sturmer repetă constructul decorului excelent din “Două loturi” de Caragiale din  spectacolul lui Alexandru Dabija pentru inaugurarea unei noi săli a Naționalului bucureștean. Schelele manevrate ingenios în “Două loturi” sunt parcă mutate de pe o scenă mai mică pe scena mare și completate cu trei panouri metalice cu sens de cortină, cu apariția din când în când a două măști imense, simboluri ale comediei și dramei. Cu toate că scena mare are dotări tehnice multiple, totuși schimbările majore de decor sunt făptuite în acest spectacol, de mașiniști îmbrăcați în salopete negre, ca în urmă cu mulți ani. Costumele Corinei Grămoșteanu sunt banale, unele apropiate de teatrul de revistă precum cel al lui Puck sau celor trei zânițe (Eliza Păuna, Ilona Brezoianu, Alexandra Stroe) ce provin din Fir de Păianjen, Măzăriche sau Fluturaș care nu mai au replică de susținere. Ansamblu ce populează feeria din pădurea lui Oberon și Titaniei, cu unsprezece zâne (Alexandra Apetrei, Sigrid Băltățescu, Beatrice Rubică, Paula Rotar, Elisabeta Râmboi, Adela Mihai, Ada Dumitru, Dana Porlogea, Oana Marcu, Romina Boldașu, Bianca Bor) și nouă elfi (Vladimir Albu, Nicolae Dumitru, Denis Hanganu, Eugeniu Cozma, Andrei Atabay, Victor Apetrei, Adrian Pop, Alexandru Sinca, Eftimie Ghighi), poartă costume albe uniforme și mănuși lungi roșii cu unghii roșii, imense. Singurele costume cu adevărat lucrate cu fantezie de Corina Grămoșteanu, rămân cele purtate de Oberon și Titania, excepție fac însă, încălțările lor exagerat alese care îngreunează mișcarea interpreților. Ingeniozitatea acestor două costume, ca și machiajul celor care le poartă, se remarcă doar … la aplauzele din finalul reprezentației, când lumina puternică intervine, în sfârșit, și le evidențiază calitățile. În genere, lumina spectacolului este mereu cenușie, ternă, neinspirat manevrată.

În spectacol, Petrika Ionesco, regizor care are la activ și montări în teatrele de operă, normal că în afara ansamblului, folosește ilustrație muzicală și câteva cântări sporadice. Muzica de scenă concepută de Jean Schwarz, nu se remarcă semnificativ prin nimic, ca și muzica live datorată lui Petre Ancuța. Pentru unele  cântări sau chiar replici se apelează la playback, explicabil poate pentru a sprijini eforturile de mișcare la care se supun Maia Morgenstern (Titania) și Marius Bodochi (Oberon), datorită încălțărilor “originale”.

Acest spectacol fără “duh” regizoral, poate fi considerat doar, un experiment căznit, aplicat unei piese de Shakespeare. Este posibil să atragă publicul iubitor de manele și de cancanuri erotice, ce sunt sufocant la modă prin mass media. Menirea teatrului rămâne însă, să cizeleze spiritul spectatorilor, mai ales când i se oferă și o piesă de William Shakespeare, în anul dedicat valorii sale universale!