UN SPECTACOL IMPRESIONANT, PROVOCATOR
Spectatorii vor fi repartizați
pe două laturi ale sălii ce alcătuiesc un “L” care completează spațiul de
prezentare al unui decor elegant, modern, un salon dominat de culoarea albă cu
un “covor” negru, având o latură și cu un spațiu de joc special, un podium, dar
și un ecran pentru proiecții. Vor fi întâmpinați de proiecția unei păduri
“suferindă” de venirea toamnei. În centru, într-o lumină difuză, în fața
“covorului”, stă pe gânduri un personaj, ce vom descoperi apoi, că este
Dragomir. Efecte muzicale live sprijină crearea unei atmosfere speciale pentru
originala propunere de a urmări clasica și cunoscuta “Năpastă” a lui
I.L.Caragiale, singura piesă a autorului aparținând genului tragic. Conceptul
regizoral datorat lui Radu Afrim poate șoca pe cei închistați în regulile
convenției teatrale tradiționale și prăfuite de timp, dar spectacolul este o
realizare culturală a noutății de expresie provocatoare, impresionantă, slujind
cu respect esența valorii scrierii lui Caragiale.
Iată
că, în 2012 un regizor inspirat scutură praful vremii așezat pe “Năpasta”, mult controversata piesă,
încă de la lansarea ei în 1890. Prin acest spectacol de marcă, Naționalul
bucureștean finalizează proiectul integralei Caragiale, lansat cu intenția de
sprijin cultural “Anului
Caragiale”, dedicat omagierii sale. Sârguincios documentat asupra scrierii,
regizorul Radu Afrim reușește a demonstra astăzi, după peste un secol de la
punerea în circulație a piesei, cât de contemporan rămâne scriitorul, chiar și
prin singura sa piesă tragică. În mileniul trei, regizorul descoperă și
exploatează teatral consistența dramatică a sensurilor scrierii, ce nu se pot
supune timpului istoric și sunt mereu actuale. În tratarea contemporană a
acțiunii, piesa nu devine un pretext, ci prilej de evidențiere a perceptelor
morale conținute în subtextul său. Respectă linia conflictului și
relațiile dintre personaje, le amplifică vizual teatral, păstrează o parte din
replica existentă în piesă. “Năpasta” în propunerea lui Radu Afrim devine … o
tragedie antică adaptată zilelor noastre, “comentată” de un “cor” de tineri
implicați în acțiunea petrecută într-un salon de modă, ce aparține creatoarei
Anca. Poate contraria comparația, dar spectacolul sugerează convingător
posibila contemporaneitate a piesei. Vizualizarea teatrală cu intenție realistă
apropie însă, reprezentarea de suprarealism și dezbină libertetea de expresie
obișnuită, o eliberează de constrângerea convențiilor clasice. Radu Afrim
provoacă receptorul din sală în a judeca porunci subconștiente de când lumea,
“să nu ucizi”,”să nu hulești”, chiar dacă acțiunea lasă îndoieli asupra
făptașului. Și printr- un element din decor, cu chipul modern al lui Christos,
sugerează aceasta.
Pentru
Marele Public surpriza principală rămâne îmbinarea armonioasă a acțiunii cu
muzica mereu prezentă și spectaculosul vizualizării fiecărei scene teatrale.
Decorul, dominat de culoarea albă, creat de tânăra scenografă Vanda Maria
Sturdza, servește admirabil intenția imaginii de suprarealism a reprezentației.
“Covorul” negru de la început, se descoperă a fi … pământul, ca simbol justițiar suprem. Cu sens
precis, mereu, contactul tuturor personajelor cu pământul , ridică tensiunea
dramatică a acțiunii. Coregrafia Silviei Călin, mișcarea scenică ritmată, au
drept “partener” … “covorul” de pământ. Jocul permanent alb-negru, se
finalizează vizual prin roșul violent de pe fundalul “afișului” cu parada de
modă –Anca, femeia care a căutat mereu răzbunare pentru moartea iubitului din
adolescență. Excelent conduce Radu Afrim propunerea de a privi dorința de
adevăr a eroinei pentru un posibil act criminal, petrecut cu opt ani în urmă.
Ambiguitatea înfăptuirii faptei și urmările dramatice pentru Ion, cel acuzat de
vinovăție, sunt subtil sugerate teatral. Intențiile regiei sunt servite de
decor, dar și de costumele lui
Cosmin Florea, cu fantezie debordantă desenate, în special în secvența de sfârșit,
a unei parade de modă, o parabolă a defilării destinelor. Subtil, acea paradă
compune la un moment dat o imagine, ce amintește de clasică “Pieta”, personajul
central fiind victima acțiunii, Ion.
O
altă coordonată importantă a viziunii regizorale este muzica și interpretarea
live, datorate Luizei Zan și lui Valentin Luca. Nici un moment nu este lipsit
de completare muzicală, iar cele principale beneficiază și de inspirate cântece
speciale. Linia muzicală este excepțional realizată și are fine accente folclorice. Radu Afrim sugerează astfel,
prin nota muzicală și imaginea mișcată a acțiunii, trimiterea spre esența temei
aleasă de Caragiale, inspirată de tradiția lumii satului, de originile
țărănești. Este bine cunoscut Radu Afrim ca un regizor cu o rară forță imaginativă, dar de astă dată, o
pune în practică scenică în mod coerent, ireproșabil, marcat de atenționarea că
este contemporanul nostru Caragiale, și prin singura sa dramă, “Năpasta”.
Strălucit îi servește conceptul, echipa de realizatori aleasă, iar în
prim-plan, firește, rămâne distribuția de senzație selectată, alcătuită în
majoritatea sa din tineri actori, mai puțin cunoscuți, cărora le-a oferit
prilejul afirmării depline.
|
Crina Semciuc |
Prologul
reprezentației indică nunta Ancăi cu Dragomir, punctată de compoziția “Frumos
plâng ochii miresei”. Se precizează apoi, printr-o proiecție, că au trecut opt
ani. Anca apare ca o femeie tânără , energică, o creatoare de modă, dar marcată
în subconștient de pierderea iubitului din adolescență printr-o posibilă crimă.
În acest rol foarte dificil, raportat atât la piesă, cât și la conceptul
regizoral, Radu Afrim alege două tinere actrițe, pe Crina Semciuc și Simona
Popescu, și în diverse spectacole va alterna distribuirea lor. Am urmărit două
reprezentații și în fiecare, cele
două actrițe sunt remarcabile, și reușesc să configureze totuși, diferit
portretul personajului cheie, Anca. Pentru serialul tv, deosebit de la HBO, “În
derivă”, Crina Semciuc s-a ras în cap și a reușit să creioneze personajul
Beatrice, și apare acum în “Năpasta”, ca o nonconformistă creatoare de modă.
Este o adevărată performanță interpretarea celor două roluri. Dezvoltă
impresionant, fără nici un moment exterior, cu forță dramatică, frământările
interioare ale femeii aparent mereu, dornică de iubire și succes. Crina Semciuc
transformă pe Anca într-un personaj, specific tinerei generații , dar nu uită
să păstreze interior, durerea ce o macină, regretele, pe care le transmite cu
un firesc aparte în fiecare clipă. Interpretarea sa degajă coerent subtextul
dramatic interior, ce motivează manifestările Ancăi.
|
Simona Popescu |
Minunată
este și Simona Popescu, în altă reprezentație. Actrița accentuează sensibil
dubla stare a personajului, aparența nonconformismului său, pentru care
convingeriile propii sunt speciale. Iubește lumea din jur, are poftă de viață,
dar prin privire și expresie ascunde mereu, o dramă personală. După un
remarcabil rol în “Cum gândește Amy” la Teatrul Mic, Simona Popescu revine în
atenție ca o actriță deosebită, capabilă de rafinate interpretări dramatice.
Anca este credibilă în cele două interpretări, prin fațetele diferit acordate
de către actrițe, în expunerea dramei personajului; prima e tensionant adaptată
la mediul actual curent, cealaltă, mai aparte, se atașează dificil de acest
mediu, din cauze personale extreme. Crina Semciuc și Simona Popescu își afirmă
pe deplin personalitatea, ca actrițe de vârf ale tinerei generații.
|
Marius Manole |
Senzațional, din nou apelăm la acest cuvânt, este Marius
Manole în Ion. Pentru orice actor, un personaj taxat ca nebun devine o piatră
de încercare. Radu Afrim nu și-a dorit totuși, ca Ion să fie rezultatul
tratamentului ca victimă a condamnării pentru crimă, ci un om care nu se poate
desprinde de adevărul lumii în care a trăit și crede. Marius Manole concepe în
Ion, drama neînțelegerii greșelilor sau a nedreptăților lumii. Privirea
actorului comunică mereu disperarea căutărilor spre o lume normală. Caută
trecutul celui aflat la răscruce de drumuri, prin dansul de inspirație
folclorică– excepțional interpretat și
prin expresii particulare permanente. Este memorabilă conceperea rolului
și interpretarea lui Marius Manole, expert în mișcarea trăită sincer, interior.
Excelentă este și interpretarea lui Mihai Călin în Dragomir, considerat în
montări anterioare, criminalul lui Dumitru, soțul și iubitul, Ancăi. Actorul
prezintă un altfel de Dragomir, ambiguu, iubește pasional pe Anca și are
remușcări pentru gestul care a dus la dispariția lui Dumitru fără intenția de
crimă, fiind o încăierare între doi tineri ce iubeau aceiași femeie. Sunt multiple nuanțe admirabil
sugerate de actor. Emilian Oprea desenează cu pricepere personajul lui Gheorghe
cel îndrăgostit de Anca; pare un tânăr naiv în cunoașterea lumii, dar
vital în iubirea erotică.
“Corul”
modern al tragediei imaginate de Radu Afrim , bine îndrumat de regizor, este
compus dintr-o echipă de tineri actori, care se exprimă remarcabil doar prin
expresie gestuală și susținere marcantă a relațiilor, fiind alcătuit din
Alexandra Poiană, Andreea Perju-Dociu, Anamaria Olaș, Alina Badea, Cătălin
Jugravu, Vlad Trifaș, Eduard Haris și Cezar Vlad. Sunt nume demne de reținut.
“Năpasta”
lui Radu Afrim este un spectacol eveniment al vieții teatrale , răscolitor,
impecabil conceput, lipsit de artificii teatrale inutile, profund în transmiterea
novatoare, actuală a mesajului piesei, cu real efect emoțional.
P.S. Cu
“Năpasta”, Teatrul Național “I.L.Caragiale”, aflat încă un an și jumătate în
stadiul de consolidare și renovare, a inaugurat și un nou spațiu, Sala
Multimedia. Spațiul, foaierele sale ample, sunt dedicate, în principal,
expozițiilor. Premiera a fost prefațată de expoziția Ion Sălișteanu, o valoare
a artei plastice. S-a alăturat expoziției eveniment, o altă expoziție -
“Icoane, credință și tradiție”, cu o reușită prezentare de icoane originale.