“SPĂRGĂTORUL DE NUCI” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

ABSENȚA FARMECULUI UNEI FEERII

Este o inițiativă apreciabilă ca de sărbătorile care se apropie, Opera Națională București să dăruiască publicului feeria lui Ceaikovski, “Spărgătorul de nuci”. Libretul lui Marius Petipa este o adaptare a poveștii “Spărgătorul de nuci și Regele șoariceilor” după “Povestea unui spărgător de nuci” de Alexandre Dumas și corespunde magiei zilelor cu daruri ale Crăciunului. 

Muzica lui Ceaikovski cuceritoare, servește sensibil subiectul libretului ce are drept temă tradiționala sărbătoare. Copila Clara, alături de familie și invitați primesc darurile așteptate de la Drosselmeyer; copiii se bucură de jucăriile primite și seara târziu, Clara adoarme în fața bradului cu “păpușa” primită, un … spărgător de nuci. De la prima manifestare de bucurie a sărbătorii se trece la magia visului Clarei, la aventurile cu șoricei, la transformarea spărgătorului de nuci într-un prinț ce o conduce pe fetiță în tărâmul feeric al dulciurilor. Totul este o feerie, un basm și pentru ilustrarea scenică s-au folosit de-a lungul vremii mai multe versiuni ale libretului; întotdeauna însă, nota dominantă a ilustrării scenice a fost spectaculoasă. 

Programul de sală al premierei specifică următoarele – “regia și coregrafia: Oleg Danovski, adaptarea regizorală și coregrafică: Oleg Danovski Jr.”; “adaptarea” nu dă însă, rezultatul spectaculos așteptat. Oleg Danovski a fost și rămâne una din personalitățile de valoare ale baletului nostru și a montat în 1983 “Spărgătorul de nuci” la Teatrul Național de Operă și Balet din Constanța care îi poartă numele. Fiul său, Oleg Danovski Jr. aplică stângaci o adaptare a versiunii tradiționale a tatălui, nota spectaculoasă solicitată de povestea sărbătorilor e minoră în primul rând prin scenografie și afectată și de pregătirea tehnică a interpreților. Scenografa Andreea Koch încropește un decor minimalist, proiecțiile pentru sugerarea atmosferei de iarnă fiind de bază; costumele scenografei simplist concepute nu aduc în scenă magia visului Clarei, nu au eleganță și nu personalizează numeroasele personaje de poveste. Începând de la costumele banale purtate de Drosselmeyer și Clara până la cele ale florilor, Zânei Dulciurilor, șoriceilor, nu se indică strălucirea solicitată de o feerie. 

Sub aspect regizoral și coregrafic, povestea este condusă fără inventivitate. Invitații la sărbătoare se manifestă banal, băieții copii se bat cu săbi, fetițele manevrează la fel păpuși urâțele, Drosselmeyer îmbrăcat în negru ca un vrăjitor nu relaționează cu invitații, iar ansamblul nu e folosit participativ la visul Clarei cea mereu izolată pe un scaun. Regizorul și coregraful Oleg Danovski Jr omite particularizarea personajelor care marea lor majoritate provin din lumea feeriei. Dansatorii reușesc rar să se apropie de trăirea intensă a clipelor de vis ale Clarei și uneori mai apar și stângăcii deranjante în execuția tehnică. Opera are aproximativ cinsprezece maeștrii de balet care se ocupă de pregătirea corporală a dansatorilor, de antrenamentele lor zilnice, rezultatul nu se simte în reprezentație, când apar hibe de execuție în dansuri. Ansamblu nu reușește susținerea liniei armonioase uniform a expresiei în scene principale precum “Valsul florilor” sau “Valsul fulgilor”. Regizorul și coregraful Oleg Danovski Jr nu folosește pe deplin în primul act, evidențierea farmecului vârstei fragede a echipei provenite de la Liceul de Coregrafie “Floria Capsali”.

Unii soliști, la premiera din 14 noiembrie, manifestau stângăcii, “bâlbe” în mișcare și relaționarea cu partenerii. În interpretarea Clarei de către Marina Gaspar este absentă coordonarea regizorală și coregrafică pentru transmiterea sensibilă a visului personajului; solista execută conștiincios indicațiile, dar personajul e exterior în configurarea relațiilor. Calități corporale deosebite, nu pe deplin folosite de coregraf, demonstrează Michele Tirapelle în Drosselmeyer; solistul se detașează din distribuție prin flexibilitatea expresivă acordată personajului. Grand Pas de deux rămâne un moment cheie al spectacolului care solicită virtuozitate din partea interpreților, Mihaela Soare (Zâna Dulciurilor) și Sergiu Dan (Prințul cândva “spărgătorul de nuci”). Mihaela Soare execută cu marea sa experiență, ireproșabil sub aspect tehnic acest moment; pare o “păpușă mecanică” în compania Prințului, timid desenat de Sergiu Dan, dar momentul nu e … “dulce”, e lipsit de grația implicării nuanțate a celor doi interpreți în relația dictată de magia visului. 

Cinci dansuri de caracter (spaniol, arab, rusesc, chinezesc, pastoral) sporesc coloratura visului Clarei și sunt variațiuni de dificultate pentru interpreți. Regia și coregrafia tratează mediocru aceste cinci momente. La premieră, reușeau detașarea unei interpretări remarcabile Rin Okuno în dansul arab și Răzvan Cacoveanu în cel rusesc, ceilalți interpreți erau doar executanți fără strălucire în expresie.

“Spărgătorul de nuci” solicită din partea regizorului, coregrafului, scenografului o explozie de fantezie, dar actuala premieră nu are tocmai originalitatea și fantezia impuse de muzică și libret; este un spectacol cu bune intenții ales repertorial, dar lipsit de strălucire, vizual. Sub aspect muzical, orchestra condusă de dirijorul Iurie Florea, oferă bucuria de a asculta muzica fermecătoare a lui Ceaikovski.

“ȘASE LECȚII DE DANS ÎN ȘASE SĂPTĂMÂNI” – TEATRUL DE ARTĂ

COMEDIE ARMONIOS ILUSTRATĂ

Teatrul de Artă este unul din teatrele independente cu un repertoriu ferit de vulgaritate care luptă ca și celelalte surate independente pentru existența sa cu o legislație strâmbă care nu ia în seamă efortul numeroșilor artiști liber profesioniști, în marea lor majoritate. Comedia specială, cu accente amare nu lipsește din repertoriul acestui teatru. Ultimul exemplu e piesa dramaturgului american Richard Alfieri, jucată cu mare succes pe diferite scene ale lumii; “Șase lecții de dans în șase săptămâni” tratează cu fin umor, tema singurătății oamenilor vârstnici, cât și a celor care aparțin unei minorități sexuale. Richard Alfieri răstoarnă spectaculos acțiunea prin dialogul purtat între doamna Lily, o persoană care vrea să învingă singurătatea și profesorul de dans, Michael; replica acidă punctează fiecare situație, personajele sunt minuțios dezvoltate prin evocarea biografiei și oferă partituri generoase actorilor, dar și foarte dificile.

Actrița și regizoarea Lavinia Jemna Olteanu, stabilită în Germania, traduce piesa și îi dă o imagine teatrală reușită pe scena Teatrului de Artă. Regizoarea folosește decorul atractiv creat de Romulus Baicu – sufrageria doamnei Lily, iar numeroasele costume susțin prin eleganță profilul personajelor și indică trecerea celor “șase săptămâni”, timp al acțiunii. 

Succesul reprezentației se bazează pe o distribuție bine aleasă de regizoare – Victoria Cociaș și George Constantinescu, cât și pe excelenta coregrafie realizată, surpriză de Mihai Petre, dansator cu personalitate afirmată pe scenă, dar în special pe micul ecran. Actorii se confruntă cu executarea unei serii de dansuri – swing, vals, tango, foxtrot sau twist pe care le realizează ca adevărați dansatori sub îndrumarea lui Mihai Petre, atenți fiind însă, să păstreze stările interioare diverse ale personajelor provenite din diferite conflicte iscate prin dialogul anterior “lecției” de dans. 

Victoria Cociaș oferă o interpretare de excepție doamnei Lily, o femeia ironică mereu, dar care se confruntă cu o serie de probleme personale și caută să le mascheze în relația cu tânărul profesor de dans; actrița sugerează dublul sens al repliciilor, expresiv sporește delicat umorul situațiilor, dar și dramatismul din momentele speciale de sinceritate. Victoria Cociaș reușește o performanță în interpretarea acestui rol prin împletirea umorului cu sensibilitatea dramatică a celei ce vrea să înfrângă singurătatea; când Lily dansează cu grație, actrița sugerează prin relația cu partenerul și frământările interioare ale personajului. 

Actorul George Constantinescu este “autorul” înființării în 2010 a Teatrului de Artă, după zece ani de la absolvirea universității și de atunci îl conduce perseverent pe ideea prezentării unui repertoriu cu scopul “trezirii la realitate a spectatorilor”; premiat pentru roluri în teatru independent, acum se confruntă cu personajul profesorului de dans, homosexualul Michael Minetti, un nefericit în căutarea unui suflet pereche. Meritul deosebit al interpretării făptuite de George Constantinescu este modul în care transmite cum masca veselă a lui Michael ascunde tristețea unui om singur, uneori blamat fără rost de societate pentru orientarea sexuală. Cu inteligență, actorul se ferește de a sublinia profilul particular al personajului și îi dă normalitatea omului singur, căutător al comunicării cu lumea pe care o află în relația cu Lily; comicul interpretării sale se transmite prin sinceritatea trăirii situațiilor conflictuale. 

“Șase lecții de dans în șase săptămâni” prezintă publicului o comedie armonios construită, despre realitatea zilelor noastre și tristețile ei uneori aparent comice prin o echipă de artiști dăruiți cu plăcere teatrului independent.  

   

“ÎN FAȚĂ LA 0 12” – Asociația Culturală pentru Educație prin Artă / Teatrul Excelsior

PLĂCEREA “JOCULUI” CU TÂLC

Sunt acțiuni culturale numeroase trecute cu vederea de mass media, dar cu un efect social mult mai mare decât trăncănelile despre vedete de carton. Asociația Culturală pentru Educație prin Artă se preocupă constant pentru atragera publicului tânăr spre teatru considerat “loc” de educație și formare culturală. În cadrul programului “Teen Fest / Festivalul de teatru pentru adolescenți”, organizat de Teatrul Excelsior – alt eveniment trecut cu vederea de presă -, Asociația a prezentat spectacolul “În față la 0 12”.

Oana Răsuceanu, realizatoarea acestui spectacol ingenios conceput ca scenarist și regizor, propune adolescenților și chiar părinților adulți reamintirea jocurilor din copilărie cu intenția subtilă de a demonstra că aceste “jocuri” au însemnat adevărata comunicare între parteneri; “jocurile” din fața blocului sau din parc, erau mult mai active în stabilirea comunicării, decât cele de astăzi din fața calculatorului. Scenariul amintește de copilăria din anii ’80 a celor cu cheia de gât, cu mult farmec, sensibilitate și umor. Oana Răsuceanu, scenarist, coregraf și regizor, se dovedește a fi și un fin mentor pentru adolescenți; calitatea e dovedită și prin dezbaterea pe tema “Încotro?” purtată la finalul reprezentației cu tinerii spectatori, de echipa de realizatori. Discuțiile au fost animate de ofertele scenariului; un adolescent a subliniat pe deplin înțelegerea temei – “Jocurile voastre erau mult mai mișto, decât cele de pe … facebook! Deveneai prieten cu adevărat.”

Acțiunea se construiește în jurul personajelor Ana, Maria, Mihai și Vlad, elevi, colegi și vecini de bloc care se reunesc la joc în fața blocului 0 12 pentru … “elasticul”, “capra”, “frunza”, “de-a vața ascunselea”, dar și pentru o serie de comentarii printre care cele referitoare la ce au mai scris în caietul “oracolul”; cu aceaste jocuri apare o strânsă comunicare de prietenie între cei patru adolescenți, cât și primul sentiment de dragoste și consolidare a unui cuplu. Pentru actori este foarte dificilă interpretarea unor astfel de “copii” ce trec pragul adolescenței. Adina Lucaciu, Irina Velcescu, Andrei Barbu și Rareș Florin Stoica reușesc performanța asimilării în amănunt a tipologiei personajelor atribuite, redau captivant și cu sens trăit interior plăcerea “jocurilor”. Dansul, expresia scenică, rostirea cu subtilitate a cuvântului, caracterizează interpretarea acestor actori capabili prin talentul demonstrat să “joace” oricând într-un spectacol musical pentru … adulți.

Scenografa Anca Lazăr oferă un cadru funcțional și atractiv “jocurilor”, iar ilustrația muzicală datorată lui Eugen Matei Lumezianu dă farmec momentelor de dans și cântec.

“În față la 0 12” e un spectacol reușit din care tinerii spectatori descoperă că plăcerea “jocului” impune din copilărie și reguli de viață de care vor avea nevoie și la maturitate, cât și necesitatea comunicării și prieteniei directe. Echipa de realizatori a acestui spectacol merită prețuire pentru bunele intenții educative transmise cu finețe, atractiv publicului tânăr și mai multă atenție din partea mass media.

“ROMEO ȘI JULIETA” – TEATRUL MIC / Sala STUDIO

SHAKESPEARE … COBAIUL REGIZORILOR!

UN EVENIMENT CULTURAL … Centrul Vechi a fost înzestrat nu cu un restaurant nou, ci cu un lăcaș cultural special pe strada Gabroveni nr.57 care se alătură Centrului Cultural ArCuB de pe Lipscani nr. 84-90. Într-o clădire veche, superb renovată, Teatrul Mic a primit găzduire într-o sală cu aproximativ același număr de locuri ca fostul Teatru Foarte Mic, bine dotată tehnic, cu un spațiu generos de expoziție și un foaier decorat original, admirabil; acum Teatru Mic cel oropsit de “bulinele” de avertizare că se dărâmă la un cutremur, are o sală Studio dedicată a fi un “atelier de creație”.

         Când treceți prin Centrul Vechi trebuie să vizitați expoziția din strada Gabroveni nr.57 dedicată istoricului clădirii și locului, realizată de un curator inspirat, cu documente de preț!

“ATELIERUL DE CREAȚIE” … prezintă, din păcate,o intenție de experiment teatral jalnică, apelând la celebra piesă a bătrânului Will, “Romeo și Julieta”.

         Tebuie să amintim că în medicină pentru experimente și teste de laborator se folosește cobaiul, un animăluț micuț. În teatru, în numele inovației teatrale, regizorii îl folosesc pe … Shakespeare drept cobai pentru așa zise experimente sau drept … test pentru demonstrarea inteligenței lor creatoare; citesc superficial o piesă, terfelesc bine replica și personajele în intenția de a arăta cât de contemporan ar fi Shakespeare pentru dânșii și ignoră tocma, substratul universal al scrierii care îl face pe bătrânul Will a fi mereu contemporan de multe secole.

     

 Stimata actriță a Teatrului Mic, Liliana Pană are o preferință pentru Shakespeare, a realizat și “Hamlet – un exercițiu”, iar acum profită de “atelierul de creație” și vrea să își exerseze calități regizorale și pe … “Romeo și Julieta”. Liliana Pană ignoră însă, respectul elementar pentru Shakespeare, valoare culturală universală de preț, și uită să precizeze măcar în foița program de sală, că publicul nu va urmări “Romeo și Julieta” de Shakespeare cum scrie pe foița respectivă, ci o încropeală de acțiune luată drept pretext regizoral din piesa originală al cărui text a devenit un ghiveci cu replici noi, inventate, iar cele vechi, rămășițe, sunt traduse de nu se specifică cine, într-un limbaj trivial din care nu lipsesc nici înjurăturile. Din, să îi zicem “adaptarea regizorală”, dispar o serie de personaje; Romeo este … “orfan”, părinții Montagu sunt eliminați din acțiune, conflictul dintre ei și familia Julietei, Capulet, nu mai are motivare și logică pentru acțiune; alte personaje sunt ilogic transformate prin replica atribuită de regie. Doica e un personaj amplificat excesiv, Mercuțio devine un bețivan vulgar, obsedad de sex care ca să se trezească din mahmureală mănâncă acritură, castraveți murați, călugărul Lorenzo e doar un individ șocat de comportamentul celor din jur și împrumută din replicile ducelui Veronei, personaj prezent alteori doar ca o voce din “off”, tatăl Julietei care spune că “muncește zi și noapte” (!!) pare provenit din Ferentari, îl mustruliește pe Tybalt cel rău care face flotăr, îl trage de urechi, personajele când se încaieră scuipă ca în Ferentari, etc.

        

 “Viziunea regizorală” intenționează o plasare atemporală a acțiunii, în special prin decorul lui Francesca Cioancă; pe o scenă neagră scenografa plasează două “tronuri” mari, unul marcat de un spătar cu “M”, celălalt cu niște coarne (!) și când acțiunea solicită, apare și un “balcon”. “Tronurile și “balconul” sunt dintr-un fel de fier forjat, aluminiu strălucitor. Acest decor nu sprijină prin nimic acțiunea și substratul ei, nu are consistență ideatică.

 Imaginea generală a spectacolului e penibilă și prin contribuția costumelor propuse de Silvia Șerban; de la scena “balului” până la cele purtate în alte scene, majoritatea costumelor par desprinse dintr-o paradă de modă căznit înfăptuită. Mercuțio, Tybalt, familia Capulet, Doica poartă costume care nu sprijină prin nimic profilul personajelor; apropiate de linia costumelor de astăzi, obișnuite, sunt cele atribuite lui Romeo, Lorenzo și Julietei care poartă însă, rochițe de fetiță din clasele primare. Fără noimă este creionată ca imagine scena “balului” pe muzica lui Sebastian Androne-Nakanishi, în coregrafia lui Raluca Zețu, derulată parcă pe vremea scrierii piesei, când în restul momentelor prin înjurături, scuipat sau bătăi cu arme albe, acțiunea s-ar petrece astăzi. 

       

 Acest “experiment de creație” nu reușește să încropească, măcar substanța tragică a acțiunii din povestea iubirii dintre Romeo și Julieta, cum o fac credibil Charles și Mary Lamb în rezumatul lor. De ce se urăsc cele două familii și ura lor spulberă iubirea lui Romeo și Julietei este un aspect esențial care dispare din spectacol.

 “Versiunea regizorală” ar vrea să sublinieze tema iubirii, dar o prezintă teatral, doar ca poftă erotică, lipsită de emoție și sensibilitate. Exagerat și prin textul atribuit, Romeo e tratat regizoral, la început, ca un îndrăgostit de Rosalina, ca brusc să fie cucerit de Julieta, iubirea dintre cei doi se rezumă apoi, la sărutări pătimașe. Doica sau Mercuțio, sugerează mereu, că iubirea se rezumă la actul erotic. Prin “conceptul” său regizoral, actrița Liliana Pană întrumă actorii spre exagerări vulgare în interpretarea personajelor, ignoră să consolideze și relațiile dintre ele, strict necesare pentru acțiune și conflict. Unii actori reușesc totuși, să salveze din rămășițele textului lui Shakespeare și să amintească de intențiile sale tematice.

 “Orfanul” Romeo e o prezență convingătoare prin Marian Olteanu, cu farmec și sensibilitate în multe momente, dar regia nu îi oferă sprijin și în configurarea conflictelor cu Tybalt și Paris care îl determină la    înjunghierea acestora. Alina Rotaru propune la indicațiile aberante ale regiei, o Julietă școlăriță care învață … limba engleză, dar actrița salvează în multe scene rolul de penibil prin candoarea și trăirea dramatică a situațiilor. Un personaj din altă piesă care nu aparține lui Shakespeare, devine Mercuțio, tratat ca un bețivan, dar actorul Alexandru Voicu reușește să se ferească uneori, de exagerări neavenite și  chiar, să rostească replica cu sensuri multiple. La tinerii interpreți se poate sesiza în general, că nu gândesc substratul replicii rostite, frazarea ei și nu dețin tehnică vocală elementară. Rareș Florian Stoica interpretează pe Lorenzo, un personaj schilodit de “adaptarea regizorală”, dar actorul reușește în unele scene să comunice nuanțat judecarea dramatismului situației în care se află cei doi tineri îndrăgostiți. Liliana Pană este și o actriță cu meritate aprecieri în alte spectacole, dar în personajul Doica dezvoltă vulgar implicarea în acțiune și conflict; în calitate de regizor amplifică exagerat personajul. Familiei Capulet, regia îi aplică indicații cu rezultatul transformării tatălui Julietei într-un golan (Gabi Costin) și a mamei (Ruxandra Enescu) într-o femeie frivolă, fără relație credibilă în fața dramei celor doi îndrăgostoți. Andrei Seușan e condamnat de regie să interpreteze un Tybalt paranoic care își cultivă mușchii cu tot felul de exerciții, chiar și cu ridicarea unor cărămizi. Personajul Paris (Daniel Achim) devine o fantoșă mânuită fără sens de regie. Distribuția se completează și cu alți tineri actori, toți sunt nume remarcate în alte spectacole, dar care acum, regia “experiment” le anulează prezența în scenă. 

         “Romeo și Julieta” de la Sala Studio, face din Shakespeare, valoare universală, un … cobai prin pretenția regizorală de “spectacol modern”, lipsit însă, de emoție, strident în tratarea teatrală, ilogic în relaționarea personajelor. Sperăm că Sala Studio a Teatrului Mic, ca “atelier de creație”, să găzduiască inovații teatrale culturale, nu experimente derizorii.

         

“ÎN CĂDERE LIBERĂ” – TEATRUL “NOTTARA” / Sala “George Constantin”

TEMĂ ACTUALĂ, FUȘĂRIT EXPUSĂ 

Piesa aparține dramaturgului rus Oleg Bogaev, o personalitate răsplătită cu o serie de premii pentru unele din cele peste treizeci de piese scrise. În stil original, dramaturgul încearcă mereu să surprindă în notă tragicomică, starea societății de astăzi și atitudini diverse ale indivizilor în fața situațiilor extreme de viață. În repertoriul unor teatre de la noi, figurează unele din piesele lui Oleg Bogaev de referință, prin modul de tratare cu iz metaforiic a realității curente. 

“În cădere liberă” nu este însă, una din scrierile sale reușite pe deplin pentru că acțiunea și personajele sunt simplist construite în a susține metafora “căderii libere” a societății actuale lipsite de umanitate. Sunt înșiruite în piesă paisprezece secvențe în care un personaj ciudat, “un înger” trece prin paisprezece accidente de mașină care determină și reacțiile celor ce le-au provocat; marea majoritate a lor reacționează egoist, fără responsabilitate și compasiune, fiind preocupată doar de probleme personale. Tema piesei este de strictă actualitate prin modul în care demască absența sentimentului de omenie a multor indivizi față de aproapele lor. Oamenii de astăzi au fiecare o multitudine de probleme personale – fac tot felul de afaceri, vor parvenirea socială, vor relații sexuale rapide, toți suferă de un egoism crunt care le-a anihilat umanismul. Parabola compusă de Oleg Bogaev, dramatică în esență și comic amară în reacțiile personajelor, e lipsită de substratul definirii tipologice prin replica rostită de cei implicați în această situație extremă de viață; construcția lor e fușărit realizată.

 Regizorul de film, Alexandru Maftei se apropie cu această piesă, din nou de teatru, după ce a realizat, de pildă “Nina” la Teatrul de Comedie, un spectacol apreciat. De astă dată, regizorul nu găsește cheia jonglării cu dramatismul situațiilor și satira la adresa personajelor implicate. Acțiunea se dezvoltă în decorul sugestiv marcat de Andrada Chiriac, cu marginea scenei încadrată de bordul interior al unei mașini și spațiul de joc, cu o șosea în curbă și indicatoarele de rigoare. Decorul sprijină intențiile tematice din scriere, dar rămâne o realizare în sine, lipsit fiind de sprijin regizoral în exploatare. De pildă, inexplicabil conduce regizorul ieșirile din scenă ale celor implicați în cele paisprezece accidente, fiecare personaj părăsind locul pe câte o laterală a scenei, cu toate că au fost împreună în mașină și poartă aceiași vinovăție. Costumele imaginate de Brândușa Ioan pentru numeroasele personaje, sunt banale în intenția definirii lor tipologic. 

Cei zece actori din distribuție se confruntă fiecare cu interpretarea mai multor personaje și trebuie să treacă de la o tipologie la alta rapid. Regizorul nu a veghiat cu atenție întotdeauna, îndrumarea actorilor în aceste schimbări de rol. Lucian Pavel rămâne printre puținii din distribuție care reușesc să întreprindă convingător transformările; actorul se confruntă cu prezentarea a cinci personaje (!) – Amantul, Năsosul, Muncitorul 2, Șoferul, Compozitorul - și o înfăptuiește cu atenție în caracterizarea esenței lor tipologice. Sorin Cheloiu găsește soluții reușite pentru definirea altor patru tipologii (!) – Deputatul, Preotul, Regizorul, Dumnezeu. La rândul său și Liviu Cheloiu se confruntă cu alte cinci personaje – Deținutul 2, Bodyguardul, Șeful de pompe funebre, Orbul, Diavolul - și le punctează sugestiv profilurile. Dana Voicu îmbogățește nuanțat prin expresii tipologia Asistentei, venită la locul accidentului și schițează atent și tipologia Bătrânei. În alte diverse apariții, Vali Pena, Cristian Ioniță, Bogdan Dumitrescu, Teodora Calagiu sau Laura Anghel nu reușesc întodeauna să indice convingător esența tipologiilor reprezentative pentru diferite segmente sociale. 

 Ultima secvență a reprezentației, regizorul o rezolvă teatral cu inspirație, scena respectivă fiind morala parabolei lui Oleg Bogaev; este momentul final în care Dumnezeu se adresează publicului cu întrebarea moralizatoare – “Vom găsi un singur OM printre spectatori?” responsabil de accidentul “Îngerului”. Trebuie subliniat că Arcadie Rusu interpretează excelent personajul victimă “Îngerul” și conduce acțiune prin expresie corporală, trăire sinceră a fiecărei situații, personajul fiind lipsit de replică. Arcadie Rusu, dansator și coregraf, demonstrează înțelegerea în profunzime a intențiilor tematice ale scrierii. 

“În cădere liberă” este un spectacol mediocru, lipsit de strălucirea satirei dramatice și de emoție.

P.S. Acest spectacol a fost selectat la cea de a VI-a ediție a “FESTin pe Bulevard” (12 – 21) în programul încărcat cu diverse alte reprezentații invitate din Capitală și țară, derulate în acest festival lipsit de un profil solid; firește, unele spectacole își regăsesc prezența și în alte festivaluri, chiar și în FNT, așa cum e obiceiul “festivalurilor gonflabile” de la noi.