“SPĂRGĂTORUL DE NUCI” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

ABSENȚA FARMECULUI UNEI FEERII

Este o inițiativă apreciabilă ca de sărbătorile care se apropie, Opera Națională București să dăruiască publicului feeria lui Ceaikovski, “Spărgătorul de nuci”. Libretul lui Marius Petipa este o adaptare a poveștii “Spărgătorul de nuci și Regele șoariceilor” după “Povestea unui spărgător de nuci” de Alexandre Dumas și corespunde magiei zilelor cu daruri ale Crăciunului. 

Muzica lui Ceaikovski cuceritoare, servește sensibil subiectul libretului ce are drept temă tradiționala sărbătoare. Copila Clara, alături de familie și invitați primesc darurile așteptate de la Drosselmeyer; copiii se bucură de jucăriile primite și seara târziu, Clara adoarme în fața bradului cu “păpușa” primită, un … spărgător de nuci. De la prima manifestare de bucurie a sărbătorii se trece la magia visului Clarei, la aventurile cu șoricei, la transformarea spărgătorului de nuci într-un prinț ce o conduce pe fetiță în tărâmul feeric al dulciurilor. Totul este o feerie, un basm și pentru ilustrarea scenică s-au folosit de-a lungul vremii mai multe versiuni ale libretului; întotdeauna însă, nota dominantă a ilustrării scenice a fost spectaculoasă. 

Programul de sală al premierei specifică următoarele – “regia și coregrafia: Oleg Danovski, adaptarea regizorală și coregrafică: Oleg Danovski Jr.”; “adaptarea” nu dă însă, rezultatul spectaculos așteptat. Oleg Danovski a fost și rămâne una din personalitățile de valoare ale baletului nostru și a montat în 1983 “Spărgătorul de nuci” la Teatrul Național de Operă și Balet din Constanța care îi poartă numele. Fiul său, Oleg Danovski Jr. aplică stângaci o adaptare a versiunii tradiționale a tatălui, nota spectaculoasă solicitată de povestea sărbătorilor e minoră în primul rând prin scenografie și afectată și de pregătirea tehnică a interpreților. Scenografa Andreea Koch încropește un decor minimalist, proiecțiile pentru sugerarea atmosferei de iarnă fiind de bază; costumele scenografei simplist concepute nu aduc în scenă magia visului Clarei, nu au eleganță și nu personalizează numeroasele personaje de poveste. Începând de la costumele banale purtate de Drosselmeyer și Clara până la cele ale florilor, Zânei Dulciurilor, șoriceilor, nu se indică strălucirea solicitată de o feerie. 

Sub aspect regizoral și coregrafic, povestea este condusă fără inventivitate. Invitații la sărbătoare se manifestă banal, băieții copii se bat cu săbi, fetițele manevrează la fel păpuși urâțele, Drosselmeyer îmbrăcat în negru ca un vrăjitor nu relaționează cu invitații, iar ansamblul nu e folosit participativ la visul Clarei cea mereu izolată pe un scaun. Regizorul și coregraful Oleg Danovski Jr omite particularizarea personajelor care marea lor majoritate provin din lumea feeriei. Dansatorii reușesc rar să se apropie de trăirea intensă a clipelor de vis ale Clarei și uneori mai apar și stângăcii deranjante în execuția tehnică. Opera are aproximativ cinsprezece maeștrii de balet care se ocupă de pregătirea corporală a dansatorilor, de antrenamentele lor zilnice, rezultatul nu se simte în reprezentație, când apar hibe de execuție în dansuri. Ansamblu nu reușește susținerea liniei armonioase uniform a expresiei în scene principale precum “Valsul florilor” sau “Valsul fulgilor”. Regizorul și coregraful Oleg Danovski Jr nu folosește pe deplin în primul act, evidențierea farmecului vârstei fragede a echipei provenite de la Liceul de Coregrafie “Floria Capsali”.

Unii soliști, la premiera din 14 noiembrie, manifestau stângăcii, “bâlbe” în mișcare și relaționarea cu partenerii. În interpretarea Clarei de către Marina Gaspar este absentă coordonarea regizorală și coregrafică pentru transmiterea sensibilă a visului personajului; solista execută conștiincios indicațiile, dar personajul e exterior în configurarea relațiilor. Calități corporale deosebite, nu pe deplin folosite de coregraf, demonstrează Michele Tirapelle în Drosselmeyer; solistul se detașează din distribuție prin flexibilitatea expresivă acordată personajului. Grand Pas de deux rămâne un moment cheie al spectacolului care solicită virtuozitate din partea interpreților, Mihaela Soare (Zâna Dulciurilor) și Sergiu Dan (Prințul cândva “spărgătorul de nuci”). Mihaela Soare execută cu marea sa experiență, ireproșabil sub aspect tehnic acest moment; pare o “păpușă mecanică” în compania Prințului, timid desenat de Sergiu Dan, dar momentul nu e … “dulce”, e lipsit de grația implicării nuanțate a celor doi interpreți în relația dictată de magia visului. 

Cinci dansuri de caracter (spaniol, arab, rusesc, chinezesc, pastoral) sporesc coloratura visului Clarei și sunt variațiuni de dificultate pentru interpreți. Regia și coregrafia tratează mediocru aceste cinci momente. La premieră, reușeau detașarea unei interpretări remarcabile Rin Okuno în dansul arab și Răzvan Cacoveanu în cel rusesc, ceilalți interpreți erau doar executanți fără strălucire în expresie.

“Spărgătorul de nuci” solicită din partea regizorului, coregrafului, scenografului o explozie de fantezie, dar actuala premieră nu are tocmai originalitatea și fantezia impuse de muzică și libret; este un spectacol cu bune intenții ales repertorial, dar lipsit de strălucire, vizual. Sub aspect muzical, orchestra condusă de dirijorul Iurie Florea, oferă bucuria de a asculta muzica fermecătoare a lui Ceaikovski.