“ TARTUFFE “ – TEATRUL DE COMEDIE

O PROPUNERE REUȘITĂ DE A PRIVI ÎN OGRADA PROSTIEI OMENEȘTI

         Cum impostura și prostia sunt la ordinea zilei și pe plaiurile noastre, piesa lui Moliere “Tartuffe” rămâne în continuare actuală prin tâlcurile ei. Dacă vă este cunoscută piesa, mergând la spectacolul Teatrului de Comedie veți avea surpriza plăcută de a cunoaște un altfel de “Tartuffe” desprins parcă din lumea noastră. Și cei care știu piesa, dar și cei cărora le este străină, vor constata cât pot fi de periculoase și chiar dramatice, impostura și bigotismul. Întâmplările din familia Orgon cea păcălită de Tartuffe, degajă un comic amar în spectacolul realizat de Laszlo Bocsardi, ce demonstrează cât poate fi de actual clasicul Moliere din secolul XVII și în mileniul trei.

         Cu înțelepciune Laszlo Bocsardi și Alice Georgescu propun o “versiune scenică” a piesei, fără a leza prin nimic sensurile scrierii lui Moliere. De asemenea, traducerea lui Alice Georgescu vine în sprijinul “versiunii scenice” printr-un limbaj modern, direct, dar fără vulgaritate. Regizorul Laszlo Bocsardi optează pentru tratarea scenică originală a “versiunii” rezultate, ca o dramă cu efecte satirice, nu ca o comedie spumoasă de moravuri. Dă astfel, profunzime textului, condus pe linia unei convenții novatoare, sprijinite admirabil, în primul rând de actorii Adrian Titieni (Orgon) și Tudor Chirilă (Tartuffe). Rezultatul intervenției în familia avută a lui Orgon, a impostorului și ipocritului Tartuffe sub masca dibaci purtată de “om” religios, răscolește dramatic pe cei care îl găzduiesc generos. Orgon se va lăsa cucerit de impostor și va deveni un ridicol bigot, gata să își mărite fata cu acesta și îi dă chiar, întreaga avuție a familiei. Regizorul arată că această poveste nu este de fapt, de loc comică, are un conflict dramatic cu un substrat satiric dur la adresa prostiei celor păcăliți de impostori. Consecvent regizorul aplică dezvoltarea dramatică a acțiunii, cu finețe în tratare teatrală și măsură ritmică, sugerează convingător trimiterea spre societatea 

contemporană în care ipocrizia și impostura pot produce drame existențiale.

         “Versiunea scenică” aduce în centrul conflictului pe Orgon cel credul și păcălit de Tartuffe care poartă smerit chipul credinciosului apărător al semenilor de păcate, de greșeli. Intervențiile lui Tartuffe apar pe la mijlocul reprezentației și se compune astfel o atmosferă de suspans. Regizorul conduce o convenție teatrală ce cuprinde și spectatorii ca într-o plasă lansată asupra lor de Tartuffe. Personajele, în special Orgon, vin din sala de spectacol se întorc printre spectatori, îi înconjoară, îi iau drept parteneri direcți ai mărturisirilor particulare și ambiționează fiecare să îi convingă de dreptatea sa. Decorul simplu, minimalist, creat de Jozsef Bartha sprijină conceptul regizoral; se rezumă la un “zid” tapisat special, cu două mânere de bătut la poartă așezate central, ca și cele două personaje centrale, “zidul” din fundal vine spre centrul scenei sau se retrage în funcție de situații, iar spațiul se completează printr-o masă și câteva scaune manevrate tot conform situațiilor. Costumele concepute de Zsuzsanna Kiss au un croi contemporan. În final însă, cei care aplică actul de dreptate al regelui ca și în piesa lui Moliere, poartă straiele acelei epoci trecute. Îl vor aresta și condamna pentru înșelăciune pe Tartuffe contemporanul nostru, dar subtil prin o astfel de vizualizare a costumației se sugerează că dreptatea în timpul actual pare a fi greu de îndeplinit.

         Actorilor le revine un demers regizoral dificil de înfăptuit - solicitarea de interpretare dramatică a partiturilor și ignorarea oricărui accent comic. Toți trebuie să joace într-o dramă, comicul fiind rezultatul firescului dramatic acordat fiecărei situații conflictuale. Perfect se adaptează viziunii regizorale Adrian Titieni. Orgon al său de la prima apariție este sincer marcat de principiile dictate de Tartuffe. Vine din sală purtând pios un suport cu multe lumânări precum cele puse în nisip la biserică pentru cei morți. Se manifestă ca un habotnic, uită de relațiile cu fiica, fiul și soție, este vrăjit parcă de spusele lui Tartuffe. Adrian Titieni cu multă naturalețe și dramatism interior, descrie prin expresii nuanțate, un om copleșit de farmecele impostorului. Orgon e victima imposturii, cum adesea se întâmpla oamenilor de ieri, dar se întâmplă și celor de astăzi. Actorul urmărește să sublinieze divers fiecare relație cu cei din preajmă și accentuează starea fanatismului prin comportament. Excepțional prezintă Adrian Titieni portretul unui om înșelat care nu poate concepe înșelăciunea celui ce i-a acordat prețuire.

Tudor Chirilă revine în forță pe scena Teatrului de Comedie amintind de interpretarea de excepție a lui Malvolio din “A douăsprezecea noapte” și excelent configurează un altfel de Tartuffe. Mânuiește, exploatează la nuanță cu rezultate convingătoare ambiguitățile personajului. Jucând dramatic fiecare moment, lansează la început către public sensul că Tartuffe este cu adevărat un suflet sincer dedicat credinței. Dezvăluie treptat, treptat, profilul mârșav al acestui fariseu, ca în final Tartuffe cel sărac ce dăruiește totul sărmanilor, să devină un golan elegant care crede însă, că dreptatea e de partea sa dacă i-a reușit înșelarea lui Orgon. Pe diferite trepte relaționează interpretul cu fiecare personaj prin accente credibile de expresie; pare sincer îndrăgostit de soția lui Orgon sau este direct autoritar în relația cu acesta în numele binelui. Tudor Chirilă realizează admirabil caracterul impostorului periculos care știe să manevreze prostia omenească. Adrian Titieni și Tudor Chirilă trăiesc dramatic conflictele, iar rezultatul este un efect de comic amar la public.

         Același demers regizoral dramatic îl urmăresc și Virginia Mirea (Doamna Pernelle), Dan Rădulescu (Damis) și Gelu Nițu (Cleante). O altă victimă credulă a lui Tartuffe este autoritara bunică a familiei Orgon; Virginia Mirea cu măsură tratează temperamental manifestările de impunere a principiilor lui Tartuffe și cu abilitate dezamăgirea din final când descoperă impostura acestuia. Gelu Nițu în Cleante, cumnatul lui Orgon, construiește credibil pe omul rațional care caută soluții de salvare în fața impostorului. În fiul lui Orgon aparent rebel, Damis, se remarcă Dan Rădulescu prin gradarea dramatic a situațiilor conflictuale.

         Rolul soției lui Orgon care încearcă să îl convingă pe acesta de minciuna lui Tartuffe, Elmire, este interpretat de Irina Movilă cu rețineri în accente, doar ca un desen caracterial. Ioana Calotă, actriță cu bogată experiență în roluri comice, definește personajul slujnicei Dorine, în esență, cu vigoare în expresie. Doi tineri actori aflați la început de drum în teatru, Alina Rotaru (Marianne) și Anghel Damian (Valere) reușesc parțial să dea verosimilitate cuplului de îndrăgostiți. Se simte în cazul personajelor din planul doi al acțiunii, șovăiala de a trata dramatic personajele și relaționarea în diverse situații.

         Două personaje de plan secund care susțin finalul reprezentației – Domnul Loyal și Trimisul regelui, prind consistență prin interpretarea acordată de Teodora Stanciu și Cezar Grumăzescu. Un posibil viitor Tartuffe pare a fi Loyal prin prezentarea sa de către Teodora Stanciu, iar Cezar Grumăzescu punctează convingător monologul moralizator din final.

         “Tartuffe” este o propunere remarcabilă de citire scenică a unei piese clasice. Nu sunt “actualizate” prin exagerări situațiile conflictuale, scrierea este respectată și publicul devine partener al dezvăluirii metehnelor umane. Spectacolul atrage emoțional, provoacă la judecarea lucidă a nu uita că și astăzi printre noi se află urmașii lui Tartuffe care calcă în picioare Omul și profită de naivitatea sa.

P.S. Să fie un an nou bun și încărcat de bucuria inspirației pentru artiștii ce se dedică scenei! La mulți ani!

“DUMNEZEU SE ÎMBRACĂ DE LA SECOND-HAND” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE (Sala Studio)

O “PROZĂ” DESPRE TRECUT ȘI PREZENT

         “Dumnezeu se îmbracă de la second-hand” este un text scris de Iulian Margu, o personalitate cunoscută și apreciată, în special, pentru filmele documentare realizate. Piesa se vrea originală fiind de fapt, o proză cu multe capitole în care se încearcă a se marca ultimele etape ale istoriei noastre tulburi. Un pian, la care se precizează că a cântat Chopin, este “personajul” liant pe care o familie de la noi l-a deținut la începutul secolului trecut, trece apoi, la urmași în epoca de tristă amintire comunistă, ca astăzi să fie acaparat de o persoană parvenită în urma unor afaceri dubioase, Teodora mai zisă și Scorpia. Povestea acestui pian “personaj” o evocă un hoț “cinstit” Lae, urmașul familiilor ce l-au deținut care alături de un alt hoț “cinstit” – Buză, ajunge să fure din casa Scorpiei. Prin numeroase flashback-uri se construiește un puzzle despre trecutul unei lumi și prezentul ei, prilej al evocărilor  fiind “pianul-istoric”. Secvențele sunt unele dramatice – cele referitoare la trecut, altele satirice despre realitatea zilelor noastre supusă unui jaf național. Acesta este cadrul unei proze cu pretenția de a fi o piesă de teatru din care lipsește însă, logica unui conflict dramatic prin personaje solid construite.

         Atras de tematica istorică și de tenta satirică în prezentarea actualitățiii, regizorul Ion Caramitru încearcă să dea consistență teatrală acestei proze și reușește prin scenografia atractivă datorată Mariei Miu și prin coordonarea distribuției, numai că textul nu îi oferă întodeauna sprijin substanțial. Maria Miu rezolvă admirabil vizualizarea scenică a textului. Folosește scena turnantă a Sălii Studio și astfel, trecem cu privirea prin etape istorice, pornind din secolul trecut până în zilele noastre, prin camere – spații de joc din timpuri diverse, create din amănunte realiste de mobilier și obiecte. Costumele sale punctează și ele diversitatea tipologiilor. Scenografia dă viață scenică și ritm, povestirii celor doi hoți cu suflete cinstite mutilate de condițiile societății actuale. Ilustrația muzicală solicitată de prezența pianului-personaj, este selectată inspirat de regizor și ne amintește de Chopin, Brahms sau Johann Strauss, dar și de cântecele patriotice ale epocii Bumbești Livezeni. Teatral prin vizualizare și ilustrația muzicală, spectacolul are ținută în dorința de a suplini hibele textului.

         Personajele centrale – Lae și Buză sunt doar doi povestitori despre trecut și prezent, superficial construite ca personaje dramatice cu destine frânte de biografii triste, care au ajuns să fure ca să existe. Lari Giorgescu și Dorin Andone rezolvă apreciabil interpretarea acestor personaje confuze; subliniază credibil fie amărăciunile personale, fie punctează cu fin umor tendințele satirice ale replicii despre prezentul îngălat de corupție. Le revin multe replici apropiate cupletului teatrului de revistă, dar interpreții le îmbogățesc substratul prin expresie. Pentru evocări textul apelează la tipologii - argument pe care actorii le interpretează ireproșabil cu atenție la definirea esenței fiecăreia. Și apar astfel, străbunicii sau părinții lui Lae în scene semnificative pentru amintirea istoriei. Teodora Mareș (Elefteria) și Armand Calotă (Dimitrie) compun portretele străbunicilor lui Lae, cu sensibilitate pentru a defini atmosfera unei epoci din prima parte a secolului trecut.

Dezvoltă excelent o altă imagine din istorie, Carmen Ungureanu (Eliza) și Eduard Adam (Manole). Scena întâlnirilor a două tipologii reprezentative pentru sectoare sociale aflate în conflict – fata burgheză și băiatul proletar din dragostea cărora se va naște Lae, este exemplar interpretată, la nuanță de actori.

 Completează distribuția în alte tipologii - argument pe care le sugerează convingător, Fulvia Folosea (Elena), Ioan Andrei Ionescu (Iorgu) și Theodora Calotă (Copilul Elena). Farsa finală a acestei “cărți cu povești” despre istorie cu efect în realitate, revine Teodorei, Scorpia prezentului, parvenitul om de afaceri corupt, dar care crede în Dumnezeu și dă bani bisericii să i se ierte păcatele. Cu măestria sa bine cunoscută, Florina Cercel prezintă satira finală la adresa individei care se îmbogățește manevrând condițiile oferite de societatea actuală.

         Efortul creator al realizatorilor acestui spectacol este demn de stimă, dar textul este o făcătură cu intenții satirice la adresa prezentului unei lumi cu un trecut zbuciumat.

“ N(AUM) – gazdă Teatrul Metropolis

JURNAL DE SUFLET …

“N(AUM)” este un proiect “UNTEATRU” susținut de Raiffeisen Bank cu sprijinul Fundației “Gellu Naum” și nu un proiect al Teatrului Metropolis care îl găzduiește sau mai bine spus a găzduit, din păcate, doar cinci reprezentații. Teatrul independent “UNTEATRU” nu oferă condițiile tehnice de prezentare solicitate de acest proiect cultural de excepție, iar Teatrul Metropolis își are proiectele sale, unele e drept, discutabile sub aspectul calității culturale.

Fiecare, măcar o dată s-a privit în oglinda vieții sale și a judecat pentru o clipă, un moment din existența sa. Acest spectacol special este o oglindă a sufletului în care se reflectă sensibil și ironic, viața personajului Omul, ajunsă la final. Este un jurnal de suflet în care oricine se poate regăsi în multe momente. Această bijuterie teatrală propune cunoașterea unei valori a literaturii noastre, scriitorul Gellu Naum (1915 – 2001) prin intermediul unei echipe de creatori adevărați pentru care teatrul este un act cultural, nu prilej de distracție derizorie.

Eseist, poet, prozator, dar și dramaturg, Gellu Naum s-a înscris ca o personalitate de valoare a curentului suprarealist. Dacă urmărești spectacolul “N(AUM)” fără doar și poate, cauți să recitești sau să cunoști opera sa pentru că reprezentația te provoacă. Pentru a ilustra scenic scrierile lui Gellu Naum, obligat realizatorii trebuie să se desprindă de convențiile teatrale obișnuite. Inspirat, realizatorii au compus și un scenariu din scrierile lui Gellu Naum, fără conflicte, fără caractere, ca un jurnal al dialogului cu tine însuți al fiecărui Om aflat în trenul vieții aproape de gara finală. Regizoarea Mariana Cămărășan intervine sugestiv pentru susținerea acestui demers și prin ilustrația sonoră aleasă, ca și scenograful Vladimir Turturică prin introducerea permanentă a unei valize pe scena goală, necesară pentru “voiajul” prin viață al Omului. Pe scenă creează strălucit două actrițe: Oana Pellea - Omul și Cristina Casian – un alter ego simbolic al Omului personaj. În umbra lor rămân regizorul și scenograful care au condus cu forță creatoare imaginea pe scenă a drumului vieții, fie ironic, fie dramatic, cum este de fapt, orice cale a existenței. Rezultatul nu este un eseu teatral obișnuit, ci o poveste vie, atrăgătoare în care orice spectator se poate regăsi cu încântare. “N(AUM)” devine astfel, o călătorie prin viață cu momente uitate și reînviate în universul uman, surprinse cu umor și sensibilitate prin replică de Gellu Naum.

Spectacolul este gândit remarcabil de regizoarea Mariana Cămărășan în colaborare cu scenograful Vladimir Turturică, dar evident că intențiile viziunii celor doi, se fac cunoscute publicului prin meritele celor două actrițe de valoare, Oana Pellea și Cristina Casian. Regizoarea s-a concentrat pe exploatarea scenică a substanței cuvântului și a reușit ca prin rostirea acestuia de către interprete să fie vizualizate scenic imaginile diverse ale unor stări existențiale. Pe scena goală, cenușiu “îmbrăcată”, scenograful Vladimir Turturică aduce în afara unei valize, fie o bancă, fie coboară din tavan pe ștanga scenei, diferite obiecte - tablouri evocate ca amintiri de Omul personaj. Costumele purtate de cele două actrițe sunt uniforme, neutre, rezumate la pardesie lungi și pălării identice, și ele devin astfel, “oglinzi” pentru alter ego-ul unui Om. Numai în situațiile evocate când intervin activ unele personaje, Cristina Casian își schimbă vestimentația cu ținute suprarealist croite. Lumina scenică devine și ea un personaj, pătrunde în adâncul ființei umane și îi răscolește viața, amintirile. Irealul vizual devine concret realist prin oferta scenografiei folosită ingenios de regie. Fiecare moment este tulburător ca vizualizare. Până și intervenția fumului, efect teatral arhi-folosit în multe viziuni regizorale, prinde conținut emoțional servind poezia sufletului solicitată de scrierea lui Gellu Naum.

Și în acest spectacol, Oana Pellea arată din nou, că actorul nu poate convinge prin interpretarea sa, decât dacă poate semnala multiplele sensuri ale cuvântului rostit și aplicarea lor la stările interioare ale situațiilor prin care trece personajul. Trăiește pe scenă impresionant povestea Omului, cu bucurii și tristeți, cu umor și lacrimă, iar personajul său devine esență a vieții prin excelenta sa interpretare. Sunt multe scene în care actrița are drept partener direct … lumina și adresează cuvântul către ea. Oana Pellea dovedește că este o mare actriță pentru care teatrul înseamnă și arta respectului pentru menirea culturală a prezenței pe o scenă. În Cristina Casian își află o parteneră ce îi calcă ferm pe urme. Tânăra actriță devine alter ego-ul personajului central, Omul, dar în scurte momente evocă și măști din realitatea lumii în care viețuiește Omul. Cu finețe și precizie concretizează în desen suprarealist diverse tipologii provenite din realul existențial, ca apoi să se refugieze mereu în imaginea oglindă a personajului central. Este admirabilă această tânără actriță a cărei biografie artistică aflată la început, cunoaște de acum, câteva reușite prin care și-a impus personalitatea.

“N(AUM)” apare în peisajul teatral destul de mediocru al stagiunii actuale ca o bijuterie cizelată de o echipă de artiști din diverse generații de creatori care au colaborat strălucitor. Dacă până acum în alte spectacole, regizoarea Mariana Cămărășan a căutat exprimări originale forțat plasate, acum demonstrează o ireproșabilă maturitate creatoare. Rămâne de văzut ce teatru va găzdui în continuare această “bijuterie” de reprezentație teatrală de la care orice spectator va pleca cu emoție, dar și cu buna dispoziție iscată prin degajarea unui discret umor.

Chiar dacă va obține premii la gale sau nu, “N(AUM)” este un eveniment teatral cultural deosebit prin care se aduce în viața reală, curentul suprarealist specific lui Gellu Naum.

“ APROAPE MAINE “ – TEATRUL DE ARTĂ

OFERTĂ ÎNCÂNTĂTOARE A TINERILOR ACTORI

         Teatrul independent își extinde în Capitală aria, dar ofertele repertoriale în marea lor parte sunt neconsistente, îngălate în vulgaritate și nu servesc pe tinerii actori aflați la început de drum pentru afirmare. Totuși, unele teatre independente, cu greu în ciuda condițiilor de activitate, au reușit să își consolideze personalitatea, un exemplu fiind “Unteatru”. Cu o denumire pretențioasă – Teatrul de Artă, alt teatru independent, caută la rândul său calea impunerii ca personalitate. După prezentarea piesei lui Spiro Gyorgy “Șase din 49” cu un spectacol remarcabil comentat pe acest blog, a încercat să acorde atenție și dramaturgiei autohtone și a ales “Moartea pentru patrie” de Mihai Ignat, un text jalnic, lipsit de substanță, mustind de vulgaritate. Se întoarce însă, la o selecție repertorială de calitate și propune acum,  piesa lui John Cariani - “Aproape Maine” , un montaj alert din șase povestiri despre magia cunoașterii iubirii.

         Americanul John Cariani este cunoscut și la noi, ca actor de film și televiziune, dar și-a sporit prestigiul și ca dramaturg. Au fost jucate piesele sale în teatrele Off Broadway, iar “Aproape Maine” a cunoscut succes pe mai multe scene ale lumii. Maine este un stat american în preajma căruia , pe o noapte geroasă, tinerii căutători ai iubirii își află sufletul pereche. Povestirile scrise cu umor, dar și cu sensibilă poezie, cu personaje bine definite, oferă prilej deplin de afirmare tinerelor talente, evidențiate inspirat de regizoarea Andreea Vulpe. Tinerii actori au avut șansa întâlnirii cu această piesă deosebită, dar și cu regizorul Andreea Vulpe care este cunoscută și ca un pedagog experimentat, profesor la UNATC.

         “Aproape Maine” propune cunoașterea unor noi talente care promit evoluții remarcabile în viitor. Trebuie specificat că majoritatea dintre tinerii actori distribuiți se confruntă cu interpretarea mai multor personaje. Cristina Juncu, încă studentă, trece cu pricepere prin interpretarea a trei personaje diferite tipologic. La începutul reprezentației este Ginette, adolescenta timidă aflată în căutarea dragostei, devine apoi, Gayle, fata care refuză dragostea primită și Aliena, chelnerița care își descoperă iubirea. Cristina Juncu remarcabil caracterizează fiecare personaj cu o largă gamă de expresie. Studentului Vladimir Albu îi revine doar un singur rol, cel al lui Pete care își verifică dragostea și trimite metaforic pe iubita sa Ginette să ocolească Pământul și să se întoarcă la el, dacă iubirea dintre ei este adevărată. În trei scene – prolog, epilog și un alt moment cu tâlc plasat în montaj, apare Pete, iar Vladimir Albu dezvoltă cu multă sensibilitate stările personajului. Un alt debut remarcabil realizează Corneliu Ulici prin trei personaje. Mai întâi este East, un bărbat care zărește pe geam o fată și se îndrăgostește brusc de ea, apoi devine Lendall care își tăinuiește iubirea față de Gayle, o ascunde în … inelul de logodnă, și mai este și Dave care nu știe cum să își mărturisească dragostea față de Rhonda, o face pictând stângaci un tablou. Corneliu Ulici concepe aceste trei personaje cu mare grijă pentru a le diferenția excelent tipologiile, se mulează admirabil pe fiecare caracter și solicitare a situațiilor. Un alt debut apreciabil realizează și Alice Nicolae în două personaje. Este Glory fata de care se va îndrăgosti East și Sandrine care își tădează iubitul și se mărită cu altcineva. Alice Nicolae construiește amănunțit cele două tipologii contradictorii; acordă o linie afectivă specială primului personaj și aroganța solicitată, celuilalt.

         Sabrina Iaschevici, de câte ori o întâlnești într-un spectacol, este de nerecunoscut; își schimbă înfățișarea expresiei în funcție de caracterul personajului. Acum tratează cu finețe personajul Marvalyn cea care îl readuce pe Steve la sensibilitatea “durerii” prin dragoste, ca apoi să devină Rhonda cea băiețoasă care descoperă ce înseamnă dragostea. Excelent impune Sabrina Iaschevici personalitățiile diferite ale celor două fete, cu măsură în accente comice sau dramatice, cu forță în expresie. Amintim că tânăra actriță a debutat în examenul de masterat “Nefericiții” și apoi a fost premiată la Gala “Hop” pentru rolul din “Ce zile frumoase” și a continuat la “Unteatru” cu o altă reușită în “Trădare” (spectacole comentate pe blog). Cu trei roluri se va confrunta colegul ei de generație, Ionuț Vișan pe care le rezolvă cu abilitate și farmec. Este prezentatorul primei scene și exploatează subtil replica prin care se lansează și convenția piesei. Devine în altă povestire, Steve ce nu cunoaște “durerea” doar când descoperă dragostea și Jummy care și-a pierdut iubirea, fiecare tipologie fiind prezentată în esență. Ionuț Vișan și-a consolidat personalitatea și prin spectacolele de la teatrele din Brăila și Ploiești – “Povești de familie” și “Leonce și Lena”, cât și prin “Trădare” la "Unteatru".

Tinerii reușesc performanțe în acest spectacol pentru că sunt conduși cu precizie de regizoarea Andreea Vulpe, folosind drept mijloc principal în tratarea scenică - actorul, îndrumarea sa. Rar se întâlnesc astfel de regizori cum este Andreea Vulpe care dețin știința de a își exprima scenic conceptul regizoral prin actori. Scenograful Dan Tiza rezumă minimalist decorul și acordă  atenție costumelor concepute atent pentru fiecare personaj.

         “Aproape Maine” este un spectacol reușit în care reprezentanți ai tinerei generații ne asigură că viitorul teatrului nostru este pe mâini bune. Oricine va viziona acest spectacol emoționant despre fiorul iubirii, va pleca încântat.

P.S. Regretăm, dar nu am avut la dispoziție ilustrațiile din spectacol necesare argumentării reușitei tinerilor actori.