“ ZERO dB “ – TEATRUL FOARTE MIC

SPECTACOL ÎNECAT ÎN ... DECIBELI

Proiectul “Zero dB” este excelent în ideea de a atenționa asupra handicapului societății noastre de a nu respecta și sprijini pe cei cu deficiențe, pe surdomuți. De la idee, la punerea în practică scenică este însă, un drum lung, iar spectacolul rezultat în acest caz, nu reușește să expună convingător teatral tematica generoasă în intenții. Textul conceput de Mona Bozdog și Ioana Păun, dezvoltă superficial tematica aleasă, neconvingător prin desenul situațiilor conflictuale, dar și prin personajele implicate. Autoarele propun cinci schițe, cu tinere persoane surdomute care se confruntă cu diverse momente dramatice. În prima schiță, un student surdomut la arte plastice, se sugerează, susține un examen la muzică în compania unui coleg din lumea “băieților de băieți”, în fața unei profesoare indolente ; într-o altă schiță, un hoț pătrunde în casa unei tinere surdomute, apare un polițist care nu înțelege nimic din ce vrea să comunice disperată fata și … vrea să o violeze ; un alt surdomut, pasionat de dans , se angajează de probă, ca vânzător de jucării în tren, etc. În fiecare “schiță” , conflictul este conceput simplist, ca într-un scheci, iar personajele lipsite de înțelegere față de surdomuți, sunt niște caricaturi. O tematică dramatică, tratată prin astfel de personaje exagerat construite, ajunse să relaționeze cu oameni lipsiți de auz și grai, are drept rezultat … hohotele de râs ale spectatorilor care cred că vizionează o comedie.Pe lângă hibele textului mai intervine și dorința de experiment a regizoarei Ioana Păun. Ar vrea să prezinte situațiile dificile pe care le pot întâlni cei aflați în imposibilitatea receptării sunetelor, dar și efectele grave pe care decibelii la cote ridicate, le pot provoca asupra celor ce percep sunetul. Îmbinarea celor două aspecte, neinspirat condusă regizoral, distruge sensul major al tematicii principale. Amplificarea decibelilor în orice moment – fie în relatarea gândurilor celor care nu pot vorbi, fie în în rostiri stridente de replici ale celor care pot comunica verbal – asurzește spectatorii. Spectacolul este zgomotos și comic în momente dramatice.

Decorul (scenografia Andrada Chiriac) e improvizat din diferite obiecte și completat prin proiecții stângaci manipulate pe ecranul unui televizor. Distribuția reunește personalități stimate ale Teatrului Mic, precum Mihaela Rădescu sau Claudia Prec, cărora li se alătură Alexandru Potocean, Paul Dunca, Ștefan Lupu și Sever Bârzan, actori – liber profesioniști, apreciați pentru evoluții în teatru și film. Din păcate, partiturile fragile ce le revin, ca și viziunea regizorală, nu le prilejuiește remarcarea .

“Nu suntem egali, nu mă deranja” stă scris pe tricoul celui care primește în sală spectatorii, ca apoi să manevreze sonorizarea. Este o intenție remarcabilă de atenționare asupra mesajului dorit de acest spectacol, dar derularea sa însă, nu transmite emoția necesară. Calea convingerii publicului este frânată de … “decibelii” regiei.

P.S. Stagiunea de toamnă 2011 se lansează cu o manifestare tradițională, care ar trebui să intereseze directorii de teatru și regizorii : GALA TÂNĂRULUI ACTOR de la MANGALIA. Următorul comentariu va fi dedicat acestei importante competiții dedicată cunoașterii tinerelor talente.

“ THE POSITION “ – GODOT CAFÉ TEATRU

DIALOG PLICTISITOR PE ȘASE SCAUNE

Este de interes pentru publicul nostru, în special cel tânăr, tematica unei piese ce prezintă posibilele circumstanțe ale unui interviul necesar pentru obținerea unui loc de muncă, dacă se poate să fie și garantat financiar consistent. Găsim această temă și în spectacolul “Metoda”, o piesă bine scrisă de portughezul Jordi Galceran (spectacolul Teatrului “Nottara” comentat pe blog), acum și în textul lui Kevin Doyle prezentat de teatrul independent “Godot” în premieră europeană absolută. Kevin Doyle nu ese fotbalistul englez, ci un dramaturg american, regizor de teatru și film. Textul este tradus și adaptat de Daniel Popa, cândva actor la Teatrul “Bulandra” care își dorește să fie considerat și regizor prin acest spectacol.

Așa cum este “adaptat” de Daniel Popa textul lui Kevin Doyle pare a fi scris în tentă absurdă, ilustrat și scenic absurd. Cinci bărbați cu același nume, identici și sub aspectul ținutei – costum, cravată, geantă și pantofi – așteaptă să intre la un interviu. Scopul nu se sugerează prin nimic. Lor li se alătură un alt bărbat ce iese și prin ținută din tipicul celorlanți. Sunt invitați fiecare la discuții cu o persoană din afara spațiului scenic de către o secretară, ce își schimbă mereu perucile, imaginea. Cele șapte personaje aflate în așteptarea interviului poartă dialoguri anoste, mediocre ca sens al replicii. Așa se prezintă “The Position” pe scena de la “Godot” în regia și adaptarea lui Daniel Popa. Sunt plictisitor expuse teatral intențiile sale de a satiriza așteptările indivizilor la interviu, transformați în păpuși ușor manevrabile, fără personalitate și motivare convingătoare. Dialogul absurd purtat pe șase scaune de personaje, înterupt de aparițiile exagerat vizuale ca ținută ale unei secretare, nu comunică nimic atractiv pentru spectator. Viziunea regizorală nu reușește să capteze interesul publicului prin tratarea coerentă a unui mesaj, vizualizat teatral provocator pentru o satiră la adresa posibilelor personaje și situații întâlnite la un interviu. Spectacolul său nu are umor, e tern.

“Materialul” de bază pentru ilustrarea unui concept regizoral, distribuția, reunește actori stimați din teatru și film. Ei nu sunt însă, întrebuințați de către regizor la nivelul capacităților pe care le dețin, îndrumați pentru a defini esența personalității fiecărui personaj. De la Mihai Călin – apreciat actor al Naționalului bucureștean, la Laurențiu Bănescu, Istvan Teglas, Lucian Pavel, Cătălin Neamțu, Daniel Popa – regizorul care nu uită că a fost cândva și actor, și Alexandra Sălceanu , toți dețin un CV cu roluri mai ales în film, dar unii și pe scenă. Lipsa coordonării regizorale are drept rezultat, ca nimeni din distribuție să nu se remarce în acest spectacol confuz , lipsit de miză emoțională. Actorii își rostesc exterior replica și încearcă să execute penibil indicația de personalizare fadă a tipologiei personajelor ce le revin. Regizorul rezumă definirea profilului fiecăruia simplist, doar prin preocupările personale iscate de așteptare. Unul se joacă școlărește cu un laptop, altul cu telefonul mobil, altul cu un ziar fără semnificație, etc, iar secretara cu … perucile strident plasate pentru rostul personajului. Acest spectacol al unui teatru independent ce atrage actorii dornici de prezență scenică, îi dezavantajează însă, prin regia lipsită de o elementară substanță inventivă în tratarea textului, fiind numai un experiment banal.

La spectacolul urmărit, publicul tânăr se foia în sală după primele 15 minute ale reprezentației. Din păcate și “The Position” este unul din spectacolele rezultat din demersul ambițios al regizorilor care vor să schimbe fața teatrului, să inoveze, dar nu au har pentru acest scop cultural . Criza regiei se confirmă prin numeroase reprezentații lipsite de adevăr emoțional.

P.S. De curând, “Godot” Café Teatru a acceptat în repertoriul său “Jocuri în curtea din spate” în regia lui Bobi Pricop, un spectacol-examen multipremiat la Gala Absolvenților UNATC. Nu am putut urmării această Gala ce reunește numeroasele examene de absolvire, programate de-a valma la sediul Universității care nu mai deține o sală de spectacol stabilă pentru cunoașterea și promovarea viitorilor creatori, cum a fost “Casandra”. Numărul absolvenților de la o sumedenie de instituții cu profil artistic, rămâne exagerat de mare pentru cerințele pieței teatrale. Acesta este o altă importantă temă de discuție inexplicabil ignorată de comentatorii fenomenului teatral.

Imagini din acest spectacol nu au fost difuzate de "Godot" Cafe Teatru.

“ RABBIT HOLE “ – TEATRUL ACT

UN SPECTACOL MEDIOCRU

Criza regiei de la noi marcheaă nu numai teatrele instituționalizate pe care am început să o argumentăm și prin comentariile anterioare, ci se manifestă agresiv și în teatrele independente de la care rămâne de așteptat afirmarea de noi valori regizorale tinere, novatoare.

Este surprinzător cum un teatru independent de prestigiu precum Teatrul Act a acceptat proiectul acestui spectacol. Pentru mulți, “Rabbit Hole” este un text cunoscut prin filmul din 2010 cu Nicole Kidman, o adaptare cinematografică a piesei cu același titlul aparținând dramaturgului american David Lindsay-Abaire. Povestea familiei Corbett ce și-a pierdut unicul copil în vârstă de doi ani în urma unui accident este impresionantă prin fina analiză psihologică a efectului declanșat asupra părinților de tragica dispariție. Autorul întreprinde un reușit studiu psihologic.

Becca ( Cătălina Moga ) este grav afectată și revoltată chiar și pe Dumnezeu de pierderea fiului, ea se află în conflict cu mama sa ( Emilia Dobrin ), cu soțul, Howie ( Emil Măndânac ), cu sora sa gravidă ( Nicoleta Lefter ), dar … dezvoltă o relație ciudată cu Jason ( Cosmin Panaite ), cel care i-a accidentat mortal băiatul. Tot acest subiect delicat, cu profunde conotații psihologice, în spectacolul realizat superficial de Alexandra Penciuc și Mariana Cămărășan, este tratat ca un scenariu dei telenovelă din categoria inferioară a unor astfel de producții. Cele două regizoare ignoră constructul profund al psihologiei personajelor ce le motivează relațional, ca și condițiile speciale ale spațiului de joc neconvențional oferite de Teatrul Act. Încarcă exagerat cu diverse obiecte spațiul pentru a ilustra decorul și apelează insistent la o singură și neavenită proiecție cu băiețelul dispărut. Nedescifrarea atentă a psihologia personajelor de către regizoare afectează și actorii distribuiți în partituri dificile dramatic care sunt lipsiți de sprijin în coordonarea interpretării. În numele așa zisului firesc, actorii își rostesc șoptit replicile, fără nuanță, care în majoritatea situațiilor nu pot fi receptate de public.

Singura din distribuție, prin experiență câștigată și în alte spectacole de valoare ale Teatrului Act, Emilia Dobrin reușește o interpretare de excepție în rolul mamei nefericitei Becca, configurând credibil portretul femeii care prin intervențiile sale încearcă să aducă normalitate în viața familiei Corbett. Apreciată pentru evoluțiile sale la Teatrul Odeon, Nicoleta Lefter este de astă dată o palidă prezență în rolul surorii lui Becca, interpretând exterior personajul. Cunoscut din telenovele ( “Aniela”, etc ), Emil Măndânac încearcă neconvingător să sugereze frământările lui Howie, tatăl copilului accidentat, care găsește un refugiu pentru a își reface tonusul existențial prin ședințe de terapie de grup. Actorul de la Galați, Cosmin Panaite, remarcat și el în alte spectacole, oferă acum un palid profil al tânărului care a accidentat băiețelul. Personajul central, Becca, femeia care și-a pierdut copilul, o partitură complexă, revine Cătălinei Moga. Actrița nu reușește să descifreze nuanțat situațiile prin care trece acea mamă în suferință prin pierderea micuțului. Majoritatea actorilor își recită replicile fără un gând interior asupra substanței lor. Regizoarele au beneficiat de tinere talente afirmate în alte reprezentații scenice sau pe micul ecran, cărora nu au găsit însă, calea de ale fructifica pe deplin capacitățiile. Piesa aparține teatrului psihologic ce solicită știința descifrării la nuanță a relațiilor și cuvântului. Viziunea regizorală nu s-a aplecat cu atenție asupra acestui important aspect.

“Rabitt Hole” este un alt spectacol distrus de regie, lipsit de fiorul emoției transmis credibil, plictisitor prin derularea fadă a conflictului vreme de două ceasuri care nu va cuceri publicul tânăr al Teatrului Act, obișnuit cu numeroase spectacole de excepție ce se prezintă cu casa închisă de câteva stagiuni. Regizori precum Alexandru Dabija sau Vlad Massaci ori Cristi Juncu au marcat prestigiul acestui teatru independent ce în cazul de față nu a descoperit personalități de calibrul lor să urmeze drumul obținerii valorii unui spectacol.