“ VIAȚA E VIS “ – TEATRUL ODEON

UN SPECTACOL PENTRU CARE “ VIAȚA E … UN COȘMAR “

În ultima perioadă, stagiunea în curs a oferit numeroase spectacole de calitate, unele chiar adevărate evenimente teatrale cărora le-am acordat atenția cuvenită pe blog. Dar … în același timp, teatrele au produs și alte spectacole discutabile sub aportul lor calitativ privind menirea culturală a teatrului și atragerea emoțională a publicului, la provocarea sa de a judeca propunerea scenică de reflectare, din diverse unghiuri, a vieții.

“ Viața e vis “ aparține clasicului autor spaniol Calderon de la Barca, valoare culturală universală, este scrisă în 1635, stilul baroc fiindu-i specific . Selecția repertorială a acestei piese este apreciabilă și instigatoare pentru o viziune regizorală. Regizorul Dragoș Galgoțiu ia însă, drept pretext piesa pentru un spectacol DUPĂ Calderon de la Barca, evident mânat de pretenția de originalitate a tratării scenice. Cu ce scop totuși, rămâne o enigmă după vizionarea spectacolului. Nici măcar dorința de contemporaneizare a unui text clasic nu transpare. Acel “DUPĂ“ Calderon de la Barca specificat pe afiș, duce la o viziune regizorală în care elementara înțelegere a subiectului ce se vrea comentat teatral cu mesaj, lipsește, nedumerește chiar pe spectatorul care cunoaște piesa devenită acum doar un pretext pentru regizor. Mai logic ar fi fost să își conceapă dânsul un text pentru a comunica : “Viața e un coșmar“, replică, e drept, folosită la un momen dat și de autorul spaniol. Numai că dramaturgul apelează la acest considerent în situația unui conflict atent conturat. Povestea moralizatoare a regelui Basilio care își închide fiul, Segismundo, în turn, temător că va fi urmașul său sângeros la tron și toate complicațiile conflictuale ale piesei, dispar. Se inventează în schimb, trei visători cu menirea absurdă de comentatori, iar alte personaje sunt dublate de umbra lor, etc. Conflictul autorului e spulberat în numele unei maniere teatrale expresioniste lipsite de un elementar sens. Dragoș Galgoțiu încearcă și în alte spectacole, de pildă “Epopeea lui Ghilgameș“, această manieră având drept rezultat false experimente estetice, lipsite de comunicarea motivată a unor idei prin text.

Vizual spectacolul poate atrage prin costumele create de Doina Levintza, un maestru în domeniu, derulate ca la o paradă de modă într-un decor haotic expus al cărui autor nu e menționat pe afiș. Doina Levintza concepe fastuos costumele lumii regale, în ireproșabil stil baroc. Costumele sunt singura atracție pentru spectator, dar viziunea regizorală le folosește ca un oarecare motiv al imaginii reprezentației. Estrella schimbă, de exemplu, numeroase veșminte nobiliare în consens cu epoca lui Calderon de la Barca, dar fără o minimă motivare în viziuniea regizorală. Dizgrațiosă este manevrarea unui decor cu tot felul de panouri, cu un lift luminat cu neon, etc, prin care se dorește a se creea spații neconvenționale lipsite de sens în raport cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Decorul nu reușește să transmită nici măcar lupta dintre real și fantastic existentă inițial și în piesa lui Calderon de la Barca.

Spre finalul reprezentației, unul din visătorii inventați de regizor, înveșmântați în straie contemporane, spune : “Ce e viața? Un delir. Un coșmar“. Spectacolul devine un … coșmar prin teatralitarea sa cu proiecții practicate la început al căror rost e uitat apoi, cu dans, fum, muzică stridentă, tăceri dublate de o ilustrare vizuală grotesc desenată, dar cu … majoritatea costumelor frumoase desprinse parcă din tablouriile epocii baroce. Spectacolul nu are emoția vieții. E doar o fantezie teatrală schiloadă prin care o piesă clasică este contrafăcută fără un sens convingător pentru spectatorul de astăzi.

Distribuția reunește 13 actori stimați care conform cerințelor regiei recită, declamă replici. Se resimte în sală că sunt stingheri în rolurile tratate regizoral simplist și sufocate de efecte scenice derizorii. Nu vom nominaliza pe nimeni din actorii care au avut ghinionul să fie distribuiți în acest coșmar vizual din respect pentru interpretările remarcabile din alte spectacole. În “Viața e vis“ devin doar funcționari teatrali.

Publicul se pare că nu dă năvală la un astfel de experiment. Doamna care m-a însoțit la acest spectacol într-o sală cu multe locuri libere pentru că premiera sa fusese în urmă cu câteva reprezentații , mi-a mulțumit de invitație spunând ca un simplu spectator : “Superbe costume ! Trist spectacol pentru că nu am înțeles nimic din intențiile sale !“.

P.S. Ilustrația foto aparține Mihaelei Marin.

“ NIMENI NU-I PERFECT “ – CENTRUL CULTURAL PENTRU UNESCO “ NICOLAE BĂLCESCU “

UN SPECTACOL DE COMEDIE PENTRU TOATE GUSTURILE

Spectacolele de comedie, fie că sunt de teatru, dar mai ales cele de divertisment tv, în marea lor majorite mustesc de vulgaritate, practică un umor primitiv în tratarea comică a conflictelor și personajelor. Centrul Cultural pentru UNESCO de la fosta casă de cultură “Nicolae Bălcescu“ din strada 11 Iunie, nr.41, sector IV, după evenimentul teatral de prezentare a spectacolului “Furtuna“ de Shakespeare în regia lui Victor Ioan Frunză, propune acum un spectacol de comedie romantică în regia meșterului Radu Beligan, o altă surpriză plăcută prin care își consolidează statutul de centru cultural demn de luat în seamă.

Meșterul Radu Beligan, o valoare incontestabilă a teatrului nostru, mereu activ, a stat ca regizor și în spatele spectacolului de mare succes “Străini în noapte“. De câțiva ani acest spectacol cu Florin Piersic și Emilia Popescu de curând înlocuită cu Medeea Marinescu, delectează publicul din întreaga țară prin turneele sale (La vremea premierei am comentat acest spectacol în “Timpul liber“, suplimentul ziarului “România liberă“).

De astă dată, meșterul a optat ca regizor pentru comedia romantică “Nimeni nu-i perfect“ de Simon Williams, actor englez care și-a speculat cu dibăcie practica profesională și ca dramaturg. Piesa este pentru prima dată reprezentată la noi și beneficiază de traducerea apreciabilă a Monei Radu. Textul merge pe linia clasică a comediei, cu surprize în derularea conflictului, cu o replică incitantă la bună dispoziție. Personajele sunt construite simplu, credibil și captivant prin implicarea în acțiune. Cu bogata sa experiență ca mare actor, regizorul Radu Beligan speculează datele generoase ale acestei comedii romantice, cizelând interpretarea actorilor dintr-o distribuție inspirat aleasă. Meșterul Radu Beligan a respectat întodeauna marele public știind că actorul este mesagerul tâlcurilor piesei și pledează și astăzi ca spectatorii să se regăsească în personajele de pe scenă. În “Nimeni nu-i perfect“ publicul va întâlni povestea unui tată părăsit de soție, nevoit să își întrețină familia alcătuită din fiica sa adolescentă și bunicul ei. Se încumetează să participe la concursul publicării unui roman al editurii “Iubirea“ cu dorința de a își spori veniturile întreținerii familiei și … se îndrăgostește de editoare. Sunt numeroase situațiile comice pe care regizorul le speculează inventiv, gradând tensiunea fiecărui moment. O contribuție la reușita spectacolului mai au decorul conceput de Puiu Antemir cu trei puncte de acțiune bine definite și costumele creatoarei de modă, Irina Schrotter. Ținutele domnișoarei de la editură au o elaganță rafinată.

Evident însă, motorul succesului, provocării spectatorilor la râs și aplauze sunt actorii, îndrumați de regizor cu atenție să nu alunece pe panta unor exagerări comice de duzină. Este o plăcere să îl întâlnești în rolul tatălui pe Silviu Biriș care își pierdea timpul participând la așa zisele talk-show-uri de la o televiziune de gang. Actorul interpretează cu măsură, la nuanță comică explozivă cele două ipostaze ale tatălui nevoit să se și travestească în autoarea romanului ce stârnește interesul domnișoarei editor. Silviu Biriș prezintă credibil pe omul sufocat de necazurile vieții agitate de familie a tatălui, dar și pe cel sensibil la relațiile nou ivite prin participarea la concurs ca … scriitoare. Umorul îl transmite cu naturalețea motivărilor interioare. Pentru Silviu Biriș realizarea acestui rol este o treaptă în aprecierea posibilitățiilor deținute și nu întodeauna folosite pe deplin. Publicul descoperă în acest spectacol pe Andreea Șofron, o actriță din colectivul Teatrului “Nottara“, unde alături de mulți alți colegi aștepta de mult marile spectacole din repertoriul acestei instituții. Remarcabil, cu farmec și dezinvoltură dezvoltă actrița lupta celei de la editură între interesele profesiei și dragostea ivită pentru cel care ar reprezenta pe autoarea misterioasă a romanului. Andreea Șofron este încântătoare în această partitură, dovedind și descifrarea cu subtilitate a fiecărei replici rostite prin care contribuie la sporirea umorului situațiilor. Desigur că Ștefan Radof în orice rol apare poate stârni admirație. Și în personajul bunicului, aparent senil, actorul este cuceritor prin firescul redării șireteniei bătrânului și implicarea activă în conflicte. Un alt nume promovat prin acest spectacol este Florentina Țilea căreia îi revine personajul fiicei. Ambițioasă și preocupată de drumul afirmării personalității sale artistice, tânăra a lucrat cu regizori mai mult sau mai puțin impuși în circuitul teatral. Rolul fiicei adolescente, actrița îl rezolvă apreciabil și prin susținerea continuă a relațiilor cu partenerii. Este o zvârlugă de fată, cu pretenții, dar sincer interesată de soarta celor din jur, aspecte ireproșabil, cu fin umor relevate prin jocul actriței. Distribuția se completeză prin aparițiile Andreei Maria Popescu , un copil comunicativ , dezinvolt în prestația sa. Actori aparținând unor generații diferite, au avut șansa întâlnirii cu meșterul Radu Beligan care a știut să le pună în valoare harul.

“Nimeni nu-i perfect“ rămâne un spectacol de comedie romantică atractiv, de bun gust, care va înregistra aprecieri în turnee și va anihila șușele ce bântuie plaiurile mioritice cu pretenția de comedii în care sunt implicați, din păcate, și actori cunoscuți. Meritul principal în stima pentru acest spectacol revine meșterului Radu Beligan care din nou demonstrează că teatrul înseamnă un act cultural cu adresă către public indiferent de educația sa pentru a percepe emoția tratării cu tâlc a unor aspecte din viața reală. Este un spectacol pentru toate gusturile, o comedie de calitate de care publicul are astăzi nevoie ca de aer curat.

“ EMIGRANȚII “ – TEATRUL ARCA ( LA SCENA )

ÎNTÂLNIRE CU TREI TINERI REMARCABILI

Teatrul independent, din nou atrage atenția printr-un spectacol reușit conceput de astă dată de de trei reprezentanți ai tinerei generații. Din anii ’70 , am urmărit mai multe viziuni regizorale ale piesei “Emigranții“ a polonezului Slawomir Mrozek, personalitate culturală cu o carieră internațională. Înainte de ’89 spectacolele purtau amprenta constrângerilor ideologiei timpului, apoi regizorii au avut libertatea de creație să îi descopere și alte valanțe mai profunde decât cele ale contextului politic. La Teatrul Arca (La Scena – club independent) , propunera a trei tineri – Lari Giorgescu, Silvian Vâlcu și Vladimir Turturică -, atacă impresionant esența piesei, dilemele existențiale a doi indivizi, năzuințele , alternativele lor. Spectacolul se dezvoltă cu minuție ca o comedie tragică.

Slawomir Mrozek este unul din importanții dramaturgi contemporani, apropiat ca scriitură de absurd, dar preocupat de consistența constructului psihologic al personajelor raportat prin tematică la condițiile realității. Trebuie amintit că în 1963, scriitorul polonez a emigrat în Franța și apoi a scris “Emigranții “. Realizatorii proiectului de la Teatrul Arca au comprimat piesa și s-au concentrat pe psihologia celor două personaje, un intelectual și un muncitor – AA și XX, denumite în piesă -, pe dezvoltarea lor pe două planuri, viața reală mizeră și frământările, idealurile fiecăruia ce provoacă aparent conflictul. Cei doi au de fapt, același scop, realizarea idealurilor personale, dar cu diferite motivații. Acțiunea se derulează la trecerea dintre ani, debutează comic prin ilustrarea vieții amare trăită de locatarii emigranți într-un subsol, ca apoi sărbătorind momentul în față cu o sticlă de băutură, să capete coordonate dramatice prin destăinuirile acestor suflete răvășite de contrastul dintre concretul realității , indiferent de contextul sistemului politic, și ambițiile personale. Pentru perceperea mediului social se folosește ca accent o ilustrație muzicală inspirat aleasă. În debutul reprezentației se apelează semnificativ la cântecul preferat al lui Stalin, “Suliko“, se tece apoi pe parcurs la “Stille Nacht“ sugerând emigrarea în Germania și la o melodie poloneză.

Excelent descifrează Lari Giorgescu și Silvian Vâlcu profilul psihologic al celor două personaje, în compania unui al treilea “personaj“ care devine … decorul lui Vladimir Turturică. Tânărul scenograf întrebuințează ingenios spațiul neconvențional al podului de la “La Scena“, grinzile, luminatorul sălii, sunt elemente importante ale decorului. Locuința de la subsol a celor doi, cu un “mobilier“ încropit din lăzi, un hamac, are și multe obiecte mărunte la care apelează cu semnificație personajele. De la becul amărât ce atârnă în centrul spațiului de joc, la cărțile și collie albe de scris ale intelectualului, de la cutia de chibrituri, la aragazul de voiaj pe care pregătesc ceaiul, de la robinetul prăpădit cu o găleată drept scurgere, la ziare și câinele de pluș în care muncitorul își ascunde banii câștigați, decorul “joacă“ un rol substanțial în spectacol și mereu surprinzător în curgerea reprezentației. Vladimir Turturică, prin decor dar și prin costume, dovedește personalitatea creatoare a unui scenograf participant activ la tratarea vizuală ca sprijin important pentru interpreți și intențiile de expunere scenică a piesei.

De la Leonce (“Leonce și Lena“, Teatrul de Comedie ), la cel care își povestește viața (“L-V; 8-16“, Teatrul Luni ), Lari Gieorgescu trece la un personaj tragi-comic, intelectualul emigrant politic în căutarea libertății de exprimare, având ca ideal scrierea unei cărți. Tânărul actor își prezintă personajul ca un om fragil, dar cu pretenții, înfrânt de vicisitudinile vieții, introvert, aparent egoist, un visător nefericit și incapabil de fructificarea învățămintelor câștigate din lecturiile sale. Cinismul personajului de la început se spulberă, ca în final, să susțină cu sensibilitate un monolog explicativ dramatic, excelent nuanțat, ca și întreaga sa interpretare. Lari Giorgescu își gândește interior sensul și subtextul replicii, ca și relațiile cu partenerul. Îi răspunde la relație Silvian Vâlcu prin configurarea admirabilă a muncitorului, naiv, aparent prostănac. Ambițiile ascunse ale muncitorului, care lucrează cu disperare, munca sa afectându-i sănătatea, actorul le dezvăluie gradat. Muncitorul său și prin interpretarea actorului, consideră normale sacrifiiciile de a câștiga bani ca să construiască la reîntoarcerea în țară o casă pentru familie, ce va stârni invidia consăteniilor. Silvian Vâlcu trăiește cu sinceritate dezvăluira frământărilor interioare, șiretenia celui care solicită o conservă sau o țigare de la partenerul său din subsol, dar și durerea, revolta, înfrântului de un context social pe care nu îl poate înțelege.

Trei tineri creatori demonstrează prin acest spectacol emoționant și provocator ca mesaj, că tânăra generație deține și valori în ciuda unui învâțământ artistic superficial, atunci când cei cu har au ambiția de a se “școlariza“ și de-a experimenta drumul afirmării în teatrul independent. Proiectul lor a fost susținut de Institutul Cultural Polonez și de alți sponsori. Acest comentariu iscă însă, o întrebare firească pentru conceperea unui spectacol: “Cine este regizorul?“. Regizori sunt Lari Giorgescu, Silvian Vâlcu și Vladimir Turturică. Pare surprinzătoare afirmația, dar mai bine că nu s-a implicat în acest proiect cu o piesă de referință un regizor, tânăr sau mai puțin tânăr, ambițios doar să întoarcă experimental pe dos textul prin artificii metaforice lipsite de argumentare în scriere care ar fi solicitat și fonduri mari pentru practicarea viziunii sale. Merită felicitări cei trei pentru pregătirea culturală și curajul abordării acestei piese. Nu au căzut în plasa politizării cauzelor emigrării și au rămas la analiza psihologiei personajelor oferite de Slawomir Mrozek, a situația lor lor de luptători cu realitatea și idealurile proprii.

“ NEVESTELE VESELE DIN WINDSOR “ – TEATRUL METROPOLIS

UN CADOU MINUNAT PENTRU BUNĂ DISPOZIȚIE

Când suntem zilnic intoxicați, sufocați, parcă bătuți în cap prin comunicarea continuă a tot felul de știri negre, catastrofe din lumea în care trăim, buna dispoziție e anihilată. Un cadou de care avem nevoie ca de aer ne oferă Teatrul Metropolis cu spectacolul “Nevestele vesele din Windsor“. Este un spectacol de valoare al întâlnirii dintre generații ce dăruiesc generos buna dispoziție căutată insistent de oricine.

Piesa lui Shakespeare “Nevestele vesele din Windsor“, mai considerată și “o comedie ușoară“, de către exegeți, e transformată într-un musical de regizorul Alexandru Tocilescu și Nicu Alifantis căruia îi aparține muzica. Astfel, din nou devine “Shakespeare contemporanul nostru“, cum îl considera și Jan Kott. Prin “adaptare“, regizorul îl aduce pe Shakespeare în contemporaneitate fără să-i “jignească“ prin nimic scrierea, o comprimă, o scurtează și mai strecoară câteva accente pentru a o integra actualității noastre. De pildă, un personaj secundar, Simple, un servitor, e … român. La Shakespeare, alt personaj, doctorul Caius e francez ! Alexandru Tocilescu folosește traducerea lui Vlaicu Bârna, iar cântecele au la bază textul în versuri existent în scrierea lui Shakespeare. Muzica originală compusă de Nicu Alifantis este adecvată admirabil viziunii regizorale. Twist, rock, madison, ritmuri celebre, animă exploziv scene importante din spectacol. În 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, regizorul Alexandru Tocilescu și Nicu Alifantis au prezentat acest musical însă, se folosea atunci în spectacol playback-ul. La Teatrul Metropolis, muzica e live, Nicu Alifantis și muzicienii formației “byron“ susțin spectacolul, iar actorii cântă și dansează chiar dacă scena este prea mică pentru entuziasmul lor de a relata povestea lui Falstaff și a nevestelor din Windsor. Argumentul esențial că Shakespeare ne este contemporan, se află în tratarea regizorală neobișnuită, novatoare a piesei, respectând însă, scrierea dramaturgului. Conflictele și bârfele celor din Windsor sunt proprii și realității noastre, iar cei din preajma lui Sir John Falstaff - Bardolph, Pistol, Nym și Robin, se aseamănă cu “băieții de băieti” de astăzi. Falstaff, după ce a poposit în “Henric al IV-lea“ ca un farseur în preajma capetelor încoronate, devine în “Nevestele vesele din Windsor“ un obiect al farselor burghezelor din Windsor. Sir Falstaff se crede un bărbat fermecător care are dreptul să cucerească doamnele din Windsor aparținând clasei mijlocii, și să se înfrupte din banii soților lor. Climatul social și moral al secolului XVI din Anglia, când a și fost scrisă piesa, regizorul demonstrează că este apropiat de cel al secolului nostru, pentru că “istoria se repetă“, cum se spune. Imagine generală a spectacolului este atemporală. Decorul lui Francois Pamfil are o linie minimalistă, dar cu posibilități multiple de sugerare a diverselor spații de joc solicitate de acțiune. Un semicerc din practicabile îngrădește o imensă plapumă ce se poate modela prin mișcarea actorilor . Costumele Corinei Grămoșteanu rămân miezul vizualizării conceptului regizoral. Sunt apropiate de stilul actual al caselor de modă în vogă . Meritul costumelor e dat și prin accesorii pentru indicarea tipologiei fiecărui personaj. Scenografa acordă importanță și încălțărilor purtate de personaje, bocanci la modă, etc. Veșmintele celor două neveste au o notă comună – materialul alb cu dungi roșii; doamna Ford poartă o fustă scurtă cu jupon, iar doamna Page, mai austeră poartă pantaloni negri, dar și un sacou din același material dungat. Corina Grămoșteanu, un tânăr scenograf, se lansează ca un nume demn de prețuit în domeniu.

Regizorul Alexandru Tocilescu, din nou , cucerește prin fantezia sa debordantă de a citi scenic un text, lucrându-i imaginea teatrală până în cele mai mici amănunte ale interpretării. Și-a propus să ne atenționeze că trăim într-o lume nebună, nebună, în care morala e călcată în picioare, o lume ce provoacă hohote de râs publicului și aplauze pentru fiecare scenă. Falstaff va fi pedepsit pentru năravurile sale. Regizorul nu uită însă, a trimite și o avertizare spre public. Personajele se reunesc și îl condamnă pe Falstaff cântându-i în final – “Hâș de aici, că ești pătat / Hâș de aici, că ești stricat … “, dar se întorc apoi și spre spectatori adresându-le același apel, ca un avertisment că și printre cei din sală s-ar afla unii din tagma celui pedepsit. Finalul este tulburător, râsul este stopat pentru un moment, cortina cade, și la reprezentația de luni, 7 februarie, au izbugnit aplauze ca la un mare eveniment, însoțite de “Bravo ! Bravo !“, cum rar se aude la un spectacol obișnuit. Nu era o premieră. Spectatorii au părăsit sala mulțumiți că au primit mult dorita porție de bună dispoziție.

Consecvent regizorul urmărește stabilirea relațiilor permanente între personaje, dar și contribuția ansamblului în situațiile în care este implicat. Activ participă și ca actori cei din formația “byron“ (Dan Byron, 6fingers, Costin Oprea, Dan Georgescu, John Ciurea), plasați pe lateralele scenei ; ei cântă la diferite instrumente, dar și urmăresc cu expresie, în pauze, scenele de proză. Echipa “byron“ și Nicu Alifantis în rolul povestitorului, se dovedesc a fi artiști autentici, creatorii atmosferei muzicale a spectacolului. Dar nu numai prin integrarea muzicanților în spectacol regizorul înregistrează o performanță, ci în primul rând prin închegarea artistică a actorilor reprezentanți ai diferitelor generații. La ora actuală, în nici un spectacol nu activează o numeroasă echipă de tineri în compania actorilor consacrați.

La început, regizorul a avut o altă echipă de actori tineri, dar nemulțumit de prestațiile lor, a dat o audiție la care s-au prezentat 160(!!) de tineri și a ales echipa actuală din personalități dăruite cu tot sufletul proiectului, interesați să facă și o “școală“ pentru musical. Aveau cu cine – Nicu Alifantis, Virgil Ianțu (aranjamente vocale ), Irina Sârbu, Monica Ciută ( pregătire vocală ). Sunt distribuiți în Fenton – Mihai Stănescu și Victor Apetrei, în Slender – Răzvan Rotaru și Dorin Eugen Ionescu, în Hangiul – Dan Cogălniceanu și Dani Popescu, în Pistol – Ionuț Ciocia și Andrei Bratu, în Anne - Ștefania Dumitru, Loredana Căvășdan, Raluca Botez, Oana Berbec. Actorul, când într-o reprezentație nu joacă rolul distribuit, intră vrednic în ansamblu și cântă, dansează pentru a comenta situațiile. Sunt de excepție acești tineri actori. Regruparea mai multor generații de actori, pornește de la distribuirea lui Lucian Iancu în Falstaff, un actor vârstnic de la Teatrul din Constanța, poate nu mult cunoscut publicului bucureștean prin rolurile sale remarcabil interpretate, ci pentru protestul său din anii ’80 când a vrut să fugă din țară . Actorul este perfect în rol, abordează partitura cu multă măsură și finețe comică, relaționează cu partenerii, joacă nuanțat îngânfarea “nobilului “ Falstaff. Sunt scene de un umor savuros cu doamna Ford sau monologuri cântate și “mobilate“ prin gesturi și ținută. Prezintă un Falstaff credibil, scuturat de exagerările unor vechi interpretări. În doamna Quickly, codoașa ce învârte ițele iubirilor conflictuale (personaj întâlnit și în “Henric al IV-lea“), Adriana Trandafir se remarcă, nu doar prin cântec și dans, ci pentru că își construiește cu vervă comică personajul. Intențiile regizorului cu sens comic sunt de a apropia personajul ca imagine de Tina Turner, și actrița le asimilează în amănunt, ajutată fiind și de costumul pe care îl speculează prin mișcare. Adriana Trandafir dă o infuzie de umor spectacolului păstrând esența șiretlicurilor personajului.

Fermecătoare și surprinzătoare pentru abordarea unui rol de comedie, cunoscută fiind prin apariții dramatice, este Crina Mureșan în isteața doamnă Ford. Cu delicatețe tansmite gândurile tainice ale doamnei Ford, terorizată de gelozia soțului, care cochetează și cu propunerile unui așa zis nobil, Falstaff, dar pune la cale și farsele de condamnare a celor doi bărbați din preajmă. Crina Mureșan are firescul rar al comicului, dar și forța să îl transmită nonșalant partenerilor, dăruind bună dispoziție prin energia jocului. Cea de a doua soție din Windsor, doamna Page este Mariana Dănescu. Creionează profilul unei neveste autoritare, cenzurată în manifestări de cochetărie feminină la care de fapt, râvnește. O scenă remarcabil susțin Crina Mureșan și Mariana Dănescu în partea a doua a reprezentației, în care doamna Ford dansează și doamna Page cântă cu o performanță vocală de interpretă de operă, fiecare actriță urmărind însă, calea personajului în caracterizare. Soții celor două doamne sunt alte motoare ale umorului reprezentației prin George Ivașcu și Ion Grosu. Lui George Ivașcu îi revine o partitură mai amplă. Cum a aplicat și în cazul lui Simple o “adaptare“, Alexandru Tocilescu aplică și pentru Ford transformarea în Brook ca … mexican din dorința constatării infidelității obsesive ce o are față de soție.

Soluția tearală comică a regizorului, bazată și pe ilustrația muzicală, George Ivașcu o preia cu elasticitate în expresie călcând pe urmele marilor comici ai filmului. Cu temperament construiește de fapt, două personaje, pe Ford și Brook. Aparițiile lui George Ivașcu în cele două ipostaze devin puncte comice forte ale reprezentației, recitaluri actoricești. Ion Grosu se adaptează desăvârșit regiei, fără intenția de remarcare personală cu orice preț. Ținând cont de măsura sa comică în raport cu ansamblu, actorul prezintă ambițiile de familist ale lui Page, prostia sa, cu multă atenție la nuanțe. Din generația de experimentați în ale teatrului, mai fac parte și Gelu Nițu (Shallow), Șerban Celea (Evans) și Adi Ciobanu (doctoral francez Caius). Ca și la Shakespeare și în spectacol se aplică riguros limbajul personajelor. Caius este un francez, Sir Hugh Evans un preot în ținută de scoțian, dar cu origini … germane prin stilul vorbirii. Adi Ciobanu în Caius compune o “bijuterie“ comică prin minuția expresiei și jocul limbajului. Nemulțumirile lui Evans că nu îi mai e luată în considerație autoritatea sa ca preot, le “trăiește“ comic Șerban Celea, sporind umorul situațiilor la care participă personajul. Desăvârșit ca nuanță în interpretare este și Gelu Nițu prin sugerarea fără ostentație a preocupărilor de șpagă solicitate mereu de … judecătorul de pace, Shallow, devenit un polițist cu interese personale, care își târâie după el nepotul, pe Slender, să îl însoare cu bogata Anne.

Tinerii se alătură colegilor de distribuție cu bogată biografie artistică și probează capacități de expresie deosebite pentru adaptarea la solicitările unui musical și la pretențiile unui regizor intransigent care își dorește ca personajele să interacționeze mereu, să participe și din plan secund la acțiune și când sunt lipsiți de sprijinul replicii, să susțină coerent relațiile dintre personaje. De exemplu, într-un rol minor, Simple, un servitor, căruia regia îi atribuie origine mioritică, Mihai Niță se evidențiază prin prezența sa în orice scenă, fără însă nici o exagerare participă la situații prin expresia sinceră a chipului, ținută și privirea prin care urmărește personajele aflate în conflict. Te obligă astfel să-l urmărești mereu ca spectator cum reacționează chiar și când dansează alături de ceilalți. O actriță specială se mai dovedește a fi și Ștefania Dumitru, care doar din câteva replici și apariții, stârnește aplauze pentru rolul lui Anne, fiica încă minoră a familiei Page, disputată de mai mulți aspitanți să le fie soți. Chipul său provoacă umorul situațiilor prin modul în care actrița, cu naturalețe în raport cu coordonatele personajului, exprimă nedumenirile unei copile cu o anume personalitate în fața nebuniei din jurul său. Ștefania Dumitru se remarcă, alături de colegii săi de generație, ca o actriță ce promite o evoluție remarcabilă. Rămâne ca această generație să aibă … bafta ca regizorii și teatrele să apeleze la talentul lor ! Excelent – suntem obligați să apelăm mereu la acest superlativ pentru acest spectacol – este și Dan Rădulescu în Robin, sluga lui Falstaff. Actorul beneficiază și de un monolog în care cântă și dansează step ca o vedetă de musical, ca să revină cu nonșalanță la replica vorbită. Tânărul actor a atenționat de la debut asupra harului său în diverse roluri, iar acum, manifestă și alte capacități de expresie într-un musical în care caracterizează atent profilul lui Robin cel servil, dar ambițios de afirmare.

Trebuie să remarcăm că un merit substanțial pentru împlinirea reguluilor musicalului, dansului, mișcării scenice, revine coregrafiei inspirat dirijate de Felicia Dalu. A școlit interpreții pentru dans. Sunt numeroase scenele în care întreaga distribuție prin desprinderea actorilor de personaje , realizează un ansamblu omogen care dansează și cântă cu pasiune, determină și spectatorii să cânte și să bată ritmul alături de cei din Windsor. Felicia Dalu și Alexandru Tocilescu au reușit să impună un ansamblu care comentează spectaculos acțiunea piesei.

Tinerilor actori le revin și alte personaje prin care se remarcă. Mihai Stănescu propune fără cusur perceperea lui Fenton, ca băiat al generației cool cu ochelari negri moderni, îndrăgostit de Anne. Susține un remarcabil moment la față de cortină în compania echipei “byron“. Shakespeare sugerează, iar Alexandru Tocilescu fructifică posibilitarea că Slender, nepotul lui Shallow, sortit căsătoriei cu Anne, ar fi homosexual. Răzvan Rotaru cu o plastică de excepție, construiește prin amănuntul gestului, ținutei, stările celui cu alte preferințe sexuale încadrat însă fără stigmă în spectacol. Dansează în ansamblu, având și momente solistice, cu fantezia specifică tipologiei personajului. Echipa tânără își completează valoarea prin actorii, Marius Lovin – Bardolph, Darius Daradici – Nym și Ionuț Ciocia – Pistol, care se remarcă prin tratarea rolurilor de “băieți de cartier“ cu o vrajă comică, satirică, abil expusă. Momentele lor de cântec și dans devin alte “ bijuterii “ ale musicalului. Corect desenate sunt John și Rugby de Eduard Haris și Eduard Cârlan, cu credință dăruiți și ansamblului. Un hangiu bețiv, mereu cu berea în mână, era în distribuția reprezentației vizionate, Dan Cogălniceanu. Am urmărit la cele două repetiții la care am asistat și pe cei din cealaltă distribuție care sunt deosebiți în personaje și se adaptează excelent când intră în ansamblu.

“Nevestele vesele din Windsor“ marchează un alt eveniment al stagiunii în curs ce se alătură celor de la Teatrul “Bulandra“. Acest spectacol este însă, o comedie de zile mari, un cadou pentru buna dispoziție ce ne lipsește. Regizorul ALEXANDRU TOCILESCU se dovedește a fi din nou, și un as al comediei cu tâlc, un … profesor al soluțiilor pentru ilustrarea satirei care provoacă spectatorii la râsul ce ascunde, de fapt , condamnarea imoralității, imposturii și prostiei umane. “Nevestele vesele din Windsor“ rămâne un spectacol în care superlativele pentru realizatori sunt doar cuvinte . Entuziasmul spectatorilor confirmă până la urmă, creativitatea artiștilor care reuniți într-o echipă numeroasă cu peste 30 de membri , prezintă un musical la nivelul valorilor acestui dificil gen cu o piesă a unicului Shakespeare.

Teatrul Metropolis, teatru de proiecte, a produs un eveniment cultural și sperăm că în ciuda dificultățiilor reunirii și costurilor unei distribuții numeroase, va prezenta săptămânal acest spectacol care poate fi și “cumpărat“ pentru reprezentare și în săli cu locuri mai multe.

P.S. Fotografiile preluate de pe site-ul teatrului aparțin Mariei Ștefănescu.

“ ȘI CU VIOLONCELUL CE FACEM ? “ - TEATRUL MASCA

INTERPRETARE CERDIBILĂ

Teatrul Masca din Militari, singurul teatru modern din cartierele sectoriale ale Capitalei, a inaugurat o nouă sală. Activul său director, Mihai Mălaimare a numit-o - Sala Jacques Lecoq în memoria unuia dintre dascălii săi, un maestru al teatrului nonverbal. Este o sală studiou, cu gradene pentru 60 de spectatori, dotată tehnic, provocatoare pentru cei care construiesc proiecte originale. “ Și cu violoncelul ce facem ? “ de Matei Vișniec servește proiectul “ Cuvinte și gesturi “.

Scrisă în 1989 piesa s-a lansat în ’90 la televiziunea publică unde exista preocuparea pentru premiere la teatru tv. și a înregistrat de-a lungul timpului numeroase montări în teatrele institualizate. Matei Vișniec continuă prin scriitură stilul teatrului absurd, consacrat de Eugene Ionesco. Toți regizorii care s-au apropiat de acest text au căutat diverse posibilități pentru a teatraliza intențiile metaforice ale piesei. Majoritatea au căzut în plasa suprasolicitării absurdului și sensurilor metaforice, pleonastic vizualizând absurdul prin imagini absurde. Actrița Lavinia Jemna, plecată în Germania, s-a reîntors în țară ca regizoare . Propune un spectcol coerent ca idee cu o tentă ironică. Povestea celor trei personaje – Omul cu Ziarul ( Toma Dănilă ), Bătrânul cu Baston ( Gheorghe Dănilă ) și Doamna cu voal ( Tamara Crețulescu ) – ce stau inactive, comod într-o sală în așteptarea trecerii timpului și sunt deranjate de un violoncelist ( Cristian Munteanu ) care cântă insistent, Lavinia Jemna o tratează simplu ca un aspect al vieții curente, bazându-se pe harul actorilor. Regizoarea nu apelează la efecte teatrale cu intenții metaforice pentru a sublinia metafora esențială a scrierii. Omul cu violoncelul este … metafora lui Vișniec, fiind cel pentru care trecerea timpului, derularea vieții are un scop - de căutare activă a exprimării unui ideal. Pentru el, concret ar fi idealul să își perfecționeze interpretarea la violoncel. Violoncelistul a fost ales simbolic, este un om implicat în fluxul vieții care ar putea să aibă orice profesie. Alături de el , “așteaptă “ trei personaje anoste, dezinteresate de orice activitate, lipsite de preocupări constructive. Privesc la început, cu îngăduință manifestarea perseverentă a violoncelistului, încep apoi să se revolte, îi resping manifestarea pe care nu o pot înțelege, și caută metode stupide pentru a îl anihila. Îl vor alunga, în alte viziuni îl vor omorâ chiar, și le va rămâne violoncelul său. În final se va isca întrebarea lor “ Și cu violoncelul ce facem ? “. Lavinia Jemna rezolvă inspirat acest final, când doamna încearcă să folosească violoncelul și scoate un sunet strident, demonstrând încapacitatea de a urma drumul celui cu vocație. Doamna și cei doi din preajma sa arată, de fapt, că sunt incapabili pentru o existență activă.

Tratarea regizorală a urmărit exploatarea replicii și subtextului ei prin interpretarea actorilor care trăiesc situațiile în manieră realistă. Actriță fiind la bază, Lavinia Jemna le acordă colegilor distribuiți sarcina de a comunica sincer, firesc mesajul scrierii și urmărește construirea ireproșabilă a personajelor și tipologiilor ce le reprezintă. Fiecare actor creează o mică bijuterie din rolul său. Și violoncelistul Cristian Munteanu construiește un personaj, care relaționează cu cei din jur. Cristian Munteanu cântă mereu la violoncel un laitmotiv muzical și transmite intenția perfecționării interpretării sale. În pauzele ce par a fi provocate de solicitările nemulțumiților, violoncelistul își șterge discret sudoarea de pe față ivită în urma muncii sale sârguincioase. Sunt momente cu subtil sens metaforic. Prezența lui Cristian Munteanu ca violoncelist , dar și ca actor este admirabilă. Excelentă este compoziția Doamnei cu voal realizată de Tamara Crețulescu. Doamna cu voal este în spectacol o bătrânică elegantă ce poartă o pălăriie cu voaletă și prin interpretarea Tamarei Crețulescu, minuțios concepută, devine un simlol topologic al categoriei celor cu pretenția că sunt atoateștiutori, dar sunt găunoși interior, egoiști, inapți de orice activitate, dezinteresați de cei din jur. Tamara Crețulescu reușește performanța de a marca ironic un personaj des întâlnit în viața de zi cu zi. Pe aceiași linie își impune rolul și tânărul actor Toma Dănilă în Omul cu Ziarul , cel atras de ziare mondene, un reprezentant al tinerei generații inactive, dar cu pretenții. Deosebit este și Gheorghe Dănilă în Bătrânul cu Baston. Actorul definește personajul ca un bătrân cu pretenții de eleganță și autoritate, purtând papion, dar lipsit de o judecată logică în perceperea lumii din jur. Gheorghe Dănilă subliniază îngânfarea individului inactiv și mereu revoltat de orice situație.

Fără clișee metaforice forțate teatral, lăsând replica să comunice, spectacolul decurge cu tensiune și accente ironice, amuză, dar și avertizează asupra ridicolului celor inactivi și comozi în viață, însă revoltați împotriva celor ce trăiesc cu un scop precis de activitate. Este un spectacol susținut de actori, dezvăluind substanța textului prin ireproșabila interpretare a cuvântului autorului, ne sufocat de artificii regizorale inutile aplicate în numele absurdului, dar și a “actualizării” impuse aiurea fără cunoașterea profundă a realității societății.

“ IVANOV “ – TEATRUL “ BULANDRA “

UN SPECTACOL FASCINANT

“ Ivanov “ este un spectacol de excepție, o propunere de inovație teatrală legată strâns de piesa lui Cehov pentru a îi da “prospețimea” solicitată de spectatorul mileniului trei. În această stagiune, Teatrul "Bulandra “ revine în forță în atenția publicului cu spectacole originale, ieșite din matca extravaganțelor teatrale la modă lipsite de o elementară logică în raport cu textul. Ultimele sale premiere - "Artă ,"Îngropați-mă pe după plintă “ și acum, “ Ivanov “ - atrag interesul spectatorilor prin vizualizări teatrale ce evidențiază și se sprijină pe valoarea actorilor, punct forte al oricărei reprezentații . Se practică la “Bulandra “, în formule noi “, teatrul adevărat “ având la bază o strânsă relație regie- scenografie-actori.

“ Ivanov “ în regia lui Andrei Șerban marchează un nou eveniment teatral, un spectacol pe muchia de cuțit dintre drama și comedia umană a realității. După cum se știe, “ Ivanov “ este a doua piesă în mai multe acte, scrisă în 1887 de Cehov, după comedia amară “Platonov“ ,mai cunoscută și sub titlul “ Un Hamlet de provincie “. Și personajul Ivanov este, de fapt, un Hamlet de provincie, aspect subliniat de regizorul Andrei Șerban. În “Ivanov“, Cehov atacă numeroase teme ale existenței individului - idealul, superficialitatea, ambiția, lenea, dragostea -, dezvoltate apoi, după mai mulți ani , în “Pescărușul“, “Unchiul Vania“, “Trei surori“ și “Livada de vișini“. Sloganurile - “Vom începe o altă viață !“, “Vom munci !“ sunt prezente mereu în dramaturgia sa. Andrei Șerban a regizat piese de referință ale lui Cehov, i-a aprofundat opera și a optat, de astă dată, pentru “Ivanov“, o piesă cu o istorie controversată, scrisă în două variante. A ales prima, cu finalul morții subite a lui Ivanov. În cea de a doua variantă, Ivanov se împușca pentru a da o notă morală forțată, ca într-o fabulă, existenței sale tumultuoase.

Adaptarea lui Andrei Șerban, cu respect față de autor, urmărește discret o contemporanizare a piesei, susținută și prin limbajul traducerii Danielei Dima. De pildă, în lumea lui Lebedev, regăsim parveniții epocii noastre și prin vorbire. Pornind de la această adaptare, regizorul Andrei Șerban dezvoltă un film teatral - fără nici o proiecție , la modă astăzi ! -, iar “ Ivanov “ pare un roman fluviu al existenței unor persoane marcate de ofertele unei societății frământate însă, de propuneri contradictorii. Ideal-atitudine activă, aspirație-realitate sunt zbaterile lui Ivanov și a celor din preajma sa, personaje surprinse de regizor prin “traducerea“ teatrală notabilă a psihologiei lor. Andrei Șerban își află un admirabil partener al conceptului său regizoral în “spațiul scenic“ creat de arhitectul Octavian Neculai. Decor este un cuvânt fără sens în această situație, arhitectul depășind căutările ca scenograf din alte spectacole. Octavian Niculai transformă, revoluționează scena de la Grădina Icoanei a sălii “Toma Caragiu“, îi dă o nouă amplitudine. “Spațiul scenic“ devine … deșertul vieții lui Ivanov. E un platou imens în care elemente de mobilier sporadice, multe protejate semnificativ de huse din plastic, insuflă posibilul loc al unor situații. În primul act, un scaun stingher plasat în centrul deșertului lui Ivanov, cu o carte alături, e locul destăinuirilor prin care personajele centrale pornesc pe drumul convenției teatrale a evoluției lor.

“Spațiul scenic“, inspirat conceput de Octavian Neculai, oferă posibilitate folosirii de către regizor a mai multor planuri de joc. Andrei Șerban o face pe deplin, cu inspirație. Spectacolul câștigă astfel, aspectul filmic, cu un montaj adecvat, ce implică și spectatorii în multe secvențe. Cea mai impresionantă manevrare a montajului dirijat de Andrei Șerban, este însă, rostirea monologurilor în prim-planul scenei, cu accente de lumină. Regizorul reușește să atenționeze prin acest mod de prezentare a monologurilor că fiecare personaj își poartă în suflet adevărul propriu. Adeseori, rostirea la rampă a gândului interior este pătimșă, fiecare pledând cu disperare pentru adevărul său în fața spectatorilor pe care vrea să îi ia drept parteneri. Teatralitatea acestor monologuri își are motivare în scrierea lui Cehov. Scriitorul nu își condamna niciodată personajele, radiografiază ca “doctor“ echidistant, psihologia și acțiunile lor. Spunea: “În piesele mele nu există eroi sau ticăloși“. Andrei Șerban urmează aceiași cale de expunere teatrală neostentativă a ambiguității unor caractere din piesa lui Cehov. Pe lângă “spațiul scenic“ creat de Octavian Neculai, de costumele atemporale ale Carmencitei Brojboiu, o contribuție importantă pentru aspectul general al spectacolului revine jocului luminii practicat de Andrei Șerban. Lumina rostirii la scenă poate fi asemuită cu…un marker pe care un cititor îl întrebuințează ca să își sublinieze frazele cu tâlc ale unei lecturi.

Regizorul Andrei Șerban revine la măestria de a coopera cu actorii. Își alege o distribuție cu actori de înaltă clasă pe care o valorifică în numeroase scene memorabile, trasând fiecărui personaj un drum ferm pentru prezentarea tipologiei sale. Devin de exemplu, personaje marcante ale spectacolului prin interpretări excepționale, contele decăzut, scăpătat, Șabelski și parvenitul Lebedev, reprezentanții ai unor categorii sociale diferite. Sunt roluri aparent din planul doi al acțiunii, dar Victor Rebengiuc și Cornel Scripcaru le fac să strălucească. Victor Rebengiuc, un mare actor, impecabil în orice rol, realizează de astă dată, o creație unicat. Personajul său e un om vârsnic, cu nostalgii, înfrânt de mersul vieții, dornic de a dobândi câștiguri, un bufon mascat, dar care își afirmă demnitatea în final prin refuzul compromisului căsătoriei cu Babakina. Cu fină ironie își prezintă personajul Victor Rebengiuc, îl dezvoltă amănunțit în relațiile și atitudinile față de fiecare partener. Parvenitul ce își ascunde banii de frica avarei neveste, Lebedev, sentimental, cu prețuire pentru prietenie, este cu măsura nuanțelor interpretat de Cornel Scripcaru. Publicul descoperă în acest spectacol, un actor de înaltă clasă. În scena cu Ivanov căruia vrea să-i dea banii de care acesta are nevoie sau în cea a mesei în compania lui Borkin și a contelui, își joacă cu perfecțiune rolul. Evident că Ivanov este coloana vertebrală a scrierii și firește a spectacolului. Vlad Ivanov realizează o creație într-o partitură aparent ambiguă, fructificând în profunzime toate datele prsonajului, un om stimat, dar și bârfit, comentat de cei din mediul în care trăiește, cu idealuri și refugii în trecut, cu speranță într-un altfel de viitor, inactiv și incapabil să perceapă prezentul existenței sale. Ivanov ar vrea să fie un Hamlet, dar e un Hamlet de provincie. Actorul dezvăluie prin interpretarea sa cum Ivanov suferă înfrângerea pentru că intențiile, aspirațiile sale sunt rupte de realitate. Vlad Ivanov urmărește în amănunt asimilarea situațiilor și relațiilor personajului în fața provocărilor mediului în care trăiește cu vise, regrete și oferte. Memorabile sunt scenele monologului explicativ rostit de Ivanov sau cele cu soția ori cu tânăra Sașa. Pentru Ivanov, cel care se împușcă în a doua variantă a piesei, Andrei Șerban aduce semnificativ în scenă un pistol, dar care niciodată nu va fi folosit, fiind doar o amenințare . Iresponsabilitatea perceperii realității, Ivanov o va plăti însă, în final. Vlad Ivanov exemplar se transpune în acest dificil personaj, lipsit de spectaculozitatea eroilor, pe care îl arată ca pe un OM, cu relele și bunele sale. Îl poți înțelege și accepta, îl poți condamna sau te poate lăsa nedumerit. Sincer trăiește actorul fiecare situație, ca orice om, și propune judecarea destinului lui Ivanov de către spectator. Interpretarea sa este provocatoare de emoție și gând interior.

Mirelei Oprișor îi revine personajul Anna, Sarra de fapt, soția evreică a lui Ivanov, dintr-o familie avută, care a renunțat și la religia ei pentru căsnicia ivită din dragostea ce s-a stins însă, după câțiva ani. Personajul este creionat cu abilitate de Mirela Oprișor, actrița Teatrului de Comedie, remarcată în filmul “Marți, după Crăciun“. Cu expresie și sensibilitate actrița concepe portretul soției măcinată de tensiunea relațiilor cu soțul, marcată și de trecutul său. Memorabile sunt scenele Annei cu soțul și doctorul Lvov, față de care sugerează o posibilă relație de iubire, ca și cea a sfârșitului vieții sale. Impresionant concepe teatral Andrei Șerban și această scenă, Anna își scoate crucea ce o poartă la gât după acceptarea noii religii, cortina cade și o muzică inspirat aleasă sugerând originea ei evreiască, taie respirația publicului.

Nu poate fi o surpriză pentru nimeni un rol interpretat de Marius Manole. Și de astă dată, actorul se… dăruiește cu temperament personajului Borkin, individul plin de idei mai mult sau mai puțin absurde și dornic de parvenire. Cu forță dramatică și plastica sa de excepție, Marius Manole face din personajul său un motor al ritmului reprezentației, și îi atribuie și o anume ironie prin caracterizarea tipologiei sale. În doctoral Lvov publicul întâlnește un tânăr actor, pe Alexandru Pavel care urmărește atent prezentarea personajului. Lvov al său e un tip rigid și revoltat, e apropiat Annei pe care o îngrijește ca doctor, dar arată și o anume atractivitate față de femeia nefericită în căsnicie. Lumea lui Lebedev, opusă total celei lui Ivanov, regizorul o tratează cu intenții satirice, dându-i o anume amploare în desenul teatral care în scenele de ansamblu produc unele lungimi inconvenabile ritmului general al spectacolului. Fiica lui Lebedev, Sașa este totuși, atât pentru Cehov, cât și pentru regie, un punct forte al echilibrului dintre dramatic și comedie amară. Tânăra entuziastă îndrăgostită de Ivanov care vrea să îi impună pătimaș iubirea ca soluție existențială majoră este Ioana Anastasia Anton, extraordinară în acest rol. Memorabile – repetăm acest cuvânt pentru că numeroase scene din spectacolul lui Andrei Șerban determină folosirea sa – sunt momentele în care intervine Sașa în relația cu Ivanov sau în monologul motivării pasiunii sale. Ioana Anastasia Anton deține calități speciale în expresia interpretării. Este fragilă, fermecătoare și transmite dramatic remarcabil stările prin care trece naivul său personaj. Actrița conferă inteligent nuanțe în sugerarea și a ambiguității Sașei când îl vizitează intempenstiv pe Ivanov pentru că aceasta este totuși fiica familiei Lebedev. Ioana Anastasia Anton este o personalitate de excepție a tinerei generații de actori, la prima vedere pare destinată rolurilor de ingenuă banală, dar deține o forță interioară explozivă prin care poate irealiza o largă gamă de personaje. Familia Lebedev se completează prin mama Sașei, Zinaida, o femeie autoritară, arivistă, o parvenită. Este surprinzător cum o actriță sensibilă cum este Manuela Ciucur se acomodează cu o astfel de partitură, un personaj odios comportamental. Zinaida nu are ambiguității caracteriale ca alte personaje, e categorică în avariția sa, obsedată de bani, aspect remarcabil impus prin jocul actriței. Societatea familiei Lebedev își completează caracterizarea cu tentă satirică și prin Avdotia, femeia șmecheră, servilă banului. Cu umor și lejeritate profesională e construit personajul de către Dana Dogaru. Actrița deține știința de a își adapta talentul la cerințele unor partituri diverse și o demonstrează și prin acest rol. O serie de personaje secundare din preajma familiei Lebedev sunt interpretate ireproșabil de Radu Amzulescu – Dimitri Nikitici, Marius Chivu – Dudkin și Mihai Bisericanu – Piotr, Dan Clucinski – Gavrilă, Vasile Toma – Egorușka. Un rol caricatural impus, Babakina, văduva cu bani, interpretează corect, Ana Ioana Macaria. Distribuția se completează și printr-o figurație numeroasă, tinerii interpreți contribuind la atmosfera solicitată de viziunea regizorală.

“Ivanov“ marchează un nou eveniment al stagiunii, fiind un spectacol atractiv pentru oricine. Este un spectacol de la suflet la suflet, emoționant, surprinzător prin inovațiile sale teatrale, este “ teatru adevărat “ prin consistența comunicării unei radiografii de viață în care și spectatorul de astăzi se poate regăsi.