“ BILLY DIN ARAN “ – TEATRUL “ TOMA CARAGIU “ din PLOIEȘTI

CE E MULT STRICĂ

         În urmă cu câțiva ani, regizorul Vlad Massaci a realizat la Teatrul “Nottara” un impresionant spectacol cu “Billy din Aran” sub un alt titlu , cu piesa “artistului anglo-irlandez” cum se consideră dramaturgul contemporan Martin McDonagh. La Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești, Vlad Massaci participă doar în calitate de traducător al piesei alături de Cristi Juncu, ultimul înfăptuind și regia.

         Piesa este simplist construită, prin relatările mai multor personaje despre viața dintr-o insula izolată de lume, Aran, de pe coasta de vest a Irlandei, folosind pretextul lui Billy, un om cu handicap fizic. O ofertă de senzație pentru un film american, agită locatarii din Aran, mai ales când Billy “șchiopul” reușește la selecția pentru interpreți, iar în final se întoarce totuși, pe insula singuratică. Evocările fiecărui localnic îmbină tragicul cu comicul, și sunt pline de tâlcuri moralizatoare.

         Cristi Juncu, rămâne un regizor remarcabil al ultimelor stagiuni prin  spectacole apreciabile, în special în spații neconvenționale, unde dezvoltă coerent conceptele sale. Amintim, de pildă, ultimul spectacol al etapei stagiunii curente, “XXL” de la Teatrul Act, dar nu se poate omite nici “Artă” – într-un spațiu “clasic”  la Teatrul “Bulandra”. De astă dată, aplică pe o scenă “clasică” regulile convenției solicitate de teatrul intimist, specifice spațiilor neconvenționale.

         Regizorul folosește scenografia inspirată pentru o scenă “clasică”,  datorată lui Cosmin Ardeleanu. Acesta propune cadrul acțiunii, un magazin al mătușilor lui Billy, sugestiv mobilat ca un spațiu de refugiu în diverse planuri, cu un fundal ce trimite spre claustrare prin valurile care bat mereu la porțile insulei. Cristi Juncu este însă, și partizat al proiecțiilor, iar decorul se completează cu un ecran special. Prin proiecțiile video ( Valentin Vlad) desprinse parcă dintr-un film mut alb-negru, dublate de inserturile unor replici, regia insistă exagerat pe scopul ilustrării ca un fel de “prolog” al evocărilor diverselor personaje. Mirela Popa, Ioan Coman și Ada Simionică sunt “special guest stars” al filmării proiecțiilor, absenți însă, pe scenă din distribuția activă. Proiecțiile nu sprijină constructul atmosferei necesare acțiunii, îngreunează ritmul reprezentației, fiind efecte derizorii, false pentru sensul major al scrierii dramaturgului.

         Fiind obișnuit cu cerințele spațiului neconvențional, Cristi Juncu aplică neinspirat pe o scenă “clasică” și îndrumarea actorilor spre drumul expresiei reținute cerută de imediata apropiere de spectatori, cu pauze în rostirea cuvântului, dublate de posibile trăiri interioare. Stilul de joc dirijat prin viziunea regizorală pentru un spațiu neconvențional, pe o scenă tradițională frânge interpretarea actorilor, îi îndepărtează de public. Spectatorul parcă asistă la o “lectură” la masă a interpreților, dublată de proiecții forțat aduse pentru sublinierea a ce va urma după relatările personajelor. Evident că actorii se supun docil indicațiilor regizorului, rezultatul interpretării lor minimaliste pe o scenă distanțată față de publicul receptor, fiindu-le în defavoare.

         În unele scene, actorii reușesc să se remarce prin trăirea stărilor interioare solicitate de relatările dramaturgului, în altele rămân străini în transmiterea credibilă a replicilor. Surprind și conving în prezentarea partiturilor, Raluca Zamfirescu în Mammy O’Dougal, realizând o compoziție de personaj, cu fină ironie, Tudor Smoleanu în Johnnypateenmike, prin sinceritatea expresiei și Florentina Năstase în Helen, fata aparent trăznită, caracterizată cu atenție la nuanțe de actriță. Tânărul actor Ionuț Vișan, afirmat prin aparițiile în alte distribuții, în Billy , se rezumă la tratarea confuză evolutiv a destinului acestui personaj central pentru tematica dramaturgului. Billy este de fapt, un simbol al izolării celor din Aran  cu care luptă ambițios, e localnic al insulei uitată de lume, dar și un tânăr ignorat de localnici datorită tocmai, unui handicap fizic. Rolul este foarte dificil, iar regia nu i-a găsit calea rezolvării esenței sale. Ionuț Vișan reușește în unele scene să transmită emoțional frământările complexe ale personajului “stindard” al claustrării generale, în altele apare doar ca un infirm al izolării generale.

 Lucia Ștefănescu Niculescu, Cristina Moldoveanu, Bogdan Farcaș, Ioan Radu Burlan, Karl Baker, fac eforturi de adaptare la stilul de joc impus de regie, și poate într-un spațiu neconvențional, reușeau a relata mai pregnant destinele evocate, frânte de viața tristă de pe insula Aran.

         “Billy din Aran” rămâne un spectacol sufocat de proiecții și alte efecte exterioare, ce duc la dispariția miezului piesei, drama tragicomică a unor oameni izolați, lipsiți de perspectivă prin traiul unei vieți rupte de contextual general al lumii active, prin destinația domiciliului. Billy, poate fi un om cu handicap fizic, dar dă o lecție de viață celor “handicapați” de izolare. În spectacolul plictisitor al teatrului din Ploiești, acest aspect major este distrus. Localnicii din Aran devin numai niște bârfitori ai celor din imediata apropiere, fără motivare verosimilă.

         “Ce e mult strică”, se spune în limbajul popular, iar în “Billy din Aran”, abuzul de artificii teatrale și confuzia între un spațiu neconvențional și cel “clasic”, practicate de regie, au drept rezultat un spectacol submediocru.

“ COMEDIE PE ÎNTUNERIC “ – ArCuB

DEPLORABIL !

         ArCuB este Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului București, o instituție activă, cu multe proiecte admirabile. Printre proiecte se includ adeseori și spectacole de teatru, firesc, unele reușite, altele deplorabile, cum este și “Comedie pe întuneric”. Cauza unor eșecuri teatrale se află în proporție de 90% în sfera regiei, compartiment creator suferind de o gravă criză, ce afectează întreaga noastră mișcare teatrală.

         Comedia britanicului Peter Shaffer, este o piatră de încercare a inventivității oricărui regizor. Peter Shaffer , coleg de generație cu John Osborne care lansa curentul “furioșilor” în teatru, este autorul cunoscutei piese “Amedeus”, iar înaintea ei, a scris în 1965 și “Comedie pe întuneric”. Textul are pregnant nota unei farse, dictată și de provocarea petrecerii majorității  acțiunii pe … întuneric. Pe scurt, un cuplu vrea să își anunțe căsătoria tatălui fetei, și așteaptă și vizita unui milionar colecționar de artă pentru a cunoaște “operele” viitorului soț. Subiectul pare simplu, dar Peter Shaffer introduce de la bun început, o surpriză, pana de curent produsă în modesta garsonieră a cuplului, căreia cei doi logodnici vor să-i dea o altă față, pretențioasă. Din acel moment începe cavalcada situațiilor comice pe care trebuie să o rezolve teatral regizorul piesei. Cristian Dumitru, un regizor apropiat de film și producții tv, nu a găsit soluții atractive pentru propunerea dramaturgului. A manevrat amatoristic , confuz, luminile în detrimentul actorilor și al construcției comice a situațiilor scenice. Lipsit de inventivitate fiind, regizorul Cristian Dumitru rezolvă lamentabil convenția comică lansată original de Peter Shaffer. Nici dacă posibilitățile tehnice ale scenei de la ArCuB ar fi reduse, regizorul nu ar avea o motivare pentru modul penibil în care a tratat scenic vizualizarea teatrală a piesei. Lucrul cu actorii și constructul comic al diverselor situații ale conflictului sunt tratate de regizor ca într-un divertisment tv derizoriu.

         Scenografia concepută de Raluca Ștefan – Negoescu, important pilon al acțiunii este submediocră. Miza comică este “jocul” mobilierului, obiectelor “împrumutate” de logotnicul și “artistul plastic” Miller (Tiberiu Păun) de la vecinul său Harold (Vlad Jipa), propietar al unui magazin de antichități. Obiectele sunt derizoriu concepute de scenografă și nu susțin miza comică a farsei, ca și costumele.

         Peste toate, în convenția originală propusă de text și eșuată scenografic, vizual, regizorul Cristian Dumitru nu reușește să folosească actorii, distribuiți discutabil în personajele precis construite topologic de Peter Shaffer. Manevrarea actorilor în scenă în funcție de conflictul situațiilor este facilă. De pildă, ar fi relația pe “întuneric” dintre Clea (Viorica Bantaș) venită la Miller, care se răzbună pe dragostea apusă între cei doi, dându-i … palme peste posterior. Regizorul tratează relațiile dintre personaje vulgar, confuz, ignorând profilul lor. Agitația din garsoniera rămas fără lumină, este ilustrată teatral penibil de regizor. Personajele devin niște oameni de paie, cu o nervozitate fără o motivare credibilă iscată de situație.

         Firește, actorii se luptă cu propunerea esențială a dramaturgului și cu tratarea sa regizorală superficială. Tiberiu Păun în “artistul” logodnic Miller, nu are carisma personală solicitată de rol, și interpretarea sa se susține doar prin naivitatea specifică personajului, sugerată verosimil. Cristina Florea în Carol, logodnica sa, este exterioară în configurarea relațiilor complicate ale farsei, falsă în expresie mereu. Prin experiența sa cunoscută, Anda Caropol reușește să rezolve parțial implicările vecinei Miss Furnival în cavalcada situațiilor comice. Tatăl lui Carol, prin interpretarea lui Cornel Ciupercescu, rămâne o apariție atractivă, actorul desenând portretul unui militar autoritar, dar fără să îi speculeze starea relațională cu fiica sa. Vecinul Harold, regia dorește să aparțină lumii homosexualilor. Vlad Jipa o sugerează cu intenție comică, dar fără de rost pentru ansamblul situațiilor. Un rol aparent dublu, electricianul confundat cu așteptatul miliardar dornic să cunoască operele logodnicului, Vioriel Comănici îl rezolvă parțial, cu bune efecte comice, fiind însă, stânjenit de tratarea la suprafață a relațiilor dictată de regie. Neconvingătoare este Viorica Bantaș în Clea, fosta iubită a lui Miller. Actorii sunt victimele regiei unui text ofertant, lipsit de un solid concept regizoral pliat pe solicitările comice ale piesei.

         La “Comedie pe întuneric”, unii spectatori se pot amuza ca la răposata emisiune tv “Vacanța mare”, nu pentru consistența umorului textului. Rămâne regretabilă investiția ArCuB în acest proiect.

P.S. În 2005, la prima ediție a concursului dedicat tinerilor creatori, “COMEDIA ȚINE LA TINEri”, inițiat de Teatrul de Comedie, lui Alex Mihail i-a fost atribuit premiul de regie pentru “Comedie pe întuneric”. Era un spectacol savuros, cu o distribuție ce integra actori care astăzi au devenit vedete tv. Nu comparăm spectacolele, dar inexplicabil rămâne, de ce acest tânăr regizor a dispărut din peisajul nostru teatral, locul său fiind ocupat de “ambițioși” de ocazie, acceptați cu riscul de a produce spectacole dezagreabile.

“ 4 DANSURI “ – TEATRUL EXCELSIOR “ ION LUCIAN “

UN SPECTACOL LIPSIT DE SENS

         Teatrul pentru copii și tineret Excelsior, funcționează în centrul Capitalei, în preajma fostului CC al PCR, în strada Academiei nr. 28, într-un sediu modern, elegant, pentru realizarea căruia maestrul Ion Lucian a depus eforturi substanțiale. Preocupat de atragerea copiilor spre teatru, acest mare actor trecut în neființă anul acesta, a luptat cu îndârjire spre a dărui tinerilor o sală de spectacol de înaltă ținută. Diminețile, sala poate fi folosită pentru prezentarea unui repertoriu adecvat vârstei micilor spectatori, iar seara, targetul publicului se poate schimba prin acceptul promovării unui alt repertoriu. Acesta a fost poate și scopul realizării spectacolului “4 Dansuri”.

         În reprezentație se folosește adeseori replica “I-am tras-o !” , specifică limbajului “cool” de club, rostită de fratele adolescentei Patricia (Annemary Ziegler) pentru care acesta angajează “Babysitter” (Ion Bechet). Pentru patru zile, fratele (Tudor Pârvu) urmează cursuri de dans, unde întâlnește o fată și se laudă cu relația ivită între el și parteneră. Cam atât se poate înțelege din acest spectacol confuz condus regizoral de Adriana Zaharia. “Despre solitudine în absența afecțiunii parentale, despre fractura de comunicare dintre părinți și copiii lor, despre vină, minciună, coșmaruri și obsesii, despre deruta și haosul în care se trezesc, de iubire, ne vorbește dramaturgul, romancierul, scenaristul, actorul și regizorul spaniol Albert Espinosa în piesa <4 dansuri="dansuri">.” – se specifică în programul de sală în scopul de a ne informa asupra intențiilor scrierii și reprezentației. Nimic însă, din ceea ce indică această prezentare , nu prinde viață credibil în scenă.

         Scenografa Ana-Iulia Popov propune un decor lipsit de semnificații esențiale, cu o pantă laterală alăturată unui perete cu trei ecrane, unde evident, vor rula numeroase proiecții. Conceptul video – Darie Armin Alexandru, oferă imagini penibil raportate la replică, prin fotografii vrând să sugereze frământările adolescentei Patricia. Dirijarea luminii este de asemenea aberantă, fără suport în ideea situațiilor. Costumele scenografei merg pe aceiași linie în special în cazul lui Deșiratul (Marian Rădulescu) și Vânjosul (Robert Robert Emanuel). Viziunea regizorală este lipsită de o elementară coerență;  rămâne de neînțeles de ce Patricia e grav afectată că nu își are în preajmă părinții , care ar fi momentele sale de coșmar și cele reale; de ce tânărul angajat “Babysitter” și scriitor ca ideal, se bate mereu violent cu șmecherii de cartier, Deșiratul și Vânjosul, ce par niște circari; care sunt relațiile dintre personaje, frate-soră, “Babysitter”-Patricia ?! Adriana Zaharia, tânăra regizoare remarcată cândva cu spectacolul “Elevator” de la Teatrul Foarte Mic, de astă dată, “citește” scenic ilogic piesa spaniolului Albert Espinosa, o sufocă teatral artificial cu intenții simbolice și absurde. Regizoarea nu urmărește creionarea substanțială a personajelor, a relațiilor dintre ele, iar departajarea, definirea planurilor – realitate, vis, coșmar – este dirijată haotic prin mișcarea scenică și sugerarea atmosferei momentelor. Dansurile (coregrafia Andreea Duță) devin o ilustrație fragilă lipsită de sensurile stărilor celor ce le practică doar corect în ritm.

         Actorii încearcă să se adapteze cerințelor regiei , dar personajele interpretate sunt incoerente ca desen caracterial. Actorii execută docil indicații regizorale penibile și personajele nu mai au consistență, nu comunică mai nimic din conținutul sensibil al scrierii. Singura care conduce interpretarea personajului Patricia cu sublinierea continuă a unei stării interioare ce o macină,  încărcată fiind de frământări, este Annemary Zeigler. Chiar dacă mișcarea impusă de regie o dezavantajează în expresie, ca și indicarea relaționării cu partenerii reali sau din vis, actrița trăiește cu sinceritate nemulțumirile, tristețea   și frământările adolescentei izolată în singurătate. Tratarea regizorală a destinului Patriciei induce confuzia de a o considera, mai ales prin agitația mâinilor, un om bolnav sau handicapat, dar actrița salvează personajul în multe momente de la o astfel de imagine falsă. Păcat de efortul actriței de a susține acest rol dificil, ca și de cel al colegilor din distribuție, lipsiți de un sprijin regizoral convingător.

         “4 Dansuri” rămâne doar o ambiție de experiment regizoral ce poate șoca pe tinerii spectatori, dar nu și impresiona și provoca la judecarea analizei unei situații de familie speciale propusă de dramaturg, pe care copiii sau adolescenții o pot întâlni și în realitatea vieții personale. 

“ AUTOBAHN “ – TEATRUL DE COMEDIE

GREU PENTRU ACTORI, CÂND NU AU REGIZOR

         Din cauza  crizei financiare ce afectează și teatrele, spectacolul este o coproducție – Teatrul de Comedie și ArCuB. Teatrul gazdă este reprezentat doar prin Laura Creț, în rest distribuția include două vedete apreciate în diverse telenovele – Octavian Strunilă și Alexandru Papadopol, o tânără debutantă Simona Pop, iar Mihai Brătilă  - regie, tot din zona serialelor face parte.

         Piesa aparține dramaturgului american Neil LaBute, preferat al teatrelor noastre, nu numai al celor de pe alte meridiane. Numele său a fost mereu prezent pe afișul Teatrului Act cu spectacole remarcabile, atractive și prin stilul special, tragicomic al scrierii , abil manevrat de regizori prin personajele consistent construite.”Autobahn” cuprinde în patru episoade, analiza unor  posibile relații dintre două personaje, cu precădere fiind cea dintre un bărbat și o femeie.

         Regizorul Mihai Brătilă avertizează în programul de sală că “La fel ca și LaBute, am încercat să reduc mijloacele spectacular-teatrale, am renunțat la orice fel de artificiu imagistic – mișcare, lumină, etc.- pentru a esențializa și a proteja singura relație fără de care teatrul nu este posibil, relația actor-spectator.” Spectacolul rezultat dovedește însă, falsul relatării conceptului său regizoral. “Relația actor-spectator” este în principal, rezultatul unei credibile transpuneri a interpretului în personajul atribuit, îndrumată din umbră de regizor.Piesa lui Neil LaBute propune pe deplin modelarea atentă a interpretării fiecărui personaj de către regie, aspect absent din viziunea regizorală superficială a reprezentației. Relația cuplurilor fiecărui episod al scrierii este esențială , dar regia o ignoră. Mihai Brătilă susține că renunță și la “artificiu imagistic – mișcare, lumină, etc.”, dar orbește spectatorii prin cele două reflectoare din fundalul spațiului de joc, ce ar avea rolul de “cortină vie” între cele patru secvențe ale reprezentației, negăsind altă soluție de departajare. Uită că fiecare “schiță” de acțiune, dialog între două personaje, se petrece pe o autostradă, în mașină, când replica indică mereu acest aspect. Decorul inexpresiv (scenografia Luminița Mustață), plasează central un fotoliu roșu cu două locuri și niște luminițe în fundal desprinse ca dintr-un pom de Crăciun, ce ar vrea să sugereze orașul îndepărtat al autostrăzii. Personajele sunt plasate de regie în fotoliu și stau ca la taclale, iar șoferul uită de atenția solicitată de drumul pe autobhan, iar uneori se ridică și se mișcă agitat, evident fără rost. Bănuim că s-ar afla într-o parcare ! Atmosfera tensionată a dialogului lipsește cu desăvârșire. Un artificiu încearcă regia și prin costumele celor doi bărbați uniformizate, prin același tricou. Ar vrea poate să sugereze că ar fi vorba de același bărbat , care în final ajunge un individ periculos în urma eșecurilor suferite anterior ! Sensurile scrierii sunt astfel spulberate de regie.

         Primul cuplu tânăr prezentat – “o fată și un tip”, încearcă stabilirea unei relații de iubire. Simona Pop nu reușește să convingă asupra portretului unei fete dornică de dragoste, marcată de experiența tristă a părăsirii de către iubitul anterior. Vorbește precipitat și cu greu se înțelege în sala Studio a teatrului, replica rostită, și e îndrumată de regizor să năvălească mereu peste partener ca să îl sărute. Indicarea unui așa zis firesc cinematografic în tratarea rolului de către actriță, îl afectează uneori și pe Octavian Strunilă. Cu farmec însă, actorul punctează momentele comice ale situației și dă o aură credibilă personajului. Păcat că Simona Pop nu susține relația; a avut o apariție minoră în “Lautrec la bordel” de la Teatrul Metropolis, iar în “Autobahn” i se oferea o partitură generoasă pe care regia nu a ajutat-o să o susțină.

         În cel de al doilea episod al reprezentației, dialogul  tensionant  între “o femeie și un bărbat” este plin de surprizele acțiunii relatate. Portretul unei femei naive, prostovane, dar cu pretenții de divă, care povestește partenerului cum în camera ei de hotel au năvălit doi bărbați, este excelent realizat de Laura Creț. Bănuind un viol, partenerul din mașină se revoltă, iar interpretul Alexandru Papadopol conduce atent evoluția situației, până când nervozitatea bărbatului ajunge la o isterie falsă. Regia determină actorul la stridență. Într-un rol dificil, rămâne detașată din întreaga distribuție, doar interpretarea Laurei Creț, care a găsit nuanțe în definirea ireproșabilă a personajului.

         Doi bărbați vor discuta apoi, despre aparținătorul de drept al unui obiect. Octavian Strunilă, de fapt, într-un lung monolog, admirabil susținut, oferă diverse argumentări. Relaționează minunat ascultându-i doar explicațiile, Alexandru Papadopol prin expresie tăcută replicând. Cei doi actori reușesc un moment unic printr-o relaționare atentă, interior sugerată prin gest și privire. Dovedesc a se adapta cu inspirație la convenția teatrală, nu numai a celei din telenovele.

         În ultima scenă acțiunea propune călătoria unui bărbat matur alături de o fetișcană. De astă dată, Simona Pop este de nerecunoscut, în tratarea personajului mai apropiat și de vârsta sa reală. Copila uimită de propunerea excursiei, are candoare, nedumeririle personale sunt rafinat și sincer exprimate. Regia nu o forțează la expresie. Cu măsură creionează rolul partenerului și Alexandru Papadopol. E drept, regizorul lasă să planeze confuzia asupra relației dintre cei doi.

         Spectacolul se vrea a fi dedicat actorilor, dar regia nu a știut să le exploateze teatral capacitățile. Fiecare se salvează în diverse momente. “Autobahn” rămâne doar un exercițiu regizoral experimental, lipsit de forță emoțională convingătoare, adeseori plicticos ca ritm. Vedete ale micului ecran, precum Octavian Strunilă și Alexandru Papadopol demonstrează că se pot adapta cerințelor scenei, Simona Pop promite o evoluție în lumina reflectoarelor,iar  Laura Creț hotărât se detașează doar într-o singură partitură, tuturor le rămâne însă, șansa de a întâlni un proiect și un regizor cu știința teatrului, nu numa a telenovelei, în a le pune în evidență datele personale deținute. Un spectacol de teatru lipsit de regie, dezavantajează actorii.   

“ ACTRIȚA “ – TEATRUL METROPOLIS

RECITAL, DEMONSTRAȚIE DE TALENT

         Și pentru că ne apropiem cu pași repezi de Gala Tânărului Actor de la Mangalia ce va avea loc la sfârșitul lunii, continuăm remarcarea recitalurilor propuse de interpreți cu o mai îndelungată  experiență teatrală. Prin absența nedreaptă din distribuțiile curente ale teatrului instituționalizat, sunt actrițe care aleg calea recitalurilor, iar teatrul de proiecte Metropolis și alte teatre, le oferă găzduire;  printre ele se află și Anca Sigărtău care într-un recital original, întreprinde o adevărată demonstrație a calităților pe care le deține și pot fi exploatate de regizori în spectacole de anvergură.

         Actrița adaptează un text de Roberto Mauro, personalitate mai mult cunoscută prin film, și cu ambiție își regizează un recital în care să evidențieze capacitățile multiple ale talentului său. Anul trecut, GOLDART a preluat proiectul său în cadrul acțiunilor de licitații, expoziții și …spectacole, iar Teatrul Metropolis preia recitalul său “Actrița” și lansează o stimată inițiativă – “Ziua independenților” prin care în fiecare lună își deschide porțile pentru teatrul independent. Iată că independenții își pot găsi o cale de afirmare dacă perseverează cu proiecte apreciabile.

         Anca Sigărtău, remarcabilă în unele spectacole ale Teatrului “Bulandra”, a optat pentru un text de dificultate în care personajul vrea să explice publicului de ce … “Am visul să fiu actriță”, replică de bază a monologului. Personajul nu trăiește și evocă diverse conflicte din propria biografie, ci își dorește să îi fie confirmate de spectatori calitățile ce o îndreptățesc să viseze a fi actriță. Prezintă monologuri celebre din Cehov, Shakespeare, Gogol sau poezii ori texte de Cesare Pascarella, dar și … cântă live șlagăre celebre din musicaluri de pe Broadway, cât și alte melodii cunoscute. Este riscantă propunerea de recital pentru cineva ce nu deține calități muzicale, dar Anca Sigărtău e înzestrată cu o deosebită muzicalitate, cântă ireproșabil și își acompaniază la pian cu pricepere interpretarea. În multiple ipostaze muzicale, actrița este încântătoare, ca și în “recitarea” unor poezii sau interpretarea unor scurte fragmente din monologuri cunoscute aparținând unor piese celebre. Sensibilitatea, emoția interioară, marchează impresionant momentele de “replică”. Dezinvolt, Anca Sigărtău trece de la cântec la cuvânt și ia drept partener activ publicul sau partenerii săi din echipa tehnică a reprezentației. Relația interactivă cu spectatorii este dificil de susținut de către actor, dar Anca Sigărtău o dezvoltă excelent. Recitalul său are ritm, coerență, fiind captivant.

         Cu ironie și amărăciune în “Actrița” se dezbate de fapt, condiția actorului, și Anca Sigărtău o explică spectatorilor tulburător. Demonstrând multiplele sale capacități de actriță cababilă să abordeze diverse roluri, să cânte și chiar danseze, recitalul său original ridică o tristă întrebare : “De ce un astfel de talent nu își găsește roluri pe măsură în comedii sau musicaluri din repertoriul curent ?”.