“UMBRE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Atelier

ACTORI DE EXCEPȚIE, TEXT ÎNCROPIT CONSTRUIT

       

  Actriță, regizoare și dramaturg, Marilia Samper, născută în Brazilia și stabilită în Spania, a scris și apoi a regizat “Umbre” în 2012 la Teatrul Național al Cataloniei. Cum recunoaște creatoarea, a fost inspirată de o știre din presă despre violul unei fete într-o pădure. Marilia Samper dezvoltă povestea pe trei căi narative care se întrepătrund mereu pentru a susține drept temă importanța iubirii. Trei familii sunt implicate în această dramatică poveste care are un final fericit, numai că acțiunea este încâlcit compusă de dramaturg. Intenția de a impune suspans acțiunii cuăutărilor Fetei dispărute în pădure este neconsolidată, ca și descoperirea în final, că în ciuda dramei din adolescență, iubirea a salvat destinul acesteia. Spre sfârșit, intervin în acțiune și momente sensibile de poezie în scenele celor doi bătrâni, un cuplu care după șaizeci de ani de căsnicie discută despre viață, dragoste și moarte, ca o concluzie moralizatoare a tragicului accident petrecut cândva. Personajele compuse linear, nu au nume, cu excepția Fetei strigată Alba.

         Ambițios Vlad Christache vrea să realizeze un “spectacol total” ca regizor, dar și ca scenograf, ilustrație muzicală și lighting design și suplinește hibele textului prin alegerea unei distribuții cu actori de excepție. În calitate de scenograf, Vlad Christache încearcă un demers suprarealist forțat pentru imaginea decorului. Un podium cu frunze moarte de toamnă și cinci “cutii” transparente găzduiesc trunchiurile copacilor din pădurea unde s-a petrecut violul. Prin plasarea în scenă a unor obiecte de mobilier, încearcă personalizarea caselor celor trei famili. Costumele scenografului sunt lipsite de calitatea desenului pentru a indica profilul tipologic al personajelor și le dezavantajează pe unele; exemple ar fi cele purtate de Mamă sau Străinul. Efectele sonore cu trăznete în pădure sau accentele muzicale sunt uneori strident dezvoltate. Intențiile teatrale ale regiei au consistență, dar tratarea prin abundența de efecte stânjenesc ritmul reprezentației.

Un exemplu rămâne prezentarea enigmaticului personaj Străinul despre care se spune că ar fi un muncitor și regia indică a fi doar un nebun refugiat în pădure. Străinul este lipsit și de construct dramaturgic, dar Gavril Pătru încearcă discreție în evidențierea nebuniei și îi dă mister acestui personaj, accent important al conflictului. Relația Mamei cu Străinul sunt la rândul lor, forțat conduse regizoral. Aducerea din pădure a Fetei de către Băiat, moment cheie al acțiunii este stângaci vizualizată teatral. În ciuda acestor desene teatrale care nu servesc uneori proporțiile situațiilor, demersul regizoral se susține prin actori.

        

Evident că punctul forte al spectacolului va fi prezența Marianei Mihuț și a lui Victor Rebengiuc în personajele cheie Bătrânica și Bătrânelul. Dramaturgul le introduce mai târziu în piesă, dar prin ele definește substratul tematic al relatării despre situația extremă a Fetei dispărute, că iubirea poate înfrânge dramaticul. Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc definesc la nuanță personajele care au trăit o viață împreună uniți prin iubire. Ironic și cu gingășie Bătrânica și Bătrânelul dezbat temele centrale ale vieții, trăiesc bucuria de a fi împreună, chiar dacă se mișcă în scaune pe rotile. Admirabili sunt cei doi actori, stâlpi ai valorilor teatrului nostru cum nu mizează în interpretare pe vârsta înaintată a personajelor, le definesc prin dezvăluirea subtilă și sensibilă a gândurilor interioare care le-au animat șaizeci de ani viața.

         Mama și Tatăl Fetei (Alba) sunt în centrul acțiunii, adolescenta de șaisprezece ani fiind un personaj fără replică. În debutul reprezentației ei prezintă o familie fericită, cu o fată modernă, activă care prețuiește muzica. Alexandra Sălceanu în scurtele apariții ale Fetei desenează credibil personajul. Mama va purta apoi greul conflictului în disperarea căutării Fetei care nu mai vine acasă. Ana Ciontea, actriță prețuită a scenei noastre, în rolul Mamei se confruntă cu suprasolicitările dictate de regie care uneori o dezavantajează în definirea profundă a evoluției personajului. Ana Ciontea reușește multe momente impresionante când lacrimile îi acoperă privirea sau când disperarea nu mai are limite în relațiile cu soțul. Gheorghe Visu, un alt actor de marcă, compune din replici puține portretul Tatălui, măcinat de suferință celui care nu mai găsește cale de comunicare cu femeia disperată. Actorul marchează momente emoționante doar prin expresie și ținută, când replica lipsește.

         O altă familie este cea a Băiatului rămas cu Bărbatul, un tată aspru. Mircea Rusu susține rematcabil rolul  și imprimă un sens special Bărbatului care poate fi bănuit de implicare în dispariția Fetei. Dramaturgul acordă importanță în situații Băiatului, dar personajul e definit fragil prin replică. Emilian Mârnea găsește soluții pentru susținerea relațiilor Băiatului cu tatăl, cu părinții Fetei, cu colega de școală, Fata, transmite sensibil stările prin care trece personajul său. Dramaturgul construiește schematic personajele fiind axată piesa doar pe situația dramatică a vioului inspirată de știrea din presă, actorii însă și regizorul în mare parte, reușesc să manevreze interpretarea pentru a servi tema prețuirii iubirii.

         “Umbre” pare rezumat al unei telenovele prin stilul scrierii poveștii de Marilia Samper. Actorii și regizorul chiar dacă uneori aplică exagerat efecte teatrale, transmit emoție în susținerea suspansului acestei piese cu un final fericit greu de bănuit.

“LA COTROCENI” – MUZEUL NAȚIONAL COTROCENI

EMOȚIONANT SPECTACOL … SURPRIZĂ!

         Titlul vă rog să nu vă ducă gândul la politică, la locul Președinției! Palatul Cotroceni este un monument istoric. O echipă de tineri s-au gândit să îi valorifice inspirat trecutul.

        

Asociația Culturală pentru Educație prin Artă în parteneriat cu Muzeul Național Cotroceni și Policy Center for Roma and Minoritias au realizat în spațiul muzeului, spectacolul “La Cotroceni”. Cu dăruire, a pus în practică acest proiect generos, o întreagă echipă, alcătuită din tineri - actrițe, scenografe, condusă de scenarista și regizoarea Oana Răsuceanu. Proiectul lor “Program educațional pentru copii” s-a derulat între 16 și 24 august, a cuprins ateliere de teatru, dramaturgie, costume, muzică și ritm, având drept gazdă, în toate aceste zile, Muzeul Național Cotroceni. Finalizarea proiectului a fost spectacolul “La Cotroceni”, nu cu actori (!!!), ci cu 19 copii cu vârste între 9 și 14 ani, care au lucrat în aceste ateliere sub îndrumarea tinerei echipe a asociației. Acești minunați copii aparțineau comunității dezavantajate din Ferentari!

         În roluri diferite care aminteau personaje istorice, copiii ofereau de fapt, o lecție “vie” de istorie, nu numai un spectacol de teatru. Un povestitor admirabil, firește tot un copil, preciza acțiunea – balul de la Palatul Cotroceni din 1916, când regele Ferdinand și regina Maria se pregăteau cu familia de sărbătoare, dar află că România v-a intra în primul război mondial. Foarte dificil subiectul, însă interpretarea numeroaselor personaje de către acești copii, era senzațională. Copiii dovedeau cunoașterea epocii prin ținută, mișcare și dans. În final, fiecare copil s-a prezentat și a arătat și “obiectele” lucrate cu migală în cadrul atelierelor.

         “Istoria și teatrul se întâlnesc” … “La Cotroceni” a fost o dovadă inspirată de cât de necesară este educația culturală.

         Avem un învățământ cenușiu, cu manuale de istorie încropite la nimereală, avem și așa zise “centre culturale” fiinanțate de primărie, rezultatele sunt însă, tare slabe. Tinerii de la Asociația Culturală pentru Educație prin Artă, au demonstrat cum se poate face atractiv educație și cultură spre bucuria copiilor. Se dovedea cum cei 19 copii au învățat din acest proiect mult mai multe decât la școală și în viitor vor fi sigur spectatori interesați de teatru.

P.S. Toată admirația pentru înfăptuirea acestui proiect de către tineri artiști cu un suflet mare!

“HUGHIE” – UNTEATRU

DEMONSTRAȚIE A ROSTULUI DETALIULUI TEATRAL

         Alexa Visarion, un senior al teatrului nostru, personalitate artistică deosebită, cu un bogat CV construit în cinzeci de ani de activitate, debutează în teatrul independent. Este un eveniment un astfel de debut. Traduce și regizează una din cele opt piese într-un act, nejucată în România, “Hughie” a dramaturgului american Eugene O’Neill preferat și al repertoriilor noastre.  

        

Eugene O’Neill a fost preocupat ca tematică a pieselor sale de eșecul iluziilor umane și aceiași temă se întâlnește și în “Hughie”, dar dezvoltată în principal printr-un monolog. Piesa nu are un conflict activ, relatează prin personajul Smith, povestea vieții unui împătimit al jocurilor de noroc. Iluziile sale au fost spulberate de moartea lui Hughes care îl prețuia, recepționer de noapte al hotelului unde stă Smith. Venit de la înmormântarea acestuia, cu mintea în aburi de alcool, Smith îl întâlnește la recepție pe înlocuitorul lui Hughes, pe Hughie căruia îi va relata despre viața sa agitată. Finalul surprinde, când Hughie îl provoacă la o partidă de cărți de joc pe Smith și aventura vieții se sfârșește tragic. Motivul relatării pe scurt a acțiunii atenționează că textul este complicat și dificil, atât pentru interpreții celor două personaje, cât și pentru regizor.

        
Alexa Visarion vrea să demonstreze că și în condițiile modeste dintr-un teatru independent este posibilă ilustrarea scenică a unui text printr-o vizualizare amănunțit dirijată. Regizorul aplică metoda detaliului teatral cu trimiteri sugestive pentru a sublinia și prin imagine, mișcare scenică, stările evocărilor povestite de Smith. Fiecare moment este minuțios conceput de regizorul care deține știința ilustrării teatrale prin detalii. Sprijină această viziune regizorală apreciatul actor Richard Bovnoczki interpretul lui Smith, alături de Andrei Seușan în Hughie, dar și Cristian Niculescu prin decor, Viorica Petrovici prin costume, Vasile Manta prin conceptul sonor. Regizorul conduce scenic acțiunea în anii ’40, când a fost scrisă și piesa. Viziunea sa abundă în unele efecte teatrale impresionante, altele însă, forțat aduse în imagine. Intenționează să transmită sugestiv încercările personajelor de a ieși din sfera iluziilor. De pildă, decorul e dominat de o folie de plastic "capcană" din fundal, oglinda așezată lateral e învelită în plastic, fata invocată de Smith poartă un costum cu un accesoriu ciudat dintr-o folie de plastic. Folosirea acestui plastic din fundal sau drept accesoriu al unui costum, nu reușește convingător întodeauna să evidențieze tema eșecului în "capcana" iluzilor. Muzica transmisă de un radio plasat în decor, ca și efectele sonore ale trecerii metroului din apropiere, completează tensiunea dramatică a evocărilor, dar unele suprasolicită relatarea stărilor lui Smith. Regizorul Alexa Visarion a gândit în amănunt fiecare scenă, dar sunt prea abundente efectele plasate într-un spațiu de joc restrâns specific teatrului independent în care importantă este convenția teatrală intimistă pentru a transmite emoția dorită. Lipsa de experiență a regizorului în astfel de spații de joc se vede.

        

Regizorul își alege excelent distribuția. Din nou, surprinde Richard Bovnoczki prin modul în care se adaptează la cerințele construirii unui personaj complex, Smith, care se exprimă doar într-un monolog. Trăiește intens stările lui Smith în relatarea amintirilor. De pildă, impresionant marchează expresiv actorul, momentul evocării fetei, chiar dacă trecerea acesteia prin scenă este forțat condusă regizoral. Richard Bovnoczki dansează, se mișcă mereu agitat în scenă, Smith fiind sub influența alcoolului și fiecărei replici rostite, îi dă nuanță cu gândul la substratul ei. Supralicitările detaliilor de imagine ale viziunii regizorale, știrbesc totuși, uneori din efortul creator al actorului.

         Hughie este mereu prezent în scenă, are puține replici, se implică abia în final într-un dialog cu Smith, rolul fiind o piatră de încercare pentru interpret. Andrei Seușan realizează o performanță în prezentarea reușită a acestui dificil personaj. În tăcere, doar prin expresii arată participarea la relatările partenerului care îi răscolesc trecutul și indică subtil, că și Hughie e victima unor iluzii pierdute. Andrei Seușan demonstrează din nou, că este un actor inteligent care deține capacități deosebite și pentru a evidenția roluri de plan secund.

         “Hughie” rămâne un “debut” apreciabil în teatrul independent al unei personalități regizorale care demonstrează ca într-o “lecție” de regie, importanța teatrală a detaliului scenic motivat în scriitura piesei, chiar dacă realizarea unor efecte de imagine sunt dificil de înfăptuit în condițiile teatrului independent.

“DO YOU LOVE ME?” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” PROIECTUL “9G” (Sala Mică)

IFOSE REGIZORALE

         Programul “9G” (“Noua Generație”) lansat la Teatrul Național “I.L.Caragiale” de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava”, în trei ediții cu greu a reușit să impună câteva nume de tineri creatori prin spectacole precum “ActOrchestra”, “(D)efectul Placebo” sau “Fetița soldat” din cele aproximativ 15 proiecte prezentate. Mai toate spectacolele se doresc “experimente” cu pretenții de inovații teatrale, dar dovedesc o găunoasă pregătire lipsită chiar, și de elementara instruire culturală a tinerilor regizori în universitățile de artă. Un nou exemplu este și “Do You Love Me?” un “musical dark de Iris Spiridon”.  Inexplicabil rămâne de ce Iris Spiridon este din nou acceptată în programul “9G” după ce la ediția din 2014 a prezentat un spectacol confuz cu “Piesă pentru frate și soră” de Tennessee Williams.

        

Iată cum se încearcă în foița program de sală a spectacolului, explicarea experimentului considerat a fi “musical dark”, “un horror romantic”! “Un montaj muzical dublat în imagini teatrale al unor celebre povești de iubire, furate din literatură și aduse la viață, într-un experiment care abordează mai multe stiluri artistice, urmărind relația dintre carte și muzică”, adică un … ghivechi cu pretenții culturale. Regizoarea consideră că a realizat “un spectacol-concept teatral și muzical despre dragostea care rămâne dincolo de moarte”. Alcătuiește un “scenariu” pueril din șapte secvențe în care apar personaje celebre din literatură. Își începe reprezentația cu Heathcliff și Catherine” din “La răscruce de vânturi” de Emily Bronte mai intervin și alte personaje din timpul trecut, secvențele ajung și în prezent, apar Louis și Lestat din “Interviu cu un vampir” de Anne Rice, dar și Peter Pan și … Michael Jackson. Prin această alegere a unor personaje celebre, regizoarea, autoare și a “scenariului” colaj ar vrea să argumenteze că dragostea pierdută prin moartea unui partener, rămâne.

Sentimentul iubirii macină pe cei rămași în viață chiar și pe vampiri, homosexuali sau pedofili cum ar fi considerat Michael Jackson! Iris Spiridon a omis din categoriile alese pe … zoofili!

Într-un cimitir unde se află partenerii decedați, cei rămași în viață vin și își exprimă durerea printr-un monolog în fața mormântului, evocă personajele-fantomă. Replicile “scenariului” colaj sunt penibil alcătuite de autoare, iar în una din secvențe monologului, iubitul se adresează decedatei în limbajul “cool” cu replica de bază a revoltei – “Ce p… mea”! Scenariul este lipsit de o elementară documentare culturală a autoarei. Aceiași lipsă se manifestă și în pretenția de a considera spectacolul un “musical horror romantic”, când se apelează de-a valma la Sting, Jay-Jay, Annie Lennox sau la Michael Jackson. Sărmanii actori încearcă să cânte muzica lor stâlcit în limba engleză! Doar percuționistul Lucian Maxim reușește uneori aprecieri pentru muzica live.

        

Cum se intenționează prezentarea unui “musical horror” , Raluca Andreea Chelaru propune un decor … horror. Concepe imaginea unui cimitir “original”, cu o sumedenie de … urne și borcane în care s-ar afla în formol, copii decedați. Replicile vorbesc de morminte și sicrie, iar decorul pare un crematoriu sau o morgă. Costumele scenografei sunt un amestec strident de stiluri. Scenografia servește însă, conceptul regizoral horror, dezvoltat mereu în fum de diferite culori. Ca în mișcarea de amatori regizoarea conduce actorii la marginea spațiului de joc ca să își rostească monologurile; uneori aprinde lumina și în sală pentru a sugera fără rost o relație inexistentă a personajului cu publicul. Fiecare secvență are un monolog și un cântec, ilustrate teatral ridicol, fără să servească tema dragostei rămase și după moartea partenerului. Regizoarea dorește ca “musicalul horror” să fie și … “romantic” emoțional, dar se dovedește că nu deține înțelesul acestui termen. La premieră, spectatori tineri părăseau sala în timpul reprezentației, nemulțumiți de ce se petrecea pe scenă.

        

Regizoarea Iris Spiridon cu pretenții și de dramaturg, alege o distribuție alcătuită din colegi de generație – Răzvan Krem Alexe, Ghighi Eftimie, Ioana Mărcoiu, Vlad Bîrzanu, Andrei Radu. Unii dintre ei s-au remarcat prin calitățile deosebite deținute în alte spectacole, precum Vlad Bîrzanu. Regizoarea ignoră însă, importanța majoră a actorului într-un spectacol, și folosește interpreții ca niște marionete pentru conceptul său aberant. Interpreții sunt obligați de regizoare doar să cânte, băieții să își arate bustul gol, dar nu să și sugereze credibil personaje. Regretabil este efortul lor pentru un spectacol jalnic!

         “Do You Love Me?” este un alt exemplu de așa zis experiment, declanșat de ifosele unui regizor care se dorește “original inventator” teatral.

         Sunt o serie de tineri regizori care și-au afirmat personalitatea creatoare, fără să participe la programul “9G”. Amintim de pildă pe Sânziana Stoican sau Andrei și Andreea Grosu. Programul “9G” ar trebui să își reformuleze criteriile de selecție pentru proiectele alese și găzduite deTeatrul Național “I.L.Caragiale”.