“ROMÂNIA. Închis pentru inventar “ – COMPANIA DE TEATRU PASSE – PARTOUT D. P. (DAN PURIC)

UN SPECTACOL UNICAT PENTRU ORICINE

Oricine va viziona acest spectacol va răsplăti pe creatorii săi DRAGOȘ HULUBA, EDUARD ADAM și VIOLETA HULUBA cu aplauze entuziaste, fiecare spectator având motivarea proprie.

După 21 de ani de la dispariția cenzurii în teatru, Compania Passe – Partout D. P. (Dan Puric) prezintă un spectacol unicat sub toate aspectele, de la propunere dramaturgică la interpretare. După evenimentele din ’89 s-a lansat ideea existenței unei dramaturgii de sertar cu piese care din cauza cenzurii nu ar fi văzut luminile rampei, dar nu le-a văzut nici după 21 de ani. Se dovedește că nu au existat, iar dramaturgii noștrii de astăzi, revoltător au așternut o cortină peste “epoca de aur” a comunismului. Naționalul bucureștean prin proiectul “Procesul comunismului” încearcă o apropiere de această dureroasă temă, dar descoperă cu greu texte care să le impună dezbaterii publicului. Iată însă, că o echipă cu trei tineri ridică cortina fără ostentație asupra temei pe care o tratează cu umor, dar și atenționând asupra substratului său dramatic, într-un spectacol de la care oricine pleacă, după ce s-a amuzat, cu un gând interior și numeroase întrebări. La reprezentația vizionată, ce nu era premiera spectacolului, publicul răsplătea cu aplauze fiecare scenă pentru situația expusă și interpretare. La sfârșitul reprezentației, când publicul părăsea Sala Rapsodia Română, tineri spectatori comentau cele văzute : “Mă, chiar așa a fost atunci ?“, “Am râs, dar m-a și uimit că așa era pe timpul ăluia?“, “Nu pot să cred că au stat toți ca proștii când nici o portocală nu puteau procura“. Sunt replici autentice auzite de la partenerii tineri participanți la acest spectacol.

“ROMÂNIA. Închis pentru inventar” este un spectacol aparent simplu ca formulă teatrală, fără scenografie și efecte spectaculoase, dar special ca efect emoțional pentru public. Aparține teatrului nonverbal, cultivat strălucit de Dan Puric, merge pe linia pantomimei cu măsură și originalitate folosită pe un scenariu EXCELENT construit. (Programul de sală nu indică numele scenaristului, regiei, celui care a ales ilustrația sonoră, spectacolul fiind o creație colectivă.) Scenariul este conceput în intenția de a ilustra și aminti de o perioadă istorică a României, un trecut nu prea îndepărtat, “epoca de aur” a răposatului de la Târgoviște, prezentând fără stridențe, radiografii din viața omului simplu . Scenariul nu e didactic, nu ”înfierează“ prin nimic vremurile de tristă amintire și lasă spectatorul de astăzi să judece cu ce se confrunta atunci, o familie de doi tineri. Fiecare moment din biografia zilnică a celor doi pare astăzi incredibil și provoacă râsul amar al spectatorilor. Tânărul cuplu se bucură de procurarea unei portocale sau de procurarea pe ascuns a unui Paris Match, sunt oameni simpli care se refugiază adeseori în vise ce le-ar ilustra idealuri tăinuite, privesc la un televizor cu programe de propagandă pentru regimul în care trăiesc, întreruperea curentului specifică epocii o suportă, ca și alte restricții. Sunt oameni pentru care “partenerul” de viață al securității îi incomodează, dar îl acceptă ca pe un lucru normal. Înșiruirea de secvențe din viața acelor ani, cu miez satiric amar, este meritul acestui scenariu inteligent conceput ca o simplă evocare a trecutului ce nu poate fi uitat. Fiind un spectacol nonverbal, firește își are un suport substanțial în ilustrația muzicală admirabil aleasă în contrapunct cu situațiile petrecute în scenă. Publicul râde în hohote urmărind discrepanța dintre motivele muzicale și situația cu care se confruntă personajele. Fără pretenția de a fi o lecție didactică despre recenta noastră istorie, spectacolul rămâne însă, o lecție emoțională despre dreptul la respect al oricărei societăți față de individ. O transmit cu sensibilitate, convingător prin expresia ținutei, mișcării și a chipului , ce suplinesc absența replicii, Dragoș Huluba, Eduard Adam și Violeta Huluba. Subliniem că fără sprijin în replică și forțarea expresiei pantomimei pentru impunerea personajelor, Dragoș și Violeta Huluba, cu trăire interioară, subtil dirijată, caracterizează în amănunt profilul celor doi tineri reuniți într-o familie, iar Eduard Adam pe securistul care îi veghează, ca un “funcționar” al "epocii de aur". Școliți pentru teatru nonverbal la “școala” solid profesională, inițiată independent de Dan Puric, numele celor trei interpreți se reține , fiind personalități remarcabile, cunoscătoare în ale rostului cultural al teatrului de a transmite către public emoția unei idei provocatoare.

“Inventarul” repertoriului actualei stagiuni nu a oferit un astfel de spectacol necesar sub aspectul specificului tematicii și original prin concept. “ROMÂNIA. Închis pentru inventar “ susține ireproșabil menirea culturală, educațională a teatrului, nu e doar un divertisment experimental banal, ocazional. Acest spectacol de la care publicul pleacă încântat, sperăm că va atrage atenție și selecționerilor la diverse festivaluri și premii. În timp, “școala” lui Dan Puric dovedește, din nou și prin acest spectacol, afirmarea ca un curent teatral novator în formule estetice, apropiat de cerințele marelui public al mileniului trei.

P.S. LA MULȚI ANI ȘI INSPIRAȚIE CREATORILOR - ACTORI, REGIZORI ȘI SCENOGRAFI AI TEATRULUI NOSTRU !

“SCARA PISICII” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

O TELENOVELĂ COMPRIMATĂ ÎN DOUĂ PERSONAJE

Cum ultimul comentariu s-a referit la un spectacol în două personaje trebuie să menționăm că și în repertoriul Naționalului bucureștean figurează o astfel de piesă a cărei premieră a avut loc la Sala 99 în cadrul generosului proiect “Uși deschise pentru toți”. Rămâne neclar în cazul acestui proiect, în care figurează o serie de spectacole, cui deschide ușile prima scenă a țării, tinerilor sau oricui dorește să se afirme prin spectacole derizorii ?! “Scara pisicii” s-a transferat după premieră la Sala Amfiteatru, poate pentru o reprezentație, unde am vizionat spectacolul alături de un public restrâns ca număr. Multe locuri erau goale, o situație total neobișnuită pentru prima scenă a țării unde cu greu se pot procura bilete la majoritatea spectacolelor.

Alegerea repertorială a unui text de Katalin Thuroczy, dramaturg maghiar de succes prin productivitatea sa poate fi considerată firească, mai ales că piesa “joimega Joy”, reprezentată la Teatrul Odeon în regia lui Radu Afrim, înregistrează de câteva stagiuni, aprecieri ale marelui public. Dramaturgul a scris acest text cu un scop precis, să servească o actriță maghiară prețuită. Scriitura e simplă, fără mari valențe de subtext ideatic, două femei invocă relația cu Joska, mai numit și Pepe, Zsoka (Liliana Hodorogea), fiindu-i soție, iar Gitta (Florentina Țilea), o chelnăriță, amanta cucerită de acest “Don Juan”. Autoarea apelează la clișee arhicunoscute din telenovele și jocul de-a șoaricele și pisica dintre cele două femei se sfârșește tragic. Cele două femei sunt desenate în special prin invocarea biografiei fiecăreia, conflictul provoacă un suspans banal, dar orice actriță poate fi tentată de oferta scrierii. “Scara pisicii” este, de fapt, rezumatul unui posibil scenatiu de telenovelă, modest ca intenții.

Spectacolul este submediocru pentru că regizoarea Irina Popescu-Boieru a îndrumat amatoristic actrițele să își recite textul, situațiile dramatice nu sunt exploatate ca să configureze și să transmită o elementară emoție publicului, care se poate plictisi urmărind o dispută oarecare între două femei pentru un bărbat . Decorul superficial ar vrea să precizeze locul acțiunii, un local lipsit însă, de orice amănunt semnificativ pentru a sprijini conflictul. O îndrumare a interpretelor pentru a sugera profilul credibil al personajelor nu există și nici actrițele nu au inițiative măcar personale să se apropie de caracterele celor două femei. Actrițele execută docil, fără credibilitate, fie efectele consumului de alcool - în cazul soției, fie un moment de dans între cele două, etc. Promițătoare era la începutul reprezentației prezentarea Gittei de către Florentina Țilea, dar chelnărița sa își pierde pe parcurs forța în demonstrația că iubirea și relația cu Pepe ar putea fi motivate. Artificială este Liliana Hodorogea în Zsoka, rol cheie al scrierii, care nu sugerează prin nimic stările interioare tensionate ce explică prezența sa în localul unde servește Gitta, amanta soțului, relațiile cu aceasta sunt lipsite de consistență. Cu sprijinul regiei, Zsoka devine un manechin ce se agită în scenă fără rost, fiind total exterioară în rezolvarea finală a conflictului.

Actrițele s-ar putea să nu aibă vină pentru eșecul acestui spectacol, lipsit de contribuția esențială a unei viziuni regizorale care prin propunerea textului restrâns la două personaje, oferea posibilitatea de a pune în valoare interpretele. Spectacolele în două personaje sunt un mare risc și pentru actori, dar mai ales pentru regizori.

“ DOAMNA ȘI SPECIALISTU’ “ – TEATRUL “GEORGE CIPRIAN” DIN BUZĂU

SURPRIZA ÎNTÂLNIRII CU DOUĂ ACTRIȚE REMARCABILE

Spectacolele în două personaje au la bază în cea mai mare parte, texte ce oferă partituri generoase pentru interpreți, și conflicte aparent simple având în centru sentimentul dragostei. Cei care se încumetă să abordeze astfel de texte, dacă nu dețin harul deosebit de a se transpune în personajele ofertante și nu au alături un regizor, ghid atent în îndrumare, riscă eșecul. Astfel de spectacole sunt de fapt, recitaluri, care dacă sunt bine dirijate regizoral, pot înregistra succes de public.

“Doamna și specialistu’ “ este o reușită a unei echipe deosebite. Catrinel Dumitrescu propune o adaptare după o idee de Pauline Daumale, actriță și scriitoare din Franța, fără mari reușite spectaculoase. Ideea textului și punerea sa în pagină dramatică sunt însă, demne de apreciat. Povestea a două femei care își petrec Revelionul împreună din diverse motive, fără persoanele iubite, este o comedie amară prin situații și replică. Singurătatea, iluziile, nevoia de dragoste și comunicare, construiesc conflictul. Tânărul regizor Radu Nichifor a știut cu dibăcie să stea în umbră, să se ferească de efecte ieftine de illustrare teatrală și să insiste pentru evidențierea celor două actrițe, distribuite în personaje complexe, Catrinel Dumitrescu și Carmen Trocan. Spectacolul său are atmosferă și provoacă emoțional publicul.

O surpriză pentru spectatori sunt interpretările celor două actrițe. Apreciată pentru roluri cu o tentă specială, mai mult dramatică, se poate spune despre Catrinel Dumitrescu că realizează acum, o compoziție comică în “specialistul” instalator, dar cu un substrat dramatic. Personajul este o femeie simplă, care a urmat cu devoțiune profesia tatălui de … instalator, profesie specifică mai ales bărbaților. Excelent dezvoltă actrița acest ciudat personaj. Speculează la nuanță situațiile, cu rafinament comic, se apropie de la un moment la altul în relație de necazurile doamnei cu pretenții care îi solicită serviciile în noaptea de Revelion și sugerează și frământările, revolta personală că îi este spulberată bucuria sărbătorii alături de cel drag. Catrinel Dumitrescu reușește o performanță în această partitură dificilă, impusă credibil, cu sensibilitate. O altă surpriză este revenirea pe scenă după 16 ani a actriței Carmen Trocan, o personalitate recunoscută când practica această profesie.Interpretează rolul unei doamne mature din înalta societate, plină de fițe și afectată, ce își așteaptă cu nerăbdare iubitul să petreacă împreună Revelionul, persoana care se dovedește că a părăsit-o. Carmen Trocan parcurge cu finețe în expresie și sinceră dăruire toate stările prin care trece acest personaj, ce ușor îi putea prilejui exagerări comice. Este mai întâi îndrăgostita cu comportament de adolescentă, abil satirizat prin jocul actriței, ca să treacă apoi, la disperările neajunsurilor prilejuite de … o țeavă spartă din casă, dar mai ales, la stare femeii care nu poate accepta înfrângerea în dragoste, părăsirea de către iubit. “Lecția” de viață dată de “specialist” o receptează cu greu, ca în final să constate singurătatea, dar și speranța că lumea nu se sfârșește cu un eșec sentimental. Carmen Trocan revine în forță pe scenă, demonstrând firesc și felexibilitate în jocul pe muchie de cuțit dintre comic și dramatic propus de rol. Uneori, e drept, la spectacolul vizionat, găzduit de Teatrul “Nottara” în sala mare “Horia Lovinescu”, am observat că absența mulți ani de pe scenă a avut drept rezultat rostiri fără rezonanță tonală a unor replici, ce se auzeau dificil în sală. Dar Carmen Trocan reușește un recital special alături de admirabila compoziție propusă de Catrinel Dumitrescu într-un spectacol pe care marele public îl va primi cu aplauzele meritate, datorate interpretării unor actrițe ce se dovedesc a fi în plutonul de frunte al teatrului.

“AVALANȘA” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

ÎNTRE RÂS ȘI PLÂNS ÎN FAȚA … FRICII

Subiectul pare apropiat de o poveste cu a fost o dată … un sat izolat în apropierea unui munte, amenințat în majoritatea lunilor anului de avalanșe. Într-o familie, bunicii și părinții unui cuplu tânăr în care soția este gravidă, s-au confruntat cu pericolul ce face omul neputincios în fața naturii. Satul, familia respectivă, trăiesc sub amenințarea avalanșei, pericol amplificat când gravida dă semnele unei nașteri premature și suferința momentului cu posibile țipete de durere, ca și manifestările vocale ale noului născut, ar putea provoca un dezastru. Intervine autoritatea puterii locale care solicită respectarea legilor … tăcerii ce condamnă la moarte pe cei care le încălca. Tânărul care își dorea evadarea din acest fals loc al libertății, se revoltă. Relatarea drumului acțiunii este necesară pentru a argumenta ce presupune cu adevărat un regizor creator care scoate în evidență valoarea substratului ideatic al unui text. “Avalanșa”, piesa lui Tuncer Cucenoglu, dramaturg turc contemporan, apreciat și jucat pe multe scene ale lumii, pare o fabulă, dar are fior dramatic, jonglează cu normalitatea unei vieți de familie în care sunt prezente și comicul posibil în relații, dar și tragicul unor situații. Textul este ofertant prin conturarea personajelor și substratul profund al conflictului, avertisment că frica manipulată de cei care dețin barda puterii, autoritatea, este răul cel mare ce poate reduce la tăcere omul și distruge libertatea sa de inițiativă.

Regizorul Radu Afrim dezvoltă impresionant subtextul scrierii într-un spectacol aproape filmic ca imagine. A avut și a folosit cu inteligență, o bază solidă prin colaborarea cu scenografa Iuliana Vîlsan. Casa familiei fără nume – bătrânii, gravida, tânărul și părinții lor -, devine un personaj activ. În alburi și griuri se sugerează un spațiu “antifonat”, îngrădit de liniile unei broderii, cu un tavan apăsător. Totul este sufocat de amănunte în acest loc, nelipsit și de un fel de “geamuri” prin care se trimite privirea spre alt spațiu, nici de un acvariu și - mai ales - de obiecte cu rost pentru o viață ce solicită tăcere existențială. Atmosfera tăcerii obligatorii dictată localnicilor de condițiile în care trăiesc și le acceptă, este sfâșiată de sunete disperate, amenințătoare, inspirat concepute de Valentin Luca și plasate pătrunzător de regizor ca puncte nodale ale stărilor conflictuale. Revenind la meritele scenografei Iulianei Vîslan, trebuiesc menționate și costumele sale, în alb și gri, dar și în negru când intervine puterea autorității din “comitetul” local.

Printr-un montaj admirabil, regizorul Radu Afrim ansanblează scene illustrative din afara textului cu acel curs dramaturgic firesc al acțiunii prin replică, în scopul sublinierii sensurilor acesteia. Coerent, regia dezvoltă pas cu pas radiografia unei vieți de familie trăită sub imperiul terorii, ritualului fricii. Vizualizarea teatrală concepută de Radu Afrim este de excepție, prin mișcarea scenică surprinzătoare și continuă ce degajă tensiune și obligă spectatorul șă își oprească respirația. Concretul provocării la descifrarea metaforei sub care se derulrază viziunea regizorală, rămâne momentul trecerii în fantastic prin apariția din umbră a fricii, un animal hidos care distruge viața familiei fără nume. Regizorul concepe tern însă, finalul spectacolului rămas deschis sugestiilor. Ninge discret afară, așa că posibilitatea de a scăpa de pericolul avalanșei amintit mereu prin judecarea nivelului apei din jgheabul casei, s-ar putea să continuie sau nu, iar situația salvării de la moarte a gravidei în urma revoltei tânărului soț, rămâne sugerată scenic ușor confuz.

Spectacolul regizat de Radu Afrim are originalitate și este convingător, emoționant, provocator pentru spectator în a percepe pericolul ce poate fi generat de frica cultivată de către cei ce o manipulează pentru a le servii interesele de forță totalitară. Prin ultimele sale spectacole, “Herr Paul” (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț), “Miriam W.” (Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești) – spectacole comentate pe blog - și acum prin “Avalanșa” (Teatrul Național “I.L.Caragiale” din Capitală), Radu Afrim demonstrează un stadiu de maturitate creatoare ce depășește experimentele anterioare, șocante, dar majoritatea, lipsite de consistența transmiterii motivate prin intermediul textului a unor idei credibile. Amintim doar începutul drumului său cu “Trei surori”. Regizorul se dovedește a fi acum, o personalitate a regiei noastre, și-a construit un stil prin fantezia sa debordantă, folosind deocamdată doar posibilitățile dramaturgiei contemporane.

“Avalanșa” rămâne un spectacol al regiei și scenografiei, cu virtuți plastice care îi dau un veșmânt vizual spectaculos, servit cu credință de actorii care se plasează însă, în planul doi al captării importanței lor de către spectatori și nu compun o echipă omogenă ca stil de interpretare. Regizorul Radu Afrim șovăie încă în cooperarea deplină cu actorul ca pârghie esențială a exprimării viziunii sale asupra textului. Este din nou, Marius Manole de remarcat prin mobilitatea sa de excepție și finețea nuanțelor expresiei, în tânărul disperat de situația soției gravide. Furia tânărului revoltat, actorul o dezvoltă ireproșabil. Pe femeia în plină forță, mama tânărului, cu nemulțumiri tăinuite față de relațiile cu cei din familie, Ana Ciontea reușește să o scoată pregnant în evidență. Prin sensibila interpretare a tinerei gravide se remarcă și Rodica Ionescu. Evident că se rețin personajele bunicilor atribuite unor actori consacrați, Ilinca Tomoroveanu și Constantin Cojocaru. În bunicul, actorul atrage prin fructificarea situației la limita dintre comic și dramatic în care se află bătrânul care nu mai are capacitatea de a pune în practică revolta ce i-a macinat sufletul. Bunica Ilincăi Tomoroveanu pare o bătrână neajutorată, dar actriță sugerează și cum ascunde amărăciunile relațiilor din căsnicie, dar și minciuna ce îi asigură comoditate în viața de familie. Tatăl nefericitului tânăr este prezentat de Vitalie Bichir ca un individ lipsit de atitudine și inițiativă. Ferindu-se de exagerări, atât regia cât și interpretul Președintelui Comitetului, Mircea Rusu, propun o imagine subtilă, dar periculoasă a puterii ce deține o forță distrugătoare. Cu măsură caracterizează Raluca Petra pe moașă, slujitor docil al autorității pentru buna sa stare, după cum indică și costumul pe care îl poartă. Aristița Diamandi și Andreea Pora sunt corecte în personajele secundare din Comitetul autorității ce aplică legea tăcerii.

“Avalanșa” poate fi considerat unul din puținele evenimente ale stagiunii aflate în curs, produs până acum. Este un spectacol ce servește remarcabil menirea culturală a teatrului pe prima scenă a țării, cea a Naționalului bucureștean.

P.S. Ilustrația foto aparține lui Bogdan Stângă.

“ CAPCANA TIMPULUI “ – TEATRUL DE COMEDIE

SĂ NE AMINTIM DE COMMEDIA DELL’ARTE !

În secolul XVI, se lansa “teatrul de improvizație” și a apărut commedia dell’arte, “comedia artiștilor” cum a mai fost numită, punct important al istoriei teatrului, ce a inspirat pe marii dramaturgi, Goldoni, Moliere și chiar și pe Shakespeare. În zilele noastre, când comedie presupune parcă obligatoriu vulgaritate, ideea de a ne reaminti de commedia dell’arte este excelentă, iar Gabriela Dumitru o revitalizează într-un spectacol amuzant, lucrat cu profesionalism în compania unei echipe admirabile. “Capcana timpului” este ca o lecție plăcută de istorie a teatrului, dar e drept că aștepți și o apropiere de actualitate, mai ales când subiectul e de când lumea și foarte actual astăzi. Un tată avar (Adrian Ciobanu), vrea să vegheaze ca fiica sa Colombina (Gloria Găitan) să nu fie cucerită de cei trei tineri care îi dau târcoale – Arlechino (Dragoș Huluba), Căpitanul Balamuc (Sandu Popa) și Don Suflețel Inspiratul (Daniel Iordan). După o idee de Flaminio Scala, personalitate în epoca lansării acestui gen original, cu măsură pentru a respecra regulile commediei dell’arte, Gabriela Dumitru compune un scenariu strict funcțional, dar rigid, cu toate că improvizația specifică genului îi dădea mână liberă să atace prin expresia teatrală a spectacolului și actualitatea. Spectacolul este însă, coerent în evoluție, publicul se amuză copios datorită unei suite de gaguri specifice lumii lui Arlechino, inspirat dirijate regizoral. Scenografia Nerminei Said (Cairo, Egipt) are simplitate și funcționalitate. Decorul sugerează un ceas al vremurilor trecute, cu “păpuși” care marchează prin mișcarea lor de rotație trecerea timpului, ele fiind de fapt, cele cinci personaje. Costumele păstrează linia epocii și în special, sprijină caracterizarea personajelor. Coloana sonoră realizată de Andrei Petre -Tatu este un suport consistent pentru viziunea regizorală. Distribuția se integrează remarcabil conceptului regizoral, ce își dorește evocarea unui moment istoric pentru teatrul universal. Dragoș Huluba, cu arta pantomimei și mișcării asimilate la școala lui Dan Puric, oferă desenul lui Arlechino cel îndrăgostit și isteț în lupta cu rivalii pentru cucerirea iubitei Colombina. Interpretarea sa este deosebită. Excelentă și surprinzătoare e Gloria Găitan în Colombina. Tânăra actriță jonglează prin expresie - privire, gest, atitudini – cu caracterul complex al personajului, cu aparența de naivitate, dar de fapt, cu șiretenie în dorința de a provoca reacții din partea celor ce o curtează. Credibil, cu fantezie în nuanțele comice atent plasate îl concepe Sandu Pop pe Căpitanul Balamuc. Cu totul și cu totul deosebit, într-un rol ce îi putea da prilejul unor exagerări vulgare este actorul Adrian Ciobanu de la Teatrul “Bulandra” în Cucu, tatăl Columbinei. Manevrează prin joc situațiile, relațiile cu cei din preajmă, cu economie de mijloace, dar cu subtilitate comică. Daniel Iordan se dovedește doar corect, fără prea mult haz în Don Suflețel Inspiratul. Actorii joacă cu multă plăcere evocarea propusă regizoral a commediei dell’arte și sperăm că în timp nu vor aluneca pe panta exagerărilor.

“Capcana timpului” rămâne un divertisment teatral pentru marele public, pentru familiile care pot veni cu copiii, dar lipsit de trimitera necesară spre actualitate. Este o distracție de o oră și jumătate despre a fost odată, cândva … fără să atenționeze că și astăzi, avem Colombine, părinți avari, băieți cu fițe precum celelalte personaje, cu toții frământați de aceleași probleme ce nu pot fi îngrădite în cușca istoriei teatrului.

Acest spectacol a fost prezentat în afara competiției COMEDIA ȚINE LA TINERri, a inaugurat-o, și va rămâne în repertoriul Teatrului de Comedie, fiind producția sa. În continuare prezentăm opinii și despre “ Cinci rendez-vous-uri mortale” și “Mofturi la Union”, producții în afara concursului dedicat tinerilor actori și regizori.

“ CINCI RENDEZ – VOUS – URI MORTALE “ – PROIECT INDEPENDENT găzduit de Teatrul de Comedie, Sala Nouă

UN SPECTACOL MEDIOCRU

Este unul din cele trei spectacole prezentate în afara concursului COMEDIA ȚINE LA TINEri, cu o distribuție compusă din actori ai Teatrului de Comedie și masteranzi sau absolvenți ai UNATC, reuniți într-un proiect în care autorul textului și al regiei era profesorul Liviu Lucaci.

Textul insera cinci schițe cu dialoguri între două personaje aflate în situații extreme, tipologii mai mult sau mai puțin caracterizate credibil. Din înșiruirea celor cinci “dezbateri” cu trimitere spre finalul existenței umane, se datașau prin scriere, prima și ultimele două. Prima scenetă își propunea deschiderea drumului intențiilor spectacolului prin dialogul comico - tragic purtat de un tânăr (George Albert Costea, master actorie) cu moartea. Cea de a patra schiță atenționa asupra sfârșitului dramatic al carierei unei vedete (Delia Nartea, actriță a Teatrului de Comedie) prin intervenția abilă a unei tinere ambițioase (Sabina Brândușe, absolventă UNATC) care își dorește să-i i-a locul. În ultimul scheci, autorul încerca să dea o oarecare coerență montajului celor “cinci rendez-vous-uri”, prin dialogul purtat cu un prieten al unui soț ucis la comanda consoartei, acțiune pusă la cale în una din schițele anterioare, interpreți fiind Angel Popescu și Alexandru Conovaru, actori prezenți în repertoriul Teatrului de Comedie. Textul se vroia o “comedie neagră”, dar situațiile și replica nu o susțineau întodeauna convingător. În scheciul al treilea, de pildă, exercițiul erotic al unui cuplu, colorat cu replici ce evocau pe… Nietzsche, era penibil, ar fi funcționat perfect într-un divertisment tv.

Regia lui Liviu Lucaci se rezuma, în principal, la ilustrarea teatrală a momentelor, școlărește, prin așezarea personajelor pe două scaune, în jurul unei mese. Scenografia lui Adrian Damian se detașa doar prin desenul costumelor. Muzica originală și ilustrația muzicală – Delia Nartea, orchestrație – Vasile Bordeianu, susțineau intenția definirii unei atmosfere speciale în raport cu unele texte.

Distribuția cuprindea unsprezece interpreți, unii pe care nu îi vom nominaliza fiind defavorizați de text și regie. S-a remarcat, în prima scenă, George Albert Costea în tânărul Albert prin susținerea dialogului cu personajul moartea, exagerat ilustrat teatral ; actorul, cu fin umor impunea candoarea, uimirea și încercarea de a înfrânge sinistrul personaj, desprins parcă din basmele pentru copiii de la grădiniță. Sabina Brândușe, în penultimul “randez-vous”, se remarca prin transpunerea în fata dornică să devină vedetă care folosește calea admirației pentru o persoană model, căreia vrea să îi i-a locul. Tânăra actrița avea șarm și sinceritate în relația cu o parteneră experimentată, Delia Nartea, distribuită în rolul vedetei. Tristețea personajului era redată cu sensibilitate de către Delia Nartea, admirabilă și în momentele interpretării momentelor muzicale. În ultima scenă, Angel Popescu reușea prezentarea la nuanță a uimirii prietenului care nu înțelege situația extremă în care se găsește cel pe care nu l-a văzut de mult timp. Alexandru Conovaru reușea să puncteze cu umor și temperament, situația soțului disperat că a fost ucis, servind intențiile de “comedie neagră” ale textului.

“Cinci rendez- vous-uri cu moartea” rămâne un exercițiu de divertisment teatral, minor, și sub aspectul textului și al regiei, din care unele scheciuri se pot însă, selecta datorită actorilor pentru spațiul neconvențional al teatrului independent.

“MOFTURI LA UNION” – PRODUCȚIE UNATC găzduită de Teatrul de Comedie la Sala Nouă

SPECTACOL REPREZENTATIV PENTRU UNATC

Un spectacol, fără specificări referitoare la cei douăzeci de tineri actori – absolvenți sau masteranzi - , a fost dirijată de dascăli, profesori coordonatori cu simț pedagogic pentru evidențierea celor aleși în distribuție. Cu “Mofturi la Union” s-a încheiat COMEDIA ȚINE LA TINEri, fiind un spectacol în afara concursului, care salva impresia tristă lăsată de majoritatea unor “examene” aflate în competiție.

Un scenariu ingenios, realizat de Liviu Dorneanu și prof. univ. dr. Gelu Colceag, ansambla fragmente din scrierile lui Caragiale din proză și teatru. Inspiratul scenariu prin momentele de musical de la Union, lega situațiile cu personajele specifice lui Caragiale. Reușita spectacolului aparține unui colectiv alcătuit din profesorii coordonatori prof. univ. dr. Gelu Colceag, lect. univ. dr. Roxana Colceag, drd. Raluca Rusu, prep. univ. Vlad Logigan, scenografia Raluca Ignat, pregătirea muzicală Răzvan Diaconu și Letiția Vlădescu.

Nu putem spune decât “Jos pălăria ! “, vorba celor de la ProTv, pentru acest spectacol în care era pusă subtil în evidență actualitatea lui Caragiale “contemporanul nostru” și capacitățile tinerilor actori de la UNATC. Cu credibilitate și plăcere de joc, toți s-au dăruit rolurilor atribuite. Fetele de la Union: Sânziana Tarța (Domnișoara Fanelly), Denisa Nicolae (Mimi), Ioana Mărcoiu (Fifi), Sabrina Iașchievici (Gigi),Ioana Ancea (Lili), se remarcau prin posibilitățile de a susține cu vervă cerințele unui posibil spectacol musical. Se remarcau deasemenea: Sergiu Fleșner (I.D.Ionescu) , Sabina Brândușe (Aglaița), Georgiana Dumbravă (Tanța), Anca Dumitra (Măndica), Ștefania Manta (Tincuța), Cristina Florea (Veturia), Mihai Costache (Nenea Iancu) sau Mihajlo Milenkoski în chelnerul cel lipsit de replică. Alături le-au fost și Alex Ion, Silviu Debu, Eduard Cârlan, Mihai Costache, Felix Dumitrescu, Valentin Paraschiv, Corneliu Ulici, nume ce trebuiesc urmărite când șansa, norocul de care au nevoie, le vor marca evoluțiile viitoare. Au demonstrat toți cei din distribuție, un exercițiu de studiu creativ executat și ireproșabil conceput pedagogic de unii dascăli de la UNATC. Dovedeau știința de a concepe personajele cu un remarcabil profesionalism, în apariții scurte, examen dificil chiar pentru un actor cu practică scenică.

Rămâne însă, deschisă întrebarea, de ce în competiția COMEDIA ȚINE LA TINEri interpretările multor actori nu au fost credibile? Pretențiile de originalitate ale unor tineri regizori care ignorau rostul actorilor aleși în distribuție pot fi o cauză. Pregătirea viitorilor regizori la UNATC rămâne discutabilă.

P.S. Din cele nouă spectacole participante la competiția COMEDIA ȚINE LA TINEri inițiată de Teatrul de Comedie, patru se declară că ar fi fost producții separate, independente de UNATC (trei) și de Universitatea “Spiru Haret”(una). Specificarea din programul fiecărui spectacol, menționa însă cu mândrie, stadiul studiului realizatorilor – masterat, absolvent, etc -, deci dependența lor de respectivele universități. Observațiile privind spectacolele concurente la cea de a cincea ediție a COMEDIEI ȚINE LA TINEri – în consens și cu cei trei colegi de juriu (apreciatele actrițe Dorina Chiriac și Mihaela Teleoacă, tânărul regizor, Vlad Cristache) -, au intenționat să avertizeze asupra rezultatelor unei pregătiri profesionale superficiale ale tinerilor creatori, în special a celor din compartimentul regie. Mulțumesc tinererei viitoare regizoare, Catinca Drăgănescu pentru răspunsul la observațiile din postarea anterioară. Cât despre nemulțumirile unor colegi exprimate sub pavăza anonimatului, trebuie amintită replica lui Farfuridi : “O dăm anonimă !” . Sperăm că l-au citit măcar pe Caragiale!

Doresc … “baftă” tuturor participanților la manifestarea unicat organizată cu eforturi de Teatrul de Comedie, datorată managerului său sufletist, George Mihăiță, și mai atenționez încă odată asupra necesității unei pregătiri profesionale cu bază culturală pentru ca învățământul artistic să ofere personalitățile așteptate în viitor de teatrul nostru.

COMEDIA ȚINE LA TINEri (Ediția V) – TEATRUL DE COMEDIE

TINERII NU ȚIN … LA COMEDIE ?

Acest proiect unicat în peisajul nostru teatral – COMEDIA ȚINE LA TINEri – a fost lansat în 2005 de Teatrul de Comedie, cu intenția de a promova și remarca tinere talente: regizori, actori și scenografi. La edițiile precedente, marea majoritate a spectacolelor înscrise în concurs nu ereau examene de final al studiilor la diferite universități, ci proiecte individuale inițiate de echipe de tineri creatori. La cele patru ediții anterioare s-au remarcat tineri regizori precum Marcel Țop, Alex Mihail, Aurel Palade, Zolan Zakarias, Eugen Gyenmant și Alexandru Mâzgăreanu, astăzi personalități prezente în repertoriile teatrelor independente și ale celor instituționalizate. În urma fiecărei ediții, Teatrul de Comedie a înscris în reprtoriul său curent spectacolul premiat.

Actuala ediție a reunit nouă spectacole pe care le vom comenta în ordinea înscrierii în competiție. De astă dată opt (!!!) spectacole au fost doar examene de la UNATC și unul de la Universitatea “Spiru Haret” – Facultatea de Teatru. Proiecte indepentente nu au existat, iar COMEDIA ȚINE LA TINEri a devenit un fel de Gală de la UNATC, care prin repertoriul oferit arăta că “tinerii nu țin … la comedie” ! Erau, desigur, niște examene mai mult sau mai puțin inspirate ca opțiune repertorială. Să sperăm că viitoarea ediție va reveni la o competiție care să integreze majoritar proiecte independente cărora să li se alăture doar examenele de excepție, premiate la Gala UNATC.

Ediția a V-a a mai găzduit și trei spectacole în afara concursului pe care le vom comenta separat.

“POVESTIRI DESPRE NEBUNIA NOASTRĂ” este examenul de masterat al Cosminei Stancu, anul I (UNATC), clasa prof.univ.dr. Alexa Visarion. A ales piesa dificilă a cehului Petr Zelenka, dramaturg contemporan original, atât prin stilul scrierii, cât și prin tematica abordată. Viziunea regizorală a Cosminei Stancu era o primă lectură superficială a textului, împănată cu un ghiveci muzical de melodii celebre și cu efecte ieftine, grosiere prin care ar fi vrut să ilustreze nebunia personajelor rezumată doar la porniri erotice. Petr Zelenka propune însă, delirul, nebunia unor oameni nefericiți, însingurați, ce își fixează căutările comunicării, doar la o relație sexuală. Cauzele acestei nebunii sugerate de autor, regia nu le-a sesizat, s-a rezumat superficial doar l-a manfestările sexuale primitive ale personajelor. Peter este voyeur pentru un cuplu care nu poate face sex decât sub privirea cuiva, mama și tatăl său sunt persoane decrepite, vecinul său a ajuns să facă sex cu chiuveta sau aspiratorul, cu o femeie gonflabilă, toți sunt victimele comunicării, victimile lipsei iubirii și trăiesc psihoza însingurării care îi duce la demență. Spectacolul parcă ar fi fost realizat de o echipă de liceeni amatori de teatru, dar care nu au pășit într-o sală de spectacol și sunt sub influența unor programe tv. unele chiar de după miezul nopții. Cei 13 studenți actori se luptau cu disperare să se adapteze personajelor și firește nu puteau reuși să interpreteze o nebunie lipsită de cauză, nemotivată, să ilustreze indicații regizorale stupide.

“Povestiri despre nebunia noastră” atenționează din nou, asupra slabei pregătiri profesionale a viitorilor regizori, mulți lipsiți de har pentru profesia aleasă și de un minim suport cultural, devenind imitatori de ocazie ai unor colegi consacrați.

"ZVĂPĂIATA” este un examen de masterat final la regie, susținut de Elena Morar prin proiectul “Stagiarii”, rezultat al colaborării Teatrului Metropolis cu UNATC. Proiectul a cuprins trei examene: “Nebunul și Călugărul” – regia Andrei Narcis Grosu, “Funcționarii” – regia Alexandru Mâzgăreanu, spectacol reținut în repertoriul Teatrului Metropolis (ambele examene sunt comentate pe blog), și “Zvăpăiata” – regia Elena Morar. Repertoriul acestor examene de final al masteratului a indicat obligatoriu dramatizări din proza lui Cehov.

Elena Morar a conceput o dramatizare reușită a nuvelei “Zvăpăiata”. Cele zece personaje servesc tematica lui Cehov, ironia sa la adresa snobismului celor cu pretenții artistice, în centrul lor fiind Olga Ivanovna care cochetează frivol cu lumea artelor. Într-un decor gândit atent pentru a fi funcțional la indicarea mai multor spații de joc, conceput de Vladimir Turturică (master scenografie, clasa prof. univ. dr. Ștefania Cenean), autor și al unor costume elegante, regia a manevrat ritmat acțiunea. O scenă remarcabil concepută regizoral prefațează spectacolul, pune în temă publicul asupra tematicii sale; personajele sunt spectatori la operă și manifestările fiecăruia sugerează cu fină ironie tipologia sa. Elena Morar, pe parcusul întregului spectacol, a demonstrat inspirație în ilustrarea dramatizării, atât prin îndrumarea actorilor în configurarea atentă a relațiilor dintre personaje, cât și prin mișcarea în diverse spații de joc. În fiecare moment de ilustrare scenică, specula inventiv suportul situațiilor și sensurile replicilor. Coregrafia realizată de Tunde Baczo (master coregrafie, clasa prof. univ. dr. Liliana Iorgulescu) puncta expresiv unele momente. Atmosfera spectacolului se completa prin efectele ilustrației muzicale indicat concepute de Răzvan Georgescu și Elena Morar. Doar în scena finală, un bun pandant al celei din debut, nu mai funcționa același inspirat suport muzical în raport cu intențiile situației .

Regizoarea Elena Morar a prezentat un spectacol gândit în amănunt și profunzime, condus cu fermitate pe linia jocului între comic – ironie, satiră și dramatic. A lucrat în indrumarea actorilor, studenți, majoritatea la masterat, pentru a evidenția personajele în care au fost distribuiți, astfel că nu doar cei din rolurile centrale să poată realiza interpretări ireproșabile. Tinerii actori au scos în evidență personaje secundare și când nu aveau replică, prin implicarea în fiecare situație, urmărind expresiv relațiile cu cei din preajmă. În Scriitorul, George Albert Costea compune cu umor bine stăpânit personajul a cărui prezență se reține pe tot parcursul reprezentației; încântător susține monologul despre rolul șampaniei. Excelent este Adrian Nicolae în Actorul, rostește cu nuanță semnificativă un monolog încărcat de ironie la adresa profesiei. Se reține de asemenea Monica Săndulescu în Iulia, servitoarea care devine o prezență atractivă și când e lipsită de replică; în scena cu Dîmov care îi calculează banii ce i se cuvin, tânăra absolventă în 2008 de la clasa prof. univ. dr. Adriana Popovici, dezvoltă cu credibilitate stările prin care trece personajul. În grupul reușitelor actoricești se integrează și Lucian Iftimie care povestește convingător situațiile în care este implict până la urmă și personajul său, Korosteliov. Nu pot fi trecute cu vederea nici intervențiile lui Răzvan Georgescu de la Filarmonica “George Enescu” în Cântărețul de operă, și nici aparițiile în roluri secundare ale studențiilor la actorie, Vlad Pavel și Liviu Chițu (Clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu).

Prin dificultatea lor, personajele centrale – Olga Ivanovna, zvăpăiata, soțul ei, doctorul Dîmov și pictorul Reabovski, au dat de furcă tinerilor interpreți. Ana Covalciuc (master actorie, clasa prof.univ.dr. Gelu Colceag), interpreta rolului principal, deținea farmecul femeii superficiale, dornică de remarcare, dar îl folosea cu modestie prin expresii standard, banale. Olga trece prin multiple stări în relațiile cu soțul și pictorul care îi devine amant, dar actrița nu reușea întodeauna să le asimileze convingător în interpretarea sa. Era exterioară ca expresie în multe situații. Confuz în tratarea doctorului Dîmov s-a manifestat Andrei Mateiu (absolvent UNATC în 2005, clasa prof. univ. dr. Gelu Colceag). Dîmov nu era nici doctorul care își pierde viața dedicat fiind cu tot sufletul profesiei, nici soțul îndrăgostit de soție, ci un individ oarecare. Doctorul, personaj atât de drag lui Cehov, era gestionat simplist de interpret. Șerban Victor Gomoi (master la aceiași clasă cu colegii) se confrunta cu un alt personaj dificil, egoistul și infatuatul pictor Reabovski pe care nu a reușit să-l prezinte nuanțat.

“Zvăpăiata”, în ciuda unor șovăieli în interpretarea rolurilor principale survenite și din lipsa de experiență a tinerilor, rămâne o carte de vizită demnă de reținut pentru regizoarea Elena Morar care a dovedit fantezie și profesionalism în aplicarea viziunii sale teatrale raportată la suportul scrierii lui Cehov.

“ZVĂPĂIATA” a obținut din partea juriului numeroase premii : Premiul pentru cel mai bun spectacol care presupune integrarea sa în repertoriul permanent al Teatrului de Comedie, iar marele public îl poate viziona și remarca pe tinerii săi interpreți, Premiul pentru cel mai bun regizor – ELENA MORAR, Premiul pentru costume – VLADIMIR TURTURICĂ, Premiul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar – ADRIAN NICOLAE (personajul Actorul), Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar – MONICA SĂNDULESCU (personajul Iulia), Mențiunea specială a juriului - ANA COVALCIUC (personajul Olga) și GEORGE ALBERT COSTEA (personajul Scriitorul). Trebuie specificat cu acest prilej că Premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal nu s-a acordat.

“AMERICAN BUFFALO” a fost considerat cel mai bun spectacol al școlilor de teatru la Festivalul de la Piatra Neamț, secția “Pledez pentru tineri” ! Piesa lui David Mamet se joacă de cinci ani și la Teatrul Act. Conform juriului de la festival, spectacolul regizat de prep.univ.drd Florin Grigoraș, cu trei studenți din anul întâi la masterat de la UNATC, ar fi fost reprezentativ pentru învățământul nostru teatral ! Mai întâi, pentru cei care cunoșteau piesa și prin spectacolul remarcabil de la Teatrul Act, în varianta celor de la UNATC era de nerecunoscut. Replica de bază a traducerii scenice devenea “Ce p… mea”, alături de înjurăturile specifice limbajului de gang. Desigur, cele trei personajele erau la început de drum în lumea interlopilor de care doreau să aparțină, dar David Mamet le colora limbajul cu măsura motivării folosirii lui, în vreme ce în spectacol înjurătura devenea ostentativ plasată, din două în două replici, prin adaptarea textului și tratarea regizorală. Trei prieteni, Donny (Mircea Postelnicu) – deținătorul unui modest magazin de vechituri, Bobby (Conrad Mericoffer) – un individ aparent timid și Teach (Bogdan Nechifor) – un cartofor, pun la cale o “afacere”, o hoție inspirată de găsirea unei monede vechi. Regizorul a încercat să îndrume distribuția pe calea așa zisului firesc, iar replicile erau bolmojit rostite, doar injuriile fiind subliniate de studenții de la masterat anul I, clasa prof. coord. Radu Gabriel. Cei trei "eroi" nu mai aveau un contur de personalizare tipologică, păreau doar niște prostovani disperați de conjuctura “afacerii” care doreau să o pună la cale. Îndrumarea regiei se rezuma la apelul de a fuma sau personajele să își tragă palme în numele nervozității exprimate prin înjurăturile abundent rostite. Regizorul a mai apelat și la efectul scăderii luminii, de pildă în scena Bobby-Donny, pentru ca spectatorul, după ce nu le înțelegea replicile cu “firesc” șoptite, să nu le mai perceapă nici posibilele expresii ale chipurilor celor care le rosteau. Un decor încropit din obiecte cu pretenția de a fi vechituri, plasate la nimereală, aparținea actorului Conrad Mericoffer, interpretul lui Bobby. Acesta se detașa însă, cât de cât de colegii din distribuție, prin încercarea de a da credibilitate nuanțelor comice prin care vroia să construiască profilul lui Bobby, un aparent prostovan, șmecher însă, când e vorba de inițiativele sale. Donny în interpretarea lui Mircea Postelnicu devenea un încurcă lume dezorientat și rigid în implicarea conflictuală. Cartoforului Teach, Bogdan Nechifor îi atribuise doar o isterie continuă, exagerată, uitând de abilitățile sale sugerate pe deplin în piesă.

Limbajul generației “cool”, verbal și în manifestări de expresie la care au apelat dascălii acestor studenți își are totuși, motivări profund exprimate în spectacolele reușite ale teatrul independent, pe texte special concepute tematic. Acest examen nereușit și sub aspect pedagogic, era doar o făcătură, strident vulgară ce dezavantaja studenții.

"TEASTAMENT” intenționa a fi un spectacol de autor – Radu Popescu : text și regie, numai scenografia nu îi aparținea. Decorul era o improvizație ce nu preciza sugestiv spațiile de joc și încerca sugestii mataforice ridicole prin manevrarea unui dulap de la Ikea, cu imagini apropiate teatrului de păpuși , autor al scenografiei fiind Alexandra Oancea , absolvent în 2007 , la UNATC, scenografie, clasa prof. Adriana Raicu.

Radu Popescu se specifică în program a fi absolvent în 2007 la clasa prof. asoc. Cristian Hadji-Culea, conf.univ. Nicolae Mandea și master de Scriere Dramatică în 2009, la clasa prof. Valeriu Moisescu și conf. univ. Nicolae Mandea. Avea o pregătire la UNATC în diverse domenii profesionale legate de teatru! În textul cu pretenții de dramaturgie, ataca două teme dificile – homosexualitatea și credința în Dumnezeu, prin două personaje feminine. Și-a ales însă, tematica de dragul șocării publicului, pentru că în scrierea sa nu funcționa o elementară documentare psihologică despre homosexuali – femei lesbiene și bărbați gay – sau culturală despre manifestările de credință în Dumnezeu. Amesteca penibil în scrierea sa tematici importante în numele actualității. O tânără avocată de 23 de ani (!!) cu credința în Dumnezeu, primea oferta unei alte tinere, Nicole, operator de programe pe calculator, să îi facă legal testamentul că … vrea, de fapt, să se sinucidă. Între cele două se leagă o relație lesbiană ( !! ), cu motivări absurde – fiecare a avut un iubit -, iar Nicole se sinucide până la urmă. Ideea înscrierii în concurs a unui astfel de spectacol pentru a fi reținut de Teatrul de Comedie, premiul pus în joc, demonstrează gândirea puerilă a celor care s-au implicat în realizarea sa penibilă. Dramaturgic textul era jenant, hilar, ca argumentare a motivatrii manifestării personajelor prin invocări biografice fără sens ca o caricatură de psihanaliză. Nicole, de pildă, a devenit lesbiană că iubitul, un individ ciudat, s-a sinucis și în final va urma aceiași soluție existențială. Replica scrisă de Radu Popescu era lipsită de o elementară logică pentru sprijinirea constructului personajelor. Argumentarea psihologică a conflictului imaginat între cele două femei era ridicolă. Dacă un astfel de text reprezintă un masterat de Scriere Dramatică, situația învățământului nostru artistic este alarmantă pentru pretenția de a promova valori viitoare.

“Dramaturgul” a ambiționat să fie și regizorul care ar impresiona publicul prin scrierea sa. Spectacolul său era plictisitor și evident, fals din pornirile textului ce îi aparținea. Andreea Dragnea și Cristina Găvruș, absolvente în 2oo7 ale UNATC, la clasa regretatului profesor Ion Cojar, erau victime evidente ale textului pe care firesc, trebuiau să îl refuze că nu le oferea nici o posibilitate de remarcare.

“Testamentul” a fost un alt spectacol prin care UNATC a arătat că doctoratele dascălilor, masteratele absolvenților, nu presupun nici har pedagogic și nici pe cel necesar practicienilror din teatru.

“ ORAȘUL” nu este examenul celor de la masterat, ci al absolvenților de la actorie, regie și scenografie din 2009. Tânăra aspirantă la profesia de regizor Sânziana Stoican (clasa lect.univ. drd. Liudmila Szekely Anton) a ales un text dificil al dramaturgului rus contemporan, Evgheni Grișkoveț, consacrat prin stilul special al scrierii. Dramaturgul este preocupat în mai toate scrierile sale – “Iarna”, “Casa” -, de starea individului ce se pierde în fluxul tumultuous al unei societăți în care nu își poate afla drumul realizării unor idealuri personale. Viziunea regizorală nu arăta perceperea tematicii piesei, fiind lecturată teatral superficial, personajul central, motor al conflictelor, Serghei Bassin, devenea doar un ciudat, mereu nemulțumit fără motiv. Examenul - spectacol nu se remarca nici prin comicul sau dramaticul unor situații pentru că era lipsit de o idee coerent exprimată, ce ar fi putut captiva intersul spectatorului. Decorul cu pretenții realiste de concepere realizat de Maria Pintea (clasa prof. asoc. Viorica Petrovici) era inutil încărcat de numeroase obiecte, vrând să imagineze căznit suprarealist apartamentul familiei Bassin, compus din mai multe locuri ale acțiunii. Nu impunea sugestiv atmosfera solicitată de text. Cel mai trist aspect al examenului este că regia nu acorda atenția cuvenită interpretării personajelor. Vladimir Flutur (clasa prof. univ. dr. Doru Ana, ca și ceilați colegi din distribuție) părea că nu cunoaște motivările personale ale lui Serghei Bassin de a declanșa conflicte și a dori să își părăsească familia pentru un timp. Actorul apela în interpretare la efecte de bâlbâială în rostirea unor replici, nemotivate măcar prin elementarele date ale situațiilor, nu susținea cu minimă credibilitate relațiile cu celelalte personaje. Momentul cheie al beției în raport cu substratul tematic al piesei, petrecut între Serghei și amicul Maximilian (Ionuț Vișan) era penibil susținut de regie și interpreți. Ionuț Vișan practica o imitare inexplicabilă profesional după manifestările lui Mihai Bendeac în diverse divertismente tv. În apariția din final a taximetristului, forțat vizualizată regizoral, Corneliu Ulici părea venit tot de la un divertisment derizoriu. Se reținea din această distribuție evident necoordonată regizoral ce dezavantaja actorii, Mădălina Anea în Tania, soția lui Serghei. Actrița definea cu farmec, cu expresivitate, personajul unei soții devotate mariajului, o naivă care se revoltă uneori pe comportamentul soțului ce nu îl poate înțelege. Personajelor centrale le reveneau de rostit și monologuri prin care regia încerca însă, stângaci să relaționeze interactiv cu spectatorii, luminând sala. Vasile Flutur era străin de susținerea unei relații interactive cu spectatorii, rostirea monologului său fiind exterioară ca sensuri. Mădălina Anea însă, în monologul soției, era admirabilă prin sensibilitatea acordată în raport cu nuanțele sale, vorbirea sa era, în sfârșit, clară pentru că pe parcursul reprezentației rostirea exagerat precipitată a replicilor anula bunele intenții ale expresiei interioare. Spectacolul era dominat de “moda” prost înțeleasă a unui firesc stradal, specifică majorității absolvenților la actorie de la UNATC. Nu lipseau din acest spectacol nici efectele muzicale, plasate la nimerală, ca și pauzele nemotivate.

“Orașul” era doar un examen neconvingător de început de drum în regie, străin în citirea teatrală a sensurilor piesei alese care dezavantaja pe cei distribuiți.

“VREMEA DRAGOSTEI, VREMEA MORȚII” era un examen susținut de Catinca Drăgănescu (masterand UNATC, anul I regie, clasa prof. univ. dr. Alexa Visarion) care datorită exagerărilor de efecte regizorale lipsite de o elementară logică și inspirate însă, din viziunile regizorale ale unor colegi cu personalitate, determina obligatoriu citirea textului lui Fritz Kater pentru a percepe mesajul dramaturgului. Stilul scrierii replicii fără punctuație poate a derutat pe aspiranta la profesia de regizor, dar piesa este impresionant condusă dramatic prin ilustrarea a trei tronsoane existențiale – reduse de adaptarea regizorală - , într-o lume în plină transformare socială din estul Germaniei comuniste care trăiește căderea zidului Berlinului, simbol al departajării unor ideologii. Marele merit al dramaturgului german Fritz Kater este lipsa totală de ostentație în tratarea confruntării dintre două concepte sociale, ideologice, exprimată sensibil, pregnant prin personajele care le trăiesc influențele cu naivitatea copilăriei și adolescenței, doritoare doar de libertate. Regia, din această ofertă dramatică generoasă pentru înțelegerea realității de astăzi de către tânăra generație actuală, abia reușea să sugereze o latură simplă a conflictului din familia în care tatăl – tratat regizoral ca un handicapat – pleacă în străinătate, trece zidul lagărului comunist, iar mama rămasă cu doi băieți adolescenți, se căsătorește cu “unchiul”. Viziunea regizorală nu sesiza, tocmai aspectul esențial al conflictului, naivitatea adolescenților marcată de efectele societății ce suportă transformări majore. Nimic din sugestiile dramaturgului, cu iz substanțial psihologic asupra personajelor adolescentine nu era marcat regizoral. Tot spectacolul-examen era doar o agitație ostentativ coordonată fără motivare pentru ilustrarea contextului și stărilor firești prin care trec adolescenții în căutarea trezirii la viață prin dragoste și sexualitate, și cât poate influența epoca aceste momente existențiale, firești pentru orice tânăr. Spectacolul încerca o trimitere hilară la epocă prin trei panouri roz cu chipul lui Lenin plasate în fundal ca într-un imprimeu cu buline, scenografia Ioana Simion (absolventă 2010 ca și ceilalți colegi, dânsa fiind însă, rezultatul clasei de scenografie coordonată de Adraina Raicu). Regizoarea folosea pe tot parcursul reprezentației o lumină confuză ca într-o sufragerie cu un bec de 50 de wați prin care distrugea orice intenție de configurare a personajelor și relațiilor dinte ele. Fără sens, lansa într-un moment un efect luminos strident către public, cu lanterne, “inspirat” din spectacolele unor regizori apreciați, dar care nu dovedea nici un sens în viziunea Cătălinei Drăgănescu.

Pieasa originală a lui Fritz Kater era distrusă ca sensuri de o regie … “exchibiționistă” a unei persoane care și-a dorit să fie originală cu orice preț, mai presus de dramaturg și ignorând capacitățile de expresie ale actorilor aleși în distribuție, pe care nu îi nominalizăm, fiind tratați ca niște obiecte manevrabile fără motiv.

"PARAMIZA ROMANES” rămâne singurul spectacol ce nu a aparținut UNATC, ci Universității “Spiru Haret” – Facultatea de Teatru. E drept, la realizarea proiectului au fost implicați și trei studenți de la Facultatea de Teatru UNATC, Secția Păpuși-Marionete, din care Viorela Diac a colaborat și la realizarea coregrafiei alături de Ninel Petrache, autorul spectacolului, absolvent “Spiru Haret”, clasa regretatei Lucia Mureșan.

Ninel Petrache a conceput un scenariu simplist, școlăresc în jurul unei povești de dragoste – doi bărbați iubesc aceiași fată, etc – dintr-o șatră tradițională de rromi. Scenariul era doar un fir conducător fragil dramatic pentru a sugera prin muzică și dans posibila lume a unei șatre. Replicile erau puține, unele rostite în limba romanes, soluție neinspirat condusă pentru a cunoaște o etnie. Finalul scenariului și regiei aparținând tot lui Ninel Petrache, invoca holocaustul ce a avut repercursiuni și asupra rromilor.

Rămâne remarcabilă din acest spectacol fără pretenții de examene la masterat sau absolvire, demonstrația interpreților că dețin capacități pentru a juca într-un musical. Mihai Căpățână, Gabriela Marin, Gabi Sandu, Carolina Roza Vasile, Alexandra Rucsandrescu, Diana Leonte, Costel Dobrescu, Flavia Cazacu, Mirela Buhuș, Octavian Jalba și Ninel Petrache sunt nume care trebuiesc reținute pentru proiecte de spectacole musicale. Cântau și dansau cu dăruire, ireproșabil.

Efortul echipei de a pune în viață scenică tema spinoasă a etniei rrome, merită prețuire, chiar dacă spectacolul era amatoristic realizat ca scenariu și regie.

“ TREAPTA A NOUA “ este examenul de absolvire a UNATC susținut în 2008 de Valentina Zaharia, Patricia Katona, Iolanda Covaci și Monica Săndulescu de la clasa prof. Adriana Popovici și Mirela Gorea. Spectacolul este comentat pe blog, și de doi ani rezistă cu succes la diferite competiții, fiind un rod exemplar al pedagogiei teatrale, fără pretenții regizorale, cu scopul precis de a evidenția studentele distribuite în personajele construite complicat de Tom Ziegler, autorul textului.

IOLANDA COVACI a obținut Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal – Melissa, VALENTINA ZAHARIA pentru Joanna – Mențiunea specială a juriului și MONICA SĂNDULESCU pentru Tracy, ca și pentru Iulia din “Zvăpăiata”, Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar.

“PHOTOSHOP “ a fost prilejul reîntâlnirii cu Catinca Drăgănescu, studentă la masterat anul I, UNATC, după ce a vrut să își demonstreze capacitățile regizorale în piesa lui Fritz Kater, “ Vremea dragostei, vremea morții”. De astă dată, aspiranta la profesia de regizor a scris și textul spectacolului cu intenția de a fi remarcată ca autor total al reprezentației, în care a reunit absolvenți din diferiți ani de studii de la UNATC. Scenografia plină de pretenții metaforice, dar total neconvingătoare ca desen scenic, nu se menționa cui aparține. În textul său, Catinca Drăgănescu înșiruia într-un montaj greoi, scurte scene și monologuri prin care își dorea să prezinte degringolada unor indivizi, că personaje nu puteau fi numite, iscată de … pofte sexuale și ambiții personale. Prin replici desprinse din dialogul stradal, dar cu pretenții … filosofice și chiar cu evocări culturale, indivizii discutau de “ fericirea care se consumă repede, arde ca o lumânare”, despre “ f …”, adică actul sexual, și experimentul Soniei cu “ 22 de bărbați într-o lună de zile, ca să-i exorcizez”, despre o așa zisă relație părinți – copii, etc . Toate erau scene scurte, ansamblate printr-un montaj dictat de necesitatea spațiilor diverse de joc pentru care actorii se luptau să manevreze un practicabil în sus și în jos, ca să le marcheze. În debutul reprezentației un monolog ridicol vroia să indice așa zisele surse de inspirație ale textului.

Victimele acestui text derizoriu și ale regiei deplorabile au fost actorii, cărora Catinca Drăgănescu nu le-a acordat atenție, i-a considerat o masă de manevră ilustrativă cu pretenții metaforice a gândurilor sale confuze. Amintim de pildă plimbările în cerc ale Soniei în jurul unui iubit, purtând o umbrelă neagră etc. Muzica excesiv întrebuințată, palmele date de unele personaje, chiar și fumatul, vroiau să susțină nervozitatea iscată de o iubire neîmplinită . Desigur , regizoarea este la început de drum, dar se sesizau cu ușurință încercări de “imitare” a unor tineri regizori consacrați deja. Nu ar fi însă, de mirare ca acest spectacol jalnic să fie considerat de unii ca un exercițiu de originalitate teatrală pe la diverse festivaluri!

OBSERVAȚII GENERALE

Cele opt spectacole, unele examene de licență, recomandate de UNATC drept realizări ale învățământului nostru artistic au demonstrat starea precară a pregătirii profesionale a multor absolvenți, actori și regizori.

Opțiunile repertoriale pentru piese contemporane erau determinate de spectacolele pe aceleași texte ale unor regizori consacrați din care studenții s-au inspirat fără pic de jenă. “Actualitatea” spectacolelor se manifesta printr-un limbaj trivial, excesiv exploatat în diverse viziuni regizorale. Din aceste examene-spectacol nu au lipsit efectele muzicale abundent întrebuințate, care peste falsitatea plasării în raport cu situațiile dramatice, anulau adeseori posibilitatea receptării jocului actorilor. În multe examene violența era ilustrată prin palmele aplicate de unele personaje celor cu care se aflau într-un posibil conflict. O altă notă comună a “viziunilor regizorale” au fost scenografiile încărcate de obiecte sau “sofisticat” desenate, fără funcționalitate.

Gravă este constatarea că majoritatea regizorilor au folosit actorii ca pe niște marionete, ignorând că ei sunt mijlocul forte al oricărei expresii regizorale, prin posibilitatea de a creiona credibil personaje sau idei.

Pregătirea profesională a majorității absolvenților arată că unii din dascălii pe care i-au avut trăiesc într-un “ turn de fildeș” și nu s-au exprimat vreodată pe o scenă într-un spectacol. Numărul mare de studenți dintr-un an de învățământ artistic, îngreunează, de asemenea, pregătirea lor solidă. Până la urmă însă, cei înzestrați cu har, cu efort vor reuși să se remarce, cum s-a întâmplat și în cadrul competiției COMEDIA ȚINE LA TINEri.

Acest proiect generos de susținere a tinerelor talente sperăm că la viitoara ediție, în condiții mai bune din punct de vedere financiar, va reveni la intenția selectării pentru concurs a unor proiecte independente de examenele de la UNATC sau ale altor universități. Cele două săli ale Teatrului de Comedie – Studio și Sala Nouă -, nu trebuie să suplinească dispariția “Casandrei”, studioul UNATC care prezenta stagiunea absolvenților și nici să repete Galele sfârșitului de an școlar.

COMEDIA ȚINE LA TINEri este o competiție pentru afirmarea independentă a personalității tinerilor absolvenți, fără implicarea dascălilor și care solicită un repertoriu apropiat de profilul Teatrului de Comedie, ce va găzdui spectacolul premiat.

“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ și “ZEUL MĂCELULUI “ - TEATRUL NAȚIONAL “VASILE ALECSANDRI” DIN IAȘI

Este un eveniment pentru teatrul nostru împlinirea a 170 de ani de existență a Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași, primul teatru național din România, care ar merita mai multă atenție din partea mass media. Pentru atenționarea asupra acestui eveniment, cei de la Iași au venit și în Capitală cu un mini-turneu de două zile, cu spectacolele “O noapte furtunoasă” și “Zeul măcelului”, după ce în Festivalul Național de Teatru s-au remarcat prin participarea cu “Aici, la porțile beznei” (comentat pe blog). Este inexplicabilă absența acestui spectacol și din programul mini-turneului aniversar, când Naționalul ieșean ambiționează a fi un teatru “elitist pentru toți”, cu “deschidere către diversitate” și “orientarea către spectatorul-cetățean cultural”.

“O NOAPTE FURTUNOASĂ” – GROTESCUL SITUAȚIILOR DINTR-O … MAHALA.

Această piesă din patrimoniul dramaturgiei noastre o cunoaște oricine care vine la reprezentarea sa scenică, să se amuze copios, ascultând cum mai poate fi interpretată replica lui Caragiale. De astă dată, la spectacolul regizat de Alexandru Dabija care și-a dorit a fi mai presus de replică, râsul a apărut cu greu, iscat mai ales pentru unii spectatori de situațiile grotesc tratate teatral. Replicile erau distruse prin vizualizarea unei isterii erotice manifestate de toate personajele, de la Chiriac la Spiridon care ajungea să se masturbeze în WC. Toți țipau, strigau cu disperare cuvântul, ignorându-i sensurile.

Regizorul a vizualizat grotesc situațiile dintr-o posibilă mahala, iar mijloacele la care a apelat și îndrumarea actorilor, au avut drept rezultat ilustrarea unui conflict amoros apropiat mai mult de o șatră fără bulibașă. Decorul realist, inspirat creat de Dragoș Buhagiar, oferea premizele pentru prezentarea aproape filmică a piesei prin posibilitatea folosirii unor multiplele spații de joc. Decorul era un personaj important, adaptat perfect sugestiilor scrierii. Scenograful a construit aproape la amănunt locul acțiunii, casa lui Jupân Dumitrache aflată în renovare, cu schelele de rigoare, dar și cu o curticică din care nu lipseau cișmeaua, locul de pregătirea mortarului pentru tencuială, o masă cu băncuțe, un WC, chiar și o roabă cu sticle de vin etc. Acest decor-personaj putea devenii suportul unor imagini vizuale comice, al unor posibile “gaguri” născute din relația situație – plan de derulare. Regizorul întrebuințează însă, decorul ca o bază oarecare pentru tratarea grotescă a situațiilor fără șă-l valorifice comic credibil. WC-ul va deveni un loc la care apelează insistent și fără motivare viziunea regizorală, ca și schelele ce ajung să se clatine când Chiriac o așează pe Veta cu picioarele crăcănate ca să facă dragoste, cișmeaua dă apă ca să se spele pe picioare Jupân Dumitrache, etc. Fără rezultat comic legat de sugestiile piesei, se mai manevrează aprinderea luminii de la stâlpul de pe stradă sau a celei din curte.

Pentru că intenția viziunii regizorale este dominată de estetica grotescului situațiilor, personajele devin doar niște caricaturi. Viziunea regizorală distruge tocmai, măestria lui Caragiale de a construi personaje consistente caracterial, tipologii argumentate psihologic. Călin Chirilă încearcă să îl scoate pe Jupân Dumitrache din palsa desenului caricatural dorit de regie,ca și Petronela Grigorescu pe Veta și Florin Mircea pe Nae Ipingescu. Sunt încercări sporadice pentru că regia nu le permite valorificarea personajelor prin replica mereu sufocată de efecte vizuale derizorii. Isteria continuă a Ziței dictată de regie, duce și la neînțelegerea replicilor personajului prezentat ca o caricatură de Haruna Condurache. Istericale sexuale apar și în manifestările lui Chiriac și Rică Venturiano, personaje interpretate de Dumitru Năstrușnicu și Cosmin Maxim. Nemotivată este și intenția regizorală de a îl prezenta pe Spiridon (Doru Aftanasiu) ca un coleg de vârstă cu Jupân Dumitrache, un tăntălău, un handicapat, obsedat sexual și el. Oricât se căzneau actorii să se apropie de personajele mahalalei lui Caragiale, le erau anulate intențiile de conceptul regizoral, în tratarea situațiilor. “Comicul” mahalalei rezumat la un WC sau la cum se ușurează Chiriac de pe o schelă, tot de o șatră amintea în mod vulgar, inexplicabil.

Alexandru Dabija a încercat un experiment, dorind originalitate prin apropierea de categoria estetică a grotescului. A vrut să prezinte realitatea în forme caricaturale, disproporționate, să îi releve primitivismul. Îngroparea textului prin acest stil ce îi distruge bogăția de sensuri, a avut drept rezultat un spectacol lipsit de adevăratul umor, de satira cu țintită precisă a lui Caragiale. Dacă în loc de Caragiale se preciza pe afiș că autori ar fi Țociu sau Palade, “O noapte furtunoasă” era divertismentul ideal pentru unele televiziuni ori pentru sălile polivalente ce cultivă astfel de spectcole, dar nu o “orientare către spectatorul-cetățean cultural” cum își dorște Naționalul ieșean.

“ZEUL MĂCELULUI” – UN SPECTACOL AGREABIL

O personalitate de succes în dramaturgia momentului este Yasmina Reza, multipremiată și ale cărei piese sunt jucate pe mai toate meridianele. Firesc, a pătruns și în repertoriile teatrelor noastre: “Artă”, recenta premieră a Teatrului “Bulandra”, comentată pe blog, ce rămâne deocamdată un eveniment al stagiunii actuale, “Doamne … ce măcel ! “, ce se joacă la Teatrul de Comedie, și iată, că același text sub titlul “Zeul măcelului”, figurează cu mândrie și în repertoriul Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași. Piesa a înregistrat și aprecieri superlative din partea unor analiși, dar și negative din partea altora. Textul este bine scris în stil tradițional, “clasic”, printr-o replică alertă, cu dublu sens, specifică și comediei; propune confruntarea a două cupluri aflate într-un conflict stupid din cauza odraslelor care s-au bătut. Nu este o comedie oarecare pentru că spectatorul se poate regăsi în constructul subtil al personajelor ce au legătură directă cu realitatea în care trăim.

Spectacolul regizat de Cristian Hadji-Culea exploatează replica, degajă admirabil un crescendo comic al situațiilor prin amplificarea tensiunii conflictului. Apelează la decorul simplu creat de Rodica Arghir, domiciliul familiei Houille – Michel (Călin Chirilă), un comerciant modest și Veronique (Haruna Condurache), o persoană cu prentenții intelectuale, luptătoare pentru drepturile omului. Meritul principal al scenografiei rămân însă, costumele inspirat create în amănunt pentru definirea personajelor.

Regizorul Hadji-Culea își alege o distribuție care îi dă multiple posibilități de a o pune în valoare și prin potrivirea cu oferta rolurilor. Dialogul dintre personaje este condus cu atenție, dublat de sensul mișcării personajelor în scenă și expresia gestuală ce dă amploare comică situațiilor. Ritmul reprezentației este susținut regizoral cu pricepere și câștigă tensiune, devenind exploziv comic în final. Desigur că actorii sunt baza succesului acestui spectacol, fiecare interpretând credibil partitura atribuită. Finețe în umorul prezentării lui Veronique Houille, o persoană temperamentală cu pretenții multiple, de fapt nefericită în căsnicie, impune remarcabil Haruna Condurache. Oana Sandu trasmite cu reafinament , falsa eleganță a comportamentului doamnei cu pretenții de superioritate, Anette Reille, mama copilului care a provocat conflictul dintre cele două familii. Excelent este în expunerea simplă, dar cu umor, a perceperii situațiilor conflictuale, Călin Chirilă în Michel Houille, cel care aparține micilor întreprinzători. Rezolvă ireproșabil și Constantin Puscașu personajul avocatului Alain Reille, cel care se zbate între soluționarea prin telefonul mobil a problemelor profesionale, ce îi sunt principala preocupare, și situația conflictuală iscată de incidentul produs între doi copii. Spectacolul trăiește, atrage prin valorificarea regizorală a actorilor care își interpretează credibil personajele, cu plăcere și dăruire.

“Zeul măcelului” este un spectacol ce pote cuceri pe oricinei. Acest spectacol se reține prin profesionalismul regizorului care nu ambiționează să fie mai presus de actorii pe care i-ar putea folosi doar ca instrumente de vizualizare teatrală originală, fără să le acorde drepul la exprimare în interpretarea replicii. Teatrul rămâne arta ilustrării sensurilor cuvântului pe care regizorul Cristian Hagi – Culea o respectă, chiar dacă dramaturgic scrierea nu poate fi definită ca o valoare incontestabilă a dramaturgiei.